Decizia Nr.166 din 17.03.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7), art. 347 şi art. 5491 din Codul de procedură penală
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 264 din 21 aprilie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Doina Suliman	- magistrat-asistent-şef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr. 737/270/2014 al Judecătoriei Oneşti. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.022D/2014.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 din Codul de procedură penală, şi ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală. Reprezentantul Ministerului Public mai arată că procedura desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris este reglementată de dispoziţiile art. 549¹ din Codul de procedură penală, însă autorul excepţiei nu a invocat expres acest text.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 8 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 737/270/2014, Judecătoria Oneşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală.5. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de pârâtul Constantin Petcu într-o cauză având ca obiect soluţionarea sesizării Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti privind anularea unui contract de prestări servicii.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că art. 54 din Codul de procedură penală reprezintă „o veritabilă încălcare a dreptului constituţional la apărare, dar şi o limitare a dreptului de acces liber şi complet la justiţie“, deoarece soluţionarea cauzelor, în camera preliminară, se face „fără prezenţa părţilor, avocaţilor, a procurorilor, fără analiza în contradictoriu.“7. Consideră că dispoziţiile art. 344 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 6, art. 13 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât cererile şi excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se pot formula de către apărătorul din oficiu numai în scris într-un termen care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Apreciază că „stabilirea termenelor de 10 zile pentru unele părţi şi de 20 de zile pentru alte părţi confirmă că nu există egalitate de tratament, sunt termene nejudicioase.“8. În continuare, autorul excepţiei susţine că art. 346 alin. (3) şi (7) contravine art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece, în cazul dispoziţiilor alin. (3) lit. a), „la restituirile condiţionate se descriu situaţii de fapt şi nu faptele“, iar dispoziţiile alin. (7) prevăd că „judecătorul de cameră preliminară, care a dispus începerea judecăţii, exercită funcţia de judecată în cauză.“9. Consideră că, aşa cum este reglementat în art. 347 din Codul de procedură penală, termenul de trei zile în care procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, acesta este un termen „imprevizibil“ şi „nerezonabil“ care „face ineficiente prevederile art. 13 şi art. 14 din Convenţie.“10. În fine, apreciază că „toate reglementările cuprinse în titlul II - Camera preliminară reprezintă „adevărate probe de ineficienţă juridică şi ineficacitate juridică,“ care încalcă principiile statului de drept.11. Judecătoria Oneşti opinează că excepţia de neconstituţionalitate a art. 54 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu contravine prevederilor constituţionale ale art. 21 şi art. 24 şi nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Referitor la dispoziţiile art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, arată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 54, art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, dispoziţii care au următorul cuprins:

– Art. 54. - Competenţa judecătorului de cameră preliminară: „Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia:a)verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;b)verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală;c)soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;d)soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.“;

– Art. 344 alin. (3) şi (4): - Măsurile premergătoare: „(3) În cazurile prevăzute de art. 90, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. (4) La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.“;

– Art. 346 alin. (3) şi (7): - Soluţiile: „(3) Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: a)rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; b)a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; c)procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. [...] (7) Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză.“;

– Art. 347. - Contestaţia: „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5). (2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.(3) Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător.“16. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată de Constantin Petcu cu ocazia soluţionării de către Judecătoria Oneşti a cererii Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti de desfiinţare totală a unui contract de prestări servicii, în temeiul art. 315 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. 17. Examinând istoricul cauzei, Curtea observă că, prin rezoluţia din 16 mai 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de autorul excepţiei pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 290 din Codul penal anterior (art. 322 din noul Cod penal), reţinându-se că acesta, în calitate de administrator al unei societăţi comerciale, a întocmit în fals un contract de prestări servicii, semnând la rubrica „beneficiar“ pe Dorin-Octavian Drăgoi, după care a folosit acest act în Dosarul civil nr. 1.563/110/2011 al Tribunalului Covasna. 18. Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, prin Ordonanţa nr. 784/P/2013 din 26 ianuarie 2014, a dispus scoaterea de sub urmărirea penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ faţă de făptuitorul Constantin Petcu, considerând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 lit. b¹) din Codul de procedură penală din 1968 - „fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.“ Această soluţie a fost menţinută ca temeinică şi legală de Judecătoria Oneşti. 19. Ca urmare a adoptării soluţiei de scoatere de sub urmărire penală, la 4 februarie 2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti a sesizat Judecătoria Oneşti solicitând instanţei desfiinţarea totală a contractului de prestări servicii, în temeiul dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, astfel că această cauză a fost repartizată unui complet specializat în cauze penale, respectiv judecătorului de cameră preliminară. 20. Având în vedere că autorul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate în faţa judecătorului de cameră preliminară sesizat de către procuror, conform art. 315 pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, cu propunerea de desfiinţare totală a înscrisului, precum şi faptul că procedura desfiinţării unui înscris este reglementată de art. 549¹ din Codul de procedură penală, intitulat „Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării,“ şi că judecătorul de cameră preliminară are, potrivit acestui text coroborat cu art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, competenţa de a se pronunţa în materie, Curtea Constituţională va reţine ca obiect al excepţiei şi dispoziţiile art. 549¹ din Codul de procedură penală alături de dispoziţiile de lege invocate expres de autorul excepţiei şi reţinute în încheierea de sesizare a judecătorului. 21. Articolul 549¹ a fost introdus prin pct. 319 al art. 102, titlul III din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, şi are următorul cuprins: „(1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă.
(2) Judecătorul de cameră preliminară comunică persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 10 zile de la primirea comunicării pot depune note scrise.(3) După expirarea termenului prevăzut de alin. (2), judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:a)respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării; b)admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. (4) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (2) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.(5) Contestaţia se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care se pronunţă prin încheiere motivată, fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2), putând dispune una dintre următoarele soluţii:a)respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată; b)admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (3).“22. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste dispoziţii legale contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 - Statul român, art. 21 - Accesul liber la justiţie şi art. 24 - Dreptul la apărare, precum şi prevederilor convenţionale cuprinse în art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, art. 13 - Dreptul la un recurs efectiv şi art. 14 - Interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 23. În motivare, autorul susţine că judecata cauzei în procedura de cameră preliminară reprezintă „o veritabilă încălcare a dreptului constituţional la apărare, dar şi o limitare a dreptului de acces liber şi complet la justiţie“, deoarece soluţionarea cauzelor în această procedură se face „fără prezenţa părţilor, a avocaţilor, a procurorilor, fără analiza în contradictoriu“. 24. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează măsurile premergătoare, soluţiile şi contestaţia în procedura camerei preliminare, iar potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, obiectul procedurii în camera preliminară îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Or, în cazul de faţă, autorul excepţiei nu a fost trimis în judecată, faţă de el dispunându-se soluţia de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ. Prin urmare, aceste dispoziţiile de lege nu au legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel că excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect este inadmisibilă. 25. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54 din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară, care, în afara atribuţiilor expres prevăzute la lit. a) - verificarea legalităţii trimiterii în judecată -, la lit. b) - verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală - şi la lit. c) - soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată -, soluţionează, conform lit. d), şi alte situaţii expres provăzute de lege. 26. Tocmai în temeiul art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul are posibilitatea de a reglementa în cuprinsul Codului de procedură penală competenţa judecătorului de cameră preliminară şi cu privire la alte situaţii. Astfel, judecătorul de cameră preliminară este competent a se pronunţa asupra: recuzării, abţinerii [art. 67 alin. (6) şi art. 68 alin. (4) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la controlul judiciar/pe cauţiune, arestul preventiv, calea de atac asupra măsurilor preventive, verificarea măsurilor preventive după trimiterea în judecată/în cursul urmăririi penale [art. 203 alin. (2) şi (3), art. 205 alin. (1), art. 207, art. 208, art. 211 alin. (2), art. 214, art. 216 alin. (2) din Codul de procedură penală], măsurilor de protecţie cu privire la martorii ameninţaţi [art. 126 alin. (7) din Codul de procedură penală], luării şi ridicării măsurilor provizorii de siguranţă cu caracter medical - obligarea provizorie la tratament medical (art. 245-246 din Codul de procedură penală), internării medicale provizorii (art. 247-248 din Codul de procedură penală), luării măsurilor asigurătorii (art. 249, art. 254 din Codul de procedură penală), contestaţiei împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară [art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală], restituirii lucrurilor (art. 255 din Codul de procedură penală), amenzii judiciare (art. 284 din Codul de procedură penală), confiscării (art. 315 din Codul de procedură penală), soluţionării contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic inferioară [art. 425¹ alin. (5) din Codul de procedură penală], măsurilor preventive referitoare la persoana juridică [art. 491 alin. (3) şi art. 493 din Codul de procedură penală], precum şi asupra sesizării privind luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, conform art. 549¹ din Codul de procedură penală. 27. Ţinând seama de cele arătate, Curtea constată că prevederile art. 54 din Codul de procedură penală, care prin conţinutul normativ al lit. a), b) şi c), reglementează atribuţii exprese ale judecătorului de cameră preliminară, iar prin lit. d) stabileşte posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a soluţiona şi alte situaţii prevăzute de lege, nu încalcă prevederile constituţionale şi convenţionale invocate, întrucât legiuitorul are îndrituirea constituţională, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de a stabili competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, astfel că excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale este neîntemeiată. 28. Analizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 549¹ din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării, atribuţie conferită de către legiuitor judecătorului de cameră preliminară tocmai în considerarea art. 54 lit. d) din Codul de procedură penală şi în completarea dispoziţiilor art. 315 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul de procedură penală. 29. Conform acestor dispoziţii de lege, competenţa de a dispune asupra confiscării bunurilor sau asupra desfiinţării parţiale sau totale a unui înscris, în cazul clasării sau al renunţării la urmărirea penală, aparţine judecătorului de cameră preliminară, care, sesizat de procuror, se pronunţă asupra cererii prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, după ce, în prealabil, acestora li s-a comunicat o copie a ordonanţei procurorului, cu posibilitatea de a depune note scrise în termen de 10 zile. Judecătorul poate fie să respingă propunerea, fie să o admită, caz în care dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. Împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară se poate formula contestaţie, care se soluţionează prin încheiere motivată, fără citarea persoanelor interesate şi fără participarea procurorului. 30. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea observă că în Codul de procedură penală anterior, art. 245 alin. 1 lit. c¹) şi art. 249 alin. 2 cu raportare la art. 245 alin. 1 lit. c¹) stabileau faptul că prin ordonanţele de încetare a urmăririi penale sau de scoatere de sub urmărire penală se dispune şi asupra „sesizării instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris.“ Cu privire la aceste dispoziţii, prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011 pentru examinarea recursului în interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă raportat la dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c¹) din Codul de procedură penală, asupra legitimării procesuale active a procurorului de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că „art. 245 alin. 1 lit. 1 lit. c¹) din Codul de procedură penală, statuează cu valoare de principiu asupra dreptului procurorului de a sesiza instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, fără a face vreo distincţie cu privire la motivele pentru care se solicită desfiinţarea înscrisului.“ De asemenea s-a statuat că această reglementare reprezintă „un caz expres prevăzut de lege“, în înţelesul art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, în care procurorului i se recunoaşte legitimare procesuală pentru a formula acţiune civilă. 31. Tot în legătură cu acest aspect, amintim Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii cu privire la organul judiciar competent să dispună desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată adoptată de procuror, prin care instanţa supremă a statuat că, „pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nicio formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile.“ 32. Aşa fiind, Curtea constată că, în legislaţia anterioară, în procedura desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris, instanţa civilă soluţiona cauza în baza principiilor care guvernează un proces echitabil, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, prin administrarea probaţiunii, a invocării de cereri şi excepţii, fiind respectate pe deplin prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 24, precum şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 33. În prezent, Curtea observă că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procedura desfiinţării unui înscris nu mai este atribuită instanţei civile, ci instanţei penale, respectiv judecătorului de cameră preliminară, conform art. 549¹, aceasta fiind una dintre procedurile speciale reglementate expres de titlul IV din noul cod. Doctrina recentă arată că, în reglementarea actuală, instanţa sesizată este cea penală şi nu cea civilă, cauza neavând natura unei acţiuni civile, nici în situaţia în care obiectul sesizării îl constituie desfiinţarea unui înscris. 34. Pe de altă parte, Curtea observă că, deşi autorul excepţiei se află în ipoteza unei cauze care are ca obiect desfiinţarea unui înscris, iar nu în cea a confiscării speciale a unui bun, ca urmare o adoptării unei soluţii de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, cele două cauze în care procedura devine incidentă sunt reglementate unitar, în acelaşi articol 549¹ din Codul de procedură penală, şi nu pot fi disociate în analiza efectuată şi în soluţia pe care Curtea urmează să o pronunţe, fiind aplicabile dispoziţiile art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 35. Potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior, procurorul era cel care, adoptând o ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale se pronunţa, potrivit art. 245 alin. 1 lit. b) şi a art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 alin. 1 lit. b), asupra confiscării bunurilor, soluţie criticabilă din perspectiva dreptului la un proces echitabil, în componenţa sa privind accesul la o instanţă independentă şi imparţială. 36. Pornind de la aceste premise, Curtea urmează să analizeze în ce măsură dispoziţiile art. 549¹ din Codul de procedură penală respectă prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, prevăzute de art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 37. Ţinând seama de concepţia legiuitorului cu privire la procedura de judecată în camera preliminară, şi în cazul procedurii speciale privind confiscarea specială sau desfiinţarea unui înscris, soluţionarea cauzelor de către judecătorul de cameră preliminară se face în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, şi fără posibilitatea de a propune probe, de a formula cereri şi a ridica excepţii, în condiţiile în care aceştia pot depune doar note scrise. 38. Examinând dispoziţiile legale privind competenţa judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată [art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) şi art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală], prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că procedura camerei preliminare a fost încredinţată unui judecător, a cărui activitate se circumscrie competenţei materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. Totuşi, din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, prevăzute expres la art. 54 din Codul de procedură penală, Curtea a observat că „activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ, cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie“. Însă, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. 39. Aşa fiind, în ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea a observat că „acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). [...] Totodată, instanţa europeană a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării deciziei instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei)“. 40. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituţională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. 41. În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că „numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Curtea observă că, din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. [...] Or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept.“ 42. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că „rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor.“ 43. Spre deosebire de situaţia analizată prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, care a vizat o procedură penală care nu soluţiona cauza pe fond, Curtea constată că, în prezenta speţă, procedura specială reglementată de art. 549¹ din Codul de procedură penală vizează o atribuţie a judecătorului de cameră preliminară în care acesta decide asupra fondului cauzei, respectiv dispune cu privire la desfiinţarea unui înscris sau cu privire la confiscarea specială a unor bunuri. Aceasta, în condiţiile în care nici ordonanţa procurorului de clasare sau de renunţare la urmărire penală prin care decide cu privire la raportul de drept penal analizat şi nici încheierea judecătorului prin care se soluţionează plângerea împotriva acestor soluţii ale procurorului, în baza art. 341 din Codul de procedură penală, nu au autoritate de lucru judecat în faţa judecătorului de cameră preliminară care urmează a se pronunţa în conformitate cu prevederile art. 549¹ din Codul de procedură penală. Codul de procedură penală prevede expres în art. 28 că doar hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă o acţiune civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o şi că, în cazul unei hotărâri definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa civilă nu este legată de această hotărâre în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului sau a vinovăţiei autorului faptei ilicite. 44. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că argumentele pe care s-a fundamentat soluţia pronunţată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor referitoare la procedura urmată de judecătorul de cameră preliminară în exercitarea atribuţiilor care nu vizează soluţionarea fondului cauzei, sunt cu atât mai mult aplicabile speţei deduse analizei prezente cu cât, aşa cum s-a reţinut mai sus, aceasta priveşte procedura de soluţionare a unor probleme de fond: desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială. 45. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 549¹ din Codul de procedură penală, procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară în această materie prevede o judecată sumară, pe baza notelor scrise depuse de către persoanele ale căror drepturi sau interese legitime au fost afectate, fără respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, potrivit cărora procurorul şi părţile din proces au dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele şi observaţiile prezentate judecătorului şi de a-şi putea expune susţinerile în faţa acestuia. 46. În plus faţă de argumentele reţinute în decizia menţionată, în ceea ce priveşte procedura referitoare la luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris în caz de clasare sau renunţare la urmărirea penală, Curtea constată şi înfrângerea principiului publicităţii procesului, întrucât atât fondul cauzei, cât şi contestaţia împotriva soluţiei pronunţate, conform art. 549¹ alin. (3) şi (5) din Codul de procedură penală, se soluţionează într-o şedinţă nepublică. 47. Principiul publicităţii reprezintă una dintre garanţiile explicite ale procesului echitabil, consacrată în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. Instanţa europeană a statuat că publicitatea procedurilor desfăşurate în faţa organelor judiciare are ca scop protejarea justiţiabililor împotriva unei justiţii secrete şi că, prin transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea procedurilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esenţial al art. 6 paragraful 1 din Convenţie, respectiv derularea unui proces echitabil în deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale unei societăţi democratice. Principiul publicităţii vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului şi pronunţarea hotărârilor şi implică dreptul la o şedinţă publică, cu excepţia situaţiilor în care circumstanţe excepţionale justifică desfăşurarea procesului „cu uşile închise“. Instanţa europeană a decis că renunţarea la publicitate poate fi expresă sau tacită, trebuie să fie neechivocă şi să nu pună în discuţie un interes public important. 48. Pornind de la aceste premise şi ţinând seama că procedura de soluţionare a cererilor privind desfiinţarea unui înscris falsificat, respectiv confiscarea specială a unui bun antamează fondul cauzei, Curtea Constituţională observă lipsa unei raţiuni care să justifice absenţa publicităţii şedinţei de judecată în procedura supusă controlului de constituţionalitate şi, prin urmare, constată că dispoziţiile art. 549¹ din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 49. Pe de altă parte, în procedura analizată, deşi judecătorul de cameră preliminară decide cu privire la fondul cauzei, şi anume cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie -, persoanele vătămate în interesele lor şi procurorul nu au dreptul de a solicita administrarea unor mijloace de probă, de a folosi aceste mijloace de probă şi de a invoca excepţii pentru a-şi argumenta poziţia. Or, din perspectiva dreptului la apărare garantat de art. 24 din Constituţie, o atare situaţie este inacceptabilă. Curtea consideră că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces şi indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situaţii sau împrejurări ce susţin şi probează apărarea. Acesta include participarea la şedinţele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe şi de a invoca excepţii procedurale ce îi pot sprijini poziţia. 50. Distinct de cele expuse în prealabil, cu privire la procedura confiscării speciale, Curtea apreciază că, pe lângă textele constituţionale şi convenţionale constatat a fi încălcate, trebuie respectate şi garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta deoarece, potrivit Codului penal, măsura confiscării speciale este o măsură de siguranţă, care se poate lua faţă de o persoană care a comis fapte prevăzute de legea penală, conform art. 2 alin. (1) din Codul penal. Măsurile de siguranţă au, în sfera categoriilor juridice, caracterul de sancţiuni de drept penal, în conformitate cu prevederile art. 2 din Codul penal, deoarece pot fi dispuse numai faţă de persoanele care au săvârşit fapte penale, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, conform art. 107 alin. (2) şi (3) din Codul penal. De altfel, şi Curtea Constituţională a statuat că incidenţa aplicării lor nu este determinată de existenţa stării de pericol relevată de acea faptă (Decizia nr. 78 din 11 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 14 aprilie 2014). 51. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor presupune existenţa unei garanţii judiciare eficiente (Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei). Astfel, din jurisprudenţa europeană (Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Arcuri împotriva Italiei; Decizia din 27 iunie 2002, pronunţată în Cauza Butler împotriva Regatului Unit) se desprinde necesitatea existenţei următoarelor garanţii: evaluarea trebuie făcută de către o instanţă în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecţiile şi să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumţiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat. Mai mult, în materia confiscării extinse, instanţa europeană a statuat că aplicarea practică a diverselor dispoziţii naţionale privind această măsură de siguranţă este compatibilă cu noţiunea de proces echitabil, cu prezumţia de nevinovăţie, cu protecţia proprietăţii, şi include confiscarea în cadrul pedepselor penale la care se referă art. 7 din Convenţie. A se vedea în acest sens Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunţată în Cauza Grayson şi Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45, Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunţată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 şi 43, Hotărârea din 1 martie 2007, pronunţată în Cauza Geerings împotriva Olandei, paragraful 44, precum şi Hotărârea din 10 mai 2012, pronunţată în Cauza Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 52. 52. Aşa fiind, Curtea apreciază că procedura desfăşurată în faţa judecătorului de cameră preliminară care decide cu privire la fondul cauzei, respectiv cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict - faptă, persoană şi vinovăţie - în ceea ce priveşte aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, nu întruneşte garanţiile prevăzute de art. 6 paragrafele 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşa cum acestea au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţei europene. 53. În fine, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 549¹ alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, care reglementează competenţa judecătorului de cameră preliminară de a soluţiona sesizările având ca obiect luarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, respectiv cu privire la depunerea contestaţiei împotriva soluţiei date, Curtea constată că acestea nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. 54. În altă ordine de idei, Curtea consideră că opţiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competenţa de a decide cu privire la confiscarea specială sau la desfiinţarea unui înscris, soluţie diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituţionale atâta timp cât, în cadrul acestei proceduri, există posibilitatea administrării de probe, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea garanţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. Însă legiuitorul are obligaţia de a respecta normele de tehnică legislativă menite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Curtea observă că, potrivit art. 308 din Codul de procedură civilă, „În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă“. Or, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, ipoteze în care devin incidente dispoziţiile art. 549¹ din Codul de procedură penală, reprezintă situaţii în care „acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua“, conform art. 16 şi art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi care atrage astfel şi incidenţa art. 308 din Codul de procedură civilă. Într-o atare împrejurare, legiuitorul nu şi-a respectat obligaţia de a adopta norme clare, predictibile şi neechivoce, care să elimine orice confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a acestora. 55. Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Constantin Petcu în Dosarul nr. 737/270/2014 al Judecătoriei Oneşti. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 54 şi art. 549¹ alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 3. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 549¹ alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. 4. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549¹ alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)“, este neconstituţională. 5. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549¹ alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)“, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Oneşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din 17 martie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Pentru magistrat-asistent-şef, Doina Suliman, semnează, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prim-magistrat-asistent, Marieta Safta