Decizia Nr.390 din 27.05.2015

privind sancţionarea cu interzicerea temporară a exercitării activităţii Societăţii NOVA GRUP ASIGURĂRI BROKER DE ASIGURARE-REASIGURARE - S.R.L.
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 576 din 31 iulie 2015

Daniel Marius Morar	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Benke Károly	- magistrat-asistent-şef

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de Clement Glăvan în Dosarul nr. 2.152/231/2014 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 92D/2015.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 28 aprilie 2015, în prezenţa reprezentantului autorului excepţiei, avocat Ana Corina Săcrieru, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 14 mai 2015. La această dată, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, amânarea pronunţării pentru data de 19 mai 2015 şi, ulterior, în temeiul aceloraşi dispoziţii, pentru data de 27 mai 2015, dată la care Curtea a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.152/231/2014, Judecătoria Focşani - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, excepţie ridicată de Clement Glăvan într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de partaj judiciar prin care se solicită ieşirea din indiviziune cu privire la o suprafaţă de 82 ha de pădure, aflată în proprietatea obştii de moşneni din comuna Nereju, judeţul Vrancea.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că indiviziunea forţată reglementată de textul de lege criticat în legătură cu terenurile cu vegetaţie forestieră organizate în diverse forme asociative de proprietate, în speţă a obştii de moşneni, este de natură a îngrădi în mod nejustificat exerciţiul dreptului de proprietate, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi. Se mai arată că la data când dreptul de proprietate asupra suprafeţei cu vegetaţie forestieră aparţinând autorului excepţiei de neconstituţionalitate a fost dobândit prin vânzare-cumpărare era în vigoare Codul silvic din 1910, care reglementa posibilitatea ieşirii din indiviziune dacă bunul era partajabil în natură. Pe de altă parte, se mai arată că situaţia terenurilor cu vegetaţie forestieră, organizate în forma asociativă a obştii de moşneni şi care au fost dobândite prin vânzare-cumpărare, este alta decât cea a terenurilor donate comunităţilor locale, fiind stăpânite de acestea din urmă în devălmăşie.5. Judecătoria Focşani - Secţia civilă îşi exprimă opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că aceasta este neîntemeiată.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile scrise depuse, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, potrivit cărora: „(5) Suprafeţele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenţei lor.“10. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în 44 alin. (1) referitor la garantarea dreptului de proprietate şi art. 53 alin. (1) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul legal criticat, care prevede că suprafeţele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenţei lor, încalcă art. 44 alin. (1) şi art. 53 alin. (1) din Constituţie, prin prisma faptului că se aplică şi cu privire la terenurile forestiere proprietate individuală care anterior intrării în obşti erau în proprietatea privată a persoanei.12. Curtea constată că pădurile stăpânite de moşneni sau răzeşi sunt supuse pentru prima oară regimului silvic prin Codul silvic din 1910, publicat în Monitorul Oficial nr. 8 din 9 aprilie 1910; chiar la epoca adoptării acestuia, s-a subliniat că „trecerea acestor păduri sub regimul silvic era absolut necesară, pentru ca proprietarii lor să poată fi supuşi la toate îndatoririle ce decurg din aplicarea acestui regim“ (a se vedea expunerea de motive la Codul silvic din 1910). Finalitatea urmărită de legiuitorul din 1910 a fost aceea de a pune capăt „stării de anarhie în care se găsesc astăzi cetele noastre de moşneni sau de răzeşi proprietari de păduri, împiedicându-i de a distruge puţinele păduri cari au mai rămas încă în stăpânirea lor“. În continuare, în aceeaşi expunere de motive a legii, se arată că „tăierile nu s-au făcut niciodată în proporţiune cu drepturile ce fiecare moşnean sau răzeş avea în devălmăşie“; de aceea, a revenit Codului silvic din 1910 sarcina de a stabili „care este partea ce revine fiecărui moşnean sau răzeş în devălmăşie. Numai cunoscându-se acest lucru se va putea şti ce cantitate de lemne de foc sau pentru alte mici trebuinţe va trebui să se dea fiecărui moşnean sau răzeş“. Cetele de moşneni şi răzeşi au fost definite, prin aceeaşi expunere de motive, ca fiind o grupă compusă, în majoritate, din ţărani proprietari ai unui bun rural, care stăpânesc acest bun în devălmăşie „pe bază de hrisoave sau alte acte vechi ori a unei posesiuni îndelungate de mai multe generaţiuni şi ale căror părţi se stabilesc pe unităţi ca: stânjenul şi palma, ca ocaua şi dramul cu funia, ori pe cap de moşnean sau răzeş sau pe baza oricărei alte unităţi“.13. Art. 29 din Codul silvic din 1910 prevedea că, „pentru stabilirea drepturilor de proprietate a cetelor de moşneni sau răzeşi aflate în devălmăşie, [...] se instituie o comisiune compusă din judele de ocol, din administratorul plasei şi din controlorul fiscal al locului unde este situată proprietatea, şi care comisiune va fi prezidată de judele de ocol“. Comisiunea avea competenţa de a constata existenţa cetelor de moşneni aflate în devălmăşie, membrii care le compun, bunurile pe care aceste cete le stăpânesc, natura şi întinderea lor aproximativă şi proporţia drepturilor fiecărui moşnean în averea devălmaşă (Hotărârea Curţii de Casaţie, Secţia a II-a, nr. 128/1912). De asemenea, pentru stabilirea drepturilor fiecărui moşnean sau răzeş în proprietatea devălmaşă, Comisiunea trebuie să se mărginească la a determina perimetrul părţii din proprietatea care se stăpâneşte în devălmăşie şi a stabili proporţia dreptului fiecărui moşnean numai din această porţiune, neputând lua în calcul întreaga proprietate „adică şi porţiunile pe care moşnenii le stăpânesc individual şi exclusiv“ (Hotărârea Curţii de Casaţie, Secţia a II-a, nr. 313/1915). Asupra acestor operaţiuni care priveau strict proprietatea devălmaşă, Comisiunea adopta o deciziune, care era însoţită şi de o „tabelă“, „cari va face parte integrantă din deciziune şi care va cuprinde: numele obştei, numele membrilor ei, calitatea lor de sunt majori, minori sau incapabili, numele imobilului, natura şi întinderea lui aproximativă şi proporţiunea dreptului fiecăruia în imobil“ (art. 31 din lege). Având în vedere aceste aspecte, ipoteza enunţată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv faptul că ar fi adus ca aport propriu în obşte o anumită suprafaţă de pădure aflată în proprietatea sa, nu poate fi reţinută de Curte în analiza sa, întrucât pretinsul drept de proprietate al acestuia poate fi sau unul individual asupra suprafeţei de pădure menţionate, aşadar, distinct de cel al obştii de moşneni sau răzeşi, sau unul în indiviziune al cetei de moşneni sau răzeşi, după caz, atestat ca atare prin tabela menţionată de art. 31 din Codul silvic din 1910. Analiza acestor chestiuni de fapt excedează însă competenţei Curţii Constituţionale, revenind instanţelor competenţa de a se pronunţa cu privire la dreptul de proprietate existent asupra suprafeţei de pădure menţionate la data intrării în vigoare a Constituţiei din 1948.14. Art. 26 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, reglementând reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere, la cererea persoanelor fizice îndreptăţite, a avut în vedere obştile de moşneni şi răzeşi, şi nu proprietatea privată individuală. În jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a arătat că titularii dreptului de proprietate sunt formele asociative (a se vedea în acest sens Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 521 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, sau Decizia nr. 634 din 12 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 583 din 17 august 2011). De altfel, prin art. I pct. 28 şi 31 cuprins în titlul VI - Modificarea şi completarea Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997 al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, s-a reglementat, în mod neechivoc, faptul că titularul dreptului de proprietate este forma asociativă, art. 26 alin. (1) şi art. 28 alin. (8) din Legea nr. 1/2000, în redactarea ulterioară modificării operate prin Legea nr. 247/2005, prevăzând că „Formelor asociative de proprietate asupra terenurilor cu vegetaţie forestieră, păşunilor şi fâneţelor, obşti de moşneni în devălmăşie, obşti răzeşeşti nedivizate, composesorate, obşti de cumpărare, păduri grănicereşti, păduri urbariale, comune politice, cooperative, alte comunităţi şi forme asociative cu diferite denumiri, li se va elibera un singur titlu de proprietate, la solicitarea reprezentantului legal al acestora, cu menţiunea la titular, după caz: «obşte de moşneni», «obşte de răzeşi», «composesorat», «păduri grănicereşti», alte asociaţii şi forme asociative cu denumirea localităţii respective“, respectiv că „În cazul dizolvării formelor asociative proprietatea indiviză a acestora va trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se află terenurile respective“. S-a pus astfel capăt dezbaterilor juridice cu privire la titularul dreptului de proprietate. În concluzie, Curtea reţine că foştii membri ai obştii care au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprietate nu erau ei înşişi înscrişi la rubrica titular, ci se elibera un singur titlu cu menţiunea obşte, iar în anexa titlului erau înscrişi membrii formelor asociative, precum şi cotele lor părţi [aşadar, practic, acea tabelă reglementată prin Codul silvic din 1910, cu corectivul adus prin art. 26 alin. (2¹) din Legea nr. 1/2000]. De aceea, ieşirea din indiviziune a membrului asociat este incompatibilă cu dreptul de proprietate pe care îl deţine forma asociativă de proprietate, din moment ce membrul asociat nu deţine un drept de proprietate asupra bunului imobil. Membrul asociat poate fie să renunţe la această calitate, situaţie în care nu va mai face parte din forma asociativă de proprietate, cota sa urmând a se împărţi în mod corespunzător între ceilalţi membri ai asociaţiei, fie să dispună prin acte inter vivos sau mortis causa de cota sa parte unor persoane care deţin calitatea de membru al formei asociative, situaţie în care cota acestora va creşte în mod corespunzător, iar membrul asociat care a dispus îşi va pierde această calitate.15. În considerarea acestei proprietăţi devălmaşe/cote-părţi a membrilor obştilor, legiuitorul a instituit prin art. 28 alin. (5) din lege o interdicţie de ieşire din indiviziune a acestora pe toată durata existenţei terenurilor forestiere, spre deosebire de art. 36 alin. 1, 2 şi 4 din Codul silvic din 1910, potrivit cărora „Împărţeala pădurilor, proprietate a moşnenilor, nu se poate face decât în natură. În caz de a se cere împărţeala prin justiţie, ea nu se poate face decât dacă judecata va constata că imobilul se poate comod împărţi în natură. [...] În caz când obştia se află în indiviziune cu o persoana morală sau cu particulari cari, ei sau autorii lor, nu au făcut parte din obşte, ieşirea din indiviziune se va face conform dreptului comun“.16. Legiuitorul are competenţa constituţională ca, atunci când reconstituie dreptul de proprietate asupra unor terenuri, în funcţie de natura acestora, să stabilească un anumit regim de proprietate; de asemenea, faptul că au fost readuse în dreptul pozitiv aceste vetuste forme asociative nu înseamnă că reglementările care le-au privit trebuie, în mod obligatoriu, să fie preluate de noua legislaţie. Din contră, având în vedere timpul scurs din 1910 şi până în prezent, coroborat cu importanţa acordată valorii sociale ocrotite, pădurea, legiuitorul este în drept să configureze şi să structureze dreptul de proprietate reconstituit, beneficiind de o largă marjă de apreciere în acest sens. Aşadar, acesta nu este obligat să preia tale quale reglementările anterioare, ci soluţiile legislative adoptate pot fi modulate în funcţie de noile realităţi economice şi sociale. De aceea, membrii formelor asociative aflaţi în devălmăşie sau indiviziune nu pot înstrăina propriile cote-părţi unor persoane din afara acestora [art. 28 alin. (6) din Legea nr. 1/2000], terenurile acestor forme asociative nu pot fi înstrăinate în niciun mod, în întregime sau în parte [art. 28 alin. (7) din Legea nr. 1/2000], iar în cazul dizolvării formelor asociative proprietatea indiviză a acestora va trece în proprietatea publică a consiliilor locale în raza cărora se află terenurile respective [art. 28 alin. (9) din Legea nr. 1/2000].17. De asemenea, în precedent, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unor critici de constituţionalitate similare, prin raportare, între alte dispoziţii constituţionale, şi la cele cuprinse în art. 44 alin. (1). Astfel, prin Decizia nr. 186 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 10 iunie 2014, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că această coproprietate perpetuă şi forţată asupra unor bunuri imobile în privinţa cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice, şi anume composesoratele, obştile de moşneni sau de răzeşi ori alte forme asociative, este reglementată prin art. 46 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările ulterioare, art. 26-28 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 12 ianuarie 2000, şi art. 63 din Hotărârea Guvernului nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 11 august 2005.18. Prin această decizie Curtea a constatat că, potrivit art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000, suprafeţele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietatea indiviză a subiectelor colective cărora li s-a restituit dreptul de proprietate, pe toată durata existenţei lor, deşi suprafeţele restituite se împart în cote-părţi egale între membrii formelor asociative. În acest sens, art. 26 alin. (2¹) din aceeaşi lege dispune că în cazul în care forma asociativă a fost în devălmăşie, fără specificarea cotei-părţi pentru fiecare asociat deposedat, suprafaţa ce se restituie se stabileşte în cote-părţi egale. Curtea a mai reţinut că, în această situaţie particulară, a reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice, este vorba despre o formă de proprietate comună, pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, iar bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate pot fi divizate în materialitatea lor, însă, spre a li se asigura destinaţia lor economică de terenuri forestiere, legiuitorul le-a declarat nepartajabile, transmiterea cotelor-părţi ale formei asociative putând fi făcută numai către alţi membri ai acesteia.19. Prin decizia menţionată Curtea a mai reţinut că aceste elemente ce definesc dreptul de proprietate comună în indiviziune forţată şi perpetuă, sub condiţia exploatării terenurilor forestiere în forme asociative şi cu respectarea regimului silvic impus de reglementările legale în materie, determină unitatea indisolubilă între teren şi vegetaţia forestieră care se găseşte pe suprafaţa lui, fiind în acord cu dispoziţiile art. 44 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.“ Mai mult, regimul juridic al proprietăţii privind terenurile forestiere restituite foştilor proprietari, în cadrul formelor asociative menţionate, a fost determinat de legiuitor în mod special, în considerarea particularităţilor economice şi sociale ale formelor de exploatare anterioare trecerii terenurilor în proprietatea statului. Aceste particularităţi cuprind anumite limitări ale unor prerogative ale dreptului de proprietate, în speţă ale dreptului de dispoziţie, decurgând din faptul că acest drept poartă asupra unei proprietăţi aflate într-o perpetuă indiviziune forţată; bunurile respective sunt administrate şi exploatate exclusiv în formele asociative prevăzute de lege, corespunzător situaţiei existente în momentul trecerii terenurilor forestiere în proprietatea statului.20. Invocând jurisprudenţa sa anterioară în materie (Decizia nr. 237 din 27 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 8 martie 2000), Curtea a statuat că proprietatea comună, sub toate formele pe care sistemul juridic românesc le cunoaşte, inclusiv atunci când îmbracă forma indiviziunii forţate şi perpetue, nu este o formă de proprietate al cărei exerciţiu ar fi supus unor îngrădiri. Indiviziunea, ca formă a proprietăţii comune, are în vedere pluralitatea subiectelor dreptului de proprietate, iar nu conţinutul acestuia, şi anume prerogativele pe care le conferă. Atunci când există diferenţe între formele de proprietate comună ori între acestea şi proprietatea exclusivă, în ceea ce priveşte exercitarea unora dintre atributele dreptului de proprietate, aceste diferenţe corespund particularităţilor regimului juridic al acelei forme de proprietate, neputând fi considerate îngrădiri ale exerciţiului dreptului de proprietate, în sensul la care se referă art. 53 din Constituţie. Regimul juridic al coproprietăţii forţate nu are aşadar nicio legătură cu restrângerea exerciţiului unor drepturi, la care se referă art. 53 din Constituţie.21. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele reţinute în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Clement Glăvan în Dosarul nr. 2.152/231/2014 al Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Judecătoriei Focşani - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 27 mai 2015.PREŞEDINTE,DANIEL MARIUS MORARMagistrat-asistent-şef,Benke KárolyOPINIE SEPARATĂ 1. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie textul art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, care are următorul cuprins: „(5) Suprafeţele forestiere aflate în proprietate comună, conform naturii acestora, rămân în proprietate indiviză pe toată durata existenţei lor“.Textul legal mai sus menţionat asimilează astfel proprietatea comună a membrilor obştei de moşneni cu coproprietatea forţată (şi perpetuă).2. Ca instituţie juridică, coproprietatea forţată (şi perpetuă) exprimă conceptualizarea legală a unor relaţii de fapt şi de drept dintre coproprietarii unui bun în cazul imposibilităţii fizice, concrete, de ieşire din indiviziune a acestora (spre exemplu, părţile comune ale unui condominiu - ca părţi de construcţii şi instalaţii sau terenul pe care se află construcţia, centrala termică destinată deservirii mai multor apartamente, zidul şi şanţul comun, precum şi orice despărţire între proprietăţi).3. Prin urmare, coproprietatea forţată reprezintă o situaţie de excepţie şi trebuie să se fundamenteze pe o necesitate strictă, rezultată din integralitatea fizică a obiectului material al proprietăţii, ceea ce nu este cazul obştilor de moşneni. Acestea sunt forme asociative, constituite în vederea administrării drepturilor de proprietate ale membrilor acestora.Înseşi raţiunile înfiinţării lor, la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea, au fost criticate public, în dezbaterile parlamentare de la acel moment, tocmai pentru faptul că moşnenii nu puteau ieşi din indiviziune, considerânduse că respectivele prevederi legale duceau o categorie socială, cea a moşnenilor, cu câteva veacuri înapoi. Cu atât mai mult, ea apare desuetă şi în evidentă contradicţie cu realităţile economice şi juridice contemporane.4. Desigur, legiuitorul poate extinde, prin similitudine, instituţia coproprietăţii forţate la alte bunuri, dacă, pe de o parte, ea reprezintă singura soluţie posibilă pentru a armoniza drepturile coproprietarilor, dat fiind că aceasta este o instituţie juridică având caracter de excepţie, iar pe de altă parte, reglementarea legală să nu contravină dispoziţiilor constituţionale.Însă, în cazul textului vizat de excepţia ridicată de autor, este vădită lipsa necesităţii stricte de a reglementa, prin asimilare juridică, proprietatea comună din cadrul obştilor de moşneni, ca o coproprietate forţată, dat fiind că pot exista şi alte variante de reglementare (cum ar fi, spre exemplu, instituirea dreptului de preemţiune pentru coproprietari sau, în cazul devălmăşiei, posibilitatea stabilirii unor cote-părţi ideale, care să poată fi înstrăinate, respectând dreptul de preemţiune).5. Se constată că dispoziţia legală care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate contravine normelor constituţionale.Astfel, statuarea prin lege a imposibilităţii ieşirii din indiviziune reprezintă, în realitate, o lipsire de conţinut a dreptului de proprietate pe care îl au coproprietarii - membri ai obştei de moşneni.Ca urmare, sunt încălcate textele art. 44 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie, care garantează proprietatea, sub aspectul tuturor prerogativelor pe care le are acest drept fundamental, şi, în mod special, în această situaţie, al dreptului de a dispune cu privire la bunul respectiv. Dreptul de proprietate rămâne, în acest caz, lipsit de conţinut, formal şi iluzoriu. În acest context, ocrotirea fondului forestier, respectarea regimului silvic şi a sarcinilor de protecţia mediului pot deveni aleatorii şi ineficiente, în condiţiile în care proprietarul - care este ţinut, potrivit legii, la respectarea lor - este lipsit de garanţiile dreptului său de proprietate sau se află în situaţia îngrădirii lor nejustificate sub aspect constituţional.6. Totodată, se constată că este instituit, prin textul legal criticat, un regim juridic de coproprietate forţată (şi perpetuă), într-o situaţie în care nu numai că nu este strict necesar, pentru armonizarea drepturilor coproprietarilor, dar el se aplică unei forme de asociere care trebuie să se întemeieze pe exprimarea voinţei libere a coproprietarilor de a se asocia şi, prin simetrie, de a ieşi din asociaţia respectivă.Are loc astfel o restrângere severă a unor drepturi fundamentale, cu încălcarea art. 53 din Constituţie, ceea ce plasează textul legal contestat în afara posibilităţii de a fi validat sub aspect constituţional.7. Trebuie subliniat, de asemenea, că în cadrul examinării validităţii constituţionale a unei norme legale, nu poate avea vreo relevanţă referirea la alte texte legale - abrogate sau în vigoare - în vederea susţinerii sau infirmării constituţionalităţii normei legale examinate, ci o asemenea constatare poate rezulta numai din raportarea directă a normei legale criticate la normele constituţionale.8. În concluzie, textul art. 28 alin. (5) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, contravine art. 44 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 53 din Constituţie.9. Având în vedere că textul legal criticat a fost adoptat înainte de intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003, care statuează, la art. 44 alin. (2), garantarea dreptului de proprietate privată, şi nu doar „ocrotirea“ sa, astfel cum fusese reglementată de textul constituţional anterior, supus revizuirii - în conformitate cu prevederile art. 154 alin. (1) din Constituţia revizuită şi republicată, se putea constata abrogarea acestui text.De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante, anterioare, a Curţii (spre exemplu, Decizia nr. 11 din 8 martie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 din 23 mai 1994, Decizia nr. 103 din 31 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 22 decembrie 1995), se reţine că abrogarea poate fi constatată direct de către instanţele judecătoreşti în faţa cărora este invocată. Judecător,conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu