ORDIN Nr. 40
din 21 februarie 2007
privind aprobarea Normei
sanitare veterinare ce stabileste metode pentru controlul oficial al furajelor
cu privire la continutul de acid cianhidric, calciu, carbonati, cenusa bruta,
cenusa insolubila in HCL, clor din cloruri, lactoza, potasiu, sodiu, zaharuri
si uree si estimarea activitatii ureazice a produselor derivate din soia
ACT EMIS DE:
AUTORITATEA SANITARA VETERINARA SI PENTRU SIGURANTA ALIMENTE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 166 din 8 martie 2007
Văzând Referatul de aprobare nr. 70.202 din 8 februarie
2007, întocmit de Direcţia de control şi coordonare a activităţii farmaceutice
veterinare din cadrul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru
Siguranţa Alimentelor,
având în vedere prevederile art. 10 lit. b) din
Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii
sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare,
în temeiul art. 3 alin. (3) şi al art. 4 alin. (3) din
Hotărârea Guvernului nr. 130/2006 privind organizarea şi funcţionarea
Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a
unităţilor din subordinea acesteia,
preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor emite următorul ordin:
Art. 1. - Se aprobă Norma sanitară veterinară ce
stabileşte metode pentru controlul oficial al furajelor cu privire la
conţinutul de acid cianhidric, calciu, carbonaţi, cenuşă brută, cenuşă
insolubilă în HCL, clor din cloruri, lactoză, potasiu, sodiu, zaharuri şi uree
şi estimarea activităţii ureazice a produselor derivate din soia, prevăzută în
anexa care face parte integrantă din prezentul ordin.
Art. 2. - Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor, institutele veterinare centrale şi direcţiile
sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi a municipiului
Bucureşti vor duce la îndeplinire prevederile prezentului ordin.
Art. 3. - La data intrării în vigoare a prezentului
ordin se abrogă Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare
şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 37/2006 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare ce stabileşte metode
comunitare de analiză pentru controlul oficial al furajelor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256
şi 256 bis din 22 martie 2006.
Art. 4. - Prezentul ordin transpune prevederile
Directivei Comisiei 71/250/CEE ce stabileşte metode comunitare de analiză
pentru controlul oficial al furajelor, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 155 din 12 iulie 1971, p. 13, aşa cum a
fost modificată ultima dată prin Directiva Comisiei 2005/6/CE, publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene (JOCE) nr. L 24 din 27 ianuarie
2005, p. 33.
Art. 5. - Prezentul ordin va fi publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I.
Preşedintele Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare
şi pentru Siguranţa Alimentelor,
Marian Avram
ANEXĂ
NORMĂ SANITARĂ VETERINARĂ
ce stabileşte metode pentru controlul oficial al
furajelor cu privire la conţinutul în acid cianhidric, calciu, carbonaţi,
cenuşă brută, cenuşă insolubilă în HCL, clor din cloruri, lactoză, potasiu,
sodiu, zaharuri şi uree şi estimarea activităţii
ureazice a produselor derivate din soia
Art. 1. - (1) Prezenta normă sanitară veterinară se
aplică pentru analizele efectuate în cadrul controalelor oficiale ale
furajelor, pentru determinarea conţinutului acestora în acid cianhidric,
calciu, carbonaţi, cenuşă brută, cenuşă insolubilă în HCI, clor din cloruri,
lactoză, potasiu, sodiu, zaharuri şi uree şi estimarea activităţii ureazice a
produselor derivate din soia.
(2) Regulile generale prevăzute în partea I a anexei se aplică metodelor de analiză
adoptate în conformitate cu Regulamentul Parlamentului European şi al
Consiliului nr. 882/2004 privind controalele oficiale efectuate pentru a
asigura verificarea conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru animale şi
produsele alimentare şi cu normele de sănătate animală şi de bunăstare a animalelor.
(3) In ceea ce priveşte substanţele nedorite, în
sensul Normei sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor privind substanţele nedorite în hrana
pentru animale, aprobată prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale
Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 120/2005, publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.043 din 24 noiembrie 2005, ce transpune în legislaţia
naţională Directiva 2002/32/CE, inclusiv dioxinele şi PCB asemănătoare
dioxinelor, se aplică prevederile lit. C pct. 3 din
partea I a anexei.
Art. 2. - Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor informează Comisia Europeană cu privire la actele
normative şi prevederile administrative necesare pentru implementarea prezentei norme sanitare veterinare.
Art. 3. - Anexa face parte integrantă din prezenta
normă sanitară veterinară.
ANEXĂ la norma sanitară veterinară
METODE DE ANALIZĂ A COMPONENTELOR FURAJELOR
I. Prevederi generale
cu privire la metodele de analiză pentru furaje
A. Pregătirea probelor pentru analiză
1. Scopul
Procedurile descrise mai jos se referă la pregătirea
pentru analiză a probelor finale, trimise laboratoarelor de control după
prelevare, în conformitate cu prevederile Normei sanitare veterinare privind controlul
oficial al furajelor pentru animale, aprobată prin Ordinul ministrului
agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor nr. 390/2001, publicat în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 30 noiembrie 2001, ce transpune în legislaţia naţională Directiva Comisiei 76/371/CEE.
Aceste probe trebuie să fie preparate în aşa fel încât
cantităţile cântărite, aşa cum au prevăzut metodele de analiză, să fie omogene
şi reprezentative pentru probele finale.
2. Precauţii
Toate operaţiunile necesare trebuie să fie efectuate în
aşa fel încât să se evite pe cât posibil contaminarea probei şi schimbarea
compoziţiei acesteia. Măcinarea, amestecarea şi cernerea trebuie să fie
efectuate cât de repede posibil cu o expunere minimă a probei la aer şi lumină.
Nu trebuie să fie utilizate mori şi râşniţe care pot încălzi apreciabil proba.
Este recomandată măcinarea manuală pentru furajele care sunt în mod deosebit
sensibile la căldură. Trebuie, de asemenea, să se aibă grijă ca însăşi
aparatura să nu fie o sursă de contaminare cu
oligoelemente.
Umiditatea se determină înainte şi după preparare, dacă
prepararea nu poate fi efectuată fără schimbări semnificative ale umidităţii
probei, în conformitate cu metoda stabilită în partea 1 a anexei la Norma
sanitară veterinară ce stabileşte metode de analiză pentru controlul oficial al
furajelor privind umiditatea, bazele azotate volatile, fosforul total şi
uleiurile şi grăsimile brute, aprobată prin Ordinul preşedintelui Agenţiei
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 15/2004,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.020 şi 1.020 bis din 4 noiembrie 2004, ce transpune în legislaţia naţională
Directiva Comisiei 71/393/CEE.
3. Procedură
Se amestecă bine proba finală, fie mecanic, fie manual.
Se împarte proba în două părţi egale (poate fi utilizată metoda de împărţire în
patru, atunci când este cazul). Se păstrează una dintre părţi într-un container
corespunzător, curat şi uscat, echipat cu un dop etanş, iar din cealaltă parte
sau dintr-o parte reprezentativă a acesteia se pregătesc cel puţin 100 g, aşa
cum se indică mai jos.
3.1. Furaje ce pot fi măcinate ca atare
Cu excepţia cazului când nu s-a specificat altfel în
metodele de analiză, după măcinare, dacă este necesar, se cerne întreaga probă
printr-o sită cu ochiuri de 1 mm (în conformitate cu Recomandarea ISO R 565).
Se evită orice supramăcinare (măcinare excesivă). Se amestecă proba măcinată şi
se colectează într-un container corespunzător, curat şi uscat, echipat cu un
dop etanş. Se amestecă din nou, imediat înainte de cântărirea cantităţii pentru
analiză.
3.2. Furaje ce pot fi măcinate după uscare
In cazul în care în metodele de analiză nu se specifică
altfel, se usucă proba pentru a se aduce conţinutul în
umiditate al acesteia la un nivel scăzut de 8% până la
12%, în conformitate cu procedura preliminară de uscare descrisă în baza pct.
4.3 al metodei de determinare a umidităţii, menţionată la pct. 2 de mai sus. Se
procedează apoi aşa cum s-a indicat la secţiunea 3.1.
3.3. Furaje lichide sau semilichide
Se colectează proba într-un container corespunzător,
curat şi uscat, echipat cu un dop etanş. Se amestecă bine imediat înainte de
cântărirea cantităţii pentru analiză.
3.4. Alte furaje
Probele ce nu pot fi preparate în conformitate cu una
dintre procedurile anterioare trebuie să fie tratate
prin orice altă procedură care asigură că, în fapt, cantităţile cântărite
pentru analiză sunt omogene şi reprezentative pentru probele finale.
4. Depozitarea probelor
Probele trebuie să fie depozitate la o temperatură care
să nu altereze compoziţia acestora. Probele destinate pentru analiza
vitaminelor sau a substanţelor care sunt sensibile în mod deosebit la lumină
trebuie să fie depozitate în recipiente din sticlă fumurie.
B. Prevederi în legătură cu reactivii şi aparatura utilizată în cadrul
metodelor de analiză
1. In cazul în care nu s-a specificat altfel în
metodele de analiză, toţi reactivii analitici trebuie să fie puri din punct de
vedere analitic (a.p.). Când se determină urme de oligoelemente, puritatea
reactivilor trebuie să fie controlată printr-un test martor. In funcţie de
rezultatele obţinute, poate fi solicitată o purificare ulterioară a
reactivilor.
2. Orice operaţiune care include pregătirea
soluţiilor, diluarea, clătirea sau spălarea, menţionate în metodele de analiză,
fără indicaţie în ceea ce priveşte natura solventului sau a diluantului
întrebuinţat, implică utilizarea apei. Ca regulă generală, apa trebuie să fie
demineralizată sau distilată. In cazuri particulare ce sunt indicate în
metodele de analiză, aceasta trebuie să fie supusă unor proceduri speciale de
purificare.
3. In legătură cu echipamentul aflat în mod normal în
laboratoarele de control, metodele de analiză fac referire numai la acele
instrumente sau aparate care sunt speciale ori necesită utilizare specifică.
Acestea trebuie să fie curate, în special atunci când urmează să fie
determinate cantităţi foarte mici de substanţe.
C. Aplicarea metodelor de analiză şi exprimarea rezultatelor
1. In general trebuie stabilită o singură metodă de
analiză pentru determinarea fiecărei substanţe din furaje. Atunci când sunt
prezentate mai multe metode, trebuie să fie indicată, în raportul de analiză,
metoda specifică utilizată de laboratorul de control.
2. Rezultatul prezentat în raportul de analiză trebuie să reprezinte valoarea medie obţinută de la cel puţin
două determinări efectuate pe părţi separate în probă şi de o repetabilitate
satisfăcătoare. Acest rezultat trebuie să fie exprimat în maniera stabilită de
metoda de analiză, cu un număr corespunzător de cifre semnificative, şi trebuie
să fie corectat, dacă este necesar, în funcţie de umiditatea probei finale
anterioare preparării.
3. In legătură cu substanţele nedorite în sensul normei
sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor aprobate prin Ordinul
preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa
Alimentelor nr. 120/2005, ce transpune în legislaţia naţională Directiva
2002/32/CE, inclusiv dioxinele şi derivaţii de dioxină PCB, un produs destinat
nutriţiei animalelor este considerat ca nefiind conform cu conţinutul maxim
stabilit, dacă se consideră că rezultatul analitic depăşeşte conţinutul maxim,
ţinându-se cont de incertitudinea de măsurare extinsă şi de corecţia pentru
recuperare. Concentraţia analizată corectată pentru recuperare şi
incertitudinea de măsurare extinsă obţinută din rezultatul analitic sunt
utilizate pentru a stabili conformitatea. Această procedură este aplicabilă
doar atunci când metoda de analiză permite estimarea incertitudinii de măsurare
şi corectarea pentru recuperare (de exemplu, nu este posibil în cazul
analizelor microscopice).
Rezultatul analitic se raportează după cum urmează (în
măsura în care metoda utilizată pentru analize permite să se estimeze
incertitudinea de măsurare şi rata recuperării):
a) sunt indicate corectarea sau necorectarea pentru
recuperare, maniera de raportare şi nivelul recuperării;
b) „x +/- U", în care x este rezultatul analitic
şi U reprezintă incertitudinea de măsurare extinsă, utilizându-se un factor de
acoperire de 2 care oferă un nivel de încredere de aproximativ 95%.
II. Determinarea
acidului cianhidric
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
nivelului acidului cianhidric, liber şi combinat sub forma glicozidelor, în
furaje şi în special în produse derivate din seminţe de in, din făină de manioc
şi din unele specii de fasole.
2. Principiu
Proba se introduce în apă. Acidul cianhidric este
eliberat prin acţiunea enzimelor, antrenat prin distilare cu aburi şi colectat
într-un volum specific de soluţie acidifiată de azotat de argint. Cianura de
argint trebuie separată prin filtrare, iar excesul de azotat de argint trebuie
titrat cu o soluţie de tiocianat de amoniu.
3. Reactivi
3.1. O suspensie de migdale dulci: se zdrobesc 20 de migdale dulci confiate în 100 ml de apă la
37°C până la 40°C. Se controlează să nu existe acid cianhidric în cei 10 ml ai
suspensiei, utilizându-se hârtie de picrat de sodiu sau efectuându-se un test
martor, aşa cum s-a descris la ultimul paragraf al pct.
5.2.
3.2. 10% soluţie (m/v) de acetat de sodiu, neutră la
fenolftaleină
3.3. Emulsie antispumă (de exemplu, Silicon)
3.4. Acid azotic, d:1,40
3.5. Soluţie de azotat de argint: 0,02 N
3.6. Soluţie de tiocianat de amoniu: 0,02 N
3.7. Soluţie saturată de sulfat feric de amoniu
3.8. Amoniac, d:0,958
4. Aparatură
4.1. Etuvă cu termostat fixat la 38°C
4.2. Aparatură pentru distilare prin antrenare cu
aburi, echipată cu un condensator cu o piesă extinsă curbată
4.3. Baloane cu fundul plat
de 1.000 ml, cu dop de sticlă
4.4. Baie de ulei
4.5. Biurete gradate de 1/20 ml.
5. Procedură
5.1. Se cântăresc 20 g din probă, cu o marjă de 5 mg,
se plasează într-un balon cu fundul plat de 1 I şi se adaugă 50 ml de apă şi 10 ml de suspensie de migdale dulci
prevăzută la pct. 3.1. Se adaptează dopul la balon şi se transferă în etuvă,
timp de 16 ore la 38°C. Se răceşte apoi la temperatura camerei şi se adaugă 80
ml de apă, 10 ml de soluţie de acetat de sodiu prevăzută la pct. 3.2 şi o
picătură din emulsia antispumă prevăzută la pct. 3.3.
Se conectează balonul la aparatura de distilare cu
aburi şi se plasează într-o baie de ulei ce a fost mai întâi adusă la o
temperatură cu puţin peste 100°C. Se distilează 200 ml până la 300 ml de
lichid, trecând un puternic curent de aburi prin balon şi încălzind uşor baia
de ulei. Se colectează distilatul într-un pahar Erlenmeyer protejat de lumină
şi care conţine exact 50 ml de soluţie de azotat de argint 0,02 N prevăzută la
pct. 3.5 şi 1 ml de acid azotic prevăzută la pct. 3.4. Trebuie să se asigure că
piesa extinsă a condensatorului este imersată într-o soluţie de azotat de
argint.
5.2. Se transferă conţinutul din paharul Erlenmeyer
într-un balon cotat de 500 ml, se completează cu apă, se agită şi se filtrează.
Se înlătură 250 ml din filtrat, se adaugă aproximativ 1 ml de soluţie de sulfat
feric de amoniu prevăzută la pct. 3.7 şi se titrează excesul de azotat de
argint cu soluţie de tiocianat de amoniu 0,02 N prevăzută la pct. 3.6, luată
dintr-o biuretă gradată de 1/20 ml.
Un test martor poate să fie efectuat, dacă este
necesar, aplicându-se aceeaşi procedură la 10 ml de suspensie de migdale dulci
prevăzută la pct. 3.1, omiţându-se proba ce trebuie analizată.
6. Calcularea rezultatelor
Dacă testul martor indică faptul că soluţia de azotat
de argint 0,02 N a fost consumată, se scade valoarea acesteia din volumul
consumat de distilatul probei. 1 ml de AgN03 0,02 N corespunde la 0,54 mg de
HCN. Rezultatul se exprimă procentual.
7. Observaţii
Dacă proba conţine o cantitate mare de sulfuri (de
exemplu, boabe de fasole), se formează un precipitat negru de sulfura de argint
care este filtrat împreună cu un depozit de cianură de argint. Formarea acestui
precipitat cauzează o pierdere de soluţie de azotat de argint 0,02 N, volum ce
trebuie să fie scăzut din volumul utilizat pentru a calcula conţinutul de HCN.
Pentru a face aceasta, se procedează după cum urmează:
Se tratează depozitul rămas pe un filtru cu 50 ml de
amoniac prevăzut la pct. 3.8, pentru a se dizolva cianura de argint. Se spală
reziduul în amoniac diluat şi apoi se determină conţinutul în argint al
acestuia. Se transformă valoarea obţinută în ml de soluţie de azotat de argint
0,02 N.
Conţinutul în HCN al probei poate fi, de asemenea,
determinat prin titrarea filtratului amoniacal
acidifiat cu acid azotic.
III. Determinarea
calciului
1. Scop şi domeniu de aplicare
Metoda se utilizează pentru determinarea conţinutului
de calciu total din furaje.
2. Principiu
Calciul trebuie calcinat, cenuşa trebuie tratată cu
acid clorhidric, iar calciul trebuie precipitat cu oxalat de calciu. Se dizolvă
precipitatul în acid sulfuric şi se titrează cu o soluţie de permanganat de
potasiu acidul oxalic format.
3. Reactivi
3.1. Acid clorhidric p.a., d:1,14
3.2. Acid azotic p.a., d:1,40
3.3. Acid sulfuric p.a., d:1,13
3.4. Amoniac p.a., d:0,98
3.5. Soluţie saturată rece de oxalat de amoniu p.a.
3.6. Soluţie 30% (m/v) de acid citric p.a.
3.7. Soluţie 5% (m/v) de clorură de amoniu p.a.
3.8. Soluţie 0,04% (m/v) de verde
brom crezol
3.9. Soluţie de permanganat de potasiu 0,1 N.
4. Aparatură
4.1. Cuptor electric cu circulaţie a aerului şi
termostat
4.2. Creuzete din platină, siliciu sau porţelan
pentru calcinare
4.3. Creuzete cu filtru din sticlă de porozitate G4.
5. Procedură
5.1. Se cântăresc aproximativ 5 g din probă (sau mai
mult, dacă este necesar) cu o aproximaţie de mg, se calcinează la 550°C şi se
transferă cenuşa într-un pahar de laborator de 250 ml.
Se adaugă 40 ml de acid clorhidric prevăzut la pct.
3.1, 60 ml de apă şi câteva picături de acid azotic prevăzut la pct. 3.2. Se
aduce la fierbere şi se menţine la punctul de fierbere timp de 30 de minute. Se
răceşte şi se transferă soluţia într-un balon cotat de 250 ml. Se clăteşte, se
completează până la semn cu apă, se omogenizează şi se filtrează.
Utilizându-se o pipetă, se transferă într-un pahar de
laborator de 250 ml o parte alicotă ce conţine de la 10 până la 40 mg de
calciu, în conformitate cu conţinutul în calciu asumat. Se adaugă 1 ml de
soluţie de acid citric prevăzută la pct. 3.6 şi 5 ml de soluţie de clorură de
amoniu prevăzută la pct. 3.7.
5.2. Se completează cu apă volumul până la
aproximativ 100 ml. Se aduce până la punctul de fierbere, se adaugă 8 până la
10 picături de soluţie de verde brom crezol prevăzută la pct. 3.8 şi 30 ml de
soluţie caldă de oxalat de amoniu prevăzut la pct. 3.5. Dacă se formează un
precipitat, acesta se dizolvă adăugându-se câteva picături de acid clorhidric
prevăzut la pct. 3.1.
Se neutralizează foarte lent cu amoniac prevăzut la
pct. 3.4, se agită continuu până la obţinerea unui pH între 4,4 până la 4,6 (de
exemplu, atunci când indicatorul îşi schimbă culoarea). Se plasează paharul de
laborator într-o baie de apă fierbinte şi se menţine timp de 30 de minute,
pentru a permite precipitatului care s-a format să se depună. Se scoate paharul
de laborator din baia de apă. Se lasă ca acesta să stea timp de o oră şi se
filtrează printr-un creuzet filtrant de G4.
Se spală paharul de laborator şi creuzetul cu apă, până
când excesul de oxalat de amoniu este înlăturat complet (absenţa clorurii din
apa de spălat indică faptul că acestea au fost spălate suficient).
Se dizolvă precipitatul de pe filtru în 50 ml de acid
sulfuric cald prevăzut la pct. 3.3. Se clăteşte creuzetul cu apă caldă şi se
completează filtratul până la aproximativ 100 ml. Se aduce temperatura până la
70-80°C şi se titrează picătură cu picătură cu o soluţie de permanganat de
potasiu prevăzut la pct. 3.9 până când este obţinută o culoare roz ce persistă
timp de un minut.
6. Calcularea rezultatelor
1 ml de permanganat de potasiu 0,1 N corespunde la
2,004 mg de calciu. Rezultatul obţinut se exprimă procentual.
7. Observaţii
7.1. Pentru un conţinut foarte scăzut de calciu se
procedează după cum urmează: se filtrează precipitatul de oxalat de calciu
printr-o hârtie de filtru liberă de cenuşă. După spălare se usucă filtrul şi
cenuşa la 550°C într-un creuzet de platină. Se redizolvă reziduul în câteva
picături de acid sulfuric prevăzut la pct. 3.3, se evaporă până se usucă, se
calcinează din nou la 550°C şi se cântăreşte. Dacă M este masa sulfatului de
calciu obţinut, conţinutul de calciu al părţii alicote luate ca probă = M x
0,2944.
7.2. Dacă proba constă numai din substanţe minerale,
aceasta se dizolvă în acid clorhidric fără a o calcina mai întâi. In cazul
produselor precum fosfatul de aluminiu-calciu ce sunt dificil de dizolvat în
acid, se topeşte după cum urmează, printr-un proces alcalin înainte de
dizolvare: se amestecă proba ce trebuie analizată într-un creuzet de platină cu
un amestec de cinci ori greutatea acesteia, constând în cantităţi egale de
carbonat de potasiu şi carbonat de sodiu. Se încălzeşte cu grijă până când
amestecul este topit complet. Se răceşte şi se dizolvă în acid clorhidric.
7.3. In cazul în care
conţinutul în magneziu al probei este ridicat, se precipită oxalatul de calciu
a doua oară.
IV. Determinarea carbonaţilor
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
cantităţii de carbonaţi, exprimată convenţional drept carbonat de calciu, din
furaje. In unele cazuri, trebuie să fie utilizată o metodă specială (de
exemplu, cu carbonat de fier).
2. Principiu
Carbonaţii trebuie descompuşi în acid clorhidric.
Dioxidul de carbon eliberat trebuie colectat într-un tub gradat, iar volumul acestuia, comparat cu cel eliberat în
aceleaşi condiţii printr-o cantitate cunoscută de carbonat de calciu p.a.
3. Reactivi
3.1. Acid clorhidric, d:1,10
3.2. Carbonat de calciu, p.a.
3.3. Acid sulfuric, aproximativ 0,1 N, colorat cu roşu metil.
4. Aparatură
Aparatură Scheibler-Dietrich (vezi diagrama) sau
aparatura echivalentă.
5. Procedura
In conformitate cu conţinutul în carbonaţi al probei,
se cântăreşte o parte a probei aşa cum se arată în continuare:
- 0,5 g pentru produse ce
conţin de la 50% până la 100% carbonaţi, exprimaţi ca şi carbonat de calciu;
- 1 g pentru produse ce conţin de la 40% până la 50%
carbonaţi, exprimaţi ca şi carbonat de calciu;
- 2 până la 3 g pentru alte produse.
Se plasează porţiunea probei într-un recipient special,
prevăzut la pct. 4 al aparaturii, echipată cu un tub mic din material
indestructibil ce conţine 10 ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1 şi se
conectează recipientul la aparatură. Se deschide robinetul cu trei căi prevăzut
la pct. 5, astfel încât tubul (1) se conectează cu exteriorul. Se aduce nivelul
lichidului până la semnul zero, utilizându-se tubul mobil (2) ce este umplut cu
acid sulfuric colorat prevăzut la pct. 3.3 şi conectat la tubul gradat (1). Se
deschide robinetul (5) pentru a se conecta tuburile (1) şi (3) şi se verifică
dacă nivelul este la zero.
Se dă drumul lent la acid clorhidric prevăzut la pct.
3.1 peste probă, aplecându-se recipientul prevăzut la pct. 4. Se egalizează
presiunea coborându-se tubul prevăzut la pct. 2. Se agită recipientul prevăzut la pct. 4 până când se
opreşte complet eliberarea de dioxid de carbon.
Se restaurează presiunea aducându-se lichidul din
tuburile (1) şi (2) înapoi la acelaşi nivel. Se citeşte după câteva minute,
atunci când volumul de gaz a devenit constant.
Se efectuează un test de control în aceleaşi condiţii
pe 0,5 g de carbonat de calciu prevăzut la pct. 3.2.
6. Calcularea rezultatelor
Conţinutul de carbonaţi în grame, exprimat
drept carbonat de calciu, ca procent din probă, se calculează utilizându-se
formula:
Vx100 ,
Tx2M
unde:
V = ml de C02
eliberaţi din probă;
T = ml de C02
eliberaţi din 0,5 g de CaC03 p.a.;
M = masa, în grame, a părţii din probă.
7. Observaţii
7.1. Atunci când partea din probă cântăreşte mai mult
de 2 g, se plasează mai întâi 15 ml de apă distilată în recipientul prevăzut la
pct. 4 şi se amestecă înainte de a începe testarea. Se utilizează acelaşi volum
de apă pentru testul de control.
7.2. Dacă aparatura utilizată are un volum diferit de
cel al aparatului Scheibler-Dietrich, părţile prelevate din probă şi din
substanţa de control şi calcularea rezultatelor trebuie să fie adaptate în
consecinţă.
Aparat Scheibler-Dietrich pentru determinarea C02
Scara 1/8
(măsurată în mm)
V. Determinarea cenuşii
brute
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
conţinutului de cenuşă brută al furajelor.
2. Principiu
Proba este calcinată la 550°C Se cântăreşte reziduul.
3. Reactivi
Soluţie 20% (m/v) de azotat de amoniu.
4. Aparatură
4.1. Plita încinsă
4.2. Cuptor electric cu termostat
4.3. Creuzete pentru calcinare confecţionate din
platină sau dintr-un aliaj din platină şi aur (10% Pt, 90% Au), fie rectangular
(60x40x25 mm), fie circular (diametru: 60 mm până la 75 mm, înălţime: 20 mm
până la 25 mm).
5. Procedură
Se cântăresc aproximativ 5 g de probă cu o marjă de mg
(2,5 în cazul produselor ce au tendinţa de a creşte în volum) şi se plasează
într-un creuzet pentru calcinare ce iniţial a fost calcinat şi cântărit în
vederea stabilirii tarei. Se plasează creuzetul pe plita încinsă şi se
încălzeşte treptat până când substanţa se carbonizează. Se pune creuzetul
într-un cuptor fixat la 550±5°C. Se menţine la această temperatură până când
este obţinută o cenuşă albă, gri deschis sau roşiatică ce pare a fi liberă de
particule de cărbune. Se plasează creuzetul într-un desicator, se lasă să se
răcească şi se cântăreşte imediat.
6. Calcularea rezultatelor
Greutatea reziduului se calculează scăzându-se tara.
Rezultatul se exprimă procentual.
7. Observaţii
7.1. Cenuşa substanţelor ce sunt dificil de calcinat
trebuie să fie supusă unei calcinări iniţiale de cel puţin 3 ore, răcită şi
apoi se adaugă la aceasta (cu grijă, pentru a se evita dispersia cenuşii sau
formarea de bulgări) câteva picături de soluţie 20% de azotat de amoniu. Se
continuă calcinarea după uscare în cuptor. Se repetă operaţiunea cât este
necesar, până când calcinarea este completă.
7.2. In cazul substanţelor rezistente la tratamentul
descris în baza pct. 7.1, se procedează după cum urmează: după o calcinare de 3
ore, se plasează cenuşa în apă caldă şi se filtrează printr-un filtru mic,
liber de cenuşă. Se calcineaza filtrul şi conţinutul acestuia în creuzetul
iniţial. Se plasează filtratul în creuzetul răcit, se evaporă până se usucă, se
calcineaza şi se cântăreşte.
7.3. In cazul uleiurilor şi al grăsimilor, se
cântăreşte cu acurateţe o probă de aproximativ 25 g într-un creuzet de mărime
potrivită. Se carbonizează fixându-se resturile substanţei cu o bucată de
hârtie de filtru liberă de cenuşă. După ardere, se umezeşte cu o cantitate
foarte mică de apă. Se usucă şi se calcineaza, aşa cum s-a descris la pct. 5.
VI. Determinarea cenuşii insolubile în acid clorhidric
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
nivelului de substanţe minerale care sunt insolubile în acid clorhidric din
furaje. In funcţie de natura probei pot fi utilizate două metode.
1.1. Metoda a: aplicabilă furajelor organice simple
şi majorităţii furajelor combinate
1.2. Metoda b: aplicabilă compuşilor minerali,
amestecurilor şi furajelor combinate al căror conţinut în substanţe insolubile
în acid clorhidric, aşa cum s-a determinat prin metoda a, este mai mare de 1%.
2. Principiu
2.1. Metoda a: proba trebuie
calcinată, cenuşa trebuie fiartă în acid clorhidric, iar reziduul insolubil
trebuie filtrat şi cântărit.
2.2. Metoda b: proba trebuie tratată cu acid
clorhidric. Soluţia trebuie filtrată, reziduul trebuie calcinat, iar cenuşa
astfel obţinută trebuie tratată în conformitate cu metoda a.
3. Reactivi
3.1. Acid clorhidric 3 N
3.2. 20% soluţie (m/v) de acid tricloracetic
3.3. 1% soluţie (m/v) de acid tricloracetic.
4. Aparatură
4.1. Plita încinsă
4.2. Cuptor electric cu termostat
4.3. Creuzete pentru calcinare
din platină sau un aliaj din platină şi aur (10% Pt, 90% Au), fie rectangular
(60x40x25 mm), fie circular (diametru: 60 mm până la 75 mm, înălţime: 20 mm
până la 25 mm).
5. Procedură
5.1. Metoda a
Se calcineaza proba utilizându-se metoda descrisă pentru determinarea cenuşii brute. De asemenea,
poate fi utilizată cenuşa obţinută din acea analiză.
Se plasează cenuşa într-un pahar de laborator de 250 ml
până la 400 ml, utilizându-se 75 ml de acid clorhidric 3 N prevăzut la pct.
3.1. Se aduce treptat la punctul de fierbere şi se menţine timp de 15 minute.
Se filtrează soluţia caldă printr-o hârtie de filtru liberă de cenuşă şi se
spală reziduul cu apă caldă până când nu mai este vizibilă reacţia acidă. Se
usucă filtrul ce conţine reziduul şi cenuşa într-un creuzet cântărit în
prealabil la o temperatură de nu mai puţin de 550°C şi nu mai mult de 700°C. Se
răceşte într-un exicator şi se cântăreşte.
5.2. Metoda b
Se cântăresc 5 g din probă cu o marjă de mg şi se
plasează într-un pahar de laborator de 250 ml până la 400 ml. Se adaugă
succesiv 25 ml de apă şi 25 ml de acid clorhidric 3 N prevăzut la pct. 3.1, se
amestecă şi se aşteaptă să înceteze efervescenţa. Se adaugă încă 50 ml de acid
clorhidric 3 N prevăzut la pct. 3.1. Se aşteaptă să înceteze orice eliberare de
gaz, apoi se plasează paharul de laborator într-o baie cu apă adusă şi
menţinută la punctul de fierbere. Paharul se menţine timp de 30 de minute sau
mai mult, dacă este necesar, pentru a se hidroliza bine amidonul ce poate fi
prezent.
Se filtrează, în timp ce se încălzeşte printr-un filtru
liber de cenuşă, şi se spală filtrul cu 50 ml de apă caldă (vezi observaţia 7).
Se plasează filtrul ce conţine reziduul într-un creuzet pentru calcinare, se
usucă şi se calcineaza la o temperatură de minimum 550°C şi maximum 700°C. Se
plasează cenuşa într-un pahar de 250 ml până la 400 ml, utilizându-se 75 ml de
acid clorhidric 3 N prevăzut la pct. 3.1. Se continuă aşa cum s-a descris la al
doilea subparagraf al pct. 5.1.
6. Calcularea rezultatelor
Masa reziduului se calculează prin scăderea tarei.
Rezultatul se exprimă procentual.
7. Observaţii
Dacă filtrarea se dovedeşte dificilă, se reîncepe
analiza, înlocuindu-se cei 50 ml de acid clorhidric 3 N prevăzut la pct. 3.1 cu
50 ml de acid tricloracetic 20% prevăzut la pct. 3.2. şi spălându-se filtrul
într-o soluţie caldă de acid tricloracetic 1% prevăzut la pct. 3.3.
VII. Determinarea
clorului din cloruri
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
cantităţii de clor din cloruri ce sunt solubile în apă, exprimate convenţional
drept clorură de sodiu. Această metodă este aplicabilă tuturor furajelor.
2. Principiu
Clorurile trebuie dizolvate în apă. Dacă produsul
conţine materie organică, se procedează la clarificare. Soluţia trebuie uşor
acidifiată cu acid azotic, iar clorurile precipitate sub formă de clorură de
argint, prin intermediul unei soluţii de azotat de argint. Azotatul de argint
în exces trebuie titrat cu o soluţie de tiocianat de amoniu, prin metoda Volhard.
3. Reactivi
3.1. Soluţie de tiocianat de amoniu 0,1 N
3.2. Soluţie de azotat de argint 0,1 N
3.3. Soluţie saturată de sulfat feric de amoniu
3.4. Acid azotic, d:1,38
3.5. Eter dietilic p.a. 3.6 Acetonă p.a.
3.7. Soluţie Carrez I: se dizolvă în apă 21,9 g de acetat de zinc, Zn(CH3COO)2 . 2H20 şi 3g de acid acetic glacial. Se completează cu apă până la 100
ml.
3.8. Soluţie Carrez II: se dizolvă în apă 10,6 g de ferocianură de potasiu K4Fe(CN)6 x 3H20. Se completează cu apă până la 100 ml.
3.9. Carbon activ p.a., liber
de cloruri şi neabsorbant al acestora.
4. Aparatură
Agitator: aproximativ 35 rpm până la 40 rpm.
5. Procedură
5.1. Prepararea soluţiei
In funcţie de natura probei, se prepară o soluţie aşa
cum se arată la pct. 5.1.1, 5.1.2 sau 5.1.3.
In acelaşi timp se efectuează un test martor care omite
proba ce trebuie analizată.
5.1.1. Probe libere de materie organică
Se cântăreşte, cu o marjă de mg, o probă de cel mult 10
g şi care conţine cel mult 3 g de clor sub formă de cloruri. Se plasează
împreună cu 400 ml de apă într-un balon cotat de 500 ml, la aproximativ 20°C.
Se agită timp de 30 de minute în pahar, se aduce la volum, se omogenizează şi
se filtrează.
5.1.2. Probe ce conţin materie organică, excluzând
produsele prevăzute la pct. 5.1.3
Se cântăresc aproximativ 5 g de probă cu o marjă de mg
şi se plasează împreună cu 1 g de carbon activ într-un balon cotat de 500 ml.
Se adaugă 400 ml de apă la aproximativ 20°C şi 5 ml de soluţie Carrez I prevăzută la pct. 3.7, se agită şi apoi
se adaugă 5 ml de soluţie Carrez II prevăzută la pct. 3.8. Se agită timp de 30 de minute într-un pahar,
se aduce la volum, se omogenizează şi se filtrează.
5.1.3. Furaje preparate, turte şi făină de in,
produse bogate în făină de in şi alte produse bogate în mucilagii sau în
substanţe coloidale (de exemplu, amidon dextrinat)
Se prepară soluţia aşa cum s-a descris la pct. 5.1.2,
dar nu se filtrează. Se decantează (dacă este necesar, se centrifugheaza), se
reţin 100 ml din lichidul supernatant şi se transferă într-un balon cotat de
200 ml. Se amestecă cu acetonă prevăzută la pct. 3.6 şi se aduce la volum cu
acest solvent, se omogenizează şi se filtrează.
5.2. Titrare
Utilizându-se o pipetă, se transferă într-un pahar
Erlenmayer 25 până la 100 ml din filtratul (în conformitate cu conţinutul de
clor presupus) obţinut aşa cum s-a descris în baza pct. 5.1.1, 5.1.2 sau 5.1.3.
Partea alicotă nu trebuie să conţină mai mult de 150 mg CI. Dacă este necesar,
se diluează cu apă la cel puţin 50 ml, se adaugă 5 ml de acid azotic prevăzut
la pct. 3.4, 20 ml de soluţie saturată de sulfat feric de amoniu prevăzut la
pct. 3.3 şi două picături de soluţie de tiocianat de amoniu prevăzută la pct.
3.1, transferat prin intermediul unei biurete umplute până la semnul zero.
Utilizându-se o biuretă, se transferă soluţia de azotat de argint prevăzut la
pct. 3.2, în aşa fel încât este obţinut un exces de 5 ml. Se adaugă 5 ml de
dietil eter prevăzut la pct. 3.5 şi se scutură puternic pentru a se coagula
precipitatul.
Se titrează excesul de azotat de argint cu soluţie de
tiocianat de amoniu prevăzut la pct. 3.1, până când tenta roşie-brună durează
timp de un minut.
6. Calcularea rezultatelor
Cantitatea de clor (m), exprimată drept clorură de
sodiu, prezentă în volumul de filtrat luat pentru titrare, se calculează
utilizându-se următoarea formulă:
M = 5,845 (V1 - V2)mg,
unde:
V1= ml de soluţie de
azotat de argint conc.1 N adăugată;
V2= ml de soluţie de
tiocianat de amoniu 0,1 N utilizată pentru titrare.
Dacă testul martor indică faptul că soluţia de azotat
de argint 0,1 N a fost consumată, se scade această valoare din volumul (V1-V2).
7. Observaţii
7.1. Titrarea poate fi, de asemenea, efectuată prin
potenţiometru.
7.2. In cazul produselor care sunt foarte bogate în uleiuri şi grăsimi, se realizează o primă degresare cu
dietil eter sau petrol uşor.
7.3. In cazul făinii de peşte, titrarea poate fi
efectuată prin metoda Mohr.
VIII. Determinarea
lactozei
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
nivelului de lactoză din furaje ce conţin mai mult de 0,5% lactoză.
2. Principiu
Zaharurile trebuie dizolvate în apă. Soluţia trebuie
supusă fermentaţiei cu Saccharomyces cerevisiae ce lasă lactoză intactă. După precipitare şi filtrare conţinutul de
lactoză al filtratului se determină prin metoda Luff-Schoorl.
3. Reactivi
3.1. Suspensie de Saccharomyces cerevisiae: se introduc 25 g de drojdie proaspătă în 100 ml de apă. Suspensia
se va ţine pentru o perioadă maximă de o săptămână într-un frigider.
3.2. Soluţie Carrez I: se dizolvă în apă 21,9 g acetat de zinc Zn(CH3COO)2 . 2H20 şi 3 g de acid acetic glacial. Se completează cu apă până la 100
ml.
3.3. Soluţie Carrez II: se dizolvă în apă 10,6 g ferocianură de potasiu K4Fe(CN)6 x 3H20. Se completează cu apă până la 100 ml.
3.4. Reactiv Luff-Schoorl
Se toarnă soluţia de acid citric prevăzută la pct.
3.4.2 în soluţia de carbonat de sodiu prevăzută la pct. 3.4.2, agitându-se cu
grijă. Se adaugă soluţia de sulfat de cupru prevăzută la pct. 3.4.1 şi se
completează cu apă până la un litru. Se lasă să se decanteze peste noapte şi se
filtrează. Se controlează normalitatea reactivului astfel obţinut (Cu 0,1 N; Na2C03 2N). Ph-ul soluţiei trebuie să fie de aproximativ 9,4.
3.4.1. Soluţie de sulfat de
cupru: se dizolvă 25 g de sulfat de cupru p.a. CuS04 5H20, liberă de fier, în 100 ml de apă.
3.4.2. Soluţie de acid citric: se dizolvă 50 g de
acid citric p.a. C6H807
. H20 în 50 ml de apă.
3.4.3. Soluţia de carbonat de sodiu: se dizolvă 143,8
g de carbonat de sodiu anhidru p.a. în aproximativ 300 ml de apă caldă. Se lasă
să se răcească.
3.5. Piatră ponce granulată, fiartă în acid clorhidric,
spălată cu apă şi uscată
3.6. 30% soluţie de iodură de sodiu (m/v)
3.7. Acid sulfuric 6 N
3.8. Soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1 N
3.9. Soluţie de amidon: se adaugă într-un litru de
apă fiartă un amestec format din 5 g de amidon solubil şi 30 ml de apă. Se
fierbe timp de 3 minute, se lasă să se răcească şi, dacă este necesar, se
adaugă 10 mg de iodură de mercur drept conservant.
4. Aparatură
Baie de apă cu termostat fixat la 38-40°C.
5. Procedură
Se cântăreşte 1 g de probă cu o marjă de mg şi se
plasează această porţiune de probă într-un balon cotat de 100 ml. Se adaugă 25
ml până la 30 ml de apă. Se plasează balonul într-o baie de apă fierbinte, timp
de 30 de minute şi apoi se răceşte la aproximativ 35°C. Se adaugă 5 ml de
suspensie de drojdie prevăzută la pct. 3.1 şi se omogenizează. Se lasă balonul
să stea timp de două ore într-o baie de apă, la o temperatură de 38-40°C. Se
lasă să se răcească până la aproximativ 20°C.
Se adaugă 2,5 ml de soluţie Carrez I prevăzută la pct. 3.2 şi se agită timp de
30 de secunde, apoi se adaugă 2,5 ml de soluţie Carrez II
prevăzută la pct. 3.3 şi se agită din nou timp de 30
de secunde. Se completează cu apă până la 100 ml, se amestecă şi se filtrează.
Utilizându-se o pipetă, se reţine o cantitate de filtrat ce nu depăşeşte 25 ml
şi care conţine de preferinţă 40 ml până la 80 mg de lactoză şi aceasta se
transferă într-un pahar Erienmeyer de 300 ml. Dacă este necesar, se completează
cu apă până la 25 ml.
Se efectuează în acelaşi mod un test martor cu 5 ml de
suspensie de drojdie prevăzută la pct. 3.1.
Conţinutul de lactoză se determină în conformitate cu
metoda Luff-Schoorl, după cum urmează: se adaugă exact 25 ml de reactiv
Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.4 şi două granule de piatră ponce prevăzută la
pct. 3.5. Se agită manual în
timp ce se încălzeşte deasupra unei flăcări libere, la înălţime medie, şi se
aduce lichidul la fierbere în aproximativ două minute. Se plasează imediat
paharul Erienmeyer pe o sită de azbest cu un orificiu de aproximativ 6 cm în
diametru, sub care a fost aprinsă flacăra. Flacăra trebuie să fie reglată în
aşa fel încât numai baza paharului Erienmeyer să fie încălzită. Se potriveşte
un condensator de reflux la paharul Erienmeyer. Se fierbe timp de 10 minute. Se
răceşte imediat în apă rece şi după aproximativ 5 minute se titrează după cum
urmează:
Se adaugă 10 ml de soluţie de iodură de potasiu
prevăzută la pct. 3.6 şi imediat după aceea (cu grijă, datorită riscului de
spumare abundentă) se adaugă 25 ml de acid sulfuric 6 N prevăzut la pct. 3.7.
Se titrează cu soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1 N prevăzută la pct. 3.8 până
când apare o culoare galbenă ştearsă, se adaugă amidon ca indicator, prevăzut
la pct. 3.9, şi se completează titrarea.
Se efectuează aceeaşi titrare pe un amestec măsurat cu
acurateţe de 25 ml de reactiv Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.4 şi 25 ml de
apă, după care se adaugă 10 ml de iodură de potasiu prevăzută la pct. 3.6 şi 25
ml de acid sulfuric 6 N, prevăzut la pct. 3.7, fără fierbere.
6. Calcularea rezultatelor
Utilizându-se tabelul ataşat, se stabileşte cantitatea
de lactoză, în mg, ce corespunde diferenţei dintre rezultatele celor două
titrări, exprimată în ml de tiosulfat 0,1 N. Rezultatul se exprimă procentual
ca părţi de lactoză anhidră.
7. Observaţie
Pentru produse ce conţin mai mult de 40% zahăr
fermentabil, se utilizează mai mult de 5 ml de suspensie de drojdie prevăzută
la pct. 3.1.
Tabel de valori pentru 25 ml de reactiv Luff-Schoorl
ml de Na2S2O3 0,1 N, 2 minute de încălzire, 10 minute de fierbere
|
Na2S2O3 0,1N
|
Glucoza, fructoză, zaharuri
invertite C6Hl2O6
|
Lactoză C12H22O11
|
Maltoză C12H22O11
|
Na2S2 0,1N
|
|
ml
|
mg
|
diferenţă
|
mg
|
diferenţă
|
mg
|
diferenţă
|
ml
|
|
1
|
2.4
|
2.4
|
3.6
|
3.7
|
3.9
|
3.9
|
1
|
|
2
|
4.8
|
2.4
|
7.3
|
3.7
|
7.8
|
3.9
|
2
|
|
3
|
7.2
|
2.5
|
11.0
|
3.7
|
11.7
|
3.9
|
3
|
|
4
|
9.7
|
2.5
|
14.7
|
3.7
|
15.6
|
4.0
|
4
|
|
5
|
12.2
|
2.5
|
18.4
|
3.7
|
19.6
|
3.9
|
5
|
|
6
|
14.7
|
2.5
|
22.1
|
3.7
|
23.5
|
4.0
|
6
|
|
7
|
17.2
|
2.6
|
25.8
|
3.7
|
27.5
|
4.0
|
7
|
|
8
|
19.8
|
2.6
|
29.5
|
3.7
|
31.5
|
4.0
|
8
|
|
9
|
22.4
|
2.6
|
33.2
|
3.8
|
35.5
|
4.0
|
9
|
|
10
|
25.0
|
2.6
|
37.0
|
3.8
|
39.5
|
4.0
|
10
|
|
11
|
27.6
|
2.7
|
40.8
|
3.8
|
43.5
|
4.0
|
11
|
|
12
|
30.3
|
2.7
|
44.6
|
3.8
|
47.5
|
4.1
|
12
|
|
13
|
33.0
|
2.7
|
48.4
|
3.8
|
51.6
|
4.1
|
13
|
|
14
|
35.7
|
2.8
|
52.2
|
3.8
|
55.7
|
4.1
|
14
|
|
15
|
38.5
|
2.8
|
56.0
|
3.9
|
59.8
|
4.1
|
15
|
|
16
|
41.3
|
2.9
|
59.9
|
3.9
|
63.9
|
4.1
|
16
|
|
17
|
44.2
|
2.9
|
63.8
|
3.9
|
68.0
|
4.2
|
17
|
|
18
|
47.1
|
2.9
|
67.7
|
4.0
|
72.2
|
4.3
|
18
|
|
19
|
50.0
|
3.0
|
71.7
|
4.0
|
76.5
|
4.4
|
19
|
|
20
|
53.0
|
3.0
|
75.7
|
4.1
|
80.9
|
4.5
|
20
|
|
21
|
56.0
|
3.1
|
79.8
|
4.1
|
85.4
|
4.6
|
21
|
|
22
|
59.1
|
3.1
|
83.9
|
4.1
|
90.0
|
4.6
|
22
|
|
23
|
62.2
|
|
88.0
|
|
94.6
|
|
23
|
IX. Determinarea
potasiului
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
nivelului de potasiu din furaje.
2. Principiu
Proba trebuie calcinată, iar cenuşa trebuie dizolvată
în acid clorhidric. Conţinutul în potasiu al soluţiei se determină prin
fotometrie cu flacără, în prezenţa clorurii de cesiu şi a azotatului de
aluminiu. Adăugarea acestor substanţe elimină în mare măsură interferenţa
elementelor perturbatoare.
3. Reactivi
3.1. Acid clorhidric p.a., d:1,12
3.2. Clorură de cesiu p.a
3.3. Azotat de aluminiu Al (N03)3
x 9H20, reactiv cu scop general
3.4. Clorură de potasiu p.a., anhidră
3.5. Soluţie-tampon: se dizolvă în apă 50 g de
clorură de cesiu prevăzută la pct. 3.2 şi 250 g de azotat de aluminiu prevăzut
la pct. 3.3, se completează până la un litru cu apă şi se omogenizează. Se depozitează
în sticle de plastic.
3.6. Soluţie standard de potasiu: se dizolvă în apă
1,907 g de clorură de potasiu prevăzută la pct. 3.4, se adaugă 5 ml de acid
clorhidric prevăzut la pct. 3.1, se completează până la un litru cu apă şi se
omogenizează. Se depozitează în sticle de plastic. 1 ml din această soluţie
conţine 1,00 mg de potasiu.
4. Aparatură
4.1. Creuzete din platină, siliciu sau porţelan,
prevăzute, dacă este necesar, cu capace
4.2. Cuptor electric cu termostat
4.3. Flamfotometru
5. Procedură
5.1. Analiza probei
Ca regulă generală, se cântăresc 10 g din probă, cu o
aproximaţie de 10 mg, se plasează într-un creuzet şi se calcinează la 450°C,
timp de 3 ore. După răcire, se transferă cantitatea de cenuşă într-un balon
cotat de 500 ml, utilizându-se 250 până la 300 ml de apă, şi se adaugă apoi 50
ml de acid clorhidric prevăzut la pct. 3.1. Când a încetat eliberarea de dioxid
de carbon, se încălzeşte soluţia şi se menţine la o temperatură de aproximativ
90°C, timp de două ore, agitându-se ocazional. După răcire la temperatura
camerei, se completează până la semn, se agită şi se filtrează. Se transferă
într-un balon cotat de 100 ml o parte alicotă din filtratul ce conţine un maxim
de 1,0 mg de potasiu, se adaugă 10,0 ml soluţie-tampon prevăzută la pct. 3.5,
se completează până la semn cu apă şi se omogenizează. In cazul unor niveluri
mai mari de potasiu, se diluează soluţia ce trebuie analizată în proporţii
potrivite înainte de a se adăuga soluţia-tampon.
Tabelul de mai jos serveşte ca model pentru o probă de
aproximativ 10 g.
|
Conţinut presupus
de potasiu din proba
(% K)
|
Factor de
diluţie
|
Parte alicotă în ml soluţie
|
|
până la 0.1
|
_
|
50
|
|
0.1 până la 0.5
|
-
|
10
|
|
0.5 până la 1.0
|
-
|
5
|
|
1.0 până la 5.0
|
1:10
|
10
|
|
5.0 până la 10.0
|
1:10
|
5
|
|
10.0 până la 20.0
|
1:20
|
5
|
Se măsoară la flamfotometru, la o lungime de undă de
768 nm. Se calculează rezultatul prin intermediul curbei de calibrare.
5.2. Curbă de calibrare
Se plasează exact 10 ml de
soluţie standard prevăzută la pct. 3.6 într-un balon gradat de 250 ml, se
completează până la semn cu apă şi se omogenizează. Se plasează în baloane
gradate de 100 ml exact 5,10,15, 20 şi 25 ml din această soluţie, corespunzând
respectiv la cantităţile de potasiu de 0,2; 0,4; 0,6; 0,8 şi 1,0 mg. Se
completează seriile cu baloane martor ce nu conţin soluţie standard. Se adaugă
10 ml de soluţie-tampon prevăzută la pct. 3.5 în fiecare balon, se completează
cu apă până la semn şi se omogenizează. Se efectuează măsurătorile, aşa cum s-a
indicat la pct. 5.1. Curba de calibrare este în general liniară până la
concentraţia de potasiu de 1 mg la 100 ml de soluţie.
6. Calcularea rezultatelor Rezultatul se exprimă
procentual.
7. Observaţii
Soluţia-tampon prevăzută la
pct. 3.5, pentru a se elimina interferenţa elementelor perturbatoare, se adaugă
doar dacă se consideră necesar.
X. Determinarea
sodiului
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
nivelului de sodiu din furaje.
2. Principiu
Proba trebuie calcinată, iar cenuşa dizolvată în acid
clorhidric. Conţinutul în sodiu al soluţiei se determină prin fotometrie cu
flacără, în prezenţa clorurii de cesiu şi a azotatului de aluminiu. Adiţia
acestor substanţe elimină în mare măsură interferenţa elementelor perturbatoare.
3. Reactivi
3.1. Acid clorhidric p.a, d: 1.12
3.2. Clorură de cesiu p.a
3.3. Azotat de aluminiu Al (N03)3
x 9H20, reactiv cu scop general
3.4. Clorură de potasiu p.a. anhidră
3.5. Soluţie-tampon: se dizolvă 50 g de clorură de
cesiu prevăzută la pct. 3.2 şi 250 g de azotat de aluminiu în apă prevăzut la
pct. 3.3, se completează cu apă până la un litru şi se omogenizează. Se
depozitează în sticle de plastic.
3.6. Soluţie standard de sodiu: se dizolvă în apă
2,542 g de clorură de sodiu prevăzută la pct. 3.4, se adaugă 5 ml de acid
clorhidric prevăzut la pct. 3.1, se completează până la un litru cu apă şi se
omogenizează. Se depozitează în sticle de plastic. 1 ml din această soluţie
conţine 1,00 mg de sodiu.
4. Aparatură
4.1. Creuzete din platină, siliciu sau porţelan
pentru calcinare, prevăzute, dacă este necesar, cu capace
4.2. Cuptor electric cu termostat
4.3. Flamfotometru
5. Procedură
5.1. Analiza probei
Ca regulă generală, se cântăresc 10 g din probă, cu o
aproximaţie de 10 mg, se plasează într-un creuzet prevăzut la pct. 4.1 şi se
calcineaza la 450°C timp de 3 ore. Se evită supraîncălzirea (aprinderea). După
răcire se transferă cantitatea de cenuşă într-un balon cotat de 500 ml,
utilizându-se 250 ml până la 300 ml de apă şi se adaugă apoi 50 ml de acid
clorhidric prevăzut la pct. 3.1. Când a încetat toată eliberarea de dioxid de
carbon, se încălzeşte soluţia şi se menţine temperatura la aproximativ 90°C,
timp de două ore, agitându-se din când în când. După răcire la temperatura
camerei, se completează cu apă până la semn, se agită şi se filtrează. Se
transferă într-un balon cotat de 100 ml o parte alicotă din filtrat ce conţine
un maxim de 1,0 mg de potasiu, se adaugă 10,0 ml de soluţie-tampon prevăzută la
pct. 3.5, se completează cu apă până la semn şi se omogenizează. In cazul unor
niveluri mai mari de sodiu, se diluează soluţia ce trebuie analizată în
proporţii potrivite, înainte de a se adăuga soluţia-tampon.
Tabelul de mai jos serveşte ca
model pentru o probă de aproximativ 10 g.
|
Conţinut presupus
de sodiu din proba
(% Na)
|
Factor de
diluţie
|
Parte alicotă în ml soluţie
|
|
până la 0.1
|
-
|
50
|
|
0.1 până la 0.5
|
-
|
10
|
|
0.5 până la 1.0
|
-
|
5
|
|
1.0 până la 5.0
|
1:10
|
10
|
|
5.0 până la 10.0
|
1:10
|
5
|
|
10.0 până la 20.0
|
1:20
|
5
|
Se măsoară la flamfotometru o lungime de undă de 589
nm. Se calculează rezultatul prin intermediul curbei de calibrare.
5.2. Curbă de calibrare
Se plasează exact 10 ml de soluţie standard prevăzută
la pct. 3.6 într-un balon gradat de 250 ml, se completează cu apă până la semn
şi se omogenizează. Se plasează în baloane gradate de 100 ml exact 5, 10, 15,
20 şi 25 ml din această soluţie, corespunzând respectiv la cantităţi de sodiu de 0,2; 0,4; 0,6; 0,8 şi 1,0 mg. Se
completează seriile cu baloane martor ce nu conţin soluţie standard. Se adaugă
10 ml de soluţie-tampon prevăzută la pct. 3.5 în fiecare balon, se completează
cu apă până la semn şi se omogenizează. Se efectuează măsurători, aşa cum s-a
indicat la pct. 5.1. Curba de calibrare este în general liniară până la concentraţia
de sodiu de 1 mg la 100 ml de soluţie.
6. Calcularea rezultatelor Rezultatul se exprimă
procentual.
7. Observaţii
7.1. Pentru produse ce conţin mai mult de 4% sodiu
este preferabil să se calcineze substanţa timp de două ore într-un creuzet cu
capac. După răcire se adaugă apă, se aduce cenuşa în suspensie prin intermediul
unui fir de platină, se usucă şi se calcineaza din nou, timp de două ore,
într-un creuzet cu capac.
7.2. Dacă proba constă numai din substanţe minerale,
se dizolvă fără o calcinare prealabilă.
XI. Determinarea
zahărului
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
cantităţii de zaharuri reducătoare şi toate zaharurile după invertire,
exprimată ca glucoza sau, când este cazul, ca sucroză, convertită prin factorul
0,95. Această metodă se aplică furajelor combinate. Pentru alte furaje sunt
prevăzute metode speciale. Când este necesar, trebuie să fie măsurată separat
lactoza şi trebuie să se ţină cont de aceasta atunci când se calculează rezultatele.
2. Principiu
Zaharurile trebuie extrase cu etanol diluat.
Soluţia trebuie clarificată cu soluţiile Carrez I şi II. După eliminarea etanolului, cantităţile dinainte şi după invertire
se determină prin metoda Luff-Schoorl.
3. Reactivi
3.1. Etanol 40% (v/v) d: 0,948 la 20°C, neutralizat
cu fenolftaleină
3.2. Soluţie Carrez I: se dizolvă 21,9 g de acetat de zinc Zn (CH3COO)2 x 2H20 şi 3 g de acid acetic glacial în apă. Se completează cu apă până
la 100 ml.
3.3. Soluţie Carrez II: se dizolvă 10,6 g de ferocianură de
potasiu K4Fe(CN)6
x 3H20 în apă. Se completează cu apă până
la 100 ml.
3.4. Soluţie 0,1% (m/v) de metil oranj
3.5. Acid clorhidric 4 N
3.6. Acid clorhidric 0,1 N
3.7. Soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N.
3.8. Reactiv Luff-Schoorl
Amestecându-se cu atenţie, se toarnă soluţie de acid
citric prevăzută la pct. 3.8.2 în soluţia de carbonat de sodiu prevăzută la
pct. 3.8.3. Se adaugă soluţie de sulfat de cupru prevăzută la pct. 3.8.1 şi se
completează până la un litru cu apă. Se lasă să se decanteze peste noapte şi se
filtrează. Se controlează normalitatea reactivului astfel obţinut (Cu 0,1 N; Na2C03 2 N). Ph-ul soluţiei trebuie să fie de aproximativ 9,4.
3.8.1 Soluţie de sulfat de cupru: se dizolvă 25 g de sulfat de cupru p.a. CuS04 x 5H20, liber de fier, în 100 ml de apă.
3.8.2 Soluţie de acid citric: se dizolvă 50 g de acid
citric p.a., C6H807
x H20 în 50 ml de apă.
3.8.3 Soluţie de carbonat de sodiu: se dizolvă 143,8 g
de carbonat de sodiu anhidru p.a. în aproximativ 300 ml de apă fierbinte. Se
lasă să se răcească.
3.9. Soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1 N
3.10. Soluţie de amidon: se adaugă un amestec de 5 g
de amidon solubil în 30 ml de apă, la un litru de apă fierbinte. Se fierbe timp
de 3 minute, se lasă să se răcească şi, dacă este necesar, se adaugă 10 mg de
iodură de mercur drept conservant.
3.11. Acid sulfuric 6 N
3.12. Soluţie 30% (m/v) de iodură de potasiu.
3.13. Piatră ponce granulată, fiartă în acid
clorhidric, spălată în apă şi uscată
3.14. 3-metilbutan-1-ol.
4. Aparatură
Agitator: aproximativ 35 până la 40 rpm.
5. Procedură
5.1. Extracţia probei
Se cântăresc 2,5 g din probă cu o marjă de mg şi se
plasează într-un balon cotat de 250 ml. Se adaugă 200 ml de etanol prevăzut la
pct. 3.1 şi se amestecă într-un pahar timp de o oră. Se adaugă 5 ml de soluţie
Carrez I prevăzută la pct. 3.2
şi se agită timp de un minut. Se adaugă 5 ml de soluţie Carrez II prevăzută la pct. 3.3 şi se agită din
nou timp de 1 minut. Se completează la volum cu etanol prevăzut la pct. 3.1, se
omogenizează şi se filtrează. Se reţin 200 ml din filtrat şi se evaporă la
aproximativ jumătate din volum, pentru a se elimina majoritatea etanolului. Se
transferă întreaga cantitate din reziduul de evaporare într-un balon volumetric
de 200 ml, utilizându-se apă caldă, se răceşte, se aduce la volum cu apă, se
omogenizează şi se filtrează, dacă este necesar. Această soluţie va fi
utilizată pentru a se determina cantitatea de zaharuri reducătoare şi după
invertire, a zaharurilor totale.
5.2. Determinarea zaharurilor reducătoare
Utilizându-se o pipetă, se iau cel mult 25 ml de soluţie ce conţine mai puţin de 60 mg de zaharuri
reducătoare, exprimate ca glucoza. Dacă este necesar, se completează până la 25
ml cu apă distilată şi se determină conţinutul de zaharuri reducătoare prin
metoda Luff-Schoorl. Rezultatul este exprimat ca procent al glucozei din probă.
5.3. Determinarea zaharurilor totale după invertire
Utilizându-se o pipetă, se iau 50 ml de soluţie şi se transferă într-un balon cotat de 100 ml. Se adaugă câteva picături
de soluţie de metil oranj prevăzută la pct. 3.4, apoi, cu grijă şi agitându-se
continuu, se adaugă acid clorhidric 4 N prevăzut la pct. 3.5, până când
lichidul devine un roşu accentuat. Se adaugă 15 ml de acid clorhidric 0,1 N
prevăzut la pct. 3.6, se imerseaza balonul într-o baie de apă fierbinte şi se
ţine acolo timp de 30 de minute. Se răceşte rapid până la aproximativ 20°C şi
se adaugă 15 ml de soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N prevăzută la pct. 3.7. Se
completează cu apă până la 100 ml şi se omogenizează. Se reţin cel mult 25 ml
ce conţin mai puţin de 60 mg de zaharuri reducătoare exprimate ca glucoza. Dacă
este necesar, se completează până la 25 ml cu apă distilată şi se determină
conţinutul de zaharuri reducătoare prin metoda Luff-Schoorl. Rezultatul este
exprimat ca procent de glucoza sau, unde este cazul, sucroză, multiplicându-se
cu factorul 0,95.
5.4. Titrare prin metoda Luff-Schoorl
Utilizându-se o pipetă, se iau 25 ml de reactiv
Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.8 şi se transferă într-un pahar Erlenmeyer de
300 ml.
Se adaugă 25 ml din soluţia clarificată de zahăr. Se
adaugă 2 granule de piatră ponce prevăzută la pct. 3.13, se încălzeşte, se
agită manual deasupra unei flăcări libere la înălţime medie şi se aduce lichidul
la fierbere în aproximativ două minute. Se plasează imediat balonul Erlenmeyer
pe o sită de azbest, cu un orificiu de aproximativ 6 cm în diametru,
sub care a fost aprinsă o flacără. Flacăra va fi reglată astfel încât numai
baza paharului Erlenmeyer să fie încălzită. Se ataşează un condensator de
reflux la paharul Erlenmeyer. Se fierbe timp de exact 10 minute. Se răceşte
imediat în apă rece, iar după aproximativ 5 minute se titrează după cum
urmează:
Se adaugă 10 ml soluţie de iodură de potasiu prevăzută
la pct. 3.12 şi imediat după aceea (cu grijă, datorită riscului de spumare
abundentă) se adaugă 25 ml de acid sulfuric 6 N prevăzut la pct. 3.11. Se
titrează cu o soluţie de tiosulfat de sodiu 0,1 N prevăzută la pct. 3.9 până
când apare o culoare galbenă ştearsă, se adaugă indicatorul de amidon prevăzut
la pct. 3.10 şi se completează titrarea.
Se efectuează aceeaşi titrare pe un amestec măsurat cu
acurateţe de 25 ml de reactiv Luff-Schoorl prevăzut la pct. 3.8 şi 25 ml de
apă, după ce se adaugă 10 ml de soluţie de iodură de potasiu prevăzută la pct.
3.12 şi 25 ml de acid sulfuric 6 N prevăzut la pct. 3.11, fără fierbere.
6. Calcularea rezultatelor
Utilizându-se tabelul 2 se stabileşte cantitatea de
glucoza în mg ce corespunde diferenţei dintre valorile celor două titrări,
exprimată în mg de tiosulfat de sodiu 0,1 N. Rezultatul se exprimă procentual.
7. Proceduri speciale
7.1. In cazul furajelor ce sunt bogate în melasă şi
al altor furaje ce nu sunt în particular omogene, se cântăresc 20 g şi se
adaugă împreună cu 500 ml de apă într-un balon cotat de un litru. Se agită timp
de o oră. Se clarifică utilizându-se reactivul Carrez I
prevăzut la pct. 3.2 şi reactivul Carrez II prevăzut la pct. 3.3, aşa cum s-a
descris la pct. 5.1, utilizându-se totuşi, de data aceasta, de patru ori
cantităţile din fiecare reactiv. Se aduce la volum cu etanol 80% (v/v).
Se omogenizează şi se filtrează. Se elimină etanolul,
aşa cum s-a descris la pct. 5.1. Dacă nu există amidon dextrinizat, se aduce la
volum cu apă distilată.
7.2. In cazul melasei şi al furajelor simple ce sunt
bogate în zahăr şi aproape libere de amidon (roşcove, brichete de sfeclă etc),
se cântăresc 5 g, se plasează într-un balon cotat de 250 ml, se adaugă 200 ml
de apă distilată şi se agită, timp de o oră sau mai mult, dacă este necesar. Se
clarifică utilizându-se reactivul Carrez I prevăzut la pct. 3.2 şi reactivul Carrez II
prevăzut la pct. 3.3, aşa cum s-a descris la pct. 5.1.
Se aduce la volum cu apă rece, se omogenizează şi se filtrează. Se continuă aşa
cum s-a descris la pct. 5.3, pentru a se determina cantitatea de zaharuri
totale.
8. Observaţii
8.1. Pentru a se preveni spumarea este recomandabil
să se adauge (indiferent de volum) aproximativ 1 ml de 3-metilbutan-1-ol
prevăzut la pct. 3.14 înainte de fierbere cu reactiv Luff-Schoorl.
8.2. Diferenţa dintre conţinutul zaharurilor totale
după invertire, exprimat ca glucoza, şi conţinutul de zaharuri reducătoare,
exprimat ca glucoza, multiplicat cu 0,95, reflectă conţinutul procentual de
sucroză.
8.3. Pentru a se determina conţinutul de zaharuri
reducătoare, excluzând lactoza, pot fi adoptate două metode:
8.3.1. Pentru o calculare aproximativă, se multiplică
cu 0,675 conţinutul de lactoză stabilit printr-o metodă diferită de analiză şi
se scade rezultatul obţinut din conţinutul zaharurilor reducătoare.
8.3.2. Pentru o calculare precisă a zaharurilor
reducătoare, excluzând lactoza, aceeaşi probă trebuie să fie utilizată pentru cele două
determinări finale. Una dintre analize este efectuată pe o parte din soluţia
obţinută la pct. 5.1, cealaltă pe partea soluţiei obţinute în timpul
determinării lactozei de metoda stabilită pentru acel scop (după fermentarea
celorlalte tipuri de zaharuri şi clarificare).
In ambele cazuri cantitatea de
zahăr prezentă se determină prin metoda Luff-Schoorl şi se calculează în mg de
glucoza. Una dintre valori trebuie scăzută din cealaltă, iar diferenţa se
exprimă procentual.
Exemplu:
Cele două volume preluate corespund, pentru fiecare determinare, unei probe de 250 mg.
In primul caz sunt consumaţi 17 ml de soluţie de
tiosulfat de sodiu 0,1 N, corespunzând la 44,2 mg de glucoza.
In al doilea caz sunt consumaţi 11 ml de soluţie de
tiosulfat de sodiu 0,1 N, corespunzând la 27,6 mg de glucoza.
Diferenţa este de 16,6 mg de glucoza.
Conţinutul de zaharuri reducătoare (excluzând lactoza),
calculat ca glucoza, este, de aceea:
4x16,6 = 6,64%
10
Tabel de valori pentru 25 ml de reactiv Luff-Schoorl
ml de Na2S203 0,1 N, 2 minute de încălzire, 10 minute de
fierbere
Tabelul 2
|
Na2S203
0,1N
|
Glucoza, fructoză, zaharuri
invertite C6Hl2O6
|
Lactoză C12H22011
|
Maltoză C12H22011
|
Na2S203
0,1 N
|
|
ml
|
mg
|
diferenţă
|
mg
|
diferenţă
|
mg
|
diferenţă
|
ml
|
|
1
|
2.4
|
2.4
|
3.6
|
3.7
|
3.9
|
3.9
|
1
|
|
2
|
4.8
|
2.4
|
7.3
|
3.7
|
7.8
|
3.9
|
2
|
|
3
|
7.2
|
2.5
|
11.0
|
3.7
|
11.7
|
3.9
|
3
|
|
4
|
9.7
|
2.5
|
14.7
|
3.7
|
15.6
|
4.0
|
4
|
|
5
|
12.2
|
2.5
|
18.4
|
3.7
|
19.6
|
3.9
|
5
|
|
6
|
14.7
|
2.5
|
22.1
|
3.7
|
23.5
|
4.0
|
6
|
|
7
|
17.2
|
2.6
|
25.8
|
3.7
|
27.5
|
4.0
|
7
|
|
8
|
19.8
|
2.6
|
29.5
|
3.7
|
31.5
|
4.0
|
8
|
|
9
|
22.4
|
2.6
|
33.2
|
3.8
|
35.5
|
4.0
|
9
|
|
10
|
25.0
|
2.6
|
37.0
|
3.8
|
39.5
|
4.0
|
10
|
|
11
|
27.6
|
2.7
|
40.8
|
3.8
|
43.5
|
4.0
|
11
|
|
12
|
30.3
|
2.7
|
44.6
|
3.8
|
47.5
|
4.1
|
12
|
|
13
|
33.0
|
2.7
|
48.4
|
3.8
|
51.6
|
4.1
|
13
|
|
14
|
35.7
|
2.8
|
52.2
|
3.8
|
55.7
|
4.1
|
14
|
|
15
|
38.5
|
2.8
|
56.0
|
3.9
|
59.8
|
4.1
|
15
|
|
16
|
41.3
|
2.9
|
59.9
|
3.9
|
63.9
|
4.1
|
16
|
|
17
|
44.2
|
2.9
|
63.8
|
3.9
|
68.0
|
4.2
|
17
|
|
18
|
47.1
|
2.9
|
67.7
|
4.0
|
72.2
|
4.3
|
18
|
|
19
|
50.0
|
3.0
|
71.7
|
4.0
|
76.5
|
4.4
|
19
|
|
20
|
53.0
|
3.0
|
75.7
|
4.1
|
80.9
|
4.5
|
20
|
|
21
|
56.0
|
3.1
|
79.8
|
4.1
|
85.4
|
4.6
|
21
|
|
22
|
59.1
|
3.1
|
83.9
|
4.1
|
90.0
|
4.6
|
22
|
|
23
|
62.2
|
|
88.0
|
|
94.6
|
|
23
|
XII. Determinarea ureei
1. Scop şi domeniu de aplicare
Această metodă se utilizează pentru determinarea
nivelului de uree din furaje.
2. Principiu
Proba trebuie suspendată în apă cu un agent de
clarificare. Suspensia trebuie filtrată. Conţinutul de uree al filtratului se
determină după adăugarea a 4-dimetilaminobenzaldehidă (4-DMAB), măsurându-se
densitatea optică la o lungime de undă de 420 nm.
3. Reactivi
3.1. Soluţie de 4-dimetilaminobenzaldehidă: se
dizolvă 1,6 g de 4-DMAB p.a. în 100 ml de etanol 96% şi se adaugă 10 ml de acid
clorhidric p.a (d = 1,19). Acest reactiv poate fi folosit pentru o perioadă de
maximum două săptămâni.
3.2. Soluţie Carrez I: se dizolvă 21,9 g de acetat de zinc, Zn (CH3COO)2 x 2H20 şi 3g de acid acetic glacial în apă. Se completează cu apă până
la 100 ml.
3.3. Soluţie Carrez II: se dizolvă 10,6 g de ferocianură de potasiu în apă, K4Fe(CN)6 x 3H20. Se completează cu apă până la 100 ml.
3.4. Cărbune activ p.a. ce nu absoarbe uree (ce
trebuie controlată)
3.5. Soluţie 0,1%(m/v) de uree p.a.
4. Aparatură
4.1. Mixer (agitator) cu frecvenţă rotatorie de aproximativ
35 rpm până la 40 rpm
4.2. Eprubete: 160 x 16 mm cu dop rodat de sticlă
4.3. Spectrofotometru.
5. Procedură
5.1. Analiza probei
Se cântăresc 2 g de probă cu o marjă de mg şi se
introduc cu 1 g cărbune activ prevăzut la pct. 3.4 într-un balon cotat de 500
ml. Se adaugă 400 ml de apă şi 5 ml de soluţii Carrez I
prevăzute la pct. 3.2 şi Carrez II prevăzute la pct. 3.3. Amestecul se
agită timp de 30 de minute cu ajutorul agitatorului rotativ. Se completează cu
apă până la semn, se agită şi se filtrează. Din filtratul clar şi incolor se
iau 5 ml şi se introduc înt-o eprubetă cu dop rodat de sticlă. Se adaugă 5 ml
de soluţie 4-DMAB prevăzută la pct. 3.1 şi se omogenizează. Se introduc
eprubetele într-o baie de apă fierbinte la 20°C. După 15 minute se măsoară
densitatea optică a soluţiei de analizat, la lungimea de undă de 420 nm. Se
compară cu soluţia martor.
5.2. Curba de calibrare
Se reţin volume a 1, 2, 4, 5 şi 10 ml de soluţie de
uree prevăzută la pct. 3.5, se introduc în baloane cotate de 100 ml şi se
completează cu apă până la semn. Se iau câte 5 ml din fiecare soluţie. Se
adaugă câte 5 ml de soluţie 4-DMAB prevăzută la pct. 3.1 în fiecare dintre
acestea, se omogenizează şi se măsoară densitatea optică, aşa cum s-a indicat
mai sus, în comparaţie cu o soluţie de control ce conţine 5 ml de 4-DMAB şi 5
ml de apă liberă de uree. Se trasează curba de etalonare.
6. Calcularea rezultatelor
Cantitatea de uree din probă se determină utilizându-se
curba de calibrare.
Rezultatul se exprimă procentual.
7. Observaţii
7.1. In cazul cantităţilor de uree ce depăşesc 3%, se
reduce proba la 1 g sau se diluează soluţia iniţială, astfel încât să nu existe
mai mult de 50 mg de uree în 500 ml.
7.2. In cazul cantităţilor scăzute de uree, se
măreşte proba atât timp cât filtratul rămâne transparent şi incolor.
7.3. Dacă proba conţine compuşi azotaţi simpli, precum
aminoacizi, densitatea optică trebuie să fie măsurată la 435 nm.
XIII. Estimarea activităţii ureazice a produselor derivate din soia
1. Scop şi domeniu de aplicare
Acest test se utilizează pentru estimarea activităţii
ureazice a produselor derivate din soia şi arată dacă aceste produse au fost
preparate o perioadă de timp corespunzătoare.
2. Principiu
Activitatea ureazică trebuie estimată prin cantitatea
de azot amoniacal eliberată per 1 g de produs per minut la 30°C dintr-o soluţie
de uree.
3. Reactivi
3.1. Acid clorhidric 0,1 N
3.2. Soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N
3.3. Soluţie-tampon de fosfat 0,05 M, care conţine,
per 1.000 ml, 4,45 g de fosfat disodic (Na2HP04
x 2H20) şi 3,40 g de fosfat monopotasic (KH2P04)
3.4. Soluţie-tampon de uree: se dizolvă 30,0 g de uree
la 1.000 ml soluţie-tampon fosfat prevăzută la pct. 3.3; pH 6,9-7,0 (se prepară
proaspăt)
4. Aparatură
4.1. Aparat de titrare potenţiometrică
sau pH-metru de înaltă sensibilitate (pH 0,02) cu agitator magnetic.
4.2. Baie de apă echipată cu termostat fixat la exact
30°C
4.3. Eprubete cu dop de sticlă, de 150 x 18 mm.
5. Procedură
Se mărunţesc aproximativ 10 g de probă (de exemplu,
într-o râşniţă de cafea), astfel încât aceasta să treacă printr-o sită cu
ochiuri de 0,2 mm. Se cântăresc 0,2 g din proba mărunţită cu o marjă de mg, se
plasează într-o eprubetă cu dop de sticlă şi se adaugă 10 ml soluţie-tampon de
uree prevăzută la pct. 3.4. Se astupă imediat şi se agită energic. Se plasează
eprubetă într-o baie de apă fixată la exact 30°C şi se ţine acolo timp de 30
minute. Se adaugă imediat 10 ml de acid clorhidric 0,1 N prevăzut la pct. 3.1,
se răceşte rapid până la 20°C şi se transferă integral conţinutul eprubetei
într-un vas de titrare, clătindu-se de două ori cu 5 ml de apă. Utilizându-se
un electrod de sticlă prevăzută la pct. 4.1, se titrează imediat şi rapid la pH
4,7 cu soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N prevăzută la pct. 3.2, prin electrometrie.
Se efectuează un test-martor după cum urmează: se
plasează rapid o probă de 0,2 g cântărită cu o aproximaţie de mg într-o
eprubetă cu dop rodat de sticlă, se adaugă 10 ml de acid clorhidric 0,1 N
prevăzut la pct. 3.1 şi apoi 10 ml de soluţie de uree prevăzută la pct. 3.4. Se
răceşte eprubetă imediat în apă cu gheaţă şi se lasă acolo timp de 30 de
minute. In baza condiţiilor indicate anterior, se transferă integral conţinutul
eprubetei în vasul de titrare utilizându-se soluţia de hidroxid de sodiu 0,1 N
prevăzută la pct. 3.2 până la pH 4,7.
6. Calcul:
Activitatea ureazică se calculează utilizându-se
următoarea formulă :
mg N la 30oC =
1,4 (b-a)
g min 30 E
unde:
a = ml de soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N consumată
de probă;
b = ml de soluţie de hidroxid de sodiu 0,1 N consumată
în testul martor;
E = greutatea probei în grame.
7. Observaţii
7.1. Această metodă este adecvată pentru o activitate
ureazică de până la 1 mg de N/g/min la 30oC. Pentru mai multe produse cu
activitate ureazică mai mare, mărimea probei poate fi redusă la 50 mg.
7.2. Produsele care conţin mai mult de 10% grăsime
brută trebuie să fie mai întâi degresate la rece.