DECIZIE Nr.
356 din 20 martie 2008
privind exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (1) si (3) din Legea nr.
213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 303 din 17 aprilie 2008
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Ninosu -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Simona Ricu - procuror
Claudia Miu -
prim-magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic
al acesteia, excepţie ridicată de Elena Boriga şi Radu Boriga în Dosarul nr.
14.193/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
La apelul nominal lipsesc
părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de
respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Prin Incheierea din 5 noiembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 14.193/299/2007, Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) şi (3) din
Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia,
excepţie ridicată de Elena Boriga şi Radu Boriga într-o cauză având ca obiect o
acţiune în constatare şi revendicare a unui imobil.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile
art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia sunt neconstituţionale, deoarece „instanţele de
judecată înfăptuiesc controlul constituţionalităţii legilor de naţionalizare,
adoptate în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", ceea ce
contravine art. 144 din Constituţie, potrivit cărora doar Curtea
Constituţională este competentă să se pronunţe asupra constituţionalităţii
legilor. Mai susţine că legea ce conferă instanţelor judecătoreşti competenţa
de a controla constituţionalitatea legilor de naţionalizare are caracter
retroactiv, aducând astfel atingere principiului neretroactivităţii legilor
nepenale, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie. Dispoziţiile
criticate contravin şi art. 125 alin. (3), raportate la art. 15 alin. (2) din
Constituţie, întrucât acordă instanţelor competenţa să examineze situaţii
juridice născute şi încheiate anterior adoptării sale. Prevederile criticate au
dat efect retroactiv dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţie, „întrucât
instanţa trebuie să verifice conformitatea legii respective cu constituţiile
din acea perioadă şi, în aceIaşi timp, şi cu tratatele internaţionale la care
România era parte, deşi constituţiile în vigoare în intervalul respectiv nu
conţineau niciun fel de referire în această privinţă".
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului
Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului apreciază
că dispoziţiile criticate sunt constituţionale.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul judecătorului-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2),
ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998. Aceste prevederi au următorul
cuprins: „(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al
unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada
6 martie 1945-22
decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu
valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care
România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
[...]
(3) Instanţele judecătoreşti sunt competente să
stabilească valabilitatea titlului."
Curtea constată că autorul excepţiei s-a referit, din
eroare, la dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (2) referitoare la statutul
judecătorilor şi la cele ale art. 144 referitoare la incompatibilităţile
funcţiei de judecător al Curţii Constituţionale,
întrucât dispoziţiile care reglementează
competenţa instanţelor de
judecată şi a Curţii Constituţionale sunt precizate la art. 126 şi, respectiv,
146 din Constituţie. Faţă de acestea, dispoziţiile constituţionale pretins
încălcate sunt următoarele: art. 15 alin. (2), referitoare la universalitate,
art. 20 alin. (2), referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile
omului, art. 126 alin. (3) referitoare la instanţele judecătoreşti şi art. 146
referitoare la atribuţiile Curţii Constituţionale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că aceasta este neîntemeiată, urmând să fie respinsă.
Astfel, prin dispoziţiile alin. (1) al art. 6 din legea
criticată se stabileşte că fac parte din domeniul public sau privat al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în
perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în temeiul unui titlu valabil. Curtea reţine că
reprezintă o opţiune a legiuitorului modul în care sunt determinate condiţiile
de îndeplinirea cărora depinde apartenenţa bunurilor la domeniul public sau
privat al statului, precum şi modul în care sunt stabilite criteriile de
apreciere a valabilităţii titlurilor prin care bunurile au fost dobândite. De
asemenea, Curtea mai reţine că este constituţională opţiunea Parlamentului
pentru soluţia legislativă ca bunurile care nu au intrat „în temeiul unui titlu valabil" în proprietatea
statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului, putând
astfel să fie revendicate.
Curtea constată că prevederile
art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 nu contravin dispoziţiilor art.
15 alin. (2) din Constituţie, care consacră principiul neretroactivităţii
legilor, întrucât prevederile legii criticate se aplică de către instanţe
după intrarea în vigoare a acesteia şi nu produc efecte pentru perioada
anterioară. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege fixează reperele pe
baza cărora instanţele care aplică Legea nr.213/1998 trebuie să stabilească
valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea
statului. Referirea pe care o face textul la tratatele internaţionale la care
România era parte nu are semnificaţia aplicării retroactive a dispoziţiilor
art. 20 alin. (2) din Constituţie, ci corespunde principiului pacta sunt servanda, care era
recunoscut şi în regimul anterior. Aceasta nu înseamnă însă că actele
autorităţilor statului din acea perioadă nu trebuie examinate şi apreciate şi
prin prisma tratatelor internaţionale la care statul era parte şi pe care deci
era obligat să le respecte, ca urmare a ratificării acestora.
Curtea Constituţională constată că este nefondată şi
critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie,
întrucât precizarea cuprinsă la alin. (3) al art. 6, referitoare la competenţa
instanţelor judecătoreşti de a stabili valabilitatea titlului prin care statul
a dobândit bunuri în perioada 1945- 1989, este în concordanţă cu dispoziţiile
constituţionale invocate, potrivit cărora competenţa instanţelor de judecată
este stabilită de lege.
De asemenea, este nefondată şi critica potrivit căreia
prevederile de lege ce fac obiectul excepţiei încalcă dispoziţiile art. 146 din
Constituţie, deoarece aceste prevederi nu instituie un control de
constituţionalitate cu privire la acte normative adoptate anterior Constituţiei
din 1991, ci doar prevăd criterii de care instanţele judecătoreşti trebuie să
ţină seama, conform principiului tempus regit actum,
pentru stabilirea valabilităţii titlurilor.
In jurisprudenţa sa, Curtea s-a mai pronunţat asupra
dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, cum ar fi, de exemplu: prin
Decizia nr. 136 din 21 octombrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 448
din 24 noiembrie 1998, şi prin Decizia nr. 264 din 19 decembrie 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 198 din 19 aprilie 2001, statuând că dispoziţiile acestui text
de lege sunt constituţionale. Soluţia pronunţată prin această decizie îşi
menţine valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente
noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr.
47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a art. 6
alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia, excepţie ridicată de Elena Boriga şi Radu Boriga în
Dosarul nr. 14.193/299/2007 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 martie
2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Prim-magistrat-asistent,
Claudia Miu