Decizia Nr.422 din 17.06.2021

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 135 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în măsura în care se interpretează că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa inferioară, chiar şi în cazul în care această hotărâre este contrară unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată anterior de Curtea Constituţională a României, excepţie ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 1.436/188/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.015D/2018.2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva din Bucureşti, prin Direcţia Silvică Neamţ, a depus la dosar un înscris în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere faptul că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate invocă aspecte care se referă la interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:5. Prin Încheierea din 13 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.436/188/2014, Curtea de Apel Bacău - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, în măsura în care se interpretează că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie este obligatorie pentru instanţa inferioară, chiar şi în cazul în care această hotărâre este contrară unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată anterior de Curtea Constituţională a României. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa de judecată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri în revendicare imobiliară, aflată în calea de atac a recursului.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că, în practica sa constantă, Curtea Constituţională a stabilit că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. Se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi se arată că, din lecturarea considerentelor acestei decizii, rezultă că, în aprecierea instanţei de contencios constituţional, în materie de competenţă, regula este că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursul, iar în mod excepţional, în cazuri anume prevăzute de lege, recursul se judecă de instanţa ierarhic superioară. Cauza pendinte nu este o situaţie de excepţie, astfel încât recursul este, conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale, de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prevederile legale criticate dispun obligativitatea hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de declinare a competenţei pentru instanţa inferioară, însă, în speţă, o astfel de hotărâre este contrară unei decizii de admitere a instanţei de contencios constituţional, ambele fiind obligatorii pentru instanţa de judecată. Astfel, se apreciază că dispoziţiile art. 135 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează că hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa inferioară, chiar şi în cazul în care această hotărâre este contrară unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată anterior de Curtea Constituţională a României. Totodată, se mai arată că data publicării deciziei Curţii Constituţionale (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017) are relevanţă exclusiv asupra admisibilităţii/ inadmisibilităţii recursului, iar nu cu privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac extraordinare, competenţă pe care legiuitorul a dat-o în mod expres instanţei supreme.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. În ceea ce priveşte obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit încheierii de sesizare, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate doreşte pronunţarea unei decizii sub rezervă de interpretare, prin care să se statueze că numai o anumită interpretare a normei supuse controlului este constituţională, excluzând orice alte interpretări posibile. În aceste condiţii, Curtea reţine ca obiect al controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 135 alin. (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: „(2) Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere."11. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrul puterilor în stat şi alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 16 alin. (2) privind principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 124 alin. (1) şi (3) privind înfăptuirea justiţiei, art. 126 alin. (1)-(4) referitor la instanţele judecătoreşti, art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147 alin. (1) şi (4) referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că autoarea excepţiei de neconstituţionalitate pune problema conflictului de competenţă între instanţele judecătoreşti în contextul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care dispoziţia legală care suprima în mod expres calea de atac a recursului, în privinţa hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cererile evaluabile în bani de până la 1.000.000 lei inclusiv, a fost constatată neconstituţională.13. Curtea constată că, în Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 3 ianuarie 2019, paragrafele 48-53, a analizat efectele deciziilor de admitere ale instanţei de contencios constituţional şi a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor", iar, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare, alin. (1) al aceluiaşi articol prevede că acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept". Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 31 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora.14. În interpretarea dispoziţiilor menţionate, Curtea a reţinut, în ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, că „decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor" (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Totodată, în legătură cu efectele deciziilor Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte atât considerentele, cât şi dispozitivul acestora, Curtea a reţinut că, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta, inclusiv efectului general obligatoriu al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010). De asemenea, potrivit jurisprudenţei Curţii, prin sintagma „considerente pe care dispozitivul deciziei Curţii se sprijină" se înţelege ansamblul unitar de argumente, care, prezentate într-o succesiune logică, realizează raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată de Curte, astfel încât nu poate fi acceptată teza potrivit căreia în conţinutul unei decizii a Curţii ar putea exista considerente independente de raţionamentul juridic care converge la soluţia pronunţată şi, implicit, care nu ar împrumuta caracterul obligatoriu al dispozitivului actului jurisdicţional. Prin urmare, întrucât toate considerentele din cuprinsul unei decizii sprijină dispozitivul acesteia, Curtea a reţinut că autoritatea de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al soluţiei se răsfrâng asupra tuturor considerentelor deciziei (a se vedea Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragraful 52).15. În ceea ce priveşte forţa obligatorie a considerentelor pronunţate în deciziile Curţii Constituţionale, Curtea a mai reţinut că prevederile art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, referitoare la efectul general obligatoriu şi pentru viitor al deciziilor Curţii, nu disting nici în funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanţei de contencios constituţional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituţională s-a pronunţat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013, prin care a reţinut, invocând jurisprudenţa sa anterioară, că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept. În consecinţă, atât Parlamentul, cât şi Guvernul, respectiv autorităţile şi instituţiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituţională în considerentele şi dispozitivul respectivei decizii.16. Totodată, prin Decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, paragrafele 54-62, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor legale referitoare la exercitarea căii de atac a recursului, în funcţie de un anumit prag valoric al cererii deduse judecăţii. Cu privire la Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, care, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză, a determinat apariţia conflictului textelor de lege criticate cu dispoziţiile Legii fundamentale, Curtea a reţinut că a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederii legale care limita exerciţiul căii de atac a recursului în funcţie de un anumit prag valoric şi a constatat că este neconstituţională sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013. Prin decizia menţionată, observând jurisprudenţa sa recentă, prin care a stabilit şi dezvoltat exigenţe constituţionale sporite în sensul asigurării unei protecţii efective a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, integrate conţinutului normativ al art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) sau art. 129 din Constituţie, după caz, prin raportare la căile extraordinare de atac, Curtea a reevaluat standardul de protecţie pe care îl asigură art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, în sensul reducerii marjei de apreciere a legiuitorului în domeniul căilor extraordinare de atac şi al sporirii garanţiilor care însoţesc accesul liber la justiţie. În acest sens a constatat că prevederea legală criticată, care impunea un prag valoric în privinţa exercitării căii de atac a recursului, şi anume ca valoarea cererilor evaluabile în bani să fie peste 1.000.000 lei, contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie şi celor ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi a reţinut că pragul valoric de peste 1.000.000 lei conduce la clasificarea cererilor adresate instanţelor judecătoreşti în importante, ca valoare în bani, şi mai puţin importante, ceea ce reprezintă o clasificare artificială şi nejustificată, întrucât dificultatea unei probleme de drept nu poate fi evaluată în funcţie de valoarea litigiului, ci de natura sa. Prin urmare, legiuitorul nu are îndreptăţirea constituţională de a bloca, în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, accesul la calea de atac a recursului, deoarece pune ab initio cetăţenii într-o situaţie diferită, fără a avea o justificare obiectivă şi rezonabilă (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragrafele 27 şi 28). Mai mult, pornind de la scopul recursului, care este parte a mecanismului pus la îndemâna instanţei supreme de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi a garanţiilor dreptului la un proces echitabil, Curtea a reţinut că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dispoziţiile legale criticate introduc o dublă măsură în privinţa evaluării legalităţii hotărârilor judecătoreşti, stabilind, pe de-o parte, că instanţa supremă îşi exercită acest rol numai în anumite situaţii (după criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea) şi, pe de altă parte, că îşi exercită acest rol numai atunci când cererile evaluabile în bani au o anumită valoare. Prin urmare, Curtea a reţinut că, în cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, contravine şi dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragrafele 30 şi 31).17. Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 32, Curtea a mai statuat că efectul constatării ca neconstituţională a acestei sintagme este acela că, de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, urmează a se aplica prevederile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în sensul că sunt supuse recursului toate hotărârile pronunţate, după publicarea Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, prevăzute expres în tezele cuprinse de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.18. Analizând excepţia de neconstituţionalitate din prezenta cauză, referitor la competenţa instanţelor de judecată, Curtea reţine că aceasta reprezintă departajarea prerogativelor jurisdicţionale între instanţele judecătoreşti, atât pe verticală (competenţa materială), cât şi pe orizontală (competenţa teritorială) şi este stabilită prin norme cu caracter procedural reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi cu caracter special. Or, într-o jurisprudenţă constantă, Curtea a stabilit, în privinţa unor norme de procedură, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie, procedura de judecată şi exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti sunt stabilite numai prin lege. Din aceste norme constituţionale reiese că legiuitorul are libertatea de a stabili condiţiile în care părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, cu respectarea normelor şi principiilor consacrate prin Legea fundamentală şi prin actele juridice internaţionale la care România este parte.19. Mai mult, instanţa de contencios constituţional a stabilit, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu presupune să fie asigurat accesul la toate structurile judecătoreşti - judecătorii, tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurând posibilitatea de a ajunge în faţa instanţelor judecătoreşti în condiţii de egalitate, poate stabili reguli deosebite (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 76 din 21 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 12 aprilie 2013).20. Aşadar, în acord cu jurisprudenţa sa şi cu dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, referitoare la obligativitatea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale, în Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, invocată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză, Curtea Constituţională nu a făcut nicio distincţie, în privinţa efectelor deciziei sale de admitere, între procesele în curs sau procesele începute după publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi nici nu a reţinut că soluţionarea recursului este în competenţa exclusivă a instanţei supreme, ci a stabilit accesul nediscriminatoriu la calea de atac a recursului pentru toate hotărârile pronunţate, după publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, în cererile evaluabile în bani, mai puţin cele exceptate după criteriul materiei, potrivit legii.21. Totodată, Curtea constată că, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, a reţinut că o soluţie legislativă privind partajarea de competenţă între curţile de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia recursului privind cererile evaluabile în bani, aplicabilă inclusiv recursurilor formulate în privinţa hotărârilor susceptibile a face obiectul acestora în urma Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, nu încalcă art. 15 alin. (2) din Constituţie, reconfigurarea normelor de competenţă fiind o expresie a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege" (a se vedea Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68).22. În continuare, Curtea observă că, în prezenta cauză, în realitate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate critică prevederile art. 135 alin. (2) din Codul de procedură civilă din perspectiva imposibilităţii de declinare a competenţei în ceea ce priveşte soluţionarea unei cauze aflate în recurs, în contextul în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare a recursului aparţine instanţei inferioare. Curtea constată că reglementarea criticată reprezintă o opţiune a legiuitorului, aflat în marja sa de apreciere, iar aplicarea acesteia nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte. A răspunde criticilor în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 188 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 18). De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că nu este competentă să controleze constituţionalitatea unei interpretări date de o anumită instanţă judecătorească textelor legale criticate, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 504 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014, paragraful 15).23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 135 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de instanţa de judecată din oficiu în Dosarul nr. 1.436/188/2014 al Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bacău - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 iunie 2021.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Cristina Titirişcă