Decizia Nr.404 din 10.06.2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Sorin-Ioan-Daniel Chiriazi.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, excepţie ridicată de Alexandrina Adriana Volintiru în Dosarul nr. 230/2/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 924D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere faptul că autoarea excepţiei doreşte, în fapt, modificarea reglementării, respectiv a datei de la care curge termenul de revizuire.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Încheierea din 16 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 230/2/2018/a1, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. Excepţia a fost invocată de Alexandrina Adriana Volintiru într-o cauză civilă cu privire la care s-a exercitat calea extraordinară de atac a revizuirii, aflată în recurs.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că sintagma „de la comunicarea hotărârilor definitive" din cuprinsul art. 324 alin. 1 pct. 1 teza întâi nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii, respectiv cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind în contradicţie cu noţiunea revizuirii, astfel cum este definită de art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865. Totodată, se mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865, revizuirea unei hotărâri se poate cere în momentul în care aceasta a rămas definitivă şi că dispoziţiile art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 sunt în contradicţie cu acestea, deoarece termenul de declarare a revizuirii se raportează la data pronunţării/comunicării deciziei, iar nu la data rămânerii definitive a hotărârii. În opinia sa, hotărârea rămâne definitivă în situaţia în care aceasta nu a fost atacată sau a fost respinsă calea de atac; dacă ar rămâne definitivă de la data pronunţării, atunci nu s-ar mai menţiona în dispozitiv „cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare".6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât nu încalcă textele constituţionale invocate. Totodată, arată că instanţa de contencios constituţional a statuat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 5 iunie 2003, prin care s-a reţinut că, prin art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, legiuitorul nu a înţeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existenţa unor situaţii procesuale diferite, şi, în aceste condiţii, părţilor interesate nu li se încalcă accesul liber la justiţie, atât timp cât pot sesiza instanţele judecătoreşti, în termenul legal, cu o cerere de revizuire.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865. În ceea ce priveşte stabilirea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.006 din 18 decembrie 2006, Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, sau Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017]. De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie [Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, precitată].11. În prezenta cauză, din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, se reţine, însă, că obiect al controlului de constituţionalitate îl reprezintă sintagma „de la comunicarea hotărârilor definitive", din cuprinsul art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, dispoziţii care au următorul cuprins: „Termenul de revizuire este de o lună şi se va socoti: 1. în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 şi 7 alin. 1, de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru hotărârile prevăzute la punctul 7 alin. 2 de la pronunţarea ultimei hotărâri; [...]".12. Curtea observă că la data de 15 februarie 2013 au intrat în vigoare majoritatea dispoziţiilor din noul Cod de procedură civilă. Având în vedere considerentele Deciziei nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, dar şi dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, potrivit cărora „dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare", Curtea urmează să analizeze dispoziţiile legale criticate din Codul de procedură civilă din 1865, întrucât ele continuă să producă efecte juridice în cauza de faţă.13. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 11 - Dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, ale art. 16 - Egalitatea în drepturi, ale art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 - Accesul liber la justiţie, ale art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, precum şi ale art. 129 - Folosirea căilor de atac. Totodată, sunt invocate prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865, în sensul constituţionalităţii acestora.15. Astfel, prin Decizia nr. 214 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 2 mai 2008, Decizia nr. 1.083 din 14 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 786 din 25 noiembrie 2008, Decizia nr. 817 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 6 august 2009, şi Decizia nr. 1.663 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 19 februarie 2010, Curtea a reţinut că hotărârea atacată prin intermediul revizuirii nu este criticată în raport cu materialul dosarului existent la data pronunţării acelei hotărâri, ci numai pe baza unor împrejurări noi, necunoscute de instanţa de judecată la data pronunţării. De aceea, formularea şi motivarea unei cereri de revizuire nu depind în mod direct de cunoaşterea argumentării instanţei, care a stat la baza pronunţării hotărârii atacate. Totodată, Curtea a statuat că obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil.16. De asemenea, prin Decizia nr. 1.270 din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 781 din 23 noiembrie 2010, Curtea a decis că dispoziţiile legale contestate sunt norme de procedură judiciară şi se aplică tuturor persoanelor aflate într-o situaţie juridică identică. De altfel, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", legiuitorul este liber să dispună cu privire la acestea. În plus, atât contestaţia în anulare, cât şi revizuirea sunt mijloace procedurale de acces la o instanţă superioară de control, adică sunt căi extraordinare de atac de retractare, admisibile numai în cazurile limitativ prevăzute de lege. Aşa fiind, prin aceste mijloace procedurale instanţa este ţinută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele limitativ prevăzute de lege, neputând să examineze justeţea soluţiei pronunţate. Partea interesată are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile în faţa judecătorului fondului ori în faţa judecătorului în căile ordinare de atac, fără a se putea admite soluţia reexaminării sine die a unei hotărâri judecătoreşti, întrucât, cu excepţia materiei penale, accesul liber la justiţie este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau unui interes legitim, a putut să se adreseze cel puţin o singură dată unei instanţe naţionale.17. Curtea mai reţine că, prin Decizia nr. 576 din 29 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 506 din 24 iulie 2012, a statuat că pe calea revizuirii nu se realizează un control judiciar propriu-zis, iar faptul că aceeaşi instanţă care a pronunţat hotărârea judecă şi cererea de revizuire nu este de natură să influenţeze aprecierea judecătorilor. Aceasta deoarece aspectele analizate pe calea revizuirii sunt diferite de cele examinate în fond, fiind necunoscute la acea dată. În această materie, ca de altfel în toate celelalte, legiuitorul a condiţionat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen; nu s-a procedat în acest fel cu intenţia de a restrânge accesul liber la justiţie, de care, în mod evident, cel interesat a beneficiat în cadrul termenului legat instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine, indispensabil în vederea exercitării dreptului constituţional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile şi asigurând protecţia drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte părţi. De altfel, Curtea a statuat în mod constant că reglementarea de către legiuitor, în limitele competenţei ce i-a fost conferită prin Constituţie, a condiţiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite.18. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandrina Adriana Volintiru în Dosarul nr. 230/2/2018/a1 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi constată că sintagma „de la comunicarea hotărârilor definitive" din cuprinsul art. 324 alin. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă din 1865 este constituţională în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 10 iunie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Cristina Titirişcă