1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Mocioi în Dosarul nr. 3.914/103/2014 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală, de Ovidiu Eugen Knobloch în Dosarul nr. 86/102/2016/a1 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Budi Rua Doru în Dosarul nr. 1.474/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală, precum şi de Delia Marina Podea în Dosarul nr. 4.014/108/2016/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.068D/2016, nr. 1.478D/2016, nr. 1.609D/2016 şi nr. 2.320D/2016.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 25 aprilie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 4 mai 2017, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:3. Prin Încheierea din 26 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.914/103/2014, Tribunalul Neamţ - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cristinel Mocioi, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.4. Prin Încheierea din 29 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 86/102/2016/a1, Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ovidiu Eugen Knobloch, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.5. Prin Încheierea din 10 august 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.474/88/2016, Tribunalul Tulcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Budi Rua Doru, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.6. Prin Încheierea din 20 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.014/108/2016/a1, Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Delia Marina Podea, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că, deşi regulile privind competenţa organelor de cercetare penală reprezintă reguli de ordine publică, sancţiunea nerespectării lor, în concepţia noii reglementări, este doar nulitatea relativă. Astfel, dispoziţiile criticate sancţionează cu nulitatea absolută doar încălcarea prevederilor privind competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu şi nerespectarea regulilor de competenţă de către organele de cercetare penală, încălcându-se dreptul inculpatului la un proces echitabil, precum şi dreptul acestuia la apărare.8. Prin faptul că dispoziţiile criticate nu sancţionează cu nulitatea absolută urmărirea penală efectuată de către un organ de urmărire penală necompetent se ajunge la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, care prevăd că România este stat de drept, principiu care are la bază două idei fundamentale, respectiv cea de garanţie a libertăţii individului, prin primatul dreptului, şi cea de raţionalizare a actului de exercitare a puterii, prin crearea unui sistem instituţional şi normativ ierarhizat. Aşa fiind, principiul statului de drept se opune arbitrariului, or prin sancţionarea cu nulitatea relativă a urmăririi penale efectuate de către un organ necompetent se reglementează posibilitatea parchetelor de a-şi alege competenţa după propria voinţă. Mai mult, sancţionarea doar cu nulitatea relativă a încălcării dispoziţiilor privind competenţa organului de urmărire penală determină necesitatea dovedirii vătămării, sarcină aproape imposibil de realizat.9. Autorii excepţiei apreciază, de asemenea, că o altă componentă a statului de drept este aceea a respectării normelor cu forţă juridică superioară şi a supremaţiei legii. Sancţionarea cu nulitatea relativă a efectuării anchetei de către organul necompetent conduce, de fapt, la inaplicabilitatea textului de lege care stabileşte imperativ competenţa organelor de urmărire penală.10. Totodată, autorii excepţiei susţin că respectarea normelor de competenţă materială reglementate de legiuitor pentru desfăşurarea activităţii de urmărire penală reprezintă una dintre condiţiile ce trebuie îndeplinite în mod obligatoriu pentru ca procesul penal să se desfăşoare în condiţii de legalitate, iar activitatea de urmărire penală să nu devină un act arbitrar. Nesancţionarea încălcării normelor referitoare la competenţa materială a organelor de urmărire penală lasă loc arbitrariului în desfăşurarea acestei activităţi, plasând astfel faza de urmărire penală sub semnul unei legalităţi incerte. Autorii apreciază că regimul nulităţii absolute, instituit prin dispoziţiile criticate, trebuie să aibă o aplicare unitară şi indivizibilă pe parcursul întregului proces penal, indiferent că procesul se află în faza de urmărire penală sau de judecată, doar astfel putându-se asigura respectarea obligatorie a legii, potrivit principiului fundamental reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie.11. Tribunalul Neamţ - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în condiţiile în care orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale prin efectuarea actelor de urmărire penală de un organ necompetent poate invoca această nulitate într-un anumit termen. Faptul că această încălcare nu este prevăzută ca o nulitate absolută este justificată de împrejurarea că actele efectuate de un organ necompetent pot fi acceptate de inculpat sau de celelalte părţi, dacă apreciază că prin aceasta nu li s-a produs nicio vătămare a drepturilor de care beneficiază.12. Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.13. Tribunalul Tulcea - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.14. Curtea de Apel Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, în condiţiile în care prin nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi/sau funcţională s-ar putea ajunge la situaţia în care un procuror ce funcţionează în cadrul unui parchet de pe lângă o instanţă să poată efectua acte de urmărire penală sau să delege această atribuţie către lucrători anume desemnaţi, fără ca actele întocmite de acesta cu nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţă să poată atrage nulitatea absolută, ci doar nulitatea relativă, persoana cercetată fiind obligată, în acest caz, să facă dovada unei vătămări.15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.16. Guvernul, în dosarele nr. 1.068D/2016, nr. 1.478D/2016 şi nr. 1.609D/2016, arată că autorii excepţiei exprimă critici care vizează neincluderea între motivele de nulitate absolută a nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa materială a organelor de urmărire penală; aşadar, prin invocarea excepţiei se contestă nu ceea ce legea prevede, ci ceea ce legea nu prevede, urmărindu-se completarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală cu un nou caz de nulitate absolută. Întrucât, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă.17. Guvernul, în Dosarul nr. 2.320D/2016, apreciază că cele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015 sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte prezenta cauză, excepţia fiind neîntemeiată. Astfel, dispoziţiile legale criticate sunt conforme şi cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) din Constituţie, câtă vreme art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu conţine prevederi care să contravină textelor constituţionale care stabilesc faptul că procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.18. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece autorii excepţiei tind la completarea textului legal, prin adăugirea, în enumerarea cazurilor care atrag nulitatea absolută, a celui privitor la necompetenţa organului de urmărire penală.19. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, concluziile scrise depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:20. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.21. Examinând actele de sesizare, Curtea observă că, în dosarele nr. 1.068D/2016 şi nr. 1.609D/2016, a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar, în dosarele nr. 1.478D/2016 şi nr. 2.320D/2016, a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. Având în vedere că nulitatea absolută a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti este reglementată în cuprinsul lit. b) a alin. (1) al art. 281 din Codul de procedură penală, Curtea apreciază că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: [...] b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;".22. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul părţilor la un proces echitabil, art. 24 referitor la dreptul la apărare, precum şi în art. 132 referitor la statutul procurorilor. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.23. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că normele care reglementează competenţa organelor judiciare reprezintă o constantă în cadrul reglementărilor procesual penale privind „nulităţile". Astfel, potrivit art. 98 din Codul de procedură penală din 1936, republicat în broşura din data de 13 februarie 1948, „dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanţei şi prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului în cazurile şi formele stabilite de lege, punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei sînt întotdeauna prescrise sub pedeapsa de nulitate. Această nulitate nu poate fi înlăturată în niciun mod; ea poate fi propusă în orice stare a procesului şi trebuie să fie pronunţată chiar din oficiu".24. În ceea ce priveşte Codul de procedură penală din 1968, Curtea reţine că materia nulităţilor era reglementată în titlul V, capitolul VI, art. 197. Potrivit alin. 2 al art. 197, „Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii...". Totodată, alin. 3 al aceluiaşi articol prevedea că „Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu".25. Curtea observă că legiuitorul Codului de procedură penală din 1936 şi al celui din 1968 au avut în vedere atât competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei de judecată, cât şi cea a organului de urmărire penală. Astfel, din perspectiva competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materie atrăgea întotdeauna sancţiunea nulităţii absolute, aceasta putând fi pusă în dezbatere, inclusiv din oficiu, în orice stare a procesului.26. Referitor la Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014, Curtea reţine că nulităţile absolute sunt reglementate la art. 281, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală dispunând în sensul că „Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (...) b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;", iar cele ale art. 281 alin. (3) în sensul că „Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului". Astfel, Curtea reţine că şi în concepţia noii reglementări nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală putând fi invocată în orice stare a procesului.27. Din ansamblul dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură penală, Curtea constată că noua reglementare a reformat materia nulităţilor, aducând modificări în conţinutul dispoziţiilor ce reglementează regimul acestora, una dintre aceste modificări privind scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Astfel, în concepţia noului Cod de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrage sancţiunea nulităţii relative, iar nu a nulităţii absolute.28. În consecinţă, în prezent, în cazul nerespectării acestor dispoziţii procedurale, devin aplicabile prevederile art. 282 din Codul de procedură penală referitoare la instituţia nulităţii relative. Astfel, încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.29. Curtea observă că, potrivit art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, această nulitate se poate invoca în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Consecinţa neinvocării nulităţii relative în termenul prevăzut de lege determină acoperirea acestui viciu. De asemenea, viciul se acoperă şi în situaţia în care persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii.30. În acest context, Curtea constată că nulitatea reprezintă sancţiunea procedurală ce invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau cu încălcarea formelor prescrise de lege. Nulităţile pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale. Nulităţile exprese intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, iar nulităţile virtuale pot interveni în cazul nerespectării unor dispoziţii legale, altele decât cele individualizate de legiuitor.31. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute, care intervin în cazurile prevăzute de art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală şi nulităţi relative, care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricărei altei dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii absolute).32. Astfel, Curtea constată că în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii.33. Referitor la materia nulităţilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a constatat că „nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă" (Decizia nr. 113 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 14 martie 2005; Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 697 din 3 august 2005).34. Totodată, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din acelaşi cod, şi poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, paragrafele 19 şi 20).35. Raportând aceste concluzii la materia aflată în discuţie, Curtea apreciază că trebuie analizat în ce măsură reglementarea cazurilor în care poate fi invocată nulitatea absolută - în speţă eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală - se constituie într-o încălcare a principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale.36. Din această perspectivă, Curtea observă că, în prezent, nulitatea absolută intervine în cazul încălcării normelor referitoare la compunerea completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie; adică, în cazul încălcării unor norme care au un caracter esenţial în desfăşurarea procesului penal.37. În legătură cu dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea observă că începând cu Codul de procedură penală din 1936 şi până la 1 februarie 2014 (deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumţie absolută că încălcarea acestor norme produce o vătămare. În doctrină, sa subliniat faptul că unele dintre dispoziţiile care reglementează desfăşurarea procesului penal au fost selectate de legiuitor şi înscrise în art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, încălcarea lor fiind considerată atât de gravă, încât atrăgea întotdeauna nulitatea actelor efectuate cu încălcarea lor.38. Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor ce reglementează cazurile de nulitate absolută, concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare atât de gravă încât să determine incidenţa nulităţii absolute.39. Din această perspectivă, Curtea observă că, în analiza scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (a se vedea Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015). Referitor la reglementarea nulităţilor în noul Cod de procedură penală, Curtea reţine că în Expunerea de motive s-a arătat că „dacă în ceea ce priveşte reglementările privind termenele, cheltuielile judiciare, modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite, proiectul nu aduce modificări semnificative faţă de actuala reglementare, instituţia juridică a nulităţilor actelor procesuale şi procedurale cunoaşte în cuprinsul proiectului câteva modificări menite a sistematiza problematica specifică. Astfel, proiectul propune, ca element de noutate, reglementarea efectelor nulităţii asupra actelor procesuale ori procedurale, precum şi a actelor subsecvente celui lovit de nulitate. Din raţiuni de sistematizare au fost dezvoltate în cuprinsul proiectului, în mod distinct, particularităţile dihotomiei nulitate absolută - nulitate relativă într-o manieră clară, neechivocă". Astfel, în cauza de faţă, Curtea observă că expunerea de motive care însoţeşte proiectul actului normativ nu face nicio referire la motivul eliminării acestui caz de nulitate absolută.40. Prin urmare, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură noua reglementare a repoziţionat rolul organului de urmărire penală şi implicit importanţa normelor ce stabilesc competenţele acestuia în procesul penal. Sub aceste aspecte, Curtea reţine că în Expunerea de motive se precizează că „proiectul a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. [...] Proiectul are în vedere şi regândirea poziţiei procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi a competenţei acestuia, în sensul întăririi rolului principal al procurorului de a conduce şi supraveghea activitatea de urmărire penală desfăşurată de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare ori de organele de cercetare penală speciale, iar nu de a efectua obligatoriu urmărirea penală". 41. Aşa fiind, Curtea observă că dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată.42. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Această dispoziţie trebuie coroborată cu cea cuprinsă în art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ, care dispune că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 din Codul de procedură penală, care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora.43. Astfel, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale precitate, Curtea constată următoarele: competenţa funcţională a procurorului este aceea de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor al căror rol şi scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.44. În ceea ce priveşte faza urmăririi penale, Curtea reţine că aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, ce se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (a se vedea şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 19).45. De asemenea, Curtea constată că, în literatura de specialitate, numeroşi autori au subliniat importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal. Astfel, în unele opinii se arată că necesitatea de a contracara activitatea infracţională a condus la înfiinţarea unor organe specializate care să realizeze anumite activităţi specifice într-o fază premergătoare desfăşurării judecăţii. Astfel, s-a simţit nevoia înfiinţării unor organe specializate în descoperirea infracţiunilor, identificarea şi prinderea infractorilor în vederea trimiterii lor în judecată. Aceste organe au o competenţă bine determinată prin lege şi îşi desfăşoară activitatea în faza de urmărire penală. În lumina dispoziţiilor Codului de procedură penală în vigoare, urmărirea penală are un conţinut şi o desfăşurare riguros limitate la ceea ce este necesar pentru a atinge scopul acestei faze procesuale şi al procesului penal în general.46. Astfel, Curtea observă că, potrivit art. 89 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, pe lângă fiecare curte de apel, tribunal, tribunal pentru minori şi familie şi judecătorie funcţionează un parchet, iar, potrivit secţiunii 1 a capitolului II din acelaşi act normativ, pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează, de asemenea, un parchet. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că urmărirea penală în cazul infracţiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competenţa parchetelor ce funcţionează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracţiunilor complexe, competenţa de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcţionează pe lângă instanţe de grad superior.47. Totodată, Curtea reţine că accederea în funcţie, precum şi întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Astfel, promovarea procurorilor se face, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs organizat la nivel naţional, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul „foarte bine" la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc anumite condiţii minime de vechime.48. Aşa fiind, Curtea apreciază că nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competenţa unui parchet ierarhic superior. De altfel, chiar dispoziţiile art. 325 din Codul de procedură penală permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competenţa sa, dar, numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competenţa de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.49. În continuare, din perspectiva competenţei materiale a organelor de urmărire penală, Curtea observă că, de regulă, urmărirea penală este realizată de poliţia judiciară şi de organele de cercetare penală speciale. Cu toate acestea, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală şi, în mod obligatoriu, de procurorul militar în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, potrivit art. 56 alin. (4) din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.50. Pe de altă parte, Curtea constată că tocmai importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu competenţa de a cerceta infracţiuni de corupţie şi cele asimilate acestora.51. În acest context, Curtea reţine că înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate.52. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că, deşi există modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală şi implicit a competenţei de realizare a acesteia, aceste modificări nu au determinat o diminuare a importanţei acestei faze procesuale şi nici a rolului pe care organul de urmărire penală îl ocupă în cadrul procesului penal, astfel încât să se desprindă o justificare rezonabilă a eliminării din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală.53. În acest context, Curtea reţine că, în doctrină, în ceea ce priveşte noţiunea de competenţă, s-a constatat că aceasta este inseparabilă de organele procesului penal, organele judiciare penale fiind repartizate după criteriile de competenţă prevăzute de lege asupra anumitor infracţiuni sau anumitor acte ori măsuri dintr-o anumită fază a procesului penal. Tocmai această circumstanţiere, delimitare şi repartizare a exerciţiului atribuţiilor organelor judiciare proiectează noţiunea competenţei penale. În acelaşi timp, nici nu s-ar putea imagina exerciţiul acestor atribuţii fără aceste măsuri impuse prin organizarea competenţei, ce determină însăşi capacitatea pe care o au diferitele organe judiciare de a-şi îndeplini funcţiile esenţiale prevăzute de lege, respectiv asupra căror cauze penale, în ce grad şi în ce circumscripţie teritorială îşi pot exercita competenţele.54. În contextul celor anterior expuse, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 31 martie 2016, paragrafele 15, 16).55. Astfel, Curtea constată că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferito, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă. În acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.56. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). Cu toate acestea, Curtea apreciază că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competenţa organelor judiciare. Având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printro reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante.57. Astfel, deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea observă că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută.58. Or, eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat.59. Pe de altă parte, Curtea reţine că incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului.60. În ceea ce priveşte vătămarea ce trebuie dovedită, Curtea observă că în doctrină s-a apreciat că, deşi legea nu precizează în ce poate consta vătămarea procesuală, aceasta se poate constitui în încălcarea drepturilor pe care le au părţile în procesul penal. Totodată, în doctrină, s-a arătat că se poate defini vătămarea ca atingerea adusă principiilor fundamentale ale procesului penal din care rezultă posibilitatea de a nu se realiza scopul acestuia. De asemenea, s-a menţionat că, prin vătămare, se poate înţelege orice atingere adusă justiţiei sau intereselor legitime ale părţilor. Atingerea se aduce părţilor din proces în cazul în care li se încalcă un drept procesual ori o garanţie procesuală de natură a le asigura apărarea intereselor lor legitime în cursul procesului penal.61. Aşa fiind, din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală şi a celor reţinute de doctrină, Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată.62. Or, Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea nulităţii absolute nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată iuris et de iure.63. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, prin eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.64. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristinel Mocioi în Dosarul nr. 3.914/103/2014 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală, de Ovidiu Eugen Knobloch în Dosarul nr. 86/102/2016/a1 al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, de Budi Rua Doru în Dosarul nr. 1.474/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală, de Delia Marina Podea în Dosarul nr. 4.014/108/2016/a1 al Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Guvernului, celor două Camere ale Parlamentului, Tribunalului Neamţ - Secţia penală, Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi Curţii de Apel Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu