Decizia Nr.115 din 01.02.2011

(2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.“;– art. 10 din Legea nr. 143/2000: „Organizarea, conducerea sau finanţarea faptelor prevăzute la art. 2-9 se pedepseşte cu pedepsele prevăzute de lege pentru aceste fapte, limitele maxime ale acestora sporindu-se cu 3 ani.“În motivarea excepţiei se invocă dispoziţiile art. 1 alin. (3) potrivit cărora România este stat de drept, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind liberul acces la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 126 alin. (1) potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, cu raportare la prevederile art. 6 paragraful 1 şi paragraful 3 lit. d) şi ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, precum şi la dispoziţiile art. 14 pct. 3 lit. d) din Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, referitor la dreptul la apărare. Examinând excepţia de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată, se constată următoarele: I. Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală în raport de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 591 din 8 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.062 din 28 noiembrie 2005, respingând excepţia invocată, Curtea a statuat că dispoziţiile criticate nu sunt contrare prevederilor art. 21, 24 şi 129 din Constituţie. Curtea a reţinut că, potrivit art. 126 şi 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, precum şi modul de exercitare a acestora. În virtutea acestei competenţe, legiuitorul stabileşte hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac. Acest mod de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor se justifică prin necesitatea de a se asigura celeritatea procesului penal într-un termen rezonabil, exigenţă recunoscută cu valoare de principiu atât în sistemul nostru constituţional, cât şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră la art. 6 paragraful 1 dreptul oricărei persoane „la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale“. De asemenea, Curtea a reţinut că nu sunt încălcate nici prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece legea asigură accesul persoanelor interesate la justiţie, prin reglementarea posibilităţii exercitării recursului împotriva încheierilor pronunţate de instanţă, odată cu exercitarea recursului împotriva sentinţei sau a deciziei atacate. Totodată, nu sunt încălcate prevederile art. 24 din Constituţie, întrucât persoana interesată îşi poate formula apărări în cadrul căii de atac prevăzute de lege, care se exercită împotriva hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei. În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea excepţiei, a încălcării dispoziţiilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un recurs efectiv, s-a reţinut că textele legale criticate nu opresc părţile interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale care condiţionează întro societate democratică procesul echitabil. Întrucât nu au intervenit elemente noi, care să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia adoptată anterior, precum şi considerentele pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, inclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală, care au preluat soluţia legislativă de principiu, reglementată, la momentul pronunţării deciziei mai sus menţionate, de art. 332 alin. 3 din Codul de procedură penală. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 285 din 11 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 271 din 7 aprilie 2008, şi Decizia nr. 501 din 7 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 12 mai 2009, a căror soluţie de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, precum şi considerentele de principiu pe care aceasta se întemeiază îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă, întrucât nu au intervenit elemente noi, care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în această materie. II. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 143/2000, formulată în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie, se constată că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, prin acest text de lege, legiuitorul a instituit un cadru amplu de pedepsire cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, individualizarea judiciară, sub aspectul cuantumului, a pedepsei închisorii realizându-se în funcţie de criterii obiective concretizate în modalităţi ale infracţiunii de trafic de droguri. Se constată că este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât textul de lege ce face obiectul excepţiei nu aduce atingere, sub niciun aspect, dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, câtă vreme acestea se pot prevala, fără nicio îngrădire, de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege în acest sens.III. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 143/2000, Curtea constată că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea art. 16 din Legea fundamentală, deoarece acestea se aplică fără niciun fel de discriminare pe considerente arbitrare tuturor celor aflaţi în ipoteza normei. În plus, de vreme ce, potrivit Deciziei nr. 38/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 16 martie 2009, fapta de organizare, conducere sau finanţare a acţiunilor prevăzute la art. 2-9 din Legea nr. 143/2000 constituie o infracţiune distinctă, şi nu o formă agravată a infracţiunilor prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege, nici compararea statutului juridic al subiecţilor activi ai infracţiunii prevăzute de art. 10 din Legea nr. 143/2000 cu subiecţii activi ai infracţiunilor prevăzute de art. 2-9 din acelaşi act normativ nu poate susţine neconstituţionalitatea normelor criticate. Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin. 4 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 2 şi art. 10 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, excepţie ridicată de Vasile Tiba în Dosarul nr. 6.104/118/2009 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa publică din data de 1 februarie 2011. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta