DECIZIE Nr.
817 din 2 octombrie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145 raportat la art. 145 1 din Codul
de procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 730 din 29 octombrie 2007
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu
-judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Marinela Mincă - procuror
Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 raportat la art. 1451 din Codul de procedură penală,
excepţie ridicată de Marian Avramescu în Dosarul nr. 2.364/324/2006 al
Judecătoriei Tecuci, de Daciana Brainaş în Dosarul nr. 58/63/2005 (nr. vechi
2.955/P/2005) al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi de Alin Bîldea în Dosarul
nr. 801/35/P/2007 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu
minori.
La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care
procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere că excepţiile de
neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 313D/2007, nr. 611D/2007 şi nr.
661 D/2007 au conţinut identic, pune în discuţie, din oficiu, problema
conexării cauzelor.
Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere
dispoziţiile art. 164 din Codul de procedură civilă, nu se opune conexării
dosarelor.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor
art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, dispune conexarea dosarelor nr. 661 D/2007 şi nr. 611
D/2007 la Dosarul nr. 313D/2007, care este primul înregistrat.
Cauza se află în stare de judecată.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care
invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 7 februarie 2007, 23 aprilie 2007
şi 24 aprilie 2007, pronunţate în dosarele nr. 2.364/324/2006, nr. 58/63/2005
(nr. vechi 2.955/P/2005) şi nr. 801/35/P/2007, Judecătoria Tecuci,
Tribunalul Dolj - Secţia penală şi Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi
pentru cauze cu minori au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a prevederilor art. 145, în integralitatea sa, art. 145
alin. 2 raportat la art. 1451 şi, respectiv, art. 145 alin. 2, toate din Codul de procedură
penală.
Excepţia a fost ridicată, în dosarele de mai sus, de
Marian Avramescu, Daciana Brainaş şi Alin Bîldea.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile legale menţionate
încalcă dispoziţiile
constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, art. 21
referitoare la accesul liber la justiţie, art. 23 referitoare la libertatea
individuală şi art. 24 referitoare la dreptul la apărare, art. 20 referitoare
la tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi art. 2 din
Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale referitoare la libertatea de circulaţie, art. 6
referitoare la dreptul la un proces echitabil şi art. 5 par. 3 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece
măsura obligării de a nu părăsi localitatea este aplicabilă, în opinia sa, doar
în faza de urmărire penală. Or, instanţa de judecată a aplicat textul criticat
şi în faza de cercetare judecătorească. De asemenea, legiuitorul nu a
reglementat în mod clar în ce împrejurări poate fi contestată măsura luată în
cea de-a doua fază a procesului penal, situaţie care este de natură să afecteze
în mod grav exercitarea în condiţii de constituţionalitate a dreptului la
apărare.
Prin absenţa unei reglementări exprese, textul criticat
instituie, în cursul judecăţii, prelungirea măsurii de a nu părăsi localitatea
până la soluţionarea în fond a cauzei. Aşa fiind, cetăţenii faţă de care s-a
luat o măsură preventivă nu beneficiază în mod egal de acelaşi tratament care
să contrabalanseze luarea unor măsuri restrictive de libertate, cum ar fi de
pildă situaţia persoanelor arestate preventiv. De asemenea, o măsură
restrictivă de libertate este la fel de gravă atât în cursul urmăririi penale,
cât şi al judecăţii, şi, prin urmare, nu ar trebui să existe vreun element de
diferenţiere în tratamentul procesual al acesteia în funcţie de fazele
procesului penal.
Din cauza faptului că instanţa nu este obligată să se
pronunţe periodic prin încheiere asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii
obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea, încheiere care în mod normal ar
fi supusă cenzurii unei instanţe de recurs, celui aflat în această situaţie i
se restrânge practic dreptul la un proces echitabil şi liberul acces la
justiţie.
In sfârşit, în cazul prelungirii măsurii de a nu părăsi
ţara, textul criticat nu prevede obligativitatea încunoştinţării inculpatului,
respectiv a citării acestuia pentru a se prezenta în faţa procurorului în
vederea asigurării dreptului la apărare. Pe cale de consecinţă, inculpatul este
pus în situaţia de a nu mai putea solicita revocarea măsurii decât cu ocazia
unei eventuale prelungiri, întrucât, potrivit art. 1402 din Codul de procedură penală,
poate face plângere împotriva ordonanţei procurorului numai în termen de 3 zile
de la luarea măsurii.
Judecătoria Tecuci opinează
că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată numai în ce priveşte
dispoziţiile art. 145 alin. 23 din Codul de procedură penală, deoarece este permisă numai
verificarea motivelor care justifică impunerea unor noi obligaţii, înlocuirea
sau încetarea celor existente, nu şi a măsurii preventive reglementate ca atare
de art. 145 alin. 1 din cod. Aşa fiind, este afectat liberul acces la justiţie.
Cât priveşte celelalte alineate ale articolului
criticat, prin raportare la dispoziţiile constituţionale invocate, instanţa de
judecată apreciază că excepţia este neîntemeiată, întrucât, prin natura sa, măsura preventivă a obligării
de a nu părăsi localitatea reprezintă o restrângere a exerciţiului unor
drepturi sau libertăţi în deplină concordanţă cu art. 53 din Legea
fundamentală. Se observă că măsura preventivă se impune pentru buna desfăşurare
a instrucţiei penale, iar legea reglementează cazurile şi condiţiile în care ea
este aplicabilă.
Tribunalul Dolj - Secţia penală şi Curtea de Apel
Oradea opinează că excepţia de
neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate
sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale invocate.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,
încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele
de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Guvernul României consideră
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care invocă
jurisprudenţa Curţii Constituţionale.
De asemenea, deşi reprezintă o restrângere de drepturi,
măsurile preventive sunt luate în scopul asigurării bunei desfăşurări a
procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau
inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea
pedepsei, astfel încât această restrângere este justificată atunci când se ia
cu respectarea condiţiilor legale, având în vedere scopul pentru care ele sunt
instituite.
Avocatul Poporului apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile
legale criticate prin conţinutul lor nu înlătură posibilitatea persoanelor
interesate de a se adresa justiţiei şi de a se prevala neîngrădit de toate
garanţiile pe care le presupune un proces echitabil, inclusiv dreptul de a
beneficia de asistenţa unui avocat în tot cursul procesului penal. Faptul că
legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maximă de
30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a
nu părăsi localitatea nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o
discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecăţii. Aceasta este
justificată de necesitatea soluţionării cu celeritate a procesului penal.
De asemenea, textul legal criticat nu contravine nici dreptului la apărare ori liberului acces la
justiţie, întrucât lipsa posibilităţii de a ataca cu recurs anumite încheieri
pronunţate în cursul judecăţii este în concordanţă cu art. 5 par.4 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
In sfârşit, măsura preventivă a obligării de a nu
părăsi localitatea reprezintă o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi în deplină concordanţă cu prevederile art. 53 din Legea
fundamentală.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
emise de Guvern şi de Avocatul Poporului, rapoartele întocmite de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal
sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din
Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992,
să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală cu denumirea
marginală „Conţinutul măsurii" de a nu părăsi localitatea, raportat la
art. 1451 cu
denumirea marginală „Obligarea de a nu părăsi ţara", ambele din Codul de
procedură penală.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum
a fost ridicată, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra
constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1451 din Codul de procedură penală criticate în prezenta cauză, în
raport cu aceleaşi prevederi din Legea fundamentală şi faţă de critici
similare. Astfel, prin Decizia nr. 352 din 23 septembrie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 14 octombrie 2004, respingând ca neîntemeiată excepţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1451 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a statuat că
măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara reprezintă o restrângere a
exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, în deplină concordanţă cu
prevederile art. 53 din Constituţie. Această măsură se impune pentru
desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea reglementează
cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispoziţiile
art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere
existenţei dreptului. De asemenea, Curtea a reţinut că instituirea de către
legiuitor, numai pentru faza urmăririi penale, a unei durate maxime de 30 de
zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu
părăsi ţara, nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o
discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecăţii, faţă de care
instanţa poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a
desfăşurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea
soluţionării cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea
obstrucţionării cercetării judecătoreşti. Câtă vreme situaţiile în care se află
aceste persoane nu sunt similare, tratamentul juridic nu poate fi decât
diferenţiat.
Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia art. 1451 din Codul de procedură
penală contravine prevederilor art. 23 din Constituţie, restrângerea, în
condiţiile legii, a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie neavând
semnificaţia încălcării libertăţii individuale a persoanei. De altfel, în
conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedură penală, există
oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din
oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menţinerea acestei
măsuri preventive. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 141 din Codul de
procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se
dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive,
cum este şi cea a obligării de a nu părăsi ţara, poate fi atacată separat cu
recurs în situaţia în care se apreciază, de către partea interesată, că această
măsură a fost dispusă în mod nelegal.
Intrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să
determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei mai sus
menţionate rămân valabile şi în prezenta cauză şi în ce priveşte excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 din Codul de procedură penală,
deoarece sunt, potrivit prevederilor art. 1451 alin. 2 din acelaşi cod, indisolubil legate de acestea din urmă,
diferenţa dintre cele două măsuri preventive fiind făcută doar de întinderea
îndatoririi opozabile învinuitului sau inculpatului referitoare la libertatea
de mişcare restrânsă până la limita teritorială a ţării sau a localităţii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) si al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum si al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 raportat la art. 1451 din Codul de procedură penală,
excepţie ridicată de Marian Avramescu în Dosarul nr. 2.364/324/2006 al
Judecătoriei Tecuci, de Daciana Brainas în Dosarul nr. 58/63/2005 (nr. vechi
2.955/P/2005) al Tribunalului Dolj - Secţia penală şi de Alin Bîldea în Dosarul
nr. 801/35/P/2007 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu
minori.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 octombrie 2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Afrodita Laura Tutunaru