Decizia Nr.34 din 24.10.2016

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT Dosar nr. 2.436/2016

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 2.436/1/2016 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 6.975/99/2014 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326 din Codul civil, comunicarea, prin poştă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind aplicabile ca normă generală prevederile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă?În condiţiile unui răspuns afirmativ la prima întrebare, decizia comunicată prin poştă electronică trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, sau este suficientă transmiterea deciziei în format accesibil electronic (în speţă document pdf)?"După prezentarea referatului cauzei, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării1. Prin Încheierea de şedinţă din 31 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 6.975/99/2014, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326 din Codul civil, respectiv dacă trimiterea, prin poştă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind aplicabile ca normă generală prevederile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, şi dacă, în condiţiile unui răspuns afirmativ la prima întrebare, decizia comunicată prin poştă electronică trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, sau este suficientă transmiterea deciziei în format accesibil electronic (în speţă document pdf).2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 iunie 2016 cu nr. 2.436/1/2016.II. Temeiul juridic al sesizării3. Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile4. Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii: Articolul 76Decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu: a)motivele care determină concedierea; b)durata preavizului; c)criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi, conform art. 69 alin. (2) lit. d), numai în cazul concedierilor colective; d)lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64. Articolul 77Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului. Articolul 252alin. (3): Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării.(4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. Articolul 278 alin(1): Dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii cuprinse în legislaţia muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de prezentul cod, cu dispoziţiile legislaţiei civile.5. Codul civil: Articolul 1.326Actele unilaterale supuse comunicării(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări.(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta nu a luat cunoştinţă de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.6. Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 62/2011: Art. 211: Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: a)măsurile unilaterale de executare, modificare, suspendare sau încetare a contractului individual de muncă, inclusiv angajamentele de plată a unor sume de bani, pot fi contestate în termen de 45 de zile calendaristice de la data la care cel interesat a luat cunoştinţă de măsura dispusă;Art. 216: Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă. 7. Codul de procedură civilă: Articolul 154 alin(6): Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace. Articolul 184 alin(1): Termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.8. Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, republicată, denumită în continuare Legea nr. 455/2001: Art. 4: În înţelesul prezentei legi: 1. date în formă electronică sunt reprezentări ale informaţiei într-o formă convenţională adecvată creării, prelucrării, trimiterii, primirii sau stocării acesteia prin mijloace electronice; 2. înscris în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar; 3. semnătură electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare; 9. Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 506/2004: Articolul 1Prezenta lege stabileşte condiţiile specifice de garantare a dreptului la protecţia vieţii private în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal în sectorul comunicaţiilor electronice. Articolul 2 alin(1) lit. g): Poştă electronică - serviciul care constă în transmiterea printr-o reţea publică de comunicaţii electronice a unor mesaje în format text, voce, sunet sau imagine, care pot fi stocate în reţea sau în echipamentul terminal al destinatarului până la recepţionarea de către destinatar.IV. Expunerea succintă a procesului 10. Contestatorul Dumitru Alexandru, prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Iaşi cu nr. 6.975/99/2014, a solicitat obligarea angajatorului pârât S.C. Lukoil Lubricants East Europe - S.R.L. să îşi respecte obligaţiile din Contractul individual de muncă nr. 172/11.01.2013, în sensul de a-i permite să îşi desfăşoare activitatea pentru care a fost angajat şi de a-i achita drepturile salariale cuvenite începând cu luna februarie 2014 şi până la soluţionarea litigiului. 11. Prin Încheierea de şedinţă din data de 8 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.975/99/2014, s-a admis excepţia conexităţii, conform art. 139 din Codul de procedură civilă, şi sa dispus conexarea Dosarului nr. 9.760/99/2014 la Dosarul nr. 6.975/99/2014, iar, în temeiul dispoziţiilor art. 139 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a înaintat dosarul conexat la completul iniţial învestit al Tribunalului Iaşi. 12. Acelaşi contestator, prin acţiunea înregistrată cu nr. 9.760/99/2014 (dosarul conexat), a formulat contestaţie împotriva Deciziei de concediere nr. FD 11 din data de 22 ianuarie 2014, în contradictoriu cu intimata S.C. Lukoil Lubricants East Europe - S.R.L., solicitând anularea acestei decizii, repunerea în situaţia anterioară, prin reintegrarea în funcţie şi obligarea intimatei la plata unei despăgubiri, corespunzătoare drepturilor salariale indexate şi majorate şi oricăror altor drepturi materiale de care a fost privat fără drept, din momentul desfacerii contractului individul de muncă până la reintegrarea efectivă în funcţie. 13. Tribunalul Iaşi, prin Sentinţa civilă nr. 1.218 din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.975/99/2014, a respins ca tardivă contestaţia formulată de contestatorul Dumitru Alexandru în contradictoriu cu pârâta, S.C. Lukoil Lubricants East Europe - S.R.L. împotriva Deciziei de concediere nr. FD 11 din 22 ianuarie 2014, emisă de către pârâtă, şi a respins cererea reclamantului privind obligarea angajatorului să îşi respecte obligaţiile din Contractul individual de muncă nr. 172 din 11 ianuarie 2013, în sensul de a permite contestatorului să îşi desfăşoare activitatea şi să îi plătească drepturile salariale începând cu data de 1 februarie 2014. 14. În motivare, prima instanţă a reţinut regularitatea corespondenţei în formă electronică între părţile din prezenta cauză şi faptul că nu au existat alte inadvertenţe anterioare sau ulterioare datei de 22 ianuarie 2014 cu privire la recepţionarea acestei corespondenţe sau imposibilitatea citirii ei. Referitor la conţinutul e-mailului prin care i s-a comunicat decizia de concediere, contestatorul nu a formulat un răspuns imediat în care să reclame deficienţe de recepţionare, apărările sale cu privire la deficienţele de comunicare a deciziei de concediere fiind formulate în răspunsul la întâmpinare depus la 25 februarie 2015 în Dosarul nr. 9.760/99/2014. 15. Aşadar, s-a reţinut că, în lipsa reclamării vreunei deficienţe în ceea ce priveşte receptarea e-mailului ce conţinea decizia de concediere contestată, intimata nu a avut niciun motiv pentru care să repete comunicarea acestei decizii prin vreun alt mod de transmitere, indicat de contestator. 16. Potrivit art. 76 alin. (1) şi art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere se comunică salariatului în scris şi produce efecte de la data comunicării, putând fi contestată în termen de 30 de zile de la data comunicării, potrivit art. 268 alin. (1) lit. a) din Codul muncii, sau 45 de zile de la data luării la cunoştinţă, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011. 17. Primirea fără rezerve şi obiecţiuni din partea contestatorului a e-mailului din data de 22 ianuarie 2014 reprezintă o comunicare în formă scrisă a deciziei de concediere ataşate acestui e-mail, fiind respectate astfel exigenţele art. 76 alin. (1) din Codul muncii. 18. Raportând data promovării contestaţiei la Decizia nr. FD11 din 22 ianuarie 2014-11 decembrie 2014, la data reţinută ca dată a comunicării-23 ianuarie 2014, s-a constatat că promovarea contestaţiei la această decizie s-a făcut cu depăşirea termenului de 45 de zile prevăzut de art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 şi, pe cale de consecinţă, s-a respins ca tardivă contestaţia. 19. Împotriva acestei soluţii contestatorul a formulat apel, solicitând admiterea acestuia, anularea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Iaşi. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii 20. Curtea de Apel Iaşi a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că: 21. De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326 din Codul civil, cu referire la art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi art. 154 alin. (6) din acelaşi act normativ, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât apelul exercitat vizează în principal determinarea validităţii juridice a modalităţii de comunicare a deciziei de încetare a contractului de muncă, efectuată prin mijloace electronice de comunicare la distanţă, şi ţinând cont de caracterul devolutiv integral al apelului, soluţionarea căii de atac, aflate în competenţa acestei instanţe, de ultim grad, depinde de dezlegarea ce se va da chestiunii de drept supuse procedurii hotărârii prealabile. 22. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printro altă hotărâre, astfel cum rezultă din studierea site-ului www.scj.ro. 23. Prioritar s-a arătat că aspectele ce fac obiectul prezentei sesizări sunt, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, chestiuni de drept, solicitându-se Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie statuarea asupra modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 77, dar şi asupra dispoziţiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 şi art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă. 24. Din studierea jurisprudenţei rezultă că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii care formează obiectul sesizării. 25. Deşi aspecte privitoare la regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică reglementate de Legea nr. 455/2001 au făcut obiectul analizei în cadrul recursului în interesul legii, soluţionat prin Decizia nr. 6/2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, dezlegările date au forţă juridică obligatorie, în temeiul art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, doar în materia contravenţională şi nu acoperă problematica sesizată prin prezenta încheiere. 26. La nivel naţional nu s-a identificat o practică în această materie, obiectul sesizării nefiind o problemă analizată prin studii de specialitate publicate, fiind necesar, având în vedere importanţa problematicii prin raportare la sfera largă de aplicabilitate a prevederilor art. 77 din Codul muncii, dar şi în raport cu destinatarii normei, ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să statueze asupra chestiunii sesizate, pentru a elimina orice riscuri decurgând din interpretarea normei, prin raportare şi la noile tendinţe de extindere a sistemelor informatice la nivelul întregii societăţi. Din aceasta perspectivă este indubitabil că mijloacele de comunicare la distanţă fac parte din realităţile sociale actuale, iar legislaţia tinde să reglementeze noile realităţi, fără însă a se putea corela întotdeauna cu evoluţia socială. 27. În acest sens, faţă de prevederile art. 5 din Codul de procedură civilă, judecătorul este ţinut să soluţioneze raporturile litigioase chiar dacă legea nu prevede, este neclară sau incompletă, iar soluţia a priori exclusivă a unei noi modalităţi de comunicare la distanţă nu poate avea ca raţiune însăşi inexistenţa reglementării legale, întrucât accesul la instanţă nu poate avea caracter iluzoriu, potrivit interpretării constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materia art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. 28. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 31 mai 2015. 29. Din studiul jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rezultat că nu există pe rol o sesizare cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii în această materie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată 30. Dispoziţiile substanţiale - art. 76 şi art. 77 din Codul muncii - reglementează decizia de concediere ca act juridic unilateral al angajatorului, stabilind patru elemente formale obligatorii, precum şi condiţionarea imperativă a producerii efectelor specifice de necesitatea comunicării acesteia. 31. Prevederile substanţiale de dreptul muncii nu reglementează integral nici condiţiile formale obligatorii (exempli gratia nu este impusă condiţia semnăturii olografe, condiţie stabilită însă de prevederile art. 272 din Codul de procedură civilă), nici modalitatea de comunicare, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 278 din Codul muncii cu privire la necesitatea complinirii legislaţiei muncii cu legislaţia civilă, în măsura în care aceasta nu contravine specificului raporturilor de muncă. Contrar unor opinii exprimate în jurisprudenţă şi în studiile de specialitate, Curtea de Apel Iaşi a apreciat că dispoziţiile art. 77 din Codul muncii nu pot fi complinite cu prevederile art. 252 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, care reprezintă prevederi speciale, de strictă aplicare în materia răspunderii disciplinare a salariatului. 32. În consecinţă, se apreciază că norma înscrisă în art. 77 din Codul muncii se completează cu dispoziţiile legii generale, civile şi procesual civile, în temeiul art. 278 din Codul muncii, respectiv art. 216 din Legea nr. 62/2011. În acest context trebuie subliniat că, prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.362/1/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil pot fi aplicate în întregirea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. 33. În consecinţă, ca act juridic unilateral, decizia de concediere, emisă în temeiul prevederilor art. 76 din Codul muncii, este supusă dispoziţiilor art. 1.326 din Codul civil, potrivit cărora comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări [art. 1.326 alin. (2)]. 34. În raport cu generalitatea regulii este indubitabil că transmisiunea electronică la distanţă, în speţă prin poştă electronică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 506/2004, reprezintă o modalitate aptă de a asigura transmiterea actului, însă nu şi suficientă, din punctul de vedere al prezentei instanţe, de a realiza „comunicarea actului", în sens legal, către destinatar şi de a valora „luare la cunoştinţă" în sensul art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, text care, ca normă specială, se aplică prioritar, în detrimentul reglementării prevăzute de art. 1.326 alin. (3) din Codul civil. 35. În acest sens, în lipsa unui acord al părţilor raportului de muncă privind alegerea explicită sau implicită a acestei modalităţi de comunicare, identitatea utilizatorului care foloseşte un sistem electronic de comunicare la distanţă are caracter exclusiv privat, fiind supusă regulilor speciale de protecţie, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 506/2004. În consecinţă, transmiterea unei corespondenţe electronice presupune obţinerea prealabilă, într-o modalitate legală, a adresei de corespondenţă a destinatarului. 36. Mai mult, simpla trimitere a unei corespondenţe electronice nu este prin ea însăşi suficientă pentru îndeplinirea cerinţei legale de comunicare efectivă către destinatar. În acest sens, legea procesuală civilă română a condiţionat realizarea procedurilor de comunicare prin poştă electronică de un răspuns al destinatarului (prin completarea unui formular care să cuprindă data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei) care, la rândul său, va fi expediat transmiţătorului prin poştă electronică sau prin alte mijloace [art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă]. 37. Or, plecând de la teza iniţială, potrivit căreia dispoziţiile art. 77 din Codul muncii se completează cu prevederile generale ale legislaţiei civile şi procesual civile, comunicarea deciziei de concediere prin poştă electronică nu poate fi decât subsumată condiţiilor exprese din art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă. Este real, aşa cum susţine şi apărătorul intimatei, că „luarea la cunoştinţă" este un aspect de fapt, însă dispoziţiile legale trebuie interpretate coroborat şi unitar, iar comunicarea unui act juridic, determinând curgerea termenului de contestare a acestuia, dar şi toate efectele de drept substanţial, este indubitabil o instituţie juridică şi, în consecinţă, supusă reglementării legale, fie speciale, fie generale. Or, legea procesual civilă română în vigoare condiţionează îndeplinirea procedurii de comunicare prin poştă electronică de existenţa unui răspuns cert al destinatarului, regulă care, în temeiul caracterului general al normei procesual civile, trebuie să guverneze toate materiile speciale ce nu au primit o reglementare distinctă. 38. În consecinţă, opinia instanţei de sesizare este în sensul ca, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326 din Codul civil, comunicarea, prin poştă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii determină curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 combinat cu art. 216 din acelaşi act normativ, numai în condiţiile confirmării exprese de către salariatul-contestator a primirii acestei corespondenţe. 39. În ceea ce priveşte cel de-al doilea aspect al întrebării, dacă decizia comunicată prin poştă electronică trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, în argumentaţia soluţiei trebuie avute în vedere considerentele Deciziei nr. 6/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, în care s-a reţinut „Doctrina a relevat faptul că elementul de diferenţiere a actului juridic în formă electronică de actul juridic în formă scrisă este modul diferit de acces la manifestarea de voinţă. Aşadar, un act juridic, înţeles atât ca negotium, cât şi ca instrumentum, poate să intre în sfera de aplicare a Legii nr. 455/2001 doar atunci când manifestarea de voinţă a celui de la care actul emană îmbracă forma electronică şi, de asemenea, ajunge la destinatarul transmiterii în aceeaşi formă, prin intermediul unor mijloace de transmitere a datelor în format electronic. Această specificitate distinge înscrisurile electronice de înscrisurile «clasice», pe suport hârtie. În situaţia în care manifestarea de voinţă a emitentului actului ajunge la destinatarul său pe suport hârtie, înscrisul astfel transmis nu mai este în formă electronică." 40. Or, în raport cu dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, care impun emiterea deciziei în formă scrisă, şi de dispoziţiile art. 77 din Codul muncii, care se referă la comunicarea însăşi a deciziei de concediere, şi nu a măsurii concedierii (niciun alt înscris neputând înlocui decizia de concediere), având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 6/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, opinia Curţii de Apel Iaşi este că doar dacă însăşi manifestarea de voinţă a angajatorului este în format electronic, comunicarea prin poştă electronică satisface exigenţele art. 76 şi 77 din Codul muncii, numai în această ipoteză fiind aplicabile şi prevederile art. 282, 283 şi 284 din Codul de procedură civilă, nu şi pentru un document de tip PDF - portable document format, care reprezintă doar o copie a unui alt tip de document (emis în formă clasică/pe suport hârtie). VII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 41. Contestatorul nu a formulat niciun punct de vedere cu privire la problema de drept dedusă judecăţii. 42. Intimata a susţinut, relativ la chestiunile puse în discuţie, următoarele: Legea nu limitează modalitatea prin care trebuie efectuată comunicarea deciziei de concediere pentru necorespundere profesională (şi nu una disciplinară), ci lasă libertate sub acest aspect - comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări, iar unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate distinge. Comunicarea deciziei este o situaţie de fapt ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă. Obiectul probei este comunicarea prin poştă electronică, iar mijlocul de probă îl constituie datele redate pe suportul informatic reprezentat de serverul de e-mail, prin care se derulează transmiterea şi stocarea mesajelor. 43. În cazul transmiterilor electronice, acestea nu pot fi limitate la cerinţele formale ale actelor sub semnătură electronică, deoarece există atât acte cu semnătură electronică extinsă, cât şi acte cu semnătură electronică simplă (fără certificat calificat), iar respingerea acestora din urmă ca probă în justiţie, fără o analiză temeinică, nu este legală. 44. Decizia de concediere reprezintă un act juridic unilateral, fiind conform art. 1.324 din Codul civil, o manifestare de voinţă a autorului său, care produce efecte de la data comunicării prin orice modalitate adecvată, după împrejurări, potrivit art. 1.326 din Codul civil. Este consacrată de către legiuitor teoria recepţiei [în sensul teoriei recepţiei este doctrina, conform comentariilor din Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Editura CH Beck, lucrare coordonată de profesor F.A. Baias, art. 1.326 alin. (3)] pentru a stabili momentul de la care un asemenea act unilateral produce efecte juridice. Această decizie îi este opozabilă salariatului, nefiind necesar, potrivit legii, ca, pentru producerea efectelor, destinatarul să fi transmis vreo confirmare. Actul primirii/comunicării nu poate fi condiţionat de vreo manifestare de voinţă subiectivă a salariatului (luarea la cunoştinţă), ci efectele deciziei se produc în momentul comunicării ei către salariat. 45. Inserarea în Codul de procedură civilă a prevederilor art. 282, 283 şi 284 denotă interesul şi necesitatea luării în considerare şi a noilor mijloace de probă, proprii societăţii contemporane, caracterizată printr-o prezenţă ubicuă a tehnologiei informaţiei, precum şi necesitatea asigurării unei securităţi a raporturilor juridice/comunicărilor electronice în acest context nou. 46. Legea nr. 455/2001 distinge între semnătură electronică extinsă şi semnătură electronică simplă. Semnătură electronică simplă desemnează o colecţie de date ataşate sau conţinute de un înscris (de exemplu, adresa de e-mail a expeditorului ataşată la e-mail). Un refuz sumar de recunoaştere a acestor raporturi juridice pentru lipsa semnăturii electronice extinse ar goli de conţinut toate prevederile legale procedurale privind înscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicării prin telex, fax sau poştă electronică, dar şi prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001, care stipulează că, în cazul în care una din părţi contestă înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. 47. Înscrierea pe suportul informatic (înregistrarea criptată a transmiterii comunicării electronice) este chiar actul comunicării deciziei, iar comunicarea şi înscrierea acesteia pe suportul informatic s-au făcut de către terţul profesionist, care este deţinătorul cu drepturi exclusive şi administratorul serverului de e-mail. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie şi punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 48. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 958/C/2.693/III-5/2016 din 16 august 2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Iaşi. 49. Curţile de apel Alba Iulia, Bacău, Constanţa, Ploieşti, Piteşti, Suceava şi Timişoara au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 50. Magistraţii din cadrul Curţii de Apel Galaţi şi instanţelor din raza sa de competenţă au apreciat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, „comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace". În temeiul dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei către salariat. Pentru buna desfăşurare a relaţiilor de muncă, participanţii la aceste raporturi se vor informa şi se vor consulta reciproc, în condiţiile legii, relaţiile de muncă fiind bazate pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe (art. 8 din Codul muncii). Ca urmare, atât la încheierea contractului individual de muncă, cât şi pe parcursul derulării raporturilor de muncă, angajatul are obligaţia de a informa angajatorul în legătură cu datele de identificare, adresă, domiciliu, adresă de e-mail, fax, telefon în vederea bunei desfăşurări a acestor raporturi. Câtă vreme angajatul a pus la dispoziţia angajatorului o adresă electronică în vederea comunicării actelor care emană de la acesta şi sunt obligatorii a fi aduse la cunoştinţa salariatului, comunicarea unei decizii de concediere în această modalitate este valabilă, fiind suficientă transmiterea în document PDF. Decizia menţionată reprezintă un act unilateral al angajatorului în sensul dispoziţiilor art. 1.326 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului". În raport cu dispoziţiile art. 154 alin. (5) din Codul de procedură civilă, dacă se realizează o comunicare valabilă a deciziilor, hotărârilor judecătoreşti ce sunt supuse căilor de atac ce trebuie exercitate într-un anumit termen procedural prin poştă electronică, cu respectarea dispoziţiilor legale în acest sens, şi pentru decizia de concediere individuală emisă potrivit art. 76 din Codul muncii, aceasta reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională. 51. Curtea de Apel Braşov, în exprimarea unui punct de vedere teoretic, apreciază că această modalitate de comunicare nu răspunde cerinţelor instituite de dispoziţiile art. 74 din Codul muncii, neputându-se aprecia momentul de la care partea a receptat actul comunicării. La nivelul Tribunalului Braşov - Secţia I civilă s-a opinat că trebuie respectată procedura de comunicare reglementată de legea specială, respectiv Legea nr. 455/2001, dacă este vorba de semnătura electronică, sau, în caz contrar, trebuie respectate dispoziţiile din Codul muncii referitoare la comunicarea deciziei de concediere. 52. Curtea de Apel Craiova a învederat că opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Olt care participă în componenţa completelor specializate în conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost în sensul că decizia de concediere nu poate fi comunicată prin poştă electronică, ce nu reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual care să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a acesteia. Opinia judecătorilor de la Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul Tribunalului Dolj este în sensul că o astfel de comunicare este aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei. Art. 77 din Codul muncii şi art. 268 alin. (1) lit. a) din acelaşi act normativ folosesc sintagma „de la data comunicării", respectiv „de la data la care a fost comunicată", fără să facă vreo distincţie cu privire la forma comunicării. Doar în situaţia reglementată de art. 252 alin. (4) din Codul muncii se reglementează expres modalitatea de comunicare a deciziei de sancţionare disciplinară „Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătura de primire ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta". Decizia comunicată prin poşta electronică trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001 referitoare la înscrisul în formă electronică. 53. Opinia judecătorilor instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Oradea este în sensul că decizia de concediere poate fi comunicată doar în condiţiile prevăzute de art. 252 alin. (3) şi (4) din Codul muncii, respectiv în scris, prin predare personală salariatului cu semnătură de primire ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta. Comunicarea prin poştă electronică nu constituie o modalitate de comunicare printre cele prevăzute de lege în materia dreptului muncii. 54. Curtea de Apel Bucureşti a arătat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326 din Codul civil, comunicarea prin poşta electronică de către angajator a deciziei de concediere individuală, emisă potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezintă o modalitate de comunicare aptă să declanşeze curgerea termenului de contestare a respectivei decizii, iar decizia comunicată prin poşta electronică, în format PDF, trebuie să respecte cerinţele formale impuse de art. 76 din Codul muncii, nu şi pe cele impuse de Legea nr. 445/2001. 55. Curtea de Apel Târgu Mureş a învederat că opinia judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Mureş este în sensul potrivit căruia comunicarea prin poştă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuală, potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezintă o modalitate legală de comunicare a deciziilor de concediere, altele decât cele de sancţionare, prin care se poate lua la cunoştinţă de conţinutul deciziei, a motivelor de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul deciziei, însă decizia de concediere, nefiind un înscris în formă electronică, nu trebuie să respecte cerinţele formale ale Legii nr. 455/2001 de a avea semnătură electronică. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 56. La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă asupra problemei de drept în cauză. 57. Prin Decizia nr. 297 din 12 mai 2016 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 6 iulie 2016 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Tudor Andrei Raneti în dosarele nr. 39.360/3/2014 şi nr. 39.471/3/2014 ale Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi s-a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, art. 33 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi ale Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 58. Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 666 din 18 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 398 din 16 iunie 2010, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. a) şi h) şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi a respins, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. X. Raportul asupra chestiunilor de drept 59. Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi la art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin poşta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la art. 216 din Legea nr. 62/2011, cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact şi există o uzanţă a acestei forme de comunicare între părţi. Decizia astfel comunicată prin poşta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerinţele formale impuse de art. 76 din Codul muncii şi nu şi pe cele impuse de Legea nr. 445/2001, referitor la înscrisul în formă electronică. XI. Înalta curte de Casaţie şi Justiţie 60. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. 61. Potrivit dispoziţiilor precizate, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată". 62. Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 63. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Iaşi este legal învestită cu soluţionarea unei cereri de apel, litigiul are natura unui conflict de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului conform art. 214 din Legea nr. 62/2011. 64. Instanţa supremă a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Iaşi, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă. 65. De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizate într-o practică judiciară consacrată. 66. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective. 67. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă sa nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat în mod generic, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării. 68. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. 69. Pe fondul cauzei, examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, s-au reţinut următoarele: 70. Prima chestiune de drept cu care instanţa de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii cu referire la art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1.326 din Codul civil, în sensul în care comunicarea, prin poştă electronică, de către angajator a deciziei de concediere individuale emise potrivit art. 76 din Codul muncii, reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 cu referire la art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind aplicabile ca normă generală prevederile art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă. 71. Decizia de concediere este actul juridic unilateral al angajatorului prin care acesta dispune încetarea contractului individual de muncă. Reglementarea legală a condiţiilor de formă şi fond ale acestui act are ca scop prevenirea unor eventuale abuzuri ale acestuia, precum şi asigurarea unor elemente de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii dispuse. 72. Conform art. 62 alin. (3) coroborat cu art. 76 şi 79 din Codul muncii, decizia se emite în scris, sub sancţiunea nulităţii absolute. Forma scrisă a deciziei de concediere a salariatului reprezintă, deci, o condiţie ad validitatem. Comunicarea trebuie să vizeze însăşi decizia de concediere, ca atare, nefiind admisă comunicarea concedierii prin intermediul altui act juridic al angajatorului. 73. Potrivit art. 76 din Codul muncii, decizia de concediere trebuie comunicată salariatului în scris. O comunicare verbală nu prezintă nicio relevanţă, echivalând cu necomunicarea. 74. Actul comunicării este extrem de important, cu consecinţe juridice evidente, deoarece măsura angajatorului îşi produce efectele „de la data comunicării" (art. 77 din Codul muncii) sau în exprimarea Legii nr. 62/2011 „de la data luării la cunoştinţă a măsurii dispuse" (art. 211). Aceasta înseamnă că încetarea raporturilor de muncă are loc nu la data eventual menţionată de angajator în decizie, ci prin forţa şi în temeiul legii, la data comunicării deciziei de concediere. 75. Dispoziţiile art. 77 din Codul muncii, potrivit cărora „Decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului", se regăsesc în secţiunea a 6-a din cap. V - Încetarea contractului individual de muncă, titlul II - Contractul individual de muncă. 76. În acelaşi act normativ, în cadrul titlului XI - Răspunderea juridică, cap. II - Răspunderea disciplinară, sunt prevăzute dispoziţiile art. 252 alin. (3) şi (4), conform cărora: „(3) Decizia de sancţionare se comunică salariatului în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării. (4) Comunicarea se predă personal salariatului, cu semnătură de primire, or, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau reşedinţa comunicată de acesta." 77. În doctrină s-a arătat că în privinţa termenului şi a modalităţii de comunicare trebuie apelat la dispoziţiile art. 252 alin. (3) şi (4) din Codul muncii (care priveşte decizia de sancţionare disciplinară). 78. S-ar putea susţine că, de vreme ce decizia de sancţionare disciplinară se comunică personal salariatului, cu semnătură de primire, cu atât mai mult decizia de concediere, care produce efecte mult mai grave pentru salariat, trebuie să urmeze aceeaşi procedură strict reglementată. 79. Însă, analizând în mod sistematic prevederile acestui act normativ - Codul muncii, se poate constata că, acolo unde a considerat necesar, legiuitorul a stabilit, în mod expres, anumite reguli procedurale, ca, de exemplu, dispoziţiile art. 275 şi dispoziţiile art. 278. 80. Aşa fiind, se apreciază că această modalitate de comunicare a deciziei de concediere poate fi utilizată de angajator, oferind maximă garanţie a posibilităţii de a proba faptul comunicării şi conţinutul înscrisului comunicat, însă nu poate fi reţinută ca singura variantă procedurală de comunicare. 81. În acelaşi sens, tot în doctrină s-a arătat că „modalităţile de comunicare a deciziei reţinute în literatura juridică şi în jurisprudenţă rămân valabile şi în raport cu prevederile actualului cod al muncii: comunicarea deciziei prin condica de expediţie sub luare de semnătură, atestarea primirii deciziei pe un alt exemplar al acesteia sub luare de semnătură, comunicarea prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire sau prin modalităţile utilizate în cadrul procedurii de citare conform art. 92 din Codul de procedură civilă din 1865". 82. Din cele menţionate mai sus se poate reţine că dispoziţiile art. 77 din Codul muncii nu pot fi complinite cu prevederile art. 252 alin. (2) şi (3) din Codul muncii, care reprezintă prevederi speciale, de strictă aplicare în materia răspunderii disciplinare a salariatului, însă pot fi completate cu dispoziţiile legii generale civile şi procesual civile, în temeiul art. 278 din Codul muncii, respectiv art. 216 din Legea nr. 62/2011. 83. Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă, comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefon, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanelor însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace. 84. Prin aşa-numitele mijloace moderne de comunicare se asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. 85. Recurgerea la comunicarea actelor de procedură prin intermediul acestor mijloace moderne poate avea loc numai cu acordul părţii, din moment ce partea trebuie să indice datele necesare în acest scop [art. 154 alin. (6) din Codul de procedură civilă]. Indicarea datelor unor asemenea mijloace nu este obligatorie, însă menţionarea lor lasă a se presupune voinţa părţii de a-i fi comunicate actele de procedură în această modalitate. 86. Totodată, raţiunea formularului fiind aceea de a confirma primirea actului comunicat, procedura de comunicare nu poate fi considerată îndeplinită în absenţa confirmării primirii de către destinatarul comunicării. 87. Nici această formă de comunicare nu oferă garanţii absolute, întrucât partea poate refuza sau neglija restituirea formularului, asumându-şi angajarea răspunderii sale pentru neîndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor procesuale [art. 12 alin. (3) din Codul de procedură civilă]. 88. Pe de altă parte, această cerinţă a completării unui formular şi a retransmiterii sale poate părea greoaie în raporturile de dreptul muncii dintre angajator şi salariat. 89. Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pronunţată în Dosarul nr. 1.362/1/2016 s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (1) din Codul muncii, dispoziţiile art. 1.324, 1.325 şi 1.326 din Codul civil, pot fi aplicate în interpretarea dispoziţiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă. 90. Conform prevederilor art. 1.326 din Codul civil, actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Dacă, prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate adecvată, după împrejurări. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoştinţă de comunicare. 91. În considerentele hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior citate, s-a reţinut că, în cazul deciziei de concediere - act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii; dimpotrivă dispoziţiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicării art. 1.326 din Codul civil şi în privinţa deciziei de concediere fără însă ca aplicarea respectivului articol să aducă modificări regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja în Codul muncii. 92. Aşa fiind, decizia de concediere reprezintă un act juridic unilateral, o manifestare de voinţă a autorului său, care produce efecte de la data comunicării prin orice modalitate adecvată, după împrejurări, potrivit art. 1.326 din Codul civil. 93. Decizia de concediere îi este opozabilă salariatului de la momentul comunicării, nefiind necesar potrivit legii, ca, pentru producerea efectelor, destinatarul să fi transmis vreo confirmare. Actul primirii/comunicării nu poate fi condiţionat de vreo manifestare de voinţă subiectivă a salariatului, ci efectele deciziei se produc în momentul comunicării ei către salariat. 94. Simpla primire de către angajat a deciziei de concediere expediate de către angajator constituie o prezumţie relativă că angajatul a luat cunoştinţă de decizie, în conformitate cu prevederile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu dispoziţiile art. 1.326 din Codul civil. 95. Relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe (art. 8 din Codul muncii). Prin urmare, participanţii la raporturile de muncă se informează şi se consultă reciproc. 96. Atât la încheierea contractului individual de muncă, cât şi pe parcursul derulării raporturilor de muncă, angajatul are obligaţia de a informa angajatorul în legătură cu datele sale de identificare: adresă domiciliu, adresă de e-mail, telefon, în vederea bunei desfăşurări a raporturilor de muncă. 97. Câtă vreme angajatul a pus la dispoziţie angajatorului o adresă electronică în vederea comunicării actelor ce emană de la acesta şi sunt obligatorii a fi aduse la cunoştinţa salariatului, comunicarea deciziei de concediere în această modalitate este valabilă. 98. Mai mult decât atât, în condiţiile unei dezvoltări accelerate a tehnologiei, a evoluţiei raporturilor de muncă ce se pot desfăşura la distanţă prin intermediul internetului, se apreciază că se poate realiza o comunicare între angajator şi salariat prin intermediul poştei electronice, aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei de concediere în condiţiile art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011. 99. Pe de altă parte, mijloacele informatice de comunicare a textului asigură posibilitatea dovedirii împrejurării că salariatul a primit decizia de concediere, precum şi a datei exacte a primirii. 100. Comunicarea prin poşta electronică a deciziei poate fi chiar mai transparentă decât comunicarea prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, întrucât, la rubrica „subiect" din e-mailul transmis, se poate menţiona „comunicare decizie de concediere". 101. În cazul comunicării prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, prin menţiunile inserate pe acest document nu se poate dovedi care anume înscris s-a expediat în această manieră. Utilizarea tehnologiei informaţiei pentru transmiterea de date asigură dovezi mult mai puternice decât în cazul mijloacelor tradiţionale. 102. În concluzie, comunicarea prin poşta electronică de către angajator a deciziei de concediere individuală emise potrivit art. 76 din Codul muncii reprezintă o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011, în condiţiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact şi există o uzanţă a acestei forme de comunicare între părţi, fără a fi necesară confirmarea expresă de către salariatul-contestator a primirii acestei corespondenţe. 103. În ceea ce priveşte a doua întrebare, se apreciază că decizia comunicată prin poşta electronică nu trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001, referitoare la înscrisul în formă electronică, fiind suficientă transmiterea acestuia în format accesibil (document PDF). 104. Legea nr. 455/2001 distinge între semnătura electronică extinsă şi semnătura electronică simplă. 105. Semnătura electronică simplă desemnează o colecţie de date ataşate sau conţinute într-un înscris (de exemplu: adresa de e-mail a expeditorului ataşată e-mailului). 106. Chiar dacă din răspunsurile curţilor de apel nu a rezultat o practică judecătorească semnificativă, nu înseamnă că, până la formularea întrebării, nu au existat raporturi juridice perfectate prin mijloace electronice, fără utilizarea semnăturii electronice extinse. 107. Refuzul recunoaşterii acestor raporturi juridice pentru lipsa semnăturii electronice extinse ar goli de conţinut prevederile legale procedurale privind înscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicării prin telex, fax sau poştă electronică, precum şi prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 455/2001, care instituie obligaţia instanţei de a dispune ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate în cazul în care una dintre părţi contestă înscrisul sau semnătura. 108. Contrar opiniei Curţii de Apel Iaşi - Secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării hotărârii prealabile, situaţia nu este similară celei avute în vedere la pronunţarea în interesul legii a Deciziei nr. 6/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 25 martie 2015, întrucât întrebarea vizează comunicarea deciziei de concediere, act unilateral şi nu se contestă emiterea acestuia de către angajator, respectiv împrejurarea că, în conţinutul său, reprezintă manifestarea de voinţă în sensul măsurii concedierii. 109. Comunicarea, ca act distinct de decizia de concediere, reprezintă o situaţie de fapt, ce poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori şi prezumţii. 110. Prin urmare, comunicarea unui înscris pe suport informatic se bucură de eficienţă juridică în condiţiile art. 283 din Codul de procedură civilă, care instituie o prezumţie de validitate în sensul că există garanţii suficient de serioase dacă înscrierea este efectuată de către un profesionist. 111. În condiţiile în care prezumţia legală de validitate instituită de art. 283 din Codul de procedură civilă nu este răsturnată, documentul ce reproduce mesajul redat pe suportul informatic constituie instrument probator cu respectarea condiţiilor impuse de art. 282 din Codul de procedură civilă, respectiv să fie inteligibil (să poată fi citit, să fie accesibil) şi să prezinte garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului său şi a identităţii persoanei de la care emană. 112. Astfel, dacă contestatorul căruia i-a fost comunicată decizia de concediere ar fi primit un alt document decât cel menţionat în e-mail sau dacă documentul PDF nu ar fi putut fi deschis, acestuia îi revenea obligaţia de diligenţă de a reclama situaţia în termen de 45 de zile de la comunicare. 113. Prin urmare, în raport cu dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, care impun emiterea deciziei în formă scrisă, şi cu dispoziţiile art. 77 din Codul muncii, care se referă la comunicarea însăşi a deciziei de concediere şi nu a măsurii concedierii (în sensul că niciun alt înscris nu poate înlocui decizia de concediere), se apreciază că, odată ce manifestarea de voinţă a angajatorului nu este materializată în format electronic, ci în formă clasică (pe suport hârtie) nu este necesară semnătura electronică, care trebuie să respecte cerinţele formale impuse de Legea nr. 455/2001, documentul PDF reprezentând doar o copie a documentului emis în formă clasică. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 6.975/99/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, cu referire la dispoziţiile art. 278 alin. (1) din Codul muncii şi la dispoziţiile art. 1.326 din Codul civil, decizia de concediere individuală emisă potrivit dispoziţiilor art. 76 din Codul muncii se poate comunica prin poşta electronică, aceasta reprezentând o modalitate de comunicare aptă din punct de vedere procesual să declanşeze curgerea termenului de contestare jurisdicţională a deciziei, potrivit dispoziţiilor art. 211 lit. a) din Legea nr. 62/2011 raportat la dispoziţiile art. 216 din acelaşi act normativ, cu referire la dispoziţiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care salariatul a comunicat angajatorului aceste date de contact şi există o uzanţă a acestei forme de comunicare între părţi. Decizia astfel comunicată prin poşta electronică, în format PDF accesibil electronic, trebuie să respecte doar cerinţele formale impuse de dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, nu şi pe cele impuse de Legea nr. 455/2001, referitor la înscrisul în formă electronică. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 octombrie 2016. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Ileana Peligrad