Decizia Nr.22 din 12.11.2018

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.092/1/2017 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 27² alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.La şedinţa de judecată participă doamna Justina Condoiu, procuror în cadrul Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, respectiv dacă din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare.Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.063/1/2018, aflat pe rolul completului de judecată, precum şi cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus, la 15 octombrie 2018, raportul întocmit de domnul judecător Ştefan Pistol, desemnat judecător-raportor conform art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală.După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamnei procuror Justina Condoiu.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat faptul că sesizarea formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere jurisprudenţa neunitară generată de interpretarea diferită a sintagmei „perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei" cuprinse în dispoziţiile art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.A precizat că în jurisprudenţa naţională s-au conturat trei orientări: în cadrul primei orientări, instanţele au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat, în mod voluntar, în vederea efectuării expertizei psihiatrice; în cadrul celei de-a doua orientări a jurisprudenţei, instanţele nu au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar; în cea de-a treia orientare jurisprudenţială s-a decis ca perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice să nu fie dedusă din durata pedepsei.În opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cea de-a doua orientare jurisprudenţială este cea corectă, în sensul că perioada internării voluntare nu se poate deduce din durata pedepsei, orice altă interpretare fiind contrară scopului normei legale.A precizat că din lectura textului art. 184 din Codul de procedură penală reiese că, începând cu alin. (5), legiuitorul vorbeşte doar despre internarea voluntară, nemaiaducând în discuţie internarea nevoluntară.Astfel a menţionat că, ulterior dispunerii de către organul judiciar a efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, suspectului (sau inculpatului) i se solicită să îşi exprime consimţământul scris în acest scop, intervenţia organului judiciar fiind necesară doar în situaţia în care persoana în cauză refuză să consimtă la efectuarea expertizei.A considerat că manifestării de voinţă a suspectului sau inculpatului în sensul că doreşte să fie internat nu i se poate da o altă semnificaţie decât cea prevăzută de lege, deoarece, în cadrul cronologiei procedurii despre care vorbeşte texul art. 184 din Codul de procedură penală, nu există menţiuni despre internare în actul de dispunere a efectuării expertizei emis de către organul judiciar.În acest sens a precizat că o persoană care consimte să fie internată poate părăsi oricând unitatea medicală, cu aprobarea medicului curant şi a medicului de secţie, astfel că nu se poate determina cu exactitate durata eventualei deduceri din durata pedepsei în raport cu data internării şi externării respectivei persoane, deoarece unitatea medicală nu păstrează o evidenţă a ieşirilor pacienţilor din starea de internare voluntară.Reprezentantul Ministerului Public a considerat că din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură penală rezultă că alin. (28) vizează tot ipoteza măsurii internării nevoluntare, deoarece, cu începere de la alin. (5), textul de lege menţionat reglementează exclusiv situaţia internării nevoluntare.A considerat că susţinerea tezei contrare, anume că deducerea trebuie să intervină şi în cazul internării voluntare, echivalează cu acceptarea posibilităţii ca, prin dispunerea de către procuror a unei măsuri procesuale în vederea obţinerii unui mijloc de probă, o persoană să poată fi privată de libertate, împotriva voinţei sale, pentru o durată de timp neprecizată, fără o procedură reglementată şi fără a beneficia de acces la o cale de atac în faţa unei instanţe de judecată.A conchis că ipoteza deducerii din durata pedepsei închisorii a perioadei internării voluntare, opţiune reflectată de prima orientare jurisprudenţială, este lipsită de temei legal.În concluzie, a constatat că problema de drept conţinută în sesizare a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi a solicitat Completului competent să judece recursul în interesul legii ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 474 din Codul de procedură penală, să stabilească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.Preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept care a generat practica neunitară1.1. Problema de dreptPrin Sesizarea nr. 4.556/1.038/III-5/2018 din data de 30 iulie 2018 formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a susţinut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, respectiv dacă din durata pedepsei închisorii se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare.În acest sens s-a arătat că instanţele judecătoreşti, într-o primă orientare jurisprudenţială, au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat în vederea efectuării expertizei psihiatrice, în ipoteza în care internarea a avut caracter voluntar, în cea de-a doua orientare jurisprudenţială au apreciat că perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice nu trebuie dedusă din durata pedepsei, iar într-o a treia orientare jurisprudenţială au dispus ca perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice să nu fie dedusă din durata pedepsei.1.2. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti1.2.1. Astfel cum s-a arătat anterior, în cadrul primei orientări a jurisprudenţei, instanţele au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat în vederea efectuării expertizei psihiatrice, în ipoteza în care internarea a avut caracter voluntar.Deşi sesizarea precizează că instanţele nu au motivat explicit această opţiune, argumentul ar putea fi acela că, atunci când legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este îngăduit a deosebi în funcţie de caracterul măsurii.În sprijinul acestei opinii jurisprudenţiale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a făcut trimitere la hotărârile judecătoreşti ce constituie anexele nr. 1-6 la sesizarea formulată.1.2.2. Într-o a doua orientare a jurisprudenţei, pe care autorul sesizării o consideră legală, instanţele nu au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice, argumentându-se că o internare voluntară nu poate fi echivalentul unei privări de libertate, în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e din Convenţia europeană a drepturilor omului (denumită în continuare Convenţia), cu atât mai mult cu cât această măsură se dispune prin ordonanţa procurorului, care nu reprezintă un act de autoritate (anexele nr. 7-9 la sesizare).În acest sens, instanţele au arătat că, potrivit art. 72 din Codul penal, o asemenea deducere din pedeapsa închisorii poate avea loc doar atunci când inculpatul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate, iar în actualul Cod de procedură penală internarea în vederea expertizării psihiatrice a unui inculpat este asimilată unei măsuri preventive doar în situaţia în care se realizează nevoluntar.S-a precizat că internarea voluntară nu poate fi considerată privare de libertate şi inculpatul nu poate beneficia de deducerea perioadei internării, ci, în această situaţie, inculpatul poate oricând să părăsească, pe propria răspundere, unitatea medicală. Dacă, dimpotrivă, s-ar considera că prin ordonanţa de dispunere a efectuării expertizei procurorul a dispus, contrar voinţei inculpatului, internarea acestuia, o atare privare de libertate ar fi nelegală, întrucât nicio dispoziţie legală nu autorizează procurorul să priveze de libertate o persoană, în afara celor 24 de ore prevăzute în cazul măsurii preventive a reţinerii.Prin urmare, într-un asemenea caz, ordonanţa procurorului nu constituie un act de autoritate, aşa cum este mandatul de arestare preventivă dispus în baza încheierii judecătorului (exemplificativ: Decizia penală nr. 93 din 20 februarie 2018 a Curţii de Apel Iaşi pronunţată în Dosarul nr. 2.337/99/2017).1.2.3. Într-o a treia orientare jurisprudenţială s-a decis ca perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice să nu fie dedusă din durata pedepsei.Sesizarea precizează că instanţa care a aderat la această orientare, judecând apelurile inculpaţilor referitoare la acest aspect, nu şi-a motivat explicit opţiunea de menţinere a hotărârii instanţei de fond, care nu a făcut aplicarea art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală (anexa nr. 10).1.3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi JustiţieÎn practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă problemei de drept menţionate în sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.1.4. Jurisprudenţa Curţii ConstituţionaleDin studiul jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României rezultă că pe rolul acestei instanţe nu există dosare având ca obiect neconstituţionalitatea textului art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.2. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi JustiţieCu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în opinia sa, jurisprudenţa neunitară ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este generată de interpretarea diferită a sintagmei „perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei", sintagmă existentă în textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.S-a susţinut astfel că expertiza medico-legală psihiatrică constituie un procedeu probatoriu prin care organul judiciar dispune ca o comisie din cadrul unei instituţii de medicină legală să stabilească starea de sănătate psihică a unei persoane implicate în procesul penal, atunci când această stare prezintă relevanţă pentru aflarea adevărului în cauză.Subliniind că pentru problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii prezintă interes doar procedura de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice dispuse cu privire la suspect sau inculpat, a menţionat că această procedură este reglementată de normele generale cuprinse în Codul de procedură penală, precum şi de normele specifice din Ordinul ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii nr. 1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale (denumit în continuare Ordinul comun).Sesizarea formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a menţionat că solicitarea, dispunerea şi efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se realizează potrivit regulilor generale aplicabile expertizelor prevăzute de art. 172-181 din Codul de procedură penală, cu derogările prevăzute de aceleaşi texte legale în cazul expertizelor medico-legale şi, totodată, conform regulilor speciale de efectuare a expertizelor medico-legale psihiatrice prevăzute de art. 184 din Codul de procedură penală şi dispoziţiilor din Ordinul comun.Astfel, s-a precizat că, potrivit art. 28 alin. (1) din Ordinul comun, expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, cu obligaţia procedurală - prevăzută în sarcina organului judiciar care dispune efectuarea procedeului probatoriu, în baza dispoziţiilor art. 184 alin. (3) din Codul de procedură penală - de a întreba persoana supusă expertizării dacă îşi exprimă consimţământul scris în acest scop.Sesizarea a mai susţinut că obţinerea consimţământului este situată temporal după încuviinţarea efectuării expertizei, determinând procedura care va fi urmată, dar neavând nicio înrâurire asupra utilităţii mijlocului de probă.Totodată, s-a menţionat că exprimarea consimţământului pentru efectuarea expertizei psihiatrice nu echivalează cu exprimarea consimţământului pentru internarea medicală în vederea efectuării unei examinări complexe, deoarece la această din urmă măsură, care poate fi dispusă exclusiv în cazul suspectului sau inculpatului, se poate recurge doar în situaţia în care comisia medico-legală va aprecia ca necesară o examinare complexă, pentru a răspunde obiectivelor stabilite de organul judiciar. Dacă, după dispunerea procedeului probatoriu, persoana refuză efectuarea expertizei sau nu se prezintă în faţa comisiei, organul judiciar va sesiza procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi (atunci când este necesară pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu) pentru emiterea unui mandat de aducere, iar dacă după prezentarea suspectului sau inculpatului şi examinarea sa, în mod direct, la sediul instituţiei medico-legale, comisia medico-legală va aprecia ca necesară o examinare complexă, care impune internarea medicală, suspectului sau inculpatului i se va solicita consimţământul, în vederea internării într-o instituţie sanitară de specialitate. Dacă un asemenea consimţământ nu va fi exprimat, comisia va sesiza organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pentru luarea măsurii internării nevoluntare.Astfel, sesizarea a subliniat că entitatea care are competenţa exclusivă de a sesiza organul de urmărire penală în cursul urmăririi penale, respectiv instanţa de judecată, în cursul judecăţii, în vederea luării măsurii internării nevoluntare, este comisia medico-legală.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai precizat că, spre deosebire de internarea medicală provizorie, întemeiată pe dispoziţiile art. 247 din Codul de procedură penală şi justificată de înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică, internarea nevoluntară prevăzută de art. 184 alin. (5) din Codul de procedură penală nu este condiţionată de existenţa acestui pericol, ea fiind dispusă atunci când sunt necesare examinări complexe pentru stabilirea stării de sănătate psihică a suspectului sau inculpatului.Mai mult, a menţionat că, începând cu alin. (5), dispoziţiile art. 184 din Codul de procedură penală prevăd, în mod detaliat, procedura ale cărei etape sunt obligatorii pentru organul judiciar care solicită internarea nevoluntară într-o instituţie sanitară de specialitate.Aşadar, s-a apreciat că această măsură constituie o excepţie în cadrul procedeului probatoriu al expertizei psihiatrice, fiind recunoscută de legiuitor ca o privare de libertate a persoanei supuse expertizei.În sprijinul acestei susţineri procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat interpretarea sistematică a art. 184 din Codul de procedură penală, care face trimitere la art. 72 din Codul penal, potrivit căruia deducerea are loc doar atunci când inculpatul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate.În acest sens a considerat că din examinarea dispoziţiilor alin. (4) şi (5) ale art. 184 din Codul de procedură penală rezultă că numai suspectul sau inculpatul poate fi adus prin constrângere în faţa comisiei şi numai acesta poate fi internat nevoluntar, tot astfel cum doar împotriva sa pot fi luate măsuri privative de libertate, susţinând că în această cheie trebuie înţeleasă raţiunea existenţei alin. (28) al aceluiaşi articol, potrivit căruia durata măsurii internării va fi dedusă din durata pedepsei, în considerarea împrejurării că măsura internării nevoluntare constituie o privare de libertate.Cu referire la teza că doar internarea nevoluntară constituie o privare de libertate, a arătat că aceasta este recunoscută de legiuitor prin modul de reglementare a procedurii luării, prelungirii şi revocării internării nevoluntare, de o manieră cvasiidentică cu reglementarea procedurii referitoare la măsura arestării preventive.Astfel, a precizat că sesizarea comisiei va descrie în mod detaliat motivele pentru care o examinare complexă este necesară şi care sunt raţiunile pentru care aceasta nu poate fi realizată fără internarea într-o instituţie sanitară.De asemenea, similar propunerii de luare a măsurii arestării preventive, a considerat că propunerea de internare nevoluntară trebuie să cuprindă motivele privitoare la necesitatea şi proporţionalitatea măsurii, iar la dezbaterea propunerii sunt obligatorii citarea şi prezenţa suspectului sau inculpatului, legiuitorul prevăzând excepţii similare celor privind judecarea propunerii de arestare preventivă în lipsa acuzatului.Nu în ultimul rând, a făcut referire la obligaţia organului judiciar de a asigura asistenţa judiciară a suspectului sau inculpatului, precizând că măsura internării nevoluntare poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile, la propunerea comisiei de expertiză, care este obligată să indice activităţile ce impun privarea de libertate, în continuare, a persoanei, precum şi motivul pentru care aceste activităţi nu au fost desfăşurate în interiorul duratei dispuse iniţial.Similar, a precizat că o cerere de revocare a măsurii - care intervine când examinarea a fost finalizată înainte de durata pentru care a fost luată măsura internării - poate fi formulată atât de către comisia de expertiză, cât şi de către persoana internată, prezenţa suspectului sau inculpatului nefiind obligatorie la judecarea cererii.Cu toate acestea, a subliniat că în cazul în care persoana internată nu are apărător ales, este necesară desemnarea unui avocat din oficiu.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat că interpretarea logico-juridică a art. 184 din Codul de procedură penală, care, începând cu alin. (5), reglementează exclusiv situaţia internării nevoluntare, impune constatarea că şi alin. (28) vizează aceeaşi ipoteză, a măsurii internării nevoluntare.Admiţând că textul menţionat anterior nu distinge în privinţa caracterului voluntar ori nevoluntar al internării, a subliniat că acesta se plasează logic în urma expunerii modalităţii de efectuare a expertizei şi situaţiilor în care este necesară luarea măsurii internării nevoluntare în vederea realizării unui examen complex.Aşadar, a considerat că textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, supus interpretării, nu este eliptic, ci trebuie citit în economia întregii reglementări, subliniind că art. 184 din Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii derogatorii pentru ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu refuză internarea.Sesizarea precizează că a susţine că deducerea din durata pedepsei trebuie să aibă în vedere şi durata internării voluntare, dispuse prin ordonanţa procurorului, echivalează cu acceptarea tezei că, odată cu dispunerea unei măsuri procesuale în vederea obţinerii unui mijloc de probă, o persoană ar putea fi privată de libertate, împotriva voinţei sale, pentru o durată neprecizată în cuprinsul actului, fără o procedură reglementată şi fără a putea uza de o cale de atac în faţa unei instanţe.Arătând că o măsură privativă de libertate nu poate fi substituită printr-o măsură procesuală dispusă în vederea obţinerii unui mijloc de probă, sesizarea a conchis că deducerea duratei internării voluntare din durata pedepsei închisorii (opţiune reflectată de prima orientare jurisprudenţială) este lipsită de temei legal.Pentru aceste considerente, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că doar perioada internării nevoluntare se poate deduce din durata pedepsei, orice altă interpretare fiind contrară scopului şi logicii normei legale.3. Raportul asupra recursului în interesul legiiÎn raportul întocmit în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală sesizarea referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, respectiv dacă din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare, este admisibilă.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:4.1. Dispoziţii legale aplicabile4.1.1. Codul de procedură penală - titlul IV - capitolul VIIArt. 184
(1) În cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.
(2) Expertiza se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.
(3) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal.
(4) În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispoziţiile art. 265 alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător.
(5) În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
(6) În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
(7) Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică, denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesităţii luării măsurii internării şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit. Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi.
(8) Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror.
(9) Soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezenţa suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta.
(10) Participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
(11) În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecătorului trebuie să cuprindă:a)datele de identitate ale suspectului sau inculpatului; b)descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii; c)faptele şi împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului; d)motivarea necesităţii luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit; e)durata măsurii internării.
(12) După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(13) După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi informează administraţia locului de deţinere despre măsura internării şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui penitenciar-spital.
(14) Împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunţare. Contestaţia împotriva încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.
(15) Contestaţia formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se soluţionează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia şi nu este suspensivă de executare.
(16) În vederea soluţionării contestaţiei formulate de procuror, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
(17) În vederea soluţionării contestaţiei formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară comunică acestuia şi procurorului data stabilită pentru judecarea contestaţiei şi le acordă posibilitatea de a depune observaţii scrise până la acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezenţa suspectului sau inculpatului, participarea procurorului şi formularea de concluzii orale de către aceştia sunt necesare pentru justa soluţionare a contestaţiei.
(18) În cazul admiterii contestaţiei formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare şi externarea, dacă este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deţinut sau arestat chiar şi în altă cauză.
(19) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluţionarea contestaţiei. Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestaţie.
(20) În cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condiţiile art. 265.
(21) Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanţă în cursul judecăţii la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice. Dispoziţiile alin. (6)-(19) se aplică în mod corespunzător.
(22) Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, preşedintele completului de judecată care a dispus măsura încunoştinţează despre aceasta şi despre locul internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum şi instituţia medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituţia de specialitate are obligaţia de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.
(23) Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliţie.
(24) În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa ce a dispus măsura internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice informează, de îndată, administraţia locului de deţinere sau arestare despre măsura dispusă.
(25) Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii măsurii internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conţină descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea. Dispoziţiile alin. (6)-(24) se aplică în mod corespunzător.
(26) În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia. Sesizarea se soluţionează de urgenţă, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Încheierea pronunţată de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă nu este supusă niciunei căi de atac.
(27) Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 247, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii.
(28) Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile art. 72 din Codul penal. 4.1.2. Ordinul ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii nr. 1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legaleArt. 28
(1) Expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist, care este preşedintele comisiei, şi 2 medici psihiatri. Aceste comisii nu se pot organiza la nivelul cabinetelor medico-legale.
(2) Expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează la sediul instituţiilor medico-legale, cu următoarele excepţii, dacă se efectuează prima expertiză:a) în cazul bolnavilor psihici cronici, când transportul şi examinarea acestora nu se pot face în siguranţă deplină, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică efectuează examinarea în cadrul spitalelor de psihiatrie sau în cadrul secţiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare; b) în cazul persoanelor aflate în arest preventiv comisia de expertiză medico-legală psihiatrică poate efectua examinarea şi în cadrul secţiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare, putând coopta în comisia de expertiză pe medicul şef de secţie, dacă este medic primar; c)în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferinţe evolutiv letale sau aflaţi în stare gravă în condiţii de spitalizare comisia se poate deplasa la patul bolnavului pentru efectuarea expertizei numai în situaţia în care această lucrare este necesară în vederea încheierii unui act de dispoziţie. Asigurarea transportului de la şi la sediul instituţiei medico-legale se face de către familia sau aparţinătorii persoanei respective......... ................ ................ ................ ................ ........ .........
(4) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o anumită faptă sau circumstanţă, având ca obiective principale stabilirea capacităţii psihice la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală sau al exercitării unui drept, a capacităţii psihice la momentul examinării şi aprecieri asupra periculozităţii sociale şi necesităţii instituirii măsurilor de siguranţă cu caracter medical. 4.1.3. Codul penalArt. 72
(1) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.
(2) Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.
(3) În cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii. 4.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, constată că deducerea din pedeapsa închisorii pronunţate a duratei internării medicale în scopul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice este obligatorie şi în cazul internării voluntare a suspectului sau inculpatului, pentru următoarele argumente:1. Contrar opiniei exprimate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că textul alin. (28), fiind ultimul din conţinutul art. 184 din Codul de procedură penală, se referă exclusiv la internarea nevoluntară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, tocmai din această perspectivă (specifică interpretării sistematice), acest text trebuie aplicat în ambele situaţii, atât în cazul internării voluntare, cât şi în cazul internării nevoluntare.Se apreciază că, în cazul în care ar fi intenţionat să restrângă aplicarea acestui text, nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul să precizeze expres că: „Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile art. 72 din Codul penal."Or, nu se poate considera că neinserarea cuvântului „nevoluntar" în textul alin. (28) al art. 184 din Codul de procedură penală reprezintă o evidentă eroare de text ori o evidentă omisiune, mai ales dacă se reţine importanţa legii în care este inclus textul de lege menţionat (Codul de procedură penală al României).Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că sintagma „în condiţiile art. 72 din Codul penal" cuprinsă în textul analizat trebuie înţeleasă în sensul că deducerea se face din „durata pedepsei pronunţate", dar şi în situaţiile în care „condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii", precum şi în celelalte situaţii prevăzute de dispoziţiile art. 72 alin. (2) şi (3) din Codul penal, ca urmare a trimiterii realizate de textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală la dispoziţiile art. 72 din Codul penal.2. O interpretare contrară a art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală ar conduce la o situaţie vădit defavorabilă şi, evident, inechitabilă juridic, deoarece:– în ambele situaţii, organul judiciar „dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice", deci emite un act procesual obligatoriu a fi pus în executare;

– dispunerea expertizei medico-legale psihiatrice este, pe de altă parte, o obligaţie a organului judiciar, impusă de lege, deoarece dispoziţiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt imperative („se dispune"), iar nu supletive („se poate dispune");

– în acest context se reţine că însuşi legiuitorul a apreciat că, pentru aflarea adevărului sub aspectul stabilirii răspunderii penale, este obligatorie efectuarea, în cazurile menţionate expres şi limitativ de art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, a expertizei medico-legale psihiatrice;

– în consecinţă, suspectul sau inculpatul este obligat să se supună unei obligaţii ce îşi are originea în două „surse": legea, respectiv actul procesual al organului judiciar;

– legea stabileşte două etape distincte:a)dispunerea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, prin emiterea actului procesual de către organul judiciar, obligatoriu a fi pus în executare;b)punerea în executare a dispoziţiei procesuale sau a obligaţiei prevăzute de lege.Între cele două etape anterior menţionate, legea obligă parcurgerea următoarelor momente procesuale:

– astfel, se constată că punerea în executare a dispoziţiei organului judiciar, corelativ cu obligaţia suspectului sau inculpatului de a se supune acesteia, poate fi îndeplinită „de bunăvoie" (prin internarea medicală voluntară) sau „prin constrângere" (prin internarea medicală nevoluntară);

– dacă s-ar accepta opinia că numai în situaţia internării medicale nevoluntare se scade durata acesteia din pedeapsa închisorii pronunţate, ar însemna că suspectul ori inculpatul care execută dispoziţia organului judiciar, care se supune de bunăvoie dispoziţiei acestui organ sau care se supune de bunăvoie legii [situaţie în care organele judiciare nu mai recurg la procedura complexă prevăzută de art. 184 alin. (4) şi următoarele din Codul de procedură penală, care presupune inerente cheltuieli judiciare şi resurse de personal] să constate, în final, că în cazul său durata internării medicale nu se scade din pedeapsa închisorii;

– dimpotrivă, suspectul sau inculpatul care refuză să se supună dispoziţiei organului judiciar [în realitate, chiar legii - art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală] şi, în acest mod, impune respectivului organ judiciar parcurgerea procedurii complexe prevăzute de lege pentru internarea medicală nevoluntară, determinând efectuarea unor cheltuieli judiciare specifice procedurii judiciare, va constata că, în final, este „beneficiarul" dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, prin scăderea duratei internării medicale din pedeapsa închisorii.De altfel, diferenţa dintre cele două tipuri de internări medicale (internarea medicală voluntară şi internarea medicală nevoluntară) constă, în mod real, numai în modalitatea de conformare a conduitei suspectului sau inculpatului în raport cu dispoziţia organului judiciar [obligaţie prevăzută de lege, conform art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Or, în aceste condiţii, se apreciază că nu există suficiente raţiuni juridice care să justifice înlăturarea suspectului sau inculpatului care acceptă să se interneze medical pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice de la beneficiul prevăzut de art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală. Spre exemplu, deducerea din pedeapsă a reţinerii sau arestării nu este condiţionată de prezentarea de bunăvoie a suspectului sau inculpatului la locul de arest sau, dimpotrivă, de darea în urmărire, cu inerentele cheltuieli judiciare, urmată de prinderea şi încarcerarea acestuia. Privarea de libertate este aceeaşi, indiferent de modul în care a fost pusă în executare măsura preventivă: prin prezentarea de bunăvoie a acuzatului la locul de deţinere sau la organul de poliţie sau, dimpotrivă, prin constrângerea acestuia de către organul de poliţie. Este neîntemeiat argumentul potrivit căruia situaţia contrară (scăderea din durata pedepsei pronunţate a duratei internării medicale voluntare) ar fi echivalentă cu acceptarea tezei că prin ordonanţa procurorului care dispune o măsură procesuală în vederea obţinerii unui mijloc de probă poate fi privată de libertate o persoană împotriva voinţei sale, pentru o durată neprecizată în cuprinsul actului, fără o procedură reglementată şi fără a avea acces la o cale de atac în faţa unui judecător, precum şi că o măsură privativă de libertate nu poate fi substituită printr-o măsură procesuală luată în vederea obţinerii unui mijloc de probă, cea din urmă neputând conferi procurorului competenţe mai întinse decât cele pe care legea i le acordă în cazul dispunerii unei măsuri privative de libertate. Aceasta deoarece în cazul internării nevoluntare nu se emite un mandat de arestare, ci doar o încheiere a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a instanţei, ipoteză în care nu se contestă obligaţia scăderii din pedeapsa închisorii a duratei internării medicale [art. 184 alin. (23) din Codul de procedură penală - hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliţie]. De asemenea, se apreciază ca nerelevantă împrejurarea că legiuitorul, pentru evitarea abuzurilor în materia internării medicale nevoluntare, a prevăzut o procedură asemănătoare cu cea stabilită pentru luarea măsurii preventive a arestării. În condiţiile în care internarea medicală este voluntară, evident că nu se impune elaborarea unei proceduri prin care să se conteste această opţiune a suspectului/inculpatului. Nu în ultimul rând, în ipoteza internării medicale voluntare nu se impune stabilirea unei durate de către organul judiciar, însă durata care a fost efectiv necesară pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice va fi menţionată în raportul de expertiză. 3. Deducerea din pedeapsa închisorii a duratei măsurii internării în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice nu are legătură cu privarea de libertate specifică măsurilor preventive (reţinerea şi arestarea), acestea având raţiuni şi temeiuri total diferite, astfel că nu este justificată o „asimilare" a internării medicale nevoluntare cu măsurile preventive privative de libertate (reţinerea ori arestarea). Dacă în concepţia legiuitorului ar fi existat o astfel de „asimilare", cu siguranţă că deducerea măsurii internării medicale reglementate de art. 184 din Codul de procedură penală ar fi fost expres menţionată în textul art. 72 din Codul penal, alături de celelalte măsuri preventive privative de libertate. În realitate, scăderea din durata pedepsei închisorii pronunţate de instanţă a duratei internării medicale reglementate de art. 184 din Codul de procedură penală este consecinţa firească a supunerii persoanei cercetate, pe o anumită durată de timp, la o obligaţie prevăzută de lege, constând într-o procedură probatorie, cu evident caracter invaziv pentru viaţa privată, dispusă de organul judiciar în baza unei obligaţii prevăzute de lege şi care, inerent, impune o restrângere severă a libertăţii de mişcare pe durata internării medicale, indiferent dacă această supunere a acuzatului este una voluntară sau nevoluntară şi chiar dacă nu atinge nivelul de severitate al măsurilor preventive privative de libertate propriu-zise (reţinere, arestare, arest la domiciliu) - (mutatis mutandis, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia III, Cauza Filip contra României, 14 decembrie 2006, Cererea nr. 41.124/02). De altfel, în textul art. 404 alin. (4) din Codul de procedură penală se face o distincţie neechivocă între „internarea medicală" şi „măsurile preventive privative de libertate", deoarece, conform acestor dispoziţii legale: Articolul 404 alin
(4) „Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la:a)deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; b)măsurile preventive; c)măsurile asigurătorii; d)măsurile de siguranţă; e)cheltuielile judiciare; f)restituirea lucrurilor; g)restabilirea situaţiei anterioare; h)cauţiune; i)rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei."Într-o altă cauză a Curţii Europene a Drepturilor Omului: „Curtea a constatat că, atunci când expertiza psihiatrică este necesară, autorităţile trebuie să vegheze ca această măsură să nu depăşească linia de echilibru care trebuie să existe între obligativitatea respectului vieţii private a persoanei şi buna administrare a justiţiei" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia III, Cauza Worwa contra Poloniei, 27 noiembrie 2003, 26.624/95). Art. 5 § 1 din Convenţie reglementează dreptul la libertate şi la siguranţa persoanei, statuând că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f). Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului înţelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mişca, de a se deplasa în mod liber. Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului nu rezultă o definiţie a noţiunii de „privare de libertate", analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura şi durata măsurii, efectele acesteia sau modalităţile de executare. Astfel, incidenţa noţiunii de „privare de libertate" a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la spaţiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităţilor (cauzele De Wilde, Ooms şi Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spaţiu (Cauza Amuur contra Franţei), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenţia ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliţiei în vederea audierii (Cauza X şi Y contra Germaniei). Totodată, este de evidenţiat faptul că în conţinutul art. 5 din Convenţie se utilizează atât termenul de „arestare", cât şi acela de „deţinere", acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înţeles compatibil cu scopurile Convenţiei, faţă de sensul lor din dreptul intern al statelor contractante. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă analizează sensul şi domeniul de aplicare ale celor două noţiuni prin raportare la sistemele naţionale, nu este ţinută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere, ca obiectiv principal, ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară. În sfârşit, argumentul în sensul excluderii analogiei între cele două instituţii (internarea medicală şi privarea de libertate - consecinţă a reţinerii, arestării ori detenţiei) este susţinut chiar de textul art. 184 din Codul de procedură penală, în care se menţionează expres că procedura este obligatoriu a fi respectată chiar şi în situaţia în care acuzatul se află deja într-o stare de privare de libertate (stare de reţinere, de arestare, de deţinere), elocvente fiind dispoziţiile art. 184 alin. (13), (18) şi (24) din Codul de procedură penală. 4. Internarea medicală în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice, ca procedură probatorie pentru stabilirea discernământului suspectului sau al inculpatului (prevăzută de art. 184 din Codul de procedură penală), are o natură juridică diferită (ca scop şi condiţii) faţă de alte două instituţii reglementate de Codul de procedură penală: obligarea provizorie la tratament medical, prevăzută de art. 245 din Codul de procedură penală, şi internarea medicală provizorie, prevăzută de art. 247 din Codul de procedură penală, ambele reglementate în titlul V al Codului de procedură penală cu denumirea marginală „Măsurile preventive şi alte măsuri procesuale". Astfel, se subliniază că aceste din urmă instituţii se referă la măsurile de siguranţă cu caracter medical prevăzute de Codul penal (art. 109 şi 110 din Codul penal), astfel că orice examinare comparativă a acestor proceduri cu aceea prevăzută de art. 184 din Codul de procedură penală este lipsită de utilitate juridică. 5. Un alt argument în favoarea soluţiei propuse este cel deja menţionat în cuprinsul jurisprudenţei anexate: „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus". ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar sau nevoluntar într-o instituţie de specialitate, în vederea efectuării expertizei psihiatrice. Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2018. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Ilie Iulian Dragomir Magistrat-asistent, Veronica Junger