Decizia Nr.12 din 14.05.2018

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 173/1/2018 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27² alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulament.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj referitor la interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 (Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013), astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere al procurorului general.Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă cuvântul doamnei procuror Diana Berlic, asupra recursului în interesul legii.Doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază că este în litera şi spiritul legii orientarea jurisprudenţială potrivit căreia se pot atribui alte bunuri în compensare, fie condiţionat de un abuz al administraţiei, dacă nu s-a întocmit lista bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, nu există bunuri în listă sau sunt neatractive, bunul identificat de reclamant nu a fost introdus în listă etc., fie se pot atribui bunurile identificate de parte şi neincluse în lista publicată, chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei.Subliniază că, în cadrul plângerii formulate împotriva dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), ori al Legii nr. 165/2013, instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune atribuirea în compensare a unor bunuri din patrimoniul entităţii notificate, chiar şi atunci când acestea nu au fost incluse în listele întocmite potrivit legii. În virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţa va aprecia dacă anumite bunuri, indicate de persoana interesată, au fost excluse în mod nejustificat şi abuziv din tabelul bunurilor disponibile.Caracterul reparatoriu al legilor nr. 10/2001 şi nr. 165/2013, ca legi speciale, derogatorii de la dreptul comun, face ca acestea să se aplice cu prioritate, înaintea dispoziţiilor Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 215/2001).Adoptarea Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 368/2013, a avut drept scop eficientizarea mecanismului de restituire în natură sau prin echivalent a bunurilor preluate abuziv, inclusiv sub forma acordării unor bunuri în compensare. A lăsa la latitudinea unităţii deţinătoare stabilirea categoriilor de măsuri reparatorii ar însemna golirea de conţinut a normei legale şi deturnarea finalităţii legii speciale de reparaţie.Legea nr. 165/2013 a fost adoptată ca urmare a pronunţării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a Hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, în considerentele căreia s-a reţinut obligaţia statului român de a respecta dreptul de proprietate, stabilind proceduri simple şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi o practică judiciară şi administrativă coerentă. Acest deziderat se regăseşte, de altfel, în expunerea de motive a legii.Reprezentantul procurorului general subliniază că, în acest context, este excesiv şi contrar scopului Legii nr. 165/2013 să se pretindă persoanelor îndreptăţite să apeleze la calea contenciosului administrativ pentru dovedirea abuzului unităţii deţinătoare, de vreme ce nu există niciun impediment ca această problemă să fie rezolvată pe calea plângerii formulate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. Aşadar, când persoana îndreptăţită identifică prin diligenţe proprii un bun ce poate fi atribuit în compensare, instanţa nu poate refuza atribuirea acestuia, ca măsură compensatorie, fiind obligată să verifice situaţia de fapt şi regimul juridic al bunului.Pentru toate aceste considerente şi având în vedere că s-a făcut dovada existenţei practicii neunitare la nivelul instanţelor naţionale, solicită admiterea recursului în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi pronunţarea unei hotărâri de unificare a practicii.Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1. La data de 15 ianuarie 2018, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind problema de drept enunţată anterior.2. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formându-se Dosarul nr. 173/1/2018, cu termen de soluţionare la 14 mai 2018.II. Obiectul recursului în interesul legii3. Din cuprinsul cererii de declanşare a acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, formulate potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, rezultă că în practica instanţelor de judecată nu ar exista un punct de vedere unitar cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014. În acest sens s-a constatat că, în timp ce unele instanţe au apreciat că nu pot fi acordate în compensare, pentru imobilele preluate, alte bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale invocate, alte instanţe au considerat că, dimpotrivă, pot fi acordate şi alte bunuri decât cele înscrise pe această listă.III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare Articolul 1(...) (2) În situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III. (...). Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 pentru completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013 ARTICOL UNIC După articolul 22 din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 29 iunie 2013, se introduce un nou capitol, capitolul III¹ «Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist», alcătuit din articolele 22¹-22³, cu următorul cuprins: Capitolul III^1 Mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist Articolul 22¹
(1) Măsura reparatorie a compensării cu bunuri oferite în echivalent, prevăzută de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică de către entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi constă în acordarea de bunuri, libere de orice sarcini, în echivalent valoric.
(2) Bunurile care pot face obiectul compensării, în condiţiile legii, sunt terenurile, cu sau fără construcţii, şi construcţiile finalizate sau nefinalizate.
(3) Echivalenţa valorică între bunurile care au făcut obiectul cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi bunurile care se acordă în compensare se stabileşte prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
(4) În cazul construcţiilor nefinalizate, valoarea se stabileşte proporţional cu stadiul de execuţie, stabilit prin raport de expertiză tehnică, întocmit de un expert autorizat, în condiţiile legii.
(5) Situaţia bunurilor care pot fi acordate în compensare se afişează la sfârşitul fiecărei luni atât pe site-ul entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cât şi la sediul acesteia. Articolul 22² Măsura compensării se aplică numai cu acordul persoanei îndreptăţite. Articolul 22³ Măsura compensării se dispune prin dispoziţia, decizia sau, după caz, ordinul conducătorului entităţii învestite cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. IV. Examenul jurisprudenţial5. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj a constatat existenţa practicii neunitare în privinţa problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii, astfel:Într-o primă interpretare s-a apreciat că nu se pot atribui în compensare alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014.În acest sens au fost invocate deciziile nr. 1.641/Ap din 7 decembrie 2015 şi nr. 1.821/Ap din 8 decembrie 2016 ale Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă, Decizia nr. 1.497 din 1 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia - Secţia I civilă, sentinţele Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV-a civilă nr. 1.407 din 4 noiembrie 2016 (definitivă prin Decizia nr. 1.125/A din 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) şi nr. 33 din 13 ianuarie 2016 (definitivă prin Decizia nr. 774 din 26 octombrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă), Sentinţa nr. 996 din 14 septembrie 2016 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă (definitivă prin Decizia nr. 397 din 4 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă), Sentinţa nr. 220/C din 19 decembrie 2016 a Tribunalului Bihor - Secţia I civilă (definitivă prin Decizia nr. 466 din 30 iunie 2017 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă), Sentinţa nr. 60 din 3 februarie 2017 a Tribunalului Brăila - Secţia I civilă, definitivă, deciziile nr. 221/R din 31 mai 2016 şi nr. 2.149 din 13 octombrie 2015 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă, Decizia nr. 1.239 din 18 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.Într-o altă interpretare, instanţele au considerat că se pot atribui în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014:A. fie condiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei, cum ar fi: neîntocmirea, în mod abuziv, a listei bunurilor ce pot fi atribuite în compensare; inexistenţa bunurilor în listă; existenţa în listă a unor bunuri neatractive; neincluderea în listă a bunului identificat de reclamant etc.În ilustrarea acestei opinii au fost depuse următoarele decizii: nr. 24/C din 16 martie 2015 şi nr. 87/C din 6 iulie 2016 ale Curţii de Apel Constanţa - Secţia I civilă; nr. 120 din 27 iunie 2017 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă; nr. 232 din 13 aprilie 2017, nr. 2.658 din 4 decembrie 2015 şi nr. 391 din 2 noiembrie 2017 ale Curţii de Apel Cluj - Secţia I civilă.B. fie chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei, apreciindu-se că este suficientă analiza instanţei de judecată cu privire la caracterul liber de sarcini, înţeles inclusiv ca afectare sau nu a bunului solicitat unui interes public.În acest sens au fost invocate: Sentinţa nr. 29/D din 27 ianuarie 2014 a Tribunalului Satu Mare - Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 409 din 22 decembrie 2015 a Curţii de Apel Oradea - Secţia I civilă; Decizia nr. 454/Ap din 22 martie 2016 a Curţii de Apel Braşov - Secţia civilă; sentinţele Tribunalului Braşov - Secţia I civilă nr. 122/S din 22 iunie 2016 (definitivă prin Decizia nr. 1.702 din 24 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Braşov - Secţia I civilă) şi nr. 40/S din 19 februarie 2016, definitivă prin neapelare.V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale6. Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate până în prezent decizii de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate.7. Răspunzând criticilor de neconstituţionalitate formulate în legătură cu acest text de lege, instanţa de contencios constituţional a reţinut că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul unei legi vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare.8. Totodată, Curtea a arătat, în jurisprudenţa sa, că aplicarea unui regim juridic temporal diferit nu poate crea o stare de discriminare între diverse persoane, în funcţie de actul normativ incident fiecăreia; altfel spus, inegalitatea de tratament juridic prin comparaţie cu acele persoane ale căror dosare de despăgubire au fost soluţionate sub imperiul Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, nu reprezintă un viciu de constituţionalitate, fiind rezultatul unor regimuri juridice diferite, aplicate succesiv în timp, incidente în virtutea principiului tempus regit actum.9. De asemenea, Curtea a reţinut că în materia acordării de despăgubiri pentru abuzurile petrecute în regimul trecut, statul are o largă marjă de apreciere asupra modalităţilor concrete de acordare. Legea nr. 165/2013 concretizează opţiunea legiuitorului român faţă de recomandările cuprinse în Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, astfel fiind adoptată o serie de proceduri, implicând, inter alia, termene concrete de soluţionare a dosarelor de despăgubire, de natură să imprime sistemului de despăgubiri eficienţă şi o previzibilitate sporită.10. În acest sens sunt relevante, spre exemplu, Decizia nr. 662 din 15 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 885 din 26 noiembrie 2015; Decizia nr. 268 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016; Decizia nr. 388 din 14 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 21 octombrie 2016; Decizia nr. 600 din 20 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 5 decembrie 2016 etc.11. Cu privire la aspectul care interesează problema măsurilor reparatorii în echivalent, Curtea Constituţională a statuat că forma iniţială a normei art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, care nu mai prevedea posibilitatea acordării de bunuri în compensare, este neconstituţională, deoarece are caracter arbitrar şi imprevizibil (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014).VI. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului12. Jurisprudenţa instanţei de contencios european care are legătură adiacentă cu problema de drept ridicată de prezenta sesizare este cea privitoare la dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, astfel cum va fi menţionată în considerentele deciziei, în partea de analiză asupra acestui aspect relevant pentru modalitatea de dezlegare a obiectului recursului în interesul legii.VII. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de apel Cluj13. Colegiul de conducere al Curţii de apel Cluj nu şi-a exprimat opinia asupra problemei de drept ce face obiectul recursului în interesul legii de faţă.VIII. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie14. Constatând existenţa a două orientări jurisprudenţiale distincte în problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii orientarea care a reţinut că se pot atribui alte bunuri în compensare, fie condiţionat de un abuz al administraţiei, în situaţia în care nu s-a întocmit, în mod abuziv, lista bunurilor ce pot fi atribuite în compensare, nu există bunuri în listă ori lista cuprinde bunuri neatractive etc., fie se pot atribui bunurile identificate de parte şi neincluse în lista publică, chiar necondiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei.15. După ce a expus evoluţia cadrului legal cu privire la posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent sub forma compensării cu alte bunuri, practica în materie a Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general a conchis că, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, instanţele de judecată evocă fondul, stabilind nu doar calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 165/2013, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate, ci şi tipul măsurilor reparatorii ce pot fi acordate acestora (restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, în măsura în care aceasta este posibilă sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent - compensarea cu alte bunuri sau compensarea prin puncte), respectiv dacă entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor au aplicat în mod corect dispoziţiile legale privind natura măsurilor compensatorii propuse sau acordate persoanei îndreptăţite.16. Procurorul general a apreciat că este excesiv şi, totodată, contrar scopului Legii nr. 165/2013 să se pretindă persoanelor îndreptăţite să apeleze la calea contenciosului administrativ pentru a dovedi că, în mod abuziv, nu au fost incluse pe listele prevăzute de lege ca fiind obligatoriu de întocmit de către unităţile deţinătoare a unor bunuri care să poată fi oferite în compensare, din moment ce nu există niciun impediment ca această problemă să fie rezolvată pe calea plângerii formulate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. 17. Procurorul general a observat că, şi în cadrul opiniei doctrinare care consideră că pot fi acordate în compensare doar bunuri cuprinse în lista întocmită potrivit legii, s-a acceptat că, în măsura în care persoana îndreptăţită identifică un bun despre care apreciază că i-ar putea fi dat în compensare, dar care nu este trecut în lista bunurilor disponibile, aceasta are deschisă posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată în vederea includerii bunului în lista bunurilor disponibile ori de a solicita acordarea acestuia în compensare.18. De aceea, în interpretarea dispoziţiilor legale ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii, a opinat că instanţele pot atribui, în compensare, alte bunuri disponibile atunci când, în mod abuziv, entităţile notificate sau unităţile deţinătoare nu le-au inclus în lista prevăzută de lege sau nu au întocmit această listă.IX. Opinia judecătorilor-raportori19. Judecătorii-raportori, constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, coroborate cu art. 22¹-art. 22³ din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora.X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie20. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii21. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii".22. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă patru condiţii ce trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, şi anume: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.23. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege. Sintagma „problemă de drept" trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă".Norma de drept disputată trebuie să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară ori necorelată cu alte dispoziţii legale şi, din acest motiv, să existe posibilitatea de a fi interpretată diferit. Înţelesul unor astfel de norme urmează a fi explicat şi determinat prin procedura recursului în interesul legii.Aşadar, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea unui recurs în interesul legii trebuie să cuprindă indicarea unei/unor reglementări susceptibile de interpretare ori aplicare diferită şi care au generat o practică judecătorească neunitară.Din acest punct de vedere, potrivit actului de sesizare, problema de drept soluţionată diferit de instanţe vizează „interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 165/2013, referitoare la posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise pe lista bunurilor întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost modificate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014."Deşi actul de sesizare nu determină în mod riguros obiectul său, nefiind indicate expres dispoziţiile legale interpretate şi aplicate diferit în practica judiciară şi a căror interpretare unitară se solicită pe calea recursului în interesul legii, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a analiza şi evalua întregul conţinut al cererii cu care a fost sesizată şi de a stabili, în raport cu acesta, limitele învestirii sale şi necesitatea activării mecanismului de unificare a practicii.În acest sens este jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit căreia, atunci când actul de sesizare nu formulează precis obiectul recursului în interesul legii, revine Completului competent să judece recursul în interesul legii „sarcina de a determina dacă, prin modul de prezentare a problemei prin care s-a pretins o rezolvare neunitară prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceasta reprezintă o problemă de drept de natură să pună în dezbatere interpretarea şi aplicarea unei/unor reglementări legale."^{1 1} A se vedea, în acest sens, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nr. 18 din 5 octombrie 2015 - paragraful 37, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 28 octombrie 2015.Astfel, din cuprinsul actului de sesizare, din modul de prezentare a problemei pentru care s-a dovedit o rezolvare neunitară prin hotărârile judecătoreşti anexate şi din considerentele acestor hotărâri rezultă că ceea ce se supune analizei prin prezentul recurs în interesul legii este interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22¹-art. 22³ din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013. Se solicită a se stabili dacă, în interpretarea acestor dispoziţii legale, pot fi sau nu acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită în conformitate cu art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013.Problema de drept supusă dezbaterii a fost generată de interpretarea şi aplicarea diferite de către instanţele judecătoreşti a unor reglementări legale ce s-au dovedit a fi insuficient de clare şi precise, generând în acest fel o practică neunitară.Sunt instanţe care au considerat, în interpretarea acestor dispoziţii legale, că nu pot fi acordate în compensare alte bunuri decât cele înscrise în lista întocmită conform art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013. În acest sens s-a apreciat că acordarea măsurii reparatorii a compensării cu bunuri oferite în echivalent este exclusiv în căderea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, întrucât aceasta este cea care întocmeşte lista bunurilor disponibile şi emite dispoziţie, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării cu alte bunuri, neîntocmirea listei sau întocmirea ei defectuoasă putând atrage răspunderea contravenţională a entităţii notificate, în condiţiile prevăzute de art. 36-37 din Legea nr. 165/2013. Alte instanţe au considerat, în interpretarea aceloraşi dispoziţii legale, că pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele înscrise în lista întocmită conform art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, fie condiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei (neîntocmirea listei sau întocmirea ei defectuoasă), fie chiar necondiţionat de constatarea unui asemenea abuz, în măsura în care persoana îndreptăţită face dovada existenţei unor bunuri disponibile.În justificarea acestei orientări jurisprudenţiale s-a avut în vedere că, deşi iniţiativa oferirii bunurilor în echivalent aparţine entităţii notificate, aceasta nu înseamnă lipsirea persoanei îndreptăţite de dreptul de a combate în instanţă absenţa unei asemenea oferte, drept care se circumscrie liberului acces la justiţie. Învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa de judecată, în virtutea plenitudinii sale de jurisdicţie, trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri nu au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista întocmită conform art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013.Prin urmare, există o jurisprudenţă neunitară în ceea ce priveşte posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate, determinată de interpretarea diferită a prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22¹-22³ din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014. De aceea, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca, pe calea recursului în interesul legii, să stabilească o interpretare unitară a acestor dispoziţii legale, în sensul de a decide dacă, din cuprinsul acestor prevederi legale, rezultă sau nu posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate.În consecinţă, Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că obiectul sesizării îl reprezintă o problemă de drept atrasă de interpretarea diferită pe care instanţele de judecată au dat-o în privinţa unor norme juridice insuficient de clare şi precise, astfel încât prima condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este îndeplinită.Dezlegarea acestei probleme de drept controversate din practica instanţelor judecătoreşti răspunde scopului recursului în interesului legii de a asigura o interpretare şi aplicare unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti şi, pe cale de consecinţă, o jurisprudenţă predictibilă.24. Problema de drept ce face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.Aşa cum rezultă din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare, sunt instanţe care consideră că nu se pot atribui în compensare alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014. În această orientare jurisprudenţială, măsura compensării cu alte bunuri poate fi dispusă doar cu privire la bunuri ce au fost afectate acestui scop, prin includerea lor în lista întocmită de entităţile învestite.Într-o altă orientare jurisprudenţială, rezultată din hotărârile anexate, se consideră că se pot atribui în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22¹ alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, fie condiţionat de constatarea unui abuz al administraţiei (neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu menţiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum şi caracterul lacunar, incomplet al acesteia, conţinând doar bunuri neatractive), fie chiar necondiţionat de constatarea unui asemenea abuz, în măsura în care persoana îndreptăţită face dovada existenţei unor bunuri disponibile.În consecinţă, în practica judecătorească s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, întemeiate pe interpretarea şi aplicarea aceloraşi prevederi legale, ceea ce justifică necesitatea pronunţării unei decizii care să asigure unitatea de jurisprudenţă.25. Dovada soluţionării diferite trebuie să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive.Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada soluţionării diferite a problemei de drept ce face obiectul sesizării trebuie să se facă prin hotărâri definitive, fără ca textul de lege menţionat să impună cerinţa unui anumit număr de hotărâri sau condiţia ca soluţiile diferite să fi fost pronunţate la nivelul instanţelor din întreaga ţară.Această condiţie este, de asemenea, îndeplinită în cauză, întrucât au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprind soluţiile jurisprudenţiale neunitare, rezultate din interpretarea diferită a textelor de lege analizate.26. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie anexate cererii.Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiţii formale.27. Prin urmare, fiind îndeplinite cerinţele art. 515 din Codul de procedură civilă, recursul în interesul legii este admisibil.Asupra fondului recursului în interesul legii28. În dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate, trebuie avute în vedere următoarele aspecte: a) evoluţia reglementării în materie; b) ordinea instituirii anumitor măsuri compensatorii prin legile de reparaţie; c) posibilitatea pentru instanţe de a cenzura modalitatea în care entităţile notificate se conformează obligaţiei înscrise în capitolul III¹ (art. 22¹-art. 22³) din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 privind completarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, din perspectiva plenitudinii de jurisdicţie şi a accesului efectiv la instanţă.a)Evoluţia reglementării referitoare la acordarea măsurilor reparatorii sub formă de bunuri ori servicii în compensare29. Potrivit Legii nr. 10/2001 a fost instituit, prioritar, principiul restituirii în natură a bunurilor [art. 1 alin. (2), art. 7, art. 26] şi în subsidiar, pentru ipoteza în care o astfel de modalitate de reparaţie nu este posibilă, restituirea în echivalent, prin acordarea, în compensare, de bunuri sau alte servicii de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării sau despăgubiri, acordate în condiţiile prevederilor speciale în materie. 30. Prin Legea nr. 165/2013 s-a reglementat acelaşi principiu, al prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist [art. 1, art. 2 alin. (1) lit. a)], regăsit şi în dispoziţiile Legii nr. 10/2001. 31. Pentru ipoteza imposibilităţii restituirii în natură s-a prevăzut, în forma iniţială a legii, ca reparaţie prin echivalent, doar măsura compensării prin puncte [art. 2 alin. (1)]. 32. Textul menţionat a fost modificat prin Legea nr. 368/2013, potrivit căreia s-a introdus, ca primă măsură reparatorie prin echivalent, cea a compensării cu bunuri oferite de entitatea învestită cu soluţionarea cererii. 33. De asemenea, conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 210 din 8 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 5 iunie 2014, s-a statuat asupra caracterului neconstituţional al normei art. 1 alin. (2) raportat la dispoziţiile art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013, reţinânduse în considerente că, la momentul adoptării acestui act normativ, legiuitorul a omis situaţia, prevăzută expres de Legea nr. 10/2001, privind măsurile reparatorii prin echivalent, care aveau ca obiect compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită/deţinătorul imobilului cu acordul persoanei îndreptăţite. 34. S-a apreciat că abrogarea dispoziţiilor legale care constituiau temeiul juridic al acordării de bunuri în compensare (într-un interval de 7 luni, între data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi data modificării acesteia prin Legea nr. 368/2013), urmată de reinstaurarea acestui drept în forma prevăzută de legea anterioară, demonstrează caracterul arbitrar şi imprevizibil al normei adoptate de legiuitor, generând instabilitatea raporturilor juridice reglementate de Legea nr. 165/2013, lipsa de coerenţă şi previzibilitate a normelor adoptate în materia măsurilor reparatorii prin echivalent, ceea ce afectează în mod grav principiul securităţii raporturilor juridice. 35. Ulterior, prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014 au fost completate Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, introducându-se capitolul III¹ referitor la mecanismul şi condiţiile privind compensarea cu bunuri oferite în echivalent. 36. În mod asemănător, procedura acordării de bunuri în compensare, prin întocmirea lunară a unui tabel cu bunuri disponibile, de către primarii sau, după caz, conducătorii entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, era reglementată prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 209/2005 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul proprietăţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 263/2006). 37. Or, în legătură cu aplicarea acestei dispoziţii legale, instanţa supremă a dezvoltat o jurisprudenţă consistentă şi constantă², conform căreia pot fi acordate persoanei îndreptăţite, în compensare, şi alte bunuri decât cele care apar în lista întocmită de unitatea deţinătoare, în măsura în care partea face dovada existenţei unor astfel de bunuri, care în mod nejustificat nu sunt incluse în categoria bunurilor disponibile, instanţa având, în virtutea plenitudinii ei de jurisdicţie, competenţa cenzurării modalităţii de întocmire a listei, care nu poate fi una discreţionară sau abuzivă. ² A se vedea, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 1.299 din 24 februarie 2012, nr. 3.497 din 18 mai 2012, nr. 3.649 din 23 mai 2012, nr. 2.184 din 23 martie 2012, nr. 3.543 din 18.05.2012, nr. 6.228 din 15 octombrie 2012, nr. 4.540 din 15 iunie 2012, nr. 6.952 din 14 noiembrie 2012, nr. 557 din 7 februarie 2013, nr. 5.621 din 4 decembrie 2013, nr. 1.335 din 20 mai 2015, nr. 1.735 din 30 iunie 2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, date publicităţii pe site-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 38. Pentru identitate de raţiune (eadem ratio legis), soluţia în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi a normelor metodologice aferente (capitolul III¹ din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014) nu poate fi diferită, ţinând seama şi de argumentele ce vor fi expuse în continuare. b)Ordinea instituirii măsurilor reparatorii39. Dispoziţiile în materia legilor reparatorii statuează, aşa cum s-a menţionat deja, asupra prevalenţei principiului restituirii în natură şi, în subsidiar, asupra acordării unor reparaţii prin echivalent. 40. În privinţa măsurilor reparatorii în echivalent, ordinea acordării acestora rezultă din modalitatea în care ele sunt enumerate de textul legal, fiind una graduală, în sensul că prioritate are acordarea de bunuri ori servicii în compensare sau, dacă această modalitate de reparaţie nu este posibilă, acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale [în vechea reglementare, dată de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001], respectiv compensarea prin puncte [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 368/2013]. 41. Că este aşa, rezultă o dată în plus şi din expunerea de motive a Legii nr. 368/2013, potrivit căreia „finalitatea de atins va fi inclusiv aceea de scădere a presiunii asupra bugetului de stat, prin diminuarea sumei despăgubirilor acordate în numerar persoanelor îndreptăţite". 42. De asemenea, soluţia se impune printr-o interpretare gramaticală a textului, care plasează reparaţia prin compensare cu alte bunuri înaintea celei referitoare la compensarea prin puncte, dar şi prin interpretarea teleologică, din punctul de vedere al scopului şi finalităţii legii, de a se asigura o formă de reparaţie cât mai apropiată de cea a restituirii în natură (prin acordarea de bunuri). 43. În acest context legislativ, al existenţei unei ordini de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, în situaţia în care persoana îndreptăţită optează pentru compensarea cu bunuri şi face dovada disponibilităţii lor, are vocaţie la obţinerea acestora, indiferent de faptul că ele au fost omise de pe lista entităţii notificate sau, a fortiori, dacă unitatea deţinătoare, nesocotinduşi obligaţia care îi revenea, nu a întocmit lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare. c)Plenitudinea de jurisdicţie a instanţei în legătură cu modalitatea de acordare a bunurilor în compensare44. Argumentul conform căruia acordarea de măsuri reparatorii în echivalent este exclusiv în căderea entităţii învestite cu soluţionarea notificării - întrucât aceasta este cea care întocmeşte lista bunurilor disponibile, emiţând dispoziţie, decizie sau, după caz, ordin privind măsura compensării - este eronat, nesocotind plenitudinea de jurisdicţie a instanţei şi principiul liberului acces la justiţie. 45. Astfel, modalitatea în care unitatea deţinătoare dă curs obligaţiei ce îi revine, de întocmire şi afişare, la sfârşitul fiecărei luni, a situaţiei bunurilor care pot fi acordate în compensare, este supusă cenzurii instanţei învestite cu plângerea persoanei nemulţumite de felul în care i-a fost rezolvată cererea. 46. Instanţa de judecată este cea care, în virtutea plenitudinii de competenţă, poate sancţiona, deopotrivă, neîntocmirea listei sau întocmirea ei formală, cu menţiunea că nu sunt bunuri disponibile, precum şi caracterul lacunar al acesteia, incomplet, conţinând doar bunuri neatractive ori disproporţionate valoric. 47. La fel ca în reglementarea anterioară (art. 26 din Legea nr. 10/2001), faza procedurii prealabile este urmată de cea judiciară, în cazul în care persoana îndreptăţită este nemulţumită de felul în care i-a fost rezolvată cererea (art. 35 din Legea nr. 165/2013). 48. În legătură cu nesoluţionarea cererii (ipoteză căreia îi poate fi asimilată, mutatis mutandis, aceea în care entitatea deţinătoare nu a întocmit situaţia bunurilor disponibile, deşi a fost învestită cu solicitarea de acordare de bunuri în compensare), instanţa supremă s-a pronunţat deja printr-o Decizie în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, statuând că, în ipoteza în care entitatea deţinătoare nu rezolvă cererea, instanţa de judecată este cea care trebuie să evoce fondul şi să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea. 49. S-a reţinut totodată că o astfel de situaţie echivalează şi cu refuzul soluţionării cererii, care nu poate rămâne necenzurat „pentru că nicio dispoziţie legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptăţit de a se adresa instanţei competente, ci, dimpotrivă, însăşi Constituţia prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea intereselor sale legitime". 50. În mod asemănător, în apărarea aceloraşi drepturi şi pe baza liberului acces la justiţie, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei în ipoteza în care lista bunurilor de oferit în compensare este una incompletă sau conţine bunuri neatractive, a căror acordare nu este aptă să asigure o reală reparaţie. 51. Aceasta, întrucât împrejurarea că, în procedura prealabilă, entitatea deţinătoare este cea care apreciază asupra acestei măsuri, a compensării, nu îi acordă o putere discreţionară şi niciuna sustrasă controlului instanţei de judecată, fiind greşit argumentul conform căruia într-o asemenea ipoteză ar fi suficientă angajarea răspunderii contravenţionale pentru îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor, în termenii prevăzuţi de art. 36 şi 37 din Legea nr. 165/2013. 52. În realitate, ceea ce urmăreşte partea este satisfacerea pretenţiilor sale referitoare la măsurile reparatorii şi de aici necesitatea unei judecăţi pe fond asupra acestei cereri, iar nu sancţionarea contravenţională a atitudinii culpabile a persoanei notificate (care se poate angaja în mod distinct, pe un alt temei). 53. La fel, faptul că, potrivit art. 22¹ din Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, iniţiativa „oferirii bunurilor în echivalent" aparţine entităţii notificate nu înseamnă lipsirea persoanei interesate de posibilitatea şi dreptul de a combate în instanţă absenţa unei asemenea oferte, în ipoteza în care ea face dovada, în mod neechivoc, că este vorba de un abuz sau, pur şi simplu, de o listă defectuos întocmită. 54. De aceea, învestită cu cererea prin care persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri care pot fi acordate în compensare, instanţa trebuie să procedeze la verificarea pe fond a unei astfel de pretenţii şi, pe baza probatoriului administrat, să stabilească temeinicia cererii, nefiind un impediment legal faptul că respectivele bunuri n-au fost incluse, în mod eronat sau abuziv, discreţionar, în lista celor care pot face obiectul acestei măsuri. 55. Altminteri, necenzurarea modalităţii în care entităţile învestite cu notificări dau curs solicitării de acordare de bunuri în compensare ar face să devină iluzorie şi lipsită de substanţă această formă de reparaţie prin echivalent, dacă ea ar rămâne la aprecierea discreţionară a persoanei notificate. 56. În plus, aceasta este expresia plenitudinii jurisdicţionale a instanţei, cea care verifică, sub aspectul legalităţii, măsurile dispuse în faza procedurii prealabile. 57. Toate argumentele expuse trebuie puse în corelaţie şi cu faptul că dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 reprezintă, în realitate, o preluare a vechii reglementări [art. 1 alin. (2) şi (5), art. 26 din Legea nr. 10/2001], în legătură cu care, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, s-a dezvoltat şi consolidat o anumită practică judiciară la nivelul instanţei supreme, nefiind justificat un reviriment al jurisprudenţei, câtă vreme au rămas neschimbate temeiurile care au determinat rezolvarea jurisprudenţială menţionată anterior în legătură cu măsura reparatorie prin echivalent, a compensării cu alte bunuri. 58. De asemenea, această dezlegare este în acord cu jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului, în interpretarea articolului 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), care garantează dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa materială esenţială – dreptul de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu plenitudine de competenţă, care să soluţioneze contestaţiile ce poartă asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, în accepţiunea lor autonomă. 59. În acest sens, deşi dreptul de acces la un tribunal nu este unul absolut, fiind susceptibil de limitări, întrucât, prin însăşi natura lui, acesta presupune o reglementare din partea statului, în cadrul marjei sale de apreciere, recunoscută de Convenţie, limitările trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie proporţionale, adică să existe un echilibru între scopul invocat de stat şi mijloacele folosite, între interesul general şi imperativul protejării drepturilor individuale³. ³ Cauza Sabin Popescu contra României, Hotărârea din 2 martie 2004, paragraful 66. 60. Pe tărâmul dreptului de acces s-a subliniat necesitatea efectivităţii exerciţiului acestui drept şi aplicării limitărilor într-o măsură în care să nu fie golit de conţinut. Astfel, s-a evidenţiat de nenumărate ori că ansamblul garanţiilor procesuale instituite de articolul 6 al Convenţiei ar rămâne fără substanţă şi ar deveni superfluu dacă dreptul de acces la instanţă nu ar fi unul efectiv⁴, în aplicarea unui principiu fundamental, potrivit căruia Convenţia apără „drepturi concrete şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii⁵." ⁴ A se vedea Cauza Golder contra Marii Britanii, Hotărârea din 21 februarie 1975. ⁵ Cauza Weissman contra României, Hotărârea din 23 octombrie 2006. 61. Or, deşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că instituirea unei proceduri prealabile nu este în sine incompatibilă cu prevederile articolului 6 al Convenţiei, fiind una dintre limitările admise ale dreptului de acces la un tribunal, pentru a atinge scopul reglementării dreptului la un proces echitabil, ea trebuie să fie supusă unui control judecătoresc exercitat de o instanţă independentă şi imparţială, cu plenitudine de jurisdicţie, adică o instanţă capabilă să exercite un control în fapt şi în drept, desigur, în funcţie de competenţele atribuite de dreptul intern. 62. Procedând la aplicarea acestor principii în dezlegarea problemei de drept referitoare la posibilitatea acordării de bunuri în compensare, altele decât cele menţionate în lista întocmită de entităţile notificate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii observă că negarea posibilităţii de a acorda bunuri în compensare, în baza şi în urma unei proceduri judiciare, desfăşurate cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale ale persoanelor implicate, ar echivala cu negarea însăşi a plenitudinii de jurisdicţie de care se bucură un tribunal în această materie şi, implicit, cu afectarea dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial. 63. Altfel, a accepta că doar unitatea deţinătoare poate acorda bunuri în compensare în procedura administrativă înseamnă a accepta că una dintre măsurile de reparaţie prevăzute de legea specială „scapă" controlului unei instanţe şi este lăsată exclusiv la latitudinea acestei unităţi, iar un aspect esenţial al unei cauze particulare deduse judecăţii - cel al demonstrării existenţei unor bunuri disponibile ce ar putea fi oferite în echivalent - nu poate fi dezbătut şi probat într-o procedură judiciară în care contestaţia poartă asupra unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, cum este dreptul de proprietate, ce formează chiar domeniul de aplicabilitate al dreptului la un proces echitabil. 64. În acelaşi sens, a declanşa o procedură judiciară doar pentru a constata că o unitate deţinătoare, în mod discreţionar sau din neglijenţă, nu întocmeşte sau nu actualizează lista bunurilor ce pot fi acordate în compensare, fără a da posibilitatea părţii interesate de a face dovada existenţei unor bunuri disponibile, a stabilirii, pe baza probelor, a situaţiei juridice actuale a bunurilor pretinse, ar echivala doar cu iluzia exerciţiului unui drept fundamental şi cu lăsarea lui fără substanţă, precum şi cu negarea plenitudinii de jurisdicţie a instanţei de judecată învestite cu o cerere prin intermediul căreia persoana îndreptăţită pretinde că există bunuri ce pot fi acordate în compensare. 65. În acest context şi doar pentru rigoare juridică se reţine că, în jurisprudenţa la care face referire prezenta sesizare şi care susţine imposibilitatea atribuirii în compensare a altor bunuri decât cele menţionate în lista prevăzută de art. 22¹ din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 165/2013, se utilizează, pentru fundamentarea acestei orientări jurisprudenţiale, un anumit tip de argument ce ar viza o „abordare instituţională nediscriminatorie" pentru toate persoanele care ar intenţiona să solicite bunuri în compensare în temeiul Legii nr. 165/2013, argument care este însă de ordin formal, întrucât nu este însoţit de o demonstraţie a unei pretinse discriminări. 66. Astfel, trebuie reamintit că un principiu fundamental ce stă la baza interpretării articolului 14 al Convenţiei sau articolului 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie, care interzic discriminarea, este că „a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o „justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat. 67. Or, în ipoteza ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, instanţele nu aplică un tratament juridic favorizant şi nu privilegiază o anumită persoană sau un anumit grup de particulari, în virtutea unui criteriu de discriminare dintre cele enunţate de art. 14 al Convenţiei, ci aplică într-o cauză particulară dedusă judecăţii principiile ce decurg dintr-un alt drept reglementat de Convenţie, respectiv dreptul la un proces echitabil, cu componenta sa esenţială - dreptul la un tribunal independent şi imparţial cu plenitudine de jurisdicţie - , al cărui exerciţiu nu trebuie limitat pentru argumentele anterior expuse. 68. Astfel, cei care se prevalează de un asemenea argument ignoră însăşi natura procedurii judiciare declanşate pentru realizarea pretinsului drept de proprietate al persoanei îndreptăţite şi atributele pe care le are instanţa de judecată întro asemenea procedură, ajungând, în mod paradoxal, ca, sub pretextul nediscriminării, să prefere pasivitatea persoanei interesate care ar trebui să aştepte sine die întocmirea unei asemenea liste cu bunuri disponibile de către autorităţile administrative sau să nu sancţioneze însăşi pasivitatea acestor autorităţi, ce nu îşi îndeplinesc atribuţiile legale, „abordarea instituţională unitară", în manifestarea ei negativă, devenind un fals panaceu al protecţiei drepturilor omului. 69. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu art. 22¹-22³ din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, astfel cum au fost completate prin Hotărârea Guvernului nr. 89/2014, pot fi acordate în compensare şi alte bunuri decât cele menţionate în lista întocmită de entitatea învestită cu soluţionarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă persoana îndreptăţită face dovada caracterului disponibil al acestora. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 mai 2018. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu