DECIZIE Nr.
330 din 3 aprilie 2007
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de
procedura penala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 317 din 11 mai 2007
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu
- judecător
Aspazia Cojocaru - judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Kozsokar Gabor - judecător
Petre Ninosu - judecător
Ion Predescu
- judecător
Tudorel Toader - judecător
Marinela Mincă - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de
procedură penală, excepţie ridicată de Gabriel Becheanu în Dosarul nr.
28.692/3/2006 al Curţii de Apel Bucureşti -Secţia a II-a penală şi pentru cauze
cu minori şi familie.
La apelul nominal se constată lipsa autorului
excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr.
2.224D/2006.
La apelul nominal efectuat în Dosarul nr. 2.224D/2006
se prezintă Iulian Drosu, autor al excepţiei, şi partea Marcel Filip,
constatându-se lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost
legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că apărătorul
autorilor excepţiei Iulian Drosu şi Mihaela Angela Spătaru a depus o cerere de
amânare a judecării cauzei, motivat de faptul că în aceeaşi zi urmează să se
prezinte la Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală şi la Curtea de Apel
Bucureşti - Secţia a VIII-a de
contencios administrativ ca apărător ales al unor părţi, fără a depune dovezi
în acest sens.
Autorul excepţiei Iulian Drosu arată că nu susţine
cererea avocatului, întrucât acesta nu îi mai reprezintă interesele.
Partea Marcel Filip lasă la aprecierea Curţii
rezolvarea acestei cereri.
Reprezentantul Ministerului
Public solicită respingerea cererii de amânare, motivat de inexistenţa dovezilor
care să susţină cererea formulată.
Curtea ia act de faptul că Iulian Drosu nu mai este
reprezentat de avocatul respectiv şi, în aceste condiţii, respinge cererea
apărătorului celuilalt autor al excepţiei, Mihaela Angela Spătaru, fiind
nedovedită.
Curtea dispune a se face apelul şi în Dosarul nr.
2.352D/2006.
La apelul nominal se constată lipsa autorului
excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Curtea, având în vedere identitatea de obiect a
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele de mai sus, pune în
discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.
Părţile prezente lasă la aprecierea Curţii, iar
reprezentantul Ministerului Public este de acord cu
conexarea dosarelor.
Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
dispune conexarea dosarelor nr. 2.224D/2006 şi nr. 2.352D/2006 la Dosarul nr. 2.212D/2006, care este primul înregistrat.
Cauza se află în stare de judecată.
Părţile prezente solicită admiterea excepţiei de
neconstituţionalitate.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că partea interesată
poate oricând să formuleze o nouă cerere de revocare a măsurii arestării
preventive. Totodată, se apreciază că nu sunt încălcate prevederile art. 5
paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, întrucât acest text convenţional prevede doar un grad de
jurisdicţie în materia luării măsurii arestării preventive. In susţinerea
acestui punct de vedere este invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 156
din 27 februarie 2007.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 22 septembrie 2006, 18 octombrie
2006 şi 25 octombrie 2006, pronunţate în dosarele nr. 28.692/3/2006, nr.
9.169/2/2006 şi nr. 9.133/2/2006, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi familie
a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, excepţii ridicate de Gabriel Becheanu, Iulian Drosu şi Mihaela
Angela Spătaru, respectiv Kamel Ahmed Abdrabo Mohammed, în cauze având ca
obiect soluţionarea recursurilor formulate împotriva încheierilor prin care au
fost respinse cererile de revocare a măsurii arestării preventive.
In motivarea excepţiei
autorii acesteia apreciază, în esenţă, că textul
legal criticat este neconstituţional, întrucât restrânge, în mod nepermis,
accesul liber la justiţie, afectează dreptul la un proces echitabil şi nu
acordă un tratament egal tuturor participanţilor la
procesul penal.
Se mai susţine că textul legal criticat este
neconstituţional, întrucât încalcă dreptul la un recurs efectiv, astfel cum este reglementat de Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se arată că
art. 141 alin. 1 teza finală din Codul de procedură penală aduce atingere
prezumţiei de nevinovăţie, nedând posibilitatea celui acuzat să probeze lipsa
de temeinicie a indiciilor care îl consideră făptuitor. Se mai apreciază că cel
acuzat nu are acces la toate mijloacele procesuale prin care să demonstreze că
nu există indicii temeinice de natură a se lua o măsură preventivă împotriva
sa.
Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi
pentru cauze cu minori şi familie, în Dosarul
Curţii Constituţionale nr. 2.212D/2006, apreciază excepţia de
neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. In susţinerea acestei opinii se
arată că textul contestat este o reglementare la nivelul legii a celor
stabilite prin Decizia nr. XII din 21 noiembrie 2005 a Inaltei Curţi de Casaţie
şi Justiţie, pronunţată în urma formulării unui recurs în interesul legii.
In celelalte două dosare, aceeaşi instanţă, dar în
complete diferite, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este
întemeiată. In acest sens se arată că reglementarea procesual penală
stabileşte, în mod expres, că în materia arestării preventive nu există niciun
fel de cale de atac, ceea ce duce la diminuarea atât a garanţiilor libertăţii
individuale, cât şi a eficienţei principiului legalităţii, respectiv a
controlului jurisdicţional. Se arată că inexistenţa căii de atac lipseşte de un
important element conţinutul dreptului la libertate individuală. Se mai
apreciază că textul criticat impune o inegalitate atât între diferite categorii
de inculpaţi, cât şi între inculpat şi parchet, în funcţie de soluţia
pronunţată de către instanţă.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Avocatul Poporului consideră
că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. In
argumentarea acestui punct de vedere se arată că textul de lege criticat nu
încalcă art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale, întrucât acest text convenţional prevede doar un
grad de jurisdicţie în materia luării măsurii arestării preventive. Totodată,
se apreciază că nu sunt încălcate nici dispoziţiile art. 23 alin. (7) din
Constituţie, care prevăd că încheierile instanţei privind măsura arestării
preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Mai mult, se consideră
că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a stabili condiţiile de
exercitare a căilor de atac, potrivit art. 129 din Constituţie. In aceste
condiţii, nu poate fi reţinută nici critica referitoare la încălcarea dreptului
la un proces echitabil şi nici cea referitoare la restrângerea, în mod
nejustificat, a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de
judecătorul- raportor,
concluziile procurorului, susţinerile părţilor prezente, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de
neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 141 alin. 1 teza a doua
din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 356/2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, şi au următorul cuprins:
„Incheierea prin care prima instanţă sau instanţa de
apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii
preventive nu este supusă niciunei căi de atac."
Textele constituţionale invocate în susţinerea
excepţiei sunt cele ale art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, ale
art. 21 alin. (1) -(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un
proces echitabil, ale art. 23 alin. (7) şi (11) privind libertatea individuală,
art. 49 (devenit, după revizuirea şi republicarea Constituţiei, art. 53)
privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale
art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei.
Totodată, sunt invocate şi prevederile art. 5
paragraful 4 privind dreptul persoanei lipsite de libertatea sa prin arestare
sau deţinere de a introduce un recurs în faţa unui tribunal şi ale art. 6
paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil, ambele din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată,
Curtea reţine următoarele:
Dispoziţiile legale criticate sunt o expresie, la
nivelul legii, a interpretării date, prin Decizia nr. XII din 21 noiembrie
2005, de Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în urma formulării
unui recurs în interesul legii, a prevederilor art. 141 alin. 1 din Codul de
procedură penală. Prin acea decizie s-a stabilit că încheierea dată în primă
instanţă şi în apel, prin care se dispune respingerea cererii de revocare,
înlocuire sau încetare a arestării preventive, nu poate fi atacată, separat, cu
recurs.
In acest sens, s-a reţinut că „raţiunile pentru care
în art. 1403 alin. 1 şi art. 141 din Codul de procedură penală nu a fost
reglementat recursul împotriva încheierilor prin care, în cursul urmăririi
penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel, a fost respinsă
cererea de revocare, înlocuire sau încetare a arestării preventive constau, pe
de o parte, în faptul că o nouă cerere de revocare, înlocuire ori încetare a
arestării preventive, pentru motive noi, poate fi formulată oricând în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii.
Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 146 alin.
12, art. 1491 alin. 13, art. 159 alin. 8, art. 1603 alin. 2 şi art. 16CP din Codul de procedură penală, se asigură
atât controlul judiciar imediat, realizat de către o instanţă ierarhic
superioară, asupra legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, cât şi verificarea periodică a legalităţii şi
temeiniciei acestei măsuri preventive în cursul judecăţii".
Totodată, Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
stabilit că „lipsa posibilităţii de a ataca, separat, cu recurs încheierea
pronunţată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă
şi în apel, prin care a fost respinsă cererea de revocare, înlocuire sau încetare a
arestării preventive, nu contravine art. 5 paragraful 4 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia
«orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul
să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze
într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea
sa dacă deţinerea este ilegală». Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 4 din Convenţie nu garantează
dreptul la o cale de atac împotriva hotărârilor privitoare la arestarea
preventivă, ci garantează un grad de jurisdicţie, reprezentat de o instanţă
independentă, pentru luarea, prelungirea sau menţinerea arestării
preventive".
De altfel, Curtea reţine că în acest sens este şi
jurisprudenţa sa cu privire la aplicabilitatea art. 5 paragraful 4 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -
spre exemplu, Decizia nr. 458 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 18 ianuarie
2005.
Curtea reţine că, astfel cum a stabilit în Decizia sa
nr. 458 din 28 octombrie 2004, dublul grad de jurisdicţie se impune numai în
ipoteza prevăzută de art. 2 pct. 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care se
referă la dreptul oricărei persoane „declarate vinovată de o infracţiune"
de a cere „examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o
jurisdicţie superioară", deci la dreptul la o cale de atac împotriva
hotărârii judecătoreşti prin care se constată vinovăţia penală a unei persoane,
iar nu la dreptul la recurs împotriva încheierilor privind măsurile preventive.
De asemenea, Curtea reţine că art. 6 paragraful 1 din Convenţie nu impune
dublul grad de jurisdicţie.
Totodată, nu există nicio încălcare a prevederilor
constituţionale ale art. 16 alin. (2) privind egalitatea în drepturi, având în
vedere că persoana interesată, chiar dacă nu dispune de o cale de atac
împotriva încheierii prin care
prima instanţă sau instanţa de apel a respins cererea de revocare, înlocuire
sau încetare de drept a măsurii preventive, poate reitera o nouă cerere de
revocare. Curtea, în jurisprudenţa sa, a stabilit că egalitatea în drepturi nu
înseamnă uniformitate, astfel încât se impune aplicarea unui tratament juridic
diferit dacă situaţia de fapt nu este identică. Astfel, pentru asigurarea
egalităţii de tratament juridic, mijloacele procedurale puse la îndemâna
învinuitului sau a inculpatului, respectiv a procurorului, pot fi diferite -
reiterarea cererii de revocare a măsurii arestării preventive, respectiv
atacarea cu recurs a încheierii prin care s-a admis cererea de revocare, având
în vedere poziţia procesuală diferită a învinuitului sau inculpatului,
respectiv a procurorului, şi deci situaţiile de fapt diferite în care aceştia
se găsesc, fără însă ca în acest mod să fie afectată egalitatea participanţilor
la procesul penal. In consecinţă, rezultă şi faptul că textul criticat respectă
întru totul cerinţele art. 124 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Justiţia
este unică, imparţială şi egală pentru toţi".
Curtea reţine că nu sunt încălcate nici prevederile
art. 23 alin. (7) din Constituţie, potrivit cărora „Incheierile instanţei
privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de
lege", cerinţă îndeplinită de prevederile criticate. Totodată, Curtea
constată că dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie, invocate în
susţinerea excepţiei, nu au incidenţă în cauză, întrucât textul legal criticat
nu cuprinde nicio referire cu privire la stabilirea vinovăţiei persoanei, ci
priveşte măsurile preventive.
Având în vedere cele expuse mai
sus, nu se poate susţine, în niciun fel, încălcarea prevederilor
constituţionale şi convenţionale invocate.
Totodată, Curtea reţine că, în sensul celor de mai sus,
s-a pronunţat şi prin Decizia nr. 156 din 27 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 19 martie
2007.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 141 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală,
excepţie ridicată de Gabriel Becheanu, Iulian Drosu şi Mihaela Angela Spătaru,
respectiv Kamel Ahmed Abdrabo Mohammed,în dosarele nr. 28.692/3/2006, nr.
9.169/2/2006 şi nr. 9.133/2/2006 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a
penală şi pentru cauze cu minori şi familie.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 aprilie
2007.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Benke Karoly