DECIZIE Nr. 9 din 20
martie 2006
cu privire la competenta de
solutionare, in prima instanta, a cererilor avand ca obiect obligarea persoanei
juridice notificate, detinatoare a imobilului, sa emita decizie sau dispozitie
motivata de restituire in natura ori de acordare de despagubiri potrivit Legii
nr 10/2001
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 653 din 28 iulie 2006
Dosar nr. 36/2005
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în
Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a
examina recursul în interesuj legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie si Justiţie cu privire la
competenţa de soluţionare, în primă instanţa, a cererilor având ca obiect
obligarea persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, să emită
decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de
despăgubiri potrivit Legii nr 10/2001.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 80 de
judecători din totalul de 106 judecători aflaţi în funcţie.
Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat
de procurorul Antoaneta Florea.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe
lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili că
instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate
împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de
a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare
de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă a tribunalului
în a cărui rază teritorială îşi are sediul acea persoană juridică.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
In legătură cu stabilirea instanţei competente să
soluţioneze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate,
deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de
restituire în natură ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001,
instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar.
Astfel, unele instanţe au considerat că instanţa căreia
îi revine competenţa să soluţioneze cererile formulate împotriva unui asemenea
refuz este secţia de contencios administrativ al tribunalului.
In motivarea acestui punct de vedere, s-a invocat
principiul simetriei actelor juridice, relevându-se că, din moment ce refuzul
de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de
acordare de despăgubiri are natură administrativă, este firesc ca atacarea
acestuia să nu poată avea loc decât în faţa instanţei de contencios
administrativ.
Alte instanţe au apreciat că instanţa competentă să
cenzureze refuzul persoanei juridice, deţinătoare a imobilului, de a emite
decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură ori de acordare de
despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este judecătoria.
Pentru a se ajunge la această concluzie, s-a motivat că
asemenea cereri au caracterul unor acţiuni în obligaţia de a face, pentru care
sunt aplicabile normele dreptului comun.
S-a mai arătat că o astfel de acţiune, întemeiată pe
dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat competenţa
tribunalului pentru soluţionarea ei în fond, câtă vreme în acest act normativ
sunt prevăzute limitativ cazurile de derogare de la prevederile Codului de
procedură civilă ce stabilesc competenţa generală a judecătoriei în toate
materiile pentru care nu s-a stabilit o competenţă specială. In această
privinţă, s-a subliniat că în Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute numai două
categorii de cereri în care competenţa de soluţionare, în primă instanţă,
revine secţiei civile a tribunalului, şi anume contestaţia ce poate fi
formulată, în temeiul art. 26 alin. (3), de persoana îndreptăţită împotriva
deciziei sau dispoziţiei emise de entitatea învestită cu soluţionarea
notificării, precum si acţiunea ce poate fi introdusă în baza art. 30 alin.
(2).
S-a relevat că, faţă de caracterul derogatoriu al celor
două excepţii menţionate de la prevederile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură
civilă, dispoziţiile care le prevăd nu pot fi interpretate decât restrictiv.
In fine, alte instanţe au considerat că, dimpotrivă,
competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei
juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau
dispoziţie motivată de restituire în natură sau de acordare de despăgubiri,
potrivit Legii nr. 10/2001, revine secţiei civile a tribunalului în a cărui
rază teritorială îşi are sediul persoana juridică respectivă.
In justificarea acestui punct de vedere, s-a învederat
că îndeplinirea obligaţiei instituite prin art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001
îşi are izvorul în exercitarea acţiunii în revendicare, astfel cum este
reglementată printr-o lege specială, ce nu are legătură cu obligaţia de a face
din dreptul comun.
S-a mai relevat că, din moment ce prin art. 26 alin. 3
din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat că decizia sau, după caz, dispoziţia
motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natură
poate fi atacată la secţia civilă a tribunalului, pentru raţiuni de simetrie şi
cererile formulate împotriva refuzului de a se emite decizia sau dispoziţia
motivată de restituire în natură ori de acordare de despăgubiri trebuie
adresate tot acestei instanţe.
Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat
corect dispoziţiile legii.
Prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
republicată, se prevede că „Imobilele - terenuri şi construcţii - preluate
in mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în
vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate
comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale
sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă
sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite
persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie
motivata a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".
In acelaşi sens, prin art. 25 alin. (1) din legea
menţionată se mai prevede că „In termen de 60 de zile de la înregistrarea
notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit
art. 23 unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau,
după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în
natură".
Dar, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 nu face
nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a
imobilului nu emite decizia ori dispoziţia prevăzută de textul de lege
menţionat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite
dreptul de a se adresa instanţei competente, respectiv tribunalului, pe motiv
că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă. In această privinţă,
absenţa răspunderii persoanei juridice deţinătoare echivalează cu un refuz de
restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condiţiile
procedurii speciale.
Sub acest aspect, trebuie avut în vedere că, pentru
cazul când restituirea în natură nu este posibilă, s-a reglementat, prin art.
26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, că „Decizia sau, după caz,
dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în
natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia
civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii
deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare".
De aceea, raţiuni de simetrie impun ca şi în cazul
refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite
decizie sau dispoziţie motivata de restituire în natură ori de acordare de
despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere,
împotriva acestui refuz, tot la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază
teritorială îşi are sediul persoana juridică notificată.
Inconsecvenţa legiuitorului şi necorelarea
dispoziţiilor legale din actul normativ fn discuţie nu pot împiedica persoana
îndreptăţită să-şi valorifice drepturile şi nici nu o pot pune într-o situaţie
de inferioritate faţă de persoanele cărora li se transmite răspunsul în
termenul prevăzut de lege.
A considera că o astfel de cerere este prematură sau
inadmisibilă şi a o respinge, ca atare, ar însemna să se nesocotească,
printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 şi să
fie împiedicate persoanele îndreptăţite să-şi redobândească imobilele ce li s-au preluat abuziv.
Pe de altă parte, competenţa materială a secţiei civile
a tribunalului de a soluţiona asemenea litigii este impusă de ansamblul
reglementărilor internaţionale şi naţionale aplicabile într-un asemenea
domeniu.
In acest sens, este de observat
că sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căreia „orice persoană are
dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen
rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială,
instituită de lege, care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o altă
semnificaţie decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care,
fiind de natură patrimonială, este un drept civil.
De aceea, în caz de contestare, protecţia juridică a
acestui drept nu ar putea fi asigurată decât de un tribunal care are
plenitudinea jurisdicţiei. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptăţit
potrivit Legii nr. 10/2001 dobândeşte exlege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile şi, respectiv,
dispoziţiile privind imobilele aflate sub incidenţa acestei legi sunt acte
juridice civile, se impune concluzia că asemenea litigii nu pot intra decât în
sfera de competenţă procesuală pur civilă, iar nu în aceea specifică
contenciosului administrativ.
Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea
pricini priveşte o procedură prealabilă impusă de dispoziţiile Legii nr.
10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de
procedură civilă, pentru raţiuni de judecată unitară, o atare pricină, izvorâtă
din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi
atribuită spre soluţionare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr.
10/2001, în competenţa instanţei care judecă acţiunea principală, adică a
tribunalului, conform prevederilor art. 26 şi 27 din această lege.
In consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale art. 329 alin. 3
din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii
şi a se stabili că instanţa căreia îi revine competenţa de â soluţiona cererile
formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a
imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivata de restituire în natură
ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secţia civilă
a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică
respectivă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECIDE:
Admit recursul în interesul legii declarat de
procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi
Justiţie.
Stabilesc că instanţa căreia îi revine competenţa de a
soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate,
deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de
restituire în natură ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr.
10/2001, este secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are
sediul persoana juridică respectivă.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de
procedură civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2006.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat asistent,
Victoria Maftei