Decizia Nr.23 din 20.01.2016

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Vrăbete în Dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 528 D/2015.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 3 noiembrie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 17 noiembrie 2015 şi, ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 18 noiembrie 2015, 15 decembrie 2015, 19 ianuarie 2016 şi 20 ianuarie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 13 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 32/225/2015, Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Vrăbete într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei plângeri formulate împotriva unei soluţii de renunţare la urmărirea penală.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că sintagma „interes public" din cuprinsul textului criticat este ambiguă, generatoare de corupţie, determină săvârşirea de infracţiuni pentru care legea prevede pedepse de cel mult 7 ani, favorizează infractorii în condiţiile în care organele de urmărire penală nu acţionează în mod serios în sensul strângerii de probe cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea infractorilor şi la determinarea celorlalte elemente ale infracţiunii, şi nu permite apărarea sau garantarea proprietăţii.5. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se subliniază faptul că, potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, soluţia renunţării la urmărirea penală poate fi dispusă doar dacă sunt îndeplinite condiţiile expres şi limitativ enumerate de legiuitor în cuprinsul textului criticat, motiv pentru care nu se poate susţine că acesta poate justifica pronunţarea unor soluţii arbitrare.6. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.7. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât este nemotivată. Sunt invocate dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 10 alin. (2) şi art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor prezente la dezbateri, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, prevederile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că autorul critică, în realitate, prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „(1) În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.(2) Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.(3) Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:a)să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b)să ceară public scuze persoanei vătămate; c)să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d)să frecventeze un program de consiliere. (4) În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (3), stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei. (5) Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse conform alin. (3) din prezentul articol şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute la alin. (3) din prezentul articol şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare.(6) În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (4), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. O nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză nu mai este posibilă.(7) Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea, suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate."11. Curtea observă că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu invocă în mod formal în susţinerea acesteia un text constituţional pretins încălcat. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, prin Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a reţinut că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate poate fi făcută nu numai prin indicarea expresă a normei constituţionale, ci şi prin indicarea principiului constituţional pretins încălcat. În consecinţă, Curtea reţine că autorul excepţiei, astfel cum rezultă din motivarea acesteia, a invocat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale citate în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie referitoare la calitatea legii şi la instanţele judecătoreşti.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, cu privire la critica potrivit căreia sintagma „interes public" din cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală este ambiguă, nefiind definită în cuprinsul Codului de procedură penală sau al Codului penal, Curtea urmează a verifica dacă textul criticat conţine suficiente elemente de determinare a conţinutului acestei sintagme. 13. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii procesual penale, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 27 ianuarie 2015 (paragraful 25), că destinatarii normei penale de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă şi subiectivă, ale infracţiunii, astfel încât să poată să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Prin aceeaşi decizie (paragraful 29), Curtea a reţinut că trăsătura esenţială a statului de drept o constituie supremaţia Constituţiei şi obligativitatea respectării legii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 232 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 15 noiembrie 2001, Decizia nr. 234 din 5 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 7 septembrie 2001, sau Decizia nr. 53 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011) şi că „Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea tuturor legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta" (Decizia nr. 22 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 17 martie 2004), ceea ce înseamnă că aceasta „implică, prioritar, respectarea legii, iar statul democratic este prin excelenţă un stat în care se manifestă domnia legii" (Decizia nr. 13 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 aprilie 1999). În acest sens, prin Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225, Curtea a reţinut că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative şi că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013).14. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007, 24 mai 2007 şi 5 ianuarie 2010, pronunţate în cauzele Rotaru împotriva României (paragraful 52), Sissanis împotriva României (paragraful 66), Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34) şi Beyeler împotriva Italiei (paragraful 109), a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României (paragraful 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma „prevăzută de lege" impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu poate fi considerată drept „lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintro anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României (paragraful 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia „prevăzut de lege" înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, dar şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (paragraful 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea „drept" folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de „lege" ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii. 15. În ceea ce priveşte sintagma „interes public", criticată de autorul excepţiei, Curtea reţine că enumerarea în cuprinsul prevederilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală a elementelor referitoare la conţinutul faptei, la modul şi mijloacele de săvârşire, la scopul urmărit, la împrejurările concrete de săvârşire şi la urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, în completarea cărora art. 318 alin. (2) din Codul de procedură penală arată că, atunci când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita acestuia anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii nu este de natură a clarifica înţelesul sintagmei criticate. Astfel, Curtea constată că sintagma „interes public" nu este determinată de legiuitor prin prevederile art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, iar elementele enumerate în cuprinsul acestora, drept criterii de determinare a „interesului public", nu sunt de natură a defini noţiunea anterior referită, acestea constituind criterii de individualizare a pedepselor, în cazul constatării de către o instanţa de judecată a săvârşirii unor infracţiuni. În acest sens, prin Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014 (paragraful 31), Curtea a reţinut, în esenţă, că o noţiune legală poate avea un conţinut şi înţeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiţia ca legea care utilizează termenul respectiv să îl şi definească. S-a reţinut, prin aceeaşi decizie, că, în caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înţelesul acelei noţiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă şi, în consecinţă, discreţionară. Având în vedere toate aceste argumente, în ceea ce priveşte sintagma „interes public" din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor. În soluţionarea cauzei, procurorul nu se poate îndepărta de conţinutul acesteia, realizând delimitări ce intră în competenţa puterii legiuitoare. 16. În consecinţă, Curtea constată că textul criticat nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii penale, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală şi, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. În acest sens, Curtea constată că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni a fiecărei etape a procesului penal. Cu alte cuvine, Curtea constată că, în sistemul continental, jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul sintagmei criticate să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor.17. În acelaşi sens, Curtea reţine că instituţia renunţării la urmărirea penală, reglementată la art. 318 din Codul de procedură penală, este diferită de instituţia reglementată la art. 18¹ din Codul penal din 1969, care reglementa posibilitatea aplicării de către procuror sau de către instanţa de judecată a unei sancţiuni cu caracter administrativ în situaţia în care, prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, aceasta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni. Această distincţie are la bază faptul că noţiunea de „interesul public în urmărirea penală a unei infracţiuni", din cuprinsul art. 318 din Codul de procedură penală în vigoare, este diferită de cea de „pericol social" al faptei din cuprinsul art. 18¹ din Codul penal din 1969. Sub imperiul Codului penal anterior, se proceda la o înlocuire a răspunderii penale cu răspunderea administrativă, în timp ce noua reglementare îi conferă procurorului o competenţă distinctă, de apreciere a „interesului public" în soluţionarea cauzei. Curtea reţine că în scopul stabilirii pericolului social al faptelor săvârşite, conform art. 18¹ din Codul penal din 1969, procurorul sau instanţa de judecată, după caz, era obligat să verifice îndeplinirea criteriilor prevăzute la alin. (1) şi (2) ale normei penale anterior referite, putând face aprecieri cu privire la existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii, pe când stabilirea interesului public în urmărirea penală a faptelor comise, conform art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, poate fi făcută de procuror înaintea verificării existenţei acestor elemente, cu consecinţa renunţării la urmărirea penală a unor fapte prevăzute de legea penală, chiar şi mai înainte de dovedirea existenţei trăsăturilor esenţiale ale acestora. 18. În ceea ce priveşte actul renunţării la urmărirea penală, Curtea constată că acesta presupune hotărârea procurorului de a renunţa la realizarea activităţilor de investigare a infracţiunilor săvârşite şi la tragerea la răspundere penală a suspecţilor, în situaţia în care constată săvârşirea de către aceştia a unor fapte prevăzute de legea penală. Având în vedere acest aspect, Curtea urmează a verifica dacă exercitarea acestei atribuţii de către procuror, fără încuviinţarea instanţei de judecată, nu este de natură a-l plasa pe acesta în situaţia de a înfăptui un act de justiţie, intrând în sfera prerogativelor instanţelor judecătoreşti. 19. Analizând dispoziţiile procesual penale ce reglementează etapele procesului penal, Curtea constată că urmărirea penală, reglementată prin art. 285-341 din Codul de procedură penală, este cea dintâi etapă a procesului penal. Aceasta este premergătoare judecăţii, se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect, conform art. 285 alin. (1) din Codul de procedură penală, strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Potrivit art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală sunt: procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. De asemenea, conform art. 55 alin. (3) din Codul de procedură penală, atribuţiile procurorului în cursul procesului penal sunt următoarele: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. Totodată, competenţa procurorului în cadrul procesului penal este reglementată la art. 56 alin. (1)-(2) din Codul de procedură penală, conform căruia aceasta constă în conducerea şi controlul nemijlocit al activităţii de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege, şi în supravegherea ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, precum şi în efectuarea oricărui act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. 20. Spre deosebire de urmărirea penală, etapa judecăţii, reglementată prin art. 349-477¹ din Codul de procedură penală, are ca finalitate soluţionarea fondului cauzei penale. Aceasta este realizată de către instanţele de judecată, ale căror competenţe sunt prevăzute la art. 35-52 din Codul de procedură penală. Conform art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, rolul instanţei de judecată este cel de soluţionare a cauzelor deduse judecăţii, cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor, pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii. Instanţa de judecată soluţionează cauzele numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, potrivit alin. (2) al aceluiaşi art. 349. 21. Codul de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Aceasta reprezintă o aplicare directă a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, dar şi a prevederilor art. 126 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care prevăd realizarea justiţiei prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În acelaşi timp, prevederile art. 131 din Legea fundamentală reglementează rolul Ministerului Public, potrivit cărora, în activitatea judiciară, acesta reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Potrivit alin. (2)-(3) ale normei constituţionale de la art. 131, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, iar parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare. În acest sens, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, a constatat că în dispoziţiile cap. VI din titlul III al Constituţiei, consacrat autorităţii judecătoreşti, constituantul a reglementat toate instituţiile care dau expresie puterii judecătoreşti - instanţe, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii -, dar a recunoscut atributul de înfăptuire a justiţiei numai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi celorlalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege şi că, atât timp cât legiuitorul nu le-a conferit acestor autorităţi atributul înfăptuirii justiţiei, ci doar al participării la realizarea acesteia, ele nu dobândesc prerogativele instanţelor. De asemenea, prin Decizia nr. 924 din 1 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 22 noiembrie 2012, Curtea a reţinut că Ministerul Public a fost instituit, prin art. 131 şi 132 din Constituţia României, ca o magistratură componentă a autorităţii judecătoreşti, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societăţii şi de a apăra ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prin aceeaşi decizie, s-a arătat că procurorii au, ca şi judecătorii, statut constituţional de magistraţi, prevăzut expres în art. 133 şi 134 din Legea fundamentală, că aceştia sunt numiţi în funcţie, ca şi judecătorii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi că acelaşi organ al autorităţii judecătoreşti îndeplineşte rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. În continuare, Curtea a statuat că independenţa justiţiei cuprinde două componente, şi anume componenta instituţională (care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime), cât şi independenţa judecătorului - componenta individuală.22. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin hotărârile, din 22 mai 1998 şi 3 iunie 2003, pronunţate în cauzele Vasilescu împotriva României (par. 41) şi Pantea împotriva României (paragraful 238), a reţinut că „tribunal", în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză, şi că nu aceasta este şi situaţia procurorilor din cadrul parchetelor şi nici a procurorului general din România şi, respectiv, că, în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă. De altfel, în Hotărârea pronunţată în Cauza Pantea împotriva României (paragraful 239), instanţa de la Strasbourg a reţinut că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un „magistrat", în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie, şi că, în consecinţă, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit „de îndată", în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie. 23. Având în vedere aceste argumente, Curtea constată că stabilirea vinovăţiei inculpatului şi aplicarea pedepselor penale sunt de competenţa instanţei de judecată, care beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, adică puterea de a „spune" dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate. Cu privire la o soluţie juridică asemănătoare, prin Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 4 februarie 2016, Curtea a constatat că numai judecătorul dispune de jurisdictio şi imperium, adică de puterea de a „spune" dreptul şi de a impune executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită [a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 96 din 24 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 17 octombrie 1996, Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25 iulie 1997, sau Decizia nr. 189 din 10 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 22 februarie 2001, dar şi jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 mai 1998, pronunţată în Cauza Vasilescu împotriva României, paragraful 41, Hotărârea din 6 mai 2003, pronunţată în Cauza Kleyn şi alţii împotriva Olandei, paragraful 190, sau Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei (paragrafele 93-99)].24. De asemenea, Curtea reţine că tot instanţele de judecată, pe baza aceloraşi prerogative de jurisdictio şi imperium, au dreptul ca, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 74-106 din Codul penal, să procedeze la individualizarea pedepselor prin renunţarea la aplicarea pedepsei, potrivit art. 80-82 din Codul penal, amânarea aplicării pedepsei, potrivit art. 83-90 din Codul penal, sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91-98 din Codul penal. Aceste atribuţii ale instanţei sunt exercitate, însă, după parcurgerea etapei urmăririi penale, a etapei camerei preliminare şi a judecăţii în fond. Astfel, renunţarea la aplicarea pedepsei poate fi dispusă atunci când din probele administrate în cauză rezultă cu certitudine gravitatea redusă a infracţiunii şi faptul că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. Amânarea aplicării pedepsei poate fi dispusă dacă se constată că sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani, că infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi b) din Codul penal, sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, că infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii şi că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. În fine, instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă constată că pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracţiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani, că infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 42 din Codul penal sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare, că infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, precum şi că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţiuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată. Curtea reţine, totodată, că verificarea îndeplinirii acestor condiţii de către instanţa de judecată se face pe baza unor criterii prevăzute în mod expres în cuprinsul dispoziţiilor art. 80, art. 83 şi art. 91 din Codul penal, referitoare la persoana infractorului, la conduita avută de acesta anterior săvârşirii infracţiunii, la eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, la posibilităţile sale de îndreptare. 25. Curtea constată că, în cazul individualizării pedepsei potrivit prevederilor art. 74-106 din Codul penal, instanţa de judecată aplică sau poate aplica măsuri precum avertismentul, prevăzut la art. 81 din Codul penal, în cazul renunţării la aplicarea pedepsei, măsurile de supraveghere şi obligaţiile prevăzute la art. 85 din Codul penal, în cazul amânării aplicării pedepsei, măsurile de supraveghere şi obligaţiile reglementate la art. 93 din Codul penal, în situaţia suspendării aplicării pedepsei sub supraveghere. De altfel, în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, conform art. 91 din Codul penal, instanţa de judecată procedează la individualizarea şi aplicarea unei pedepse, care, însă, va fi executată într-un alt mod decât într-un spaţiu de detenţie sau prin plata unei amenzi penale. 26. Prin raportare la aspectele anterior invocate, Curtea constată că prin competenţa procurorului de a renunţa la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, anterior debutului acestei etape procedurale sau pe parcursul ei, cu consecinţa netrimiterii în judecată a suspectului sau a inculpatului şi a renunţării ab initio la aplicarea unei pedepse, îl plasează pe acesta în situaţia de a „spune" dreptul şi de a da o hotărâre susceptibilă de a fi executată, conferindu-i prerogativele de jurisdictio şi imperium specifice instanţelor de judecată. În acest fel, Curtea constată că, prin aplicarea prevederilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul realizează, în mod direct, un act de justiţie, sustrăgând instanţelor judecătoreşti judecarea cauzelor. Or, se impune ca justiţia să fie realizată într-un mod transparent, prin soluţionarea cauzelor potrivit principiilor de drept procesual penal reglementate cu privire la desfăşurarea şedinţelor de judecată. În acest sens, prin Decizia nr. 839 din 8 decembrie 2015, (paragraful 21), Curtea a constatat că jurisprudenţa sa se plasează pe coordonatele unui proces guvernat de principiile contradictorialităţii, al oralităţii procedurii şi al transparenţei actului de justiţie, asigurându-se, în acest fel, încrederea cetăţeanului în modul de realizare a acestuia, motiv pentru care justiţia nu trebuie să fie una ascunsă, secretă, din contră, ea trebuie să asigure participarea efectivă a părţilor în vederea realizării în mod plenar a actului de justiţie. Prin aceeaşi decizie, s-a reţinut că legiuitorul trebuie să stabilească, desigur, într-un mod restrictiv motivele în temeiul cărora actul de justiţie s-ar realiza fără participarea părţilor, însă, atunci când sunt dezbătute chestiuni de fond ale pricinii, acesta nu are îndreptăţirea constituţională de a reglementa o procedură care să nu implice posibilitatea părţilor de a-şi prezenta punctele de vedere, susţinerile sau cererile, întrucât numai în acest mod poate fi asigurată accesibilitatea procedurii judiciare pentru părţi.27. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, după consultarea suspectului sau a inculpatului, procurorul poate dispune ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; să ceară public scuze persoanei vătămate; să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; să frecventeze un program de consiliere. Or, impunând obligaţiile anterior enumerate, procurorul se plasează pe poziţia de judecător al cauzelor, aplicând măsuri similare pedepselor, printr-un act care nu este nici administrativ, nici jurisdicţional. De altfel, referitor la obligaţia procurorului, prevăzută la art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, de a proceda la consultarea suspectului sau a inculpatului în vederea dispunerii obligaţilor anterior enumerate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 1.354 din 10 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 decembrie 2008, a constatat că, prin condiţionarea de acordul contravenientului a prestării unei activităţi în folosul comunităţii, este lipsită de eficienţă sancţiunea aplicată pentru comiterea unei fapte antisociale, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţia României, în conformitate cu care „în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".28. Analizând condiţiile exercitării de către procuror a prerogativelor anterior arătate, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Or, analizând, din acest punct de vedere, condiţia astfel reglementată, Curtea constată că acesteia îi este circumscris un număr de 198 de infracţiuni din totalul de 236 de infracţiuni reglementate în Codul penal, precum şi alte numeroase infracţiuni reglementate în legi speciale. Cu titlu exemplificativ, se încadrează în această limită maximă a pedepsei infracţiunile de ucidere din culpă (art. 192 din Codul penal), vătămare a fătului (art. 202 din Codul penal), lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 din Codul penal), actul sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal), coruperea sexuală a minorilor (art. 221 din Codul penal), furtul calificat [în variantele infracţionale prevăzute la art. 229 alin. (1) şi (2) din Codul penal], tâlhăria (art. 233 din Codul penal), traficul de migranţi [art. 263 alin. (1) din Codul penal], cercetarea abuzivă (art. 280 din Codul penal), tortura [în varianta infracţională de bază, prevăzută la art. 282 alin. (1) din Codul penal], darea de mită (art. 290 din Codul penal), traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal), delapidarea (art. 295 din Codul penal), abuzul în serviciu (art. 297 din Codul penal), falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311 din Codul penal), constrângerea unei persoane să doneze organe, ţesuturi sau celule de origine umană [art. 156 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 652 din 28 august 2015], organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material (art. 157 din Legea nr. 95/2006), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 6 martie 2014], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 18¹ alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000], schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 18² alin. (1) din Legea nr. 78/2000], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene saucătre bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 18³ alin. (1) din Legea nr. 78/2000].29. Având în vedere cele anterior arătate, Curtea constată că, în cazul infracţiunilor fără parte vătămată, în ipoteza clasării, ca urmare a renunţării de către procuror la urmărirea penală, nu poate fi cerută continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală, soluţia astfel pronunţată de către procuror nefiind supusă controlului instanţei de judecată. 30. Prin urmare, Curtea constată că, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalităţii, specific sistemului de drept continental, existent în România, şi aplicarea principiului oportunităţii, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalenţă acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuţiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătoreşti. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunţa la urmărirea penală şi, în consecinţă, de a se substitui instanţei de judecată, în realizarea actului de justiţie, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracţiunilor prevăzute în Codul penal şi în legile speciale în vigoare. 31. Curtea constată că, prin stabilirea condiţiei pedepsei închisorii de cel mult 7 ani, infracţiunile în cazul cărora procurorul poate renunţa la urmărirea penală vizează încălcarea unor relaţii sociale de o importanţă majoră şi prezintă un pericol social crescut. În acest sens, Curtea constată că, din punctul de vedere al finalităţii instituţiei, aceea a neaplicării unei pedepse, instituţia renunţării la urmărirea penală este similară instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Însă, din analiza dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, potrivit căruia instanţa de judecată nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, Curtea reţine că, deşi instituţia renunţării la aplicarea pedepsei este aplicabilă după parcurgerea etapelor urmăririi penale, a camerei preliminare şi a judecăţii în fond a cauzei, legiuitorul a înţeles să restrângă sfera infracţiunilor pentru care instanţa poate dispune această formă de individualizare a pedepsei, prin impunerea condiţiei prevederii unei pedepse cu închisoarea de cel mult 5 ani pentru infracţiunea săvârşită. Or, comparând competenţa dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor două instituţii, Curtea constată că procurorul poate să renunţe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunţe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puţin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare). 32. În acelaşi sens, Curtea constată că şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478-488 din Codul de procedură penală, care, la fel ca şi renunţarea la urmărirea penală, constituie tot o formă de justiţie negociată, având la bază principiul oportunităţii, poate fi încheiat tot cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, potrivit art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, spre deosebire de renunţarea la urmărirea penală, acesta, pe de o parte, este supus controlului instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar, pe de altă parte, presupune întotdeauna aplicare unei pedepse, chiar dacă executarea acesteia este individualizată, conform prevederilor art. 80-106 din Codul penal. 33. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea constată că renunţarea de către procuror la urmărirea penală, în condiţiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituţionale anterior enunţate.34. Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta decizie, Curtea constată că, pe întreaga perioadă de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa proceselor definitiv soluţionate până la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, conform celor stabilite prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016. Aşadar, din ziua publicării prezentei decizii, competenţa procurorului de a dispune soluţii de renunţare la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, care să nu fie supuse controlului şi încuviinţării instanţei judecătoreşti, încetează [a se vedea mutatis mutandis, cu privire la efectele deciziei de admitere a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, (paragraful 28) ].35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Vrăbete în Dosarul nr. 32/225/2015 al Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi constată că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 20 ianuarie 2016. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară considerăm că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală trebuia respinsă de către Curtea Constituţională, întrucât dispoziţiile menţionate sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, pentru următoarele motive: 1. Renunţarea la urmărirea penală a fost introdusă de legiuitor în arhitectura dreptului procesual românesc, ca un element de noutate în privinţa soluţiilor de neurmărire penală ce pot fi dispuse de procuror, în scopul degrevării instanţelor judecătoreşti de sarcina soluţionării unor cauze penale referitoare la fapte prevăzute de legea penală ce nu prezintă un pericol social ridicat. Această soluţie este însoţită de sporirea garanţiilor procesuale în etapa urmăririi penale. Ea reprezintă o consecinţă a implementării în legislaţia procesual penală a principiului oportunităţii, care este specific sistemului de drept anglo-saxon şi a fost preluat în sistemul dreptului continental din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din motive de eficientizare a activităţii organelor judiciare. În acest sens, cu privire la renunţarea la urmărire penală, Expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală arată că „renunţarea se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare şi implică alegerea optimă a unora dintre obligaţiile care sunt stabilite în sarcina inculpatului, astfel încât să se asigure eficienţa acestei modalităţi alternative".Prin urmare, soluţia renunţării la urmărirea penală nu poate fi dispusă anterior administrării unor probe din care să rezulte, în mod rezonabil, atât săvârşirea de către inculpat a faptelor reţinute de organele de urmărire penală în sarcina lui, cât şi îndeplinirea simultană a condiţiilor prevăzute la art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, care denotă lipsa interesului public în continuarea urmăririi penale. De altfel, ca o garanţie a soluţionării cauzelor penale prin renunţarea de către procuror la urmărirea penală doar în situaţia constatării unui pericol social redus al faptelor săvârşite, legiuitorul a prevăzut, la alin. (6) al aceluiaşi art. 318, că, în cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă de către suspect sau inculpat a obligaţiilor dispuse în sarcina sa, în termenul legal prevăzut la alin. (4) al art. 318 din Codul de procedură penală - neîndeplinire ce ar conduce la concluzia conform căreia suspectul sau inculpatul, prin comportamentul său, determină existenţa unui pericol social în cauza supusă soluţionării -, procurorul revocă ordonanţa, o nouă soluţie de renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză nemaifiind posibilă. Soluţia prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală se regăseşte şi în legislaţiile altor state europene, precum şi în alte sisteme de drept. Astfel, în Statele Unite ale Americii, US Attorneys’ Manual prevede că, pentru a renunţa la acuzare pentru motivul lipsei unui interes substanţial federal, procurorul are în vedere toate considerentele relevante, printre care: priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă, antecedentele penale ale persoanei, disponibilitatea persoanei de a coopera pentru investigarea sau trimiterea în judecată a altora, condamnarea probabilă sau alte consecinţe ale condamnării. Potrivit aceluiaşi manual, enumerarea anterior enunţată nu este limitativă şi nu este de aşteptat ca toţi aceşti factori să fie îndepliniţi, ci, doar ca, din ansamblu lor, să rezulte lipsa unui interes substanţial federal. În Canada, atunci când decide iniţierea şi desfăşurarea urmăririi penale în numele Coroanei, la nivel federal, consilierul Coroanei trebuie să ia în considerare două criterii: dacă există o probabilitate rezonabilă de condamnare bazată pe probe ce ar putea fi administrate în cauză, iar, în situaţia în care răspunsul la această întrebare este afirmativ, dacă o acuzare ar servi cel mai bine interesului public. Dacă răspunsul la ambele întrebări este afirmativ, testul deciziei de acuzare este îndeplinit. Dacă nu, dar acuzarea a fost deja formulată, aceasta va fi retrasă sau se va rămâne în stadiul procesual iniţial. În Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, Codul pentru procurorii Coroanei prevede, la capitolul cu titlul „Decizia asupra acuzării", că procurorii, poliţia sau alte agenţii de investigare decid dacă acuză sau nu un făptuitor, decizie care este luată pe baza a două criterii: posibilitatea administrării probelor care să conducă la o posibilă condamnare şi interesul public. În Franţa, Codul de procedură penală face aplicarea principiului oportunităţii, prin reglementarea a două instituţii ce aparţin sferei justiţiei negociate, respectiv compoziţia penală şi tranzacţia. Astfel, Codul de procedură penală prevede compoziţia penală, ca o instituţie intermediară, între acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi renunţarea la urmărirea penală. Principala condiţie pentru aplicarea acestei instituţii este recunoaşterea faptei, procedura având loc înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale. În această situaţie, procurorul aplică o amendă şi poate dispune o paletă foarte largă de măsuri de siguranţă, cum sunt predarea bunurilor de care autorul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii, renunţarea temporară la permisul de conducere sau de vânătoare, urmarea unui program de reabilitare pentru persoane dependente de alcool sau droguri etc. Totodată, Codul de procedură penală francez reglementează tranzacţia, a cărei aplicare poate fi făcută în funcţie de circumstanţele de gravitate ale infracţiunii, de personalitatea şi de situaţia materială a celui acuzat, de resursele acestuia şi de acuzaţiile care i se aduc. Astfel, cu toate că textul nu face vorbire despre noţiunea de „interes public", acesta face trimitere la elementele care definesc interesul public, în termeni chiar mai succinţi decât cei din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală românesc, precum „circumstanţele şi gravitatea infracţiunii". În Belgia, Codul judiciar prevede că procurorul regelui judecă asupra oportunităţii urmăririi penale. În Finlanda, Legea cu privire la procedura penală reglementează cazurile în care procurorul poate decide să nu trimită în judecată, iar, în completare, alte două asemenea cazuri, aplicabile „cu excepţia situaţiei în care interesul public sau cel privat o cer". În Republica Federală Germania, Codul de procedură penală reglementează neurmărirea infracţiunilor minore, instituţie conform căreia parchetul poate să renunţe la urmărire, cu aprobarea instanţei competente să judece procedura principală, dacă vinovăţia făptuitorului este considerată minoră şi nu există un interes public în urmărirea sa. Totodată, Codul de procedură penală reglementează renunţarea la acţiune în instanţă şi încetarea procedurii, făcând trimitere la acelaşi criteriu al interesului public în urmărirea penală. În mod similar, prin referire la acelaşi criteriu, este reglementată în acelaşi Cod de procedură penală renunţarea la acţiune din motive politice. În Suedia, Codul de procedură penală prevede că o investigaţie preliminară poate fi întreruptă, printre altele, dacă continuarea anchetei produce costuri care nu se găsesc într-o proporţie rezonabilă cu importanţa chestiunii şi gravitatea infracţiunii. În Olanda, Codul de procedură penală prevede renunţarea la urmărire penală, precizând că „o decizie de neurmărire poate fi luată pe considerente de interes public". În fine, Codul de procedură penală austriac prevede neurmărirea cazurilor de mică importanţă, arătând că, dacă procurorul a iniţiat deja urmărirea penală, acesta poate renunţa la ea, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: răul produs prin infracţiune este considerat a fi redus, aspect care este stabilit în funcţie de gradul de vinovăţie, consecinţele infracţiunii, comportamentul acuzatului după săvârşirea infracţiunii, în mod special eforturile acestuia pentru repararea prejudiciului cauzat sau alte împrejurări care sunt luate în considerare, de obicei la individualizarea pedepsei; o pedeapsă sau o sancţiune de aceeaşi natură juridică apar ca fiind nepotrivite în scopul de a împiedica acuzatul să comită alte infracţiuni sau să interacţioneze cu alte persoane în vederea săvârşirii infracţiunii. 2. În ceea ce priveşte pretinsa lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei „interes public", din cuprinsul art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, reţinem că, într-adevăr, Codul penal şi Codul de procedură penală nu definesc în mod expres noţiunea anterior referită. Cu toate acestea, interpretând logic dispoziţiile art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, constatăm că, în cuprinsul acestora, sunt prevăzute criteriile ce trebuie avute în vedere de către procuror la stabilirea existenţei interesului public în urmărirea infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Astfel, potrivit alin. (1) al art. 318 din Codul de procedură penală, în aprecierea pe care o face, procurorul trebuie să analizeze următoarele aspecte: conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire şi urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. De asemenea, conform alin. (2) al art. 318 din Codul de procedură penală, atunci când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita acestuia anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. În urma acestei analize, procurorul poate decide să continue urmărirea penală sau, dimpotrivă, să renunţe la ea. Această opţiune este, conform normei criticate, rezultatul aprecierii interesului public existent în urmărirea penală şi, într-un final, în pedepsirea săvârşirii faptelor cercetate. Prin urmare, interesul public în urmărirea sau în renunţarea la urmărirea unor fapte prevăzute de legea penală reprezintă interesul statului în pedepsirea săvârşirii respectivelor fapte sau în renunţarea la pedepsirea lor, în funcţie de circumstanţele reale ale faptei sau cele personale ale făptuitorului, criteriile aprecierii acestui interes fiind cele enumerate, expressis verbis, la alin. (1) şi (2) ale art. 318 din Codul de procedură penală. Astfel, metoda legală de determinare a interesului public în continuarea urmăririi penale sau în renunţarea la aceasta, care nu semnifică altceva, în cazul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, decât interesul public în realizarea actului de justiţie, este una lipsită de echivoc. Aşa fiind, sensul noţiunii de „interes public" din cuprinsul textului criticat este dedus, în mod direct, prin interpretarea logică a acestei norme. Pentru aceste motive apreciem că lipsa definirii exprese în Codul penal sau în Codul de procedură penală a noţiunii de „interes public", din cuprinsul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu încalcă cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale textului criticat. Aşa cum rezultă din considerentele de drept comparat invocate la punctul anterior, interesul public este circumstanţiat, în mod similar, şi în alte sisteme de drept în care este reglementată, sub o formă sau alta, instituţia renunţării la urmărirea penală. Astfel, în legislaţia procesual penală din Statele Unite ale Americii renunţarea la acuzare este făcută de către procuror şi se bazează pe aprecierea interesului substanţial federal, care este determinat prin verificarea îndeplinirii unor condiţii similare celor prevăzute la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv priorităţile de aplicare a legii fundamentale, natura şi gravitatea infracţiunii, efectul descurajator al trimiterii în judecată, gradul de vinovăţie al persoanei faţă de faptă. La rândul său, legislaţia procesual penală canadiană prevede interesul public drept criteriu al testului deciziei de acuzare făcută de consilierul Coroanei. Obligaţia realizării aceluiaşi test, conform aceluiaşi criteriu, al interesului public, este reglementată în sarcina procurorului şi în Codul pentru procurorii Coroanei din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord. De asemenea, Legea cu privire la procedura penală finlandeză obligă procurorul la evaluarea interesului public şi al celui privat atunci când decide cu privire la trimiterea în judecată. Un demers asemănător este reglementat şi în Codul de procedură penală german, care prevede renunţarea, de către parchet, la urmărirea penală, în situaţia în care nu există interes public în urmărirea unei infracţiuni. Fără a face referire expresă la noţiunea de interes public, Codul de procedură penală suedez prevede posibilitatea întreruperii unei investigaţii preliminare în cazul inexistenţei unei proporţii rezonabile între costurile anchetei şi importanţa şi gravitatea infracţiunii comise. În fine, pe aceleaşi considerente, de interes public, poate fi luată, de către parchet, o decizie de neurmărire penală şi conform Codului de procedură penală olandez. 3. Referitor la numărul mare al infracţiunilor în cazul cărora poate fi incidentă instituţia renunţării la urmărirea penală şi la pericolul social crescut al acestor infracţiuni, determinate de limita prea mare a pedepsei prevăzută de lege pentru aceste infracţiuni, respectiv închisoarea de cel mult 7 ani, este de remarcat, în primul rând, faptul că verificarea şi constatarea neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale de către instanţa de contencios constituţional nu pot fi făcute pe baza unor criterii cantitative, ci prin aprecieri calitative, rezultat al raportării textelor legale criticate la dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. Aşa fiind, aspectul conform căruia majoritatea infracţiunilor, prevăzute în Codul penal şi în legile speciale, se încadrează în categoria infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani nu constituie un veritabil argument de neconstituţionalitate. De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerea privind pericolul social crescut al infracţiunilor din categoria anterior menţionată, opinăm că, în mod corect, legiuitorul a reglementat această condiţie a limitei maxime a pedepsei ce trebuie să fie îndeplinită cumulativ cu cele enumerate în cuprinsul art. 318 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, condiţii a căror coexistenţă poate duce, de la caz la caz, la concluzia pericolului social scăzut al faptelor săvârşite, pericol ce diminuează sau anulează interesul public în urmărirea penală a acestora. 4. Referitor la constatarea de către Curtea Constituţională a încălcării, prin prevederile art. 318 din Codul de procedură penală, a principiului separaţiei funcţiilor judiciare şi, în consecinţă, a dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, precum şi la concluzia, explicit exprimată de către instanţa de contencios constituţional în considerentele Deciziei nr. 23 din 20 ianuarie 2016, conform căreia viciile de neconstituţionalitate constatate prin această decizie ar putea fi remediate prin reglementarea controlului judecătoresc cu privire la soluţiile de renunţare la urmărirea penală dispuse de procuror, constatăm că un astfel de control al instanţelor judecătoreşti asupra soluţiilor de renunţare la urmărirea penală este deja reglementat în cuprinsul Codul de procedură penală. În acest sens reţinem că dispoziţiile art. 319 din Codul de procedură penală prevăd continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului, arătând, la alin. (1) al acestui articol, printre altele, că, în cazul renunţării procurorului la urmărirea penală, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. De asemenea, împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, la fel ca şi în cazul soluţiei de clasare, părţile interesate pot formula plângere, conform art. 339 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală, ce va fi soluţionată de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului în cadrul căruia a fost dispusă soluţia de neurmărire. Totodată, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă, conform art. 339 mai sus arătat, poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Cu privire la acest aspect subliniem faptul că, având în vedere caracterul general al dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală, care este intitulat „Plângerea împotriva actelor procurorului şi reglementează „plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta", plângerea împotriva ordonanţei de renunţare la urmărirea penală poate avea ca obiect inclusiv obligaţiile dispuse de procuror în sarcina suspectului sau a inculpatului, conform prevederilor alin. (3) al art. 339, obligaţii a căror dispunere va fi supusă, în acest fel, controlului instanţei de judecată.Prin urmare, din analiza dispoziţiilor procesual penale antereferite, constatăm că pentru toate situaţiile în care una dintre părţile procesului penal este nemulţumită de soluţia de renunţare la urmărirea penală pronunţată de procuror, Codul de procedură penală prevede căi de atac specifice, care constau în formularea de plângeri ce sunt adresate procurorului ierarhic superior şi, în final, instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să soluţioneze cauza în primă instanţă. Aşa fiind, apreciem că nu poate fi susţinută lipsa controlului instanţei judecătoreşti asupra soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Prin urmare, părţile care se consideră prejudiciate prin renunţarea la urmărirea penală beneficiază de dreptul de a se adresa unei instanţe pentru a-şi apăra interesele, dispoziţiile Codului de procedură penală oferindu-le garanţiile specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un recurs efectiv, prevăzute la art. 21 din Constituţie şi art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Pentru toate aceste considerente conchidem că nu poate fi reţinută încălcarea prin dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală a prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 126 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală ar fi trebuit să fie respinsă, ca neîntemeiată.PREŞEDINTE AUGUSTIN ZEGREAN Judecător, Daniel Marius Morar Judecător, Mircea Ştefan Minea