Decizia Nr.822 din 12.12.2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cristina Bunea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florina Jeni Bărbălău în Dosarul nr. 5.237/4/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.232D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, precum şi de cele ale art. 6 din Convenţie, având în vedere caracterul special al procedurii privind confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară a soluţiei procurorului de renunţare la urmărirea penală, procedură în care nu se judecă vinovăţia unei persoane.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 17 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.237/4/2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Florina Jeni Bărbălău cu ocazia soluţionării de către judecătorul de cameră preliminară a cererii de confirmare a unei soluţii de renunţare la urmărirea penală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi folosirea căilor de atac, întrucât încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea procurorului de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală este definitivă. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 24 din 20 ianuarie 2016, şi anume paragrafele 19 şi 22.6. Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că soluţia de renunţare la urmărirea penală este supusă controlului judecătoresc, concretizat în încheierea judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile în care ordonanţa procurorului este verificată - sub aspectul legalităţii şi temeiniciei - şi de către procurorul ierarhic superior [art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală]. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 318 alin. (12)-(14) din Codul de procedură penală, suspectul, persoana vătămată şi părţile au posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la soluţia procurorului, cu respectarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, neputându-se astfel vorbi de o îngrădire a accesului la justiţie. Pe de altă parte, inexistenţa căii de atac în materia renunţării la urmărirea penală - ca, de altfel, şi în materia clasării - este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea acesteia şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judecătoresc cu privire la soluţia procurorului. Consideră că această concluzie se desprinde şi din deciziile nr. 125 din 1 februarie 2011, nr. 1.131 din 13 septembrie 2011, nr. 1.456 din 3 noiembrie 2011, nr. 245 din 15 martie 2012 şi nr. 717 din 5 iulie 2012, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278¹ alin. 10 din Codul de procedură penală din 1968 cu privire la caracterul definitiv al hotărârii judecătorului în materia plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate păstrându-şi valabilitatea şi în cauza de faţă.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că ambele soluţii de netrimitere în judecată sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară. Astfel, ordonanţa de clasare este verificată ca urmare a plângerii formulate de persoana care a suferit o vătămare prin aceasta (art. 340 din Codul de procedură penală), iar renunţarea la urmărirea penală este verificată la cererea procurorului, confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară fiind o cerinţă esenţială pentru valabilitatea soluţiei. Câtă vreme, potrivit prevederilor art. 318 alin. (14) din Codul de procedură penală, cererea procurorului de confirmare a renunţării la urmărire se soluţionează cu citarea inculpatului şi implică verificarea atât a legalităţii, cât şi a temeiniciei soluţiei respective, consideră că reglementarea criticată nu este de natură să îngrădească accesul la justiţie şi nu afectează dreptul la un proces echitabil. De asemenea, în cadrul procedurii desfăşurate în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului la apărare, inculpatul poate aduce în discuţie existenţa oricăruia dintre cazurile de clasare prevăzute de dispoziţiile art. 16 din Codul de procedură penală (fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege etc.), astfel încât să obţină, în temeiul prevederilor art. 318 alin. (15) lit. b) din Codul de procedură penală, respingerea cererii procurorului şi clasarea cauzei. Totodată, în temeiul dispoziţiilor art. 129 din Constituţie, legiuitorul are prerogativa de a stabili căile de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor judecătoreşti. Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autoarea excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în privinţa dispoziţiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală - incidente în procedura plângerii împotriva soluţiei de clasare -, reţinând că acestea nu aduc atingere accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, consacrate de prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. În plus, eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 şi 341 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. Apreciază că aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul procedurii de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală.9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Arată, astfel, că textul de lege criticat este în deplin acord cu prevederile art. 129 din Constituţie, potrivit cărora „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Prin urmare, constituie atributul exclusiv al legiuitorului reglementarea căilor de atac împotriva hotărârii prin care judecătorul de cameră preliminară verifică soluţia procurorului de renunţare la urmărirea penală. Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea acesteia şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului. Totodată, arată că liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate. Instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aspect ce rezultă din prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, precum şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a tuturor celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, nicio lege neputând exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale astfel instituite vreo categorie sau vreun grup social. În consecinţă, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că liberul acces la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o dată unei instanţe naţionale (Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009).10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 82 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (15) este definitivă."13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autoarea excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală - care vizează lipsa unei căi ordinare de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererea procurorului de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală - nu au legătură cu rezolvarea cauzei în care a fost ridicată excepţia, întrucât speţa priveşte soluţionarea pe fond a unei cereri de confirmare.15. Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]". Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că „legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea dispoziţiilor de lege criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi pertinenţa excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele impuse de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Prin urmare, condiţia incidenţei textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificată, în primul rând, prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15, Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20, Decizia nr. 329 din 11 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 14 septembrie 2017, paragraful 14, Decizia nr. 462 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 25 septembrie 2017, paragraful 13, Decizia nr. 783 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 262 din 26 martie 2018, paragraful 13, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 23 aprilie 2018, paragraful 18, Decizia nr. 339 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 740 din 28 august 2018, paragraful 18, şi Decizia nr. 407 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 4 noiembrie 2019, paragraful 13).16. Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală este inadmisibilă.17. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (16) teza întâi din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florina Jeni Bărbălău în Dosarul nr. 5.237/4/2017 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2019.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Oana-Cristina Puică