Decizia Nr.252 din 19.04.2018

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de un număr de 89 de deputaţi. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.441 din 29 martie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 461A/2018.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă.4. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că legea criticată a fost adoptată cu încălcarea art. 134 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 149 din Regulamentul Senatului, care conţin dispoziţii exprese referitoare la competenţa exclusivă de dezbatere şi adoptare a raportului de specialitate în procedura de reexaminare după declararea ca neconstituţională a unei legi. Nu există niciun text regulamentar derogatoriu de la aceste norme cu caracter imperativ. Nici art. 1 din Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 nu prevede competenţa Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei de a dezbate şi adopta un raport cu privire la legea criticată în procedura de reexaminare. Rezultă, în aceste condiţii, o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.5. Se mai arată că între data distribuirii raportului şi cea a dezbaterilor nu a fost respectat termenul imperativ de 3 zile prevăzut de art. 69 coroborat cu art. 117 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 98 coroborat cu art. 113 din Regulamentul Senatului. Se susţine că raportul comisiei speciale a fost distribuit deputaţilor în aceeaşi zi în care a avut loc votul final în şedinţa Camerei Deputaţilor, situaţia fiind identică şi la Senat. Se concluzionează în sensul că au fost încălcate art. 1 alin. (5) şi art. 69 alin. (2) din Constituţie.6. Se învederează faptul că au fost admise amendamente formulate la articole care nu au legătură cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, fără a fi nici în situaţia unor simple corelări legislative. În acest sens, sunt indicate amendamentele admise la art. 7 alin. (1)-(4) şi art. 75 alin. (2) şi eliminarea art. 28 alin. (4), art. 50 alin. (6) şi art. 56 din lege; prin urmare, se arată că nu a fost respectat paragraful 240 al deciziei antereferite, încălcându-se art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie.7. Se mai susţine că un amendament, care a privit o modificare de substanţă a definiţiei date erorii judiciare, a fost propus direct în plenul Senatului; or, potrivit art. 104 alin. (1) din Regulamentul Senatului, în faza dezbaterii generale în plen a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi propuse amendamente. Prin urmare, se apreciază că a fost încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie.8. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că art. I pct. 7 [referitor la art. 5 alin. (1) lit. d)] din lege, pe de o parte, instituie un paralelism legislativ, întrucât detaşarea judecătorilor/procurorilor în structurile menţionate la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c) este prevăzută la art. 58 alin. (1) din lege, iar, pe de altă parte, încalcă art. 48 şi 49 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prin reglementarea unei ipoteze juridice noi în cadrul unei enumerări marcate prin litere, deşi se impunea tratarea acesteia într-un alineat distinct. De aceea textul menţionat este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie.9. În plus, întrucât funcţiile de instruire din structurile autorităţii judecătoreşti, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, precum şi cele din cadrul Ministerului Justiţiei sau al unităţilor subordonate acestuia nu sunt funcţii didactice din învăţământul superior, introducerea lit. d) are drept efecte eliminarea posibilităţii judecătorului/procurorului de a presta un serviciu de instruire în cadru acestora, în lipsa detaşării. În consecinţă, se consideră că, pe de o parte, soluţia legislativă contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, prin faptul că instituie un tratament juridic diferit în situaţii similare, în sensul că, spre deosebire de activităţile de instruire desfăşurate în virtutea funcţiilor didactice din învăţământul superior, celelalte activităţi de instruire a judecătorilor şi procurorilor vor putea fi desfăşurate doar prin detaşare, iar, pe de altă parte, contravine paragraful 172 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, ceea ce atrage încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie.10. Cu privire la art. I pct. 9 [referitor la art. 7 alin. (5)-(7)] din lege, se arată că ceea ce se comunică Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi la cerere oricărei persoane este rezultatul verificărilor, care reprezintă, în realitate, o operaţiune administrativă, şi nu un act administrativ. Acest rezultat al verificărilor este o corespondenţă între două instituţii, neproducând efecte de sine stătătoare şi nu poate face obiectul contestaţiei administrative prevăzute de Legea nr. 554/2004. De altfel, în practica instanţelor judecătoreşti s-a stabilit că atacarea în contencios administrativ a actelor de informare este inadmisibilă, în acest sens fiind indicată Decizia nr. 328/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. În speţă, actul de eliberare din funcţie emis de Consiliul Superior al Magistraturii este un act administrativ, doar acesta putând fi supus controlului judecătoresc.11. Se susţine că, prin introducerea art. 7 alin. (7) în Legea nr. 303/2004, este încălcat rolul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, prevăzut de art. 119 din Constituţie, efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, reglementat de art. 147 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la paragraful 118 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, precum şi principiul legalităţii, reglementat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât un înscris este calificat drept act administrativ, în lipsa condiţiilor prescrise de lege. Se mai arată că, în lipsa indicării instanţei competente să judece acţiunea formulată împotriva actului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, se încalcă art. 126 alin. (2) din Constituţie. Chiar admiţând că acest act este unul administrativ, în lumina autorităţii de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate cu privire la acesta, actul emis de Consiliu se va consolida, cu consecinţa posibilităţii probei contrare, astfel că se ajunge la sustragerea constatărilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării din competenţa jurisdicţională în materie disciplinară a secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sau a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, controlul judiciar astfel efectuat devenind unul pur formal, limitat la constatarea celor reţinute de instanţa de contencios administrativ.12. Se mai arată că modificările operate în privinţa art. 7 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 303/2004 depăşesc limitele reexaminării stabilite prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, întrucât Curtea nu s-a pronunţat în sensul necesităţii introducerii acestor texte, care nu se impun din raţiuni de corelare de tehnică legislativă şi nici nu se regăsesc într-o legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale. Prin urmare, şi din această perspectivă este încălcat art. 147 alin. (4) din Constituţie.13. Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (9)] din lege, se arată că acest text califică în continuare drept informaţii de interes public aspecte care privesc sau afectează procedurile judiciare. Această soluţie aleasă de legiuitor este considerată a fi contrară paragrafului 124 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, în care problema de drept constituţional nu constă în tipul actului care vizează procedurile judiciare, ci în legătura actului cu procedura judiciară în sine. Prin urmare, se apreciază că sunt încălcate prevederile art. 26 alin. (1), art. 31 alin. (3) şi art. 49 din Constituţie.14. Cu privire la art. I pct. 18 [în varianta supusă anterior controlului de constituţionalitate cu referire la art. 16 alin. (3¹)] din lege, se arată că eliminarea, în cadrul procedurii de punere în acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, a dispoziţiilor art. 16 alin. (3¹) depăşeşte limitele reexaminării stabilite de Curte prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Eliminarea sa a fost motivată de faptul că, prin conţinutul său normativ, acest text se suprapune cu art. 16 alin. (3); însă, din compararea celor două texte, se constată că suprapunerea este doar parţială, alin. (3) referindu-se doar la instituţiile la care se vor desfăşura aceste stagii, nu şi la planificarea şi organizarea acestora. Textul în discuţie nu a fost constatat ca fiind neconstituţional şi nu există niciun fel de raţiuni de corelare de tehnică legislativă sau vreo legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, care să impună eliminarea sa. Prin urmare, se apreciază că a fost încălcat art. 147 alin. (4) din Constituţie.15. Cu privire la art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)] din lege, se arată că acesta a fost modificat cu depăşirea limitelor reexaminării stabilite de Curte. Modificarea operată nu reprezintă o corelare de tehnică legislativă şi nu are nicio legătură indisolubilă cu dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale. Prin urmare, se consideră că a fost încălcat art. 147 alin. (4) din Constituţie.16. Suplimentar, se arată că prin această modificare se creează o neconcordanţă cu art. 19 alin. (2) din lege, care este inaplicabil, întrucât auditorii de justiţie optează pentru funcţiile de judecător/procuror doar după susţinerea examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, astfel că instituirea a două comisii de examinare diferite, una compusă preponderent din judecători, cealaltă preponderent din procurori, nu se justifică, fiind chiar de-a dreptul absurdă. De asemenea, se arată că textul este confuz, întrucât sintagma „după caz" este nepotrivită în context, din moment ce nu sunt indicate două ipoteze alternative, aşa cum era cazul textului înainte de modificare. De aceea se apreciază că art. 19 alin. (2) şi (4) încalcă principiul securităţii raporturilor juridice cuprins în art. 1 alin. (5) din Constituţie.17. Cu privire la art. I pct. 42 [cu referire la art. 30] din lege, se arată că acest text abrogă art. 30 din Legea nr. 303/2004, motivat de faptul că toate ipotezele sale juridice se regăsesc şi la art. 25 din Legea nr. 303/2004. Or, acest din urmă text cuprinde doar reglementări cu privire la susţinerea examenului de capacitate, nu şi cu privire la modul în care judecătorii sau procurorii ocupă funcţiile după acest examen, în cazul în care sunt declaraţi admişi. Pe lângă faptul că această modificare excedează Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, cu consecinţa încălcării art. 147 alin. (4) din Constituţie, se creează un vid legislativ care afectează direct statutul judecătorilor sau procurorilor. Astfel, prin abrogarea art. 30 din Legea nr. 303/2004, care prevede modul în care judecătorii şi procurorii devin definitivi, precum şi criteriile pe baza cărora aceştia ocupă posturile, se creează o instabilitate şi o incertitudine de natură să afecteze întregul sistem judiciar, înfăptuirea justiţiei şi statutul judecătorilor şi procurorilor. În consecinţă, nu mai este precizată nici ordinea ocupării posturilor, nici ce se întâmplă în caz de medii egale, fiind eliminată şi prevederea prin care se asigura prioritate candidaţilor cunoscători ai unei limbi a minorităţii naţionale, pentru instanţele şi parchetele unde ponderea locuitorilor acelei minorităţi este de cel puţin 50%. Se încalcă, astfel, şi art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie, din moment ce aspectele care vizează finalizarea stagiaturii şi ocuparea posturilor definitive de către judecători sau procurori nu mai sunt reglementate prin lege.18. Cu privire la art. I pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)] din lege, se arată că abrogarea propusă cu privire la art. 31 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004, în forma iniţială a legii, a fost constatată ca fiind constituţională, astfel încât Parlamentul trebuia să păstreze abrogarea iniţial operată. Prin urmare, se arată că această modificare nu are legătură cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, drept pentru care se apreciază că legiuitorul şi-a încălcat obligaţia prevăzută la art. 147 alin. (2) din Constituţie.19. Cu privire la art. I pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)] din lege, se arată că modificarea operată, prin includerea unei trimiteri la art. 39 alin. (3) din lege, care stabileşte competenţa comisiilor de evaluare prin raportare la diferite grade ale instanţelor sau parchetelor, nou-introdusă în procedura de reexaminare, este una redundantă din moment ce alin. (4) şi (5) din art. 39 stabilesc modul de constituire a acestor comisii. Se mai indică faptul că art. 39 alin. (3) din lege nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate al Curţii şi, prin urmare, modificarea acestuia excedează limitelor reexaminării impuse prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Ca atare, nu se impunea realizarea unei recorelări după pronunţarea deciziei antereferite, astfel că, în discuţie, este o modificare inutilă. Se concluzionează în sensul că a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituţie.20. Cu privire la art. I pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46¹ alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă controlului anterior de constituţionalitate] din lege, se arată că art. 46¹ alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă controlului anterior de constituţionalitate, a fost eliminat pe motiv că exista un paralelism legislativ cu art. 43 din aceeaşi lege. Însă, se arată că, în realitate, art. 43 se referă la promovarea în grad profesional, iar art. 46¹ alin. (2), la promovarea efectivă a judecătorilor şi procurorilor. Prin urmare, întrucât norma nu a fost constatată ca fiind neconstituţională şi nici nu este într-o strânsă legătură cu o dispoziţie constatată neconstituţională, Parlamentul a încălcat art. 147 alin. (2) din Constituţie.21. Cu privire la art. I pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, prevăzut în varianta supusă controlului anterior de constituţionalitate] din lege, se arată că motivaţia eliminării operate a fost existenţa unei suprapuneri cu art. 44 alin. (2). Se arată, însă, că art. 44 alin. (2) se referă la promovarea la instanţele şi parchetele superioare, în vreme ce art. 50 alin. (6), la condiţiile minime de vechime pentru numirea în funcţiile de conducere. Se creează, astfel, o situaţie injustă, constând în aceea că pentru promovarea la instanţele şi parchetele superioare nu se va lua în considerare şi perioada avută în calitate de auditor de justiţie, în vreme ce pentru numirea în funcţiile de conducere se poate lua în considerare această vechime. Se apreciază că Parlamentul şi-a depăşit limitele punerii în acord stabilite de art. 147 alin. (2) din Constituţie.22. Cu privire la art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege, se arată că înlocuirea Consiliului Superior al Magistraturii cu Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii sub aspectul competenţei organizării concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a survenit ca urmare a necesităţii unor corelări generate de Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, astfel încât se concluzionează că Parlamentul a depăşit limitele reexaminării, contrar art. 147 alin. (2) din Constituţie. Se mai consideră că prevederea în cauză încalcă art. 125 din Constituţie, care stabileşte că promovarea judecătorilor este de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii. Acolo unde constituantul a dorit stabilirea unor atribuţii în sarcina secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, a făcut-o prin dispoziţii exprese [a se vedea art. 134 alin. (2) teza întâi]; or, nu aceeaşi situaţie se constată în privinţa promovării judecătorilor, care constituie atributul exclusiv al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, şi nicidecum al Secţiei pentru judecători.23. Cu privire la art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1)] din lege, se arată că înlocuirea Consiliului Superior al Magistraturii, ca titular al dreptului de numire în funcţiile de conducere prevăzute la art. 53 alin. (1), cu Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii încalcă art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie. Se mai arată că reglementarea criticată a fost adoptată cu depăşirea limitelor reexaminării, încălcându-se, astfel, art. 147 alin. (2) din Constituţie.24. Cu privire la art. I pct. 88 [cu referire la abrogarea art. 53 alin. (9) şi (10)] din lege, se arată că procedura de promovare în funcţia de preşedinte de secţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost constatată ca fiind constituţională, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, astfel încât acestea nu trebuiau abrogate. Procedând în sens contrar, Parlamentul şi-a depăşit limitele punerii în acord stabilite de art. 147 alin. (2) din Constituţie.25. Cu privire la art. I pct. 94 [cu referire la abrogarea art. 56] din lege, se arată că abrogarea operată excedează Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Se arată că abrogarea a fost justificată de o suprapunere existentă între art. 51 alin. (1) şi art. 56; or, în realitate, primul text se referă la situaţia judecătorilor şi procurorilor de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel, respectiv de la parchetele de pe lângă acestea, în timp ce ultimul text se referă la situaţia judecătorilor sau procurorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv de la Parchetul de pe lângă aceasta. Astfel, se arată că, prin abrogarea realizată, se creează un vid legislativ şi o situaţie discriminatorie a judecătorilor şi procurorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respectiv de la Parchetul de pe lângă aceasta, faţă de judecătorii şi procurorii de la instanţele şi parchetele inferioare care au deţinut funcţii de conducere. Procedând astfel, Parlamentul şi-a depăşit limitele punerii în acord stabilite de art. 147 alin. (2) din Constituţie.26. Cu privire la art. I pct. 99 [cu referire la abrogarea art. 58 alin. (1²)] din lege, se arată că, în scopul de a găsi o variantă legală care să permită magistraţilor să exercite funcţii în cadrul instituţiilor Uniunii Europene sau al altor organizaţii internaţionale pentru care accesul este condiţionat în mod expres de calitatea de judecător sau procuror, Parlamentul a adoptat o reglementare eliptică şi incompletă. Astfel, nu reiese în mod clar care este modalitatea concretă şi momentul de eliberare din funcţie, nu este prevăzută procedura concretă a rezervării postului şi a reluării acestuia şi nici condiţiile minimale de revenire în funcţie. Prin urmare, textul criticat încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legilor.27. Cu privire la art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] din lege, se arată că din cuprinsul său trebuia eliminată nu doar referirea pe care aceasta o făcea la art. 62 alin. (1³), care reglementa posibilitatea judecătorului sau procurorului de a fi suspendat la cerere, caz în care magistratului nu îi erau aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de art. 5 şi art. 8 din Legea nr. 303/2004, ci însăşi posibilitatea ca în situaţia suspendării din funcţie pentru orice motiv magistratului să nu îi fie aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute de art. 5 şi art. 8 din legea antereferită. Aceasta se impunea pentru că judecătorul sau procurorul, chiar suspendat din funcţie, păstrează această calitate şi o poate exercita în momentul încetării cauzei de suspendare. Observând că printre situaţiile de suspendare vizate de acest text sunt unele care, prin ele însele, sunt de natură a aduce atingere prestigiului funcţiei de magistrat, acceptarea posibilităţii încălcării interdicţiilor şi incompatibilităţilor de către magistratul aflat într-o astfel de situaţie accentuează acest efect negativ. Între scopul care pare a fi urmărit de iniţiatorii acestei propuneri, şi anume acela de a asigura posibilitatea procurării unor mijloace de subzistenţă magistratului aflat într-unul din cazurile de suspendare la care se trimite prin ipoteza normei, şi cel de protejare a prestigiului funcţiei de magistrat, ar trebui să primeze cel din urmă. Magistratul poate renunţa la calitatea sa în orice moment prin demisie, dezlegându-se, astfel, de interdicţiile şi incompatibilităţile inerente funcţiei sale. Procedând astfel, Parlamentul nu şi-a respectat obligaţia de punere în acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, contrar art. 147 alin. (2) din Constituţie.28. Cu privire la art. I pct. 135 [cu referire la art. 75] din lege, se arată că, în procedura de apărare a independenţei autorităţii judecătoreşti, a fost introdusă procedura avizului conform al fiecărei secţii din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, după caz. O asemenea modificare nu are legătură cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, fiind una de fond, iar Plenul Consiliului Superior al Magistraturii va fi obligat să decidă în conformitate cu avizul secţiei respective, aspect ce restrânge, într-un mod nepermis, atribuţia plenului de a analiza şi a decide asupra respectivei sesizări, contrar rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii. Se subliniază că rolul de garant al independenţei justiţiei şi, implicit, al apărării independenţei autorităţii judecătoreşti, în ansamblul său, aparţine plenului Consiliului Superior al Magistraturii. Se mai arată că reglementarea este confuză, întrucât nu menţionează ce se întâmplă în cazul în care ambele secţii dau avize, iar acestea sunt contrare. Se încalcă, astfel, regulile de tehnică legislativă care impun legiuitorului redactarea unor norme clare, neechivoce, ceea ce reprezintă o nesocotire a art. 1 alin. (5) din Constituţie.29. Cu privire la art. I pct. 152 [cu referire la art. 96] din lege, se arată că modul de formulare a definiţiei erorii judiciare poate duce la concluzia că ipotezele prevăzute la art. 96 alin. (3) lit. a) şi b) ar trebui întrunite în mod cumulativ; or, potrivit Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, eroarea judiciară poate fi realizată fie prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti greşite, fie prin modul defectuos de desfăşurare a procedurii, iar în ambele cazuri abaterea trebuie să fie de o anumită gravitate şi să se concretizeze într-o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Se arată că din definiţia dată nu poate exista eroare judiciară în afara unei culpe a magistratului, deşi uneori se ajunge la o soluţionare greşită a cauzei nu atât din cauza culpei magistratului, ci mai ales din cauza unor texte normative neclare sau injuste, aspecte constatate nu de puţine ori de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Exprimarea folosită în definiţia antereferită este una improprie, expresiile uzitate, deşi potrivite pentru explicaţii suplimentare de natură teoretică, nefiind potrivite pentru a fi utilizate în procesul de legiferare. Se încalcă, astfel, art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acelaşi timp, Parlamentul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a pune de acord legea cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin reglementarea unei soluţii clare, lipsite de echivoc în privinţa răspunderii magistraţilor, contrar art. 147 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la modificările aduse art. 96 alin. (4), se arată că, potrivit acestuia, dispoziţiile alin. (3) se completează în materie penală cu cele stabilite de Codul de procedură penală, iar în materie civilă, cu cele stabilite de Codul civil şi Codul de procedură civilă. Raportat la erorile judiciare extrapenale, posibilitatea şi condiţiile recuperării prejudiciilor sunt reglementate de Legea nr. 303/2004; în Codul de procedură civilă nu se specifică nimic cu privire la acestea, însă, este adevărat că, într-un eventual proces desfăşurat în faţa instanţei civile, se aplică Codul de procedură civilă, dar aceasta este realitatea în orice procedură judiciară. Mai mult, cu privire la erorile judiciare în materie penală, se arată că normele din Codul de procedură penală au un caracter de normă specială faţă de cele ce reglementează răspunderea pentru erorile judiciare în celelalte materii. În ciuda acestui fapt, din textul propus reiese exact inversul, legiuitorul arătând că art. 96 se completează în materie penală cu cele stabilite de Codul de procedură penală. Interpretând literal, se ajunge la concluzia conform căreia Codul de procedură penală reprezintă norma generală, care se aplică exclusiv dacă în art. 96 nu se prevede altfel, ceea ce este de neacceptat. Prin urmare, modificările preconizate la art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 1 alin. (5), textul fiind neclar, imprecis şi imprevizibil.30. Se mai susţine că pentru realizarea analizei asupra necesităţii introducerii acţiunii în regres, statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, ia o decizie bazată pe raportul consultativ al Inspecţiei Judiciare şi pe propria sa evaluare. Se apreciază că această soluţie încalcă art. 52 alin. (3) din Constituţie, Ministerul Finanţelor Publice neputând avea rolul de a stabili reaua-credinţă sau grava neglijenţă a judecătorului sau procurorului.31. Se mai arată că art. 96 alin. (7) face trimitere la o procedură derulată de Inspecţia Judiciară, prevăzută de art. 74¹ din Legea nr. 317/2004, articol care nu este în prezent în vigoare. O astfel de abordare afectează posibilitatea Curţii Constituţionale de a controla dispoziţiile unor astfel de articole prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, pentru simplul motiv că instanţa constituţională nu se poate pronunţa cu privire la modul în care se corelează un articol supus controlului de constituţionalitate cu un text dintr-o lege care nu produce efecte juridice, întrucât nu a fost finalizată procedura legislativă. Chiar dacă Parlamentul a înfiinţat o Comisie specială comună care are drept scop dezbaterea celor trei legi ale justiţiei, nu se justifică adoptarea de amendamente de corelare între dispoziţiile acestora, corelările putând fi realizate numai cu dispoziţii din fondul activ al legislaţiei. Astfel, respectarea de către Parlament a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor presupune raportarea la acele legi care sunt în vigoare, nu la acelea care nu au parcurs tot procesul legislativ, nefiind promulgate de Preşedintele României.32. Se mai arată că revenirea la definiţiile date relei-credinţe şi gravei neglijenţe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impune corectarea acestora. Prin urmare, se apreciază că s-a încălcat art. 147 alin. (2) din Constituţie.33. Se mai susţine că modificările preconizate la art. 96 alin. (11) teza întâi impun stabilirea de către Consiliul Superior al Magistraturii, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, a condiţiilor, termenelor şi a procedurilor necesare pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Or, având în vedere dispoziţiile constituţionale ale art. 134, se arată că, în nicio situaţie, Consiliul Superior al Magistraturii nu are competenţe în legătură cu stabilirea unor condiţii, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Aceasta se datorează faptului că Consiliul Superior al Magistraturii nu are drept de iniţiativă legislativă, iar normele cu caracter general pe care le poate emite, sub forma regulamentelor, nu pot ordona decât activitatea instituţiilor din cadrul autorităţii judecătoreşti, nicidecum exterioare acesteia. Prin urmare, aceste condiţii, termene şi proceduri trebuie să fie stabilite de instituţiile abilitate sau, preferabil, prin lege. De aceea, se apreciază că acest text legal încalcă art. 133 şi art. 134 din Constituţie.34. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.35. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.36. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că instanţa constituţională nu este competentă să exercite un control de constituţionalitate asupra modului de interpretare şi aplicare a regulamentelor parlamentare. În acest sens este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, fiind indicate Decizia nr. 95 din 23 octombrie 1995, Decizia nr. 17 din 27 ianuarie 2000 şi Decizia nr. 47 din 15 martie 2000.37. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, se arată că textele legale contestate au fost adoptate fie pentru o mai bună corelare legislativă, fie pentru punerea de acord a soluţiilor legislative constatate ca fiind neconstituţionale cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018.38. Astfel, cu privire la art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b) şi c)] din lege, se arată că nu vizează, ca natură juridică, ipoteze de incompatibilitate a funcţiei. Ca atare, legiuitorul a înţeles să înscrie la aceste litere cazurile care privesc detaşările pentru o mai clară prezentare a posibilităţii legale de efectuare a acestora. Modul în care s-au reglementat aceste texte constituie o chestiune de sistematizare a prevederilor legii şi o evidenţiere a ipotezelor în care se efectuează detaşarea, chiar dacă aceste aspecte sunt prevăzute şi la art. 58. Această prevedere este una de consolidare şi, în esenţă, reprezintă o normă de tehnică legislativă. Se mai arată că textul legal criticat se referă la situaţiile exceptate de la incompatibilitate, respectiv detaşările, în timp ce art. 58 alin. (1) prevede „procedura" prin care judecătorii şi procurorii pot fi detaşaţi în acele funcţii, astfel că nu există nicio suprapunere legislativă. Se mai arată că o asemenea soluţie legislativă era necesară pentru că nu exista în textul actual o corelare între regimul incompatibilităţilor şi cel al detaşării, legea permiţând detaşarea magistraţilor pe funcţii incompatibile, şi acesta a fost motivul pentru care s-a introdus o primă modificare a textelor menţionate. Astfel, acest text oferă judecătorilor sau procurorilor un regim juridic foarte clar al incompatibilităţilor, la care să se poată raporta, condiţie esenţială având în vedere consecinţele drastice pentru aceştia în situaţia încălcării lor. În acelaşi timp, corelarea trebuia să fie făcută şi cu art. 58, pentru a nu mai permite detaşarea în situaţii de incompatibilitate pe nicio altă funcţie decât cea permisă de lege. Ca atare, introducerea lit. d) rezolvă această problemă, pentru că, prin trimiterea făcută la procedura detaşării, textul reglementează în mod unitar şi complet problema incompatibilităţilor. Cu alte cuvinte, pentru a ocupa o funcţie din structura autorităţii judecătoreşti sau din cadrul Ministerului Justiţiei, judecătorul şi procurorul trebuie să fie detaşaţi, ceea ce înseamnă că trebuie să îndeplinească atât condiţiile de la art. 5, cât şi condiţiile de la detaşare, prevăzute distinct la art. 58, în funcţie de situaţia vizată.39. Cu privire la critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate în sensul că introducerea lit. d) „va avea drept consecinţă eliminarea posibilităţii ca un judecător sau procuror să presteze un serviciu de instruire în cadrul acestora, în lipsa detaşării", se arată că noul art. 5 alin. (1) lit. d) reglementează situaţia exercitării în acelaşi timp a celor două funcţii - de judecător sau procuror şi formator cu normă întreagă -, neimpietând cu nimic asupra posibilităţii ca judecătorul sau procurorul să presteze servicii de instruire care nu au caracter de continuitate, în cadrul programului de formare profesională continuă, aşa cum se întâmplă şi în prezent, aceştia fiind remuneraţi în funcţie de numărul de ore prestate, conform art. 108 alin. (3) din Legea nr. 304/2004. Există, de altfel, o reglementare distinctă în cadrul Legii nr. 304/2004 a acestei situaţii, reglementare care se păstrează în lege.40. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)-(7)] din lege, se arată că acest text respectă art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, fiind modificat şi corelat în procedura de reexaminare potrivit considerentelor Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Deşi autorii obiecţiei de neconstituţionalitate menţionează că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)] din lege ar fi neconstituţional, aceştia nu prezintă niciun motiv de neconstituţionalitate, drept pentru care obiecţia privind acest alineat se impune a fi respinsă ca inadmisibilă. Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (6)] din lege, se arată că acesta respectă exact considerentul din paragraful 240 al Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi dă caracter unitar reglementării, deoarece precizează instituţia căreia Consiliul Suprem de Apărare al Ţării trebuie să îi comunice rezultatul verificărilor.41. În privinţa art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege, se arată că excedează competenţelor Curţii Constituţionale calificarea unui act juridic ca fiind sau nu un act administrativ. Pe de altă parte, pe fond, se arată că actul emis de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării este un act administrativ, lucru admis inclusiv prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În cazul de faţă, sunt îndeplinite toate acele condiţii cumulative pentru ca actul ce conţine „rezultatul verificărilor" să fie considerat un act administrativ, astfel: are caracter individual; Consiliul Suprem de Apărare al Ţării este o „autoritate administrativă autonomă", chiar cu rang constituţional, cu competenţe în domeniul verificării veridicităţii declaraţiilor date de judecători şi procurori cu privire la calitatea acestora de ofiţeri acoperiţi, lucrători sau colaboratori ai serviciilor de informaţii; şi actul emis de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării, în urma verificărilor, „dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice" atât în raport cu judecătorul sau procurorul vizat, cât şi cu funcţionarul care l-a emis.42. Se mai indică faptul că situaţia verificărilor efectuate de către Consiliul Suprem de Apărare al Ţării este similară verificărilor efectuate de Agenţia Naţională de Integritate, care, potrivit legii, face un raport de evaluare pe incompatibilităţi sau conflict de interese, ce poate fi atacat în contencios administrativ. Aceeaşi soluţie legislativă există şi în cazul verificărilor efectuate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ce sunt supuse, la rândul lor, căii de atac în contencios administrativ.43. Se arată că raţiunea pentru care acest act poate fi atacat este una dublă, pe de-o parte, pentru protejarea statutului judecătorului şi procurorului şi, pe de altă parte, pentru protejarea dreptului persoanei la un proces echitabil. Astfel, din perspectiva judecătorului sau procurorului, instituirea unei căi de atac împotriva actului prin care se constată rezultatul verificării conferă deplină expresie dreptului său la apărare, evitând declanşarea unei acţiuni disciplinare, cu consecinţa eliberării sale din funcţie. Cu alte cuvinte, magistratul se poate apăra înainte ca actul respectiv să fi produs efecte în ceea ce priveşte cariera sa, şi nu doar după ce aceste efecte s-ar fi produs. Se mai arată că, dacă s-ar accepta argumentele autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, în sensul că doar eliberarea din funcţie ca urmare a avizului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării reprezintă actul administrativ, s-ar permite eliberarea din funcţie înainte de a se verifica veridicitatea actului emis de Consiliul Suprem de Apărare al Ţării, ceea ce nu poate fi acceptat. Or, potrivit prevederilor Legii nr. 303/2004, eliberarea din funcţie a unui judecător sau procuror se face atunci când există dovada că acesta a fost sau este lucrător sau colaborator al serviciilor de informaţii. Dacă nu ar exista posibilitatea contestării comunicării realizate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, aceasta ar însemna că actul ar putea fi contestat abia după eliberarea din funcţie, când consecinţele actului emis de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării se vor fi produs deja. Pe de altă parte, din perspectiva cetăţeanului, interdicţia stabilită prin lege judecătorilor, procurorilor, magistraţilor-asistenţi, personalului de specialitate juridică asimilat, personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de a face parte din servicii de informaţii ca lucrători operativi, acoperiţi, informatori sau colaboratori are ca raţiune garantarea unei componente a independenţei justiţiei, ca element al dreptului la un proces echitabil. Ca atare, destinatarul acestui drept - cetăţeanul ce justifică un interes - are şi el calitate procesuală activă pentru a contesta veridicitatea rezultatului unei astfel de verificări, tocmai în garantarea efectivă a dreptului său fundamental la un proces echitabil.44. Se mai susţine că autorii obiecţiei ignoră un argument fundamental pentru necesitatea/obligativitatea acestei căi distincte de atac, şi anume acela că veridicitatea, controlul unui act trebuie stabilit întotdeauna în contradictoriu cu emitentul său. Această obligativitate se impune cu atât mai mult cu cât, în lipsa acestei căi de atac şi a verificării actelor în cadrul altor proceduri, aşa cum se susţine prin sesizare, emitentul actului ar fi lipsit complet de dreptul său la apărare, deşi textul legal prevede în mod expres că răspunsul eronat se pedepseşte conform legii. În concluzie, se apreciază că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 119 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.45. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ale art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7)] din lege, din perspectiva exigenţelor de calitate a legii, întrucât nu stabileşte instanţa competentă să judece o astfel de contestaţie împotriva actului Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, se arată că, din modul de redactare a textului, rezultă că instanţa la care poate fi contestat actul respectiv este cea de contencios administrativ, motiv pentru care nu este încălcat art. 126 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate referitoare la faptul că autoritatea de lucru judecat ar conferi caracter definitiv verificării efectuate de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, blocând în acest mod efectuarea de către Consiliul Superior al Magistraturii a unui control efectiv sub acest aspect, se arată că legiuitorul a complinit lacuna din propunerea de modificare iniţială, instituind un drept de acces la instanţă, pentru persoana ce prezintă un interes legitim, distinct pentru contestarea rezultatului verificărilor. Punerea în acord a textului legal cu decizia Curţii impunea aşadar condiţia unui control efectiv al rezultatului verificărilor efectuate de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, iar acest mod se putea face, teoretic, în două variante: fie prin verificarea sa pe cale incidentală, în cadrul acţiunii disciplinare, fie prin verificarea sa pe calea unei acţiuni separate. Aşadar, dacă cetăţeanul are indicii/dovezi din care să rezulte că răspunsul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este eronat, acesta trebuie să-şi poată exercita dreptul de a contesta respectivul răspuns. Or, prin criticile aduse se neagă însăşi dreptul de acces la justiţie al cetăţeanului, adică exact al celui ce este titularul dreptului, recunoscând acest drept doar judecătorului şi procurorului; astfel s-ar ajunge la situaţia în care independenţa justiţiei ar deveni un privilegiu al magistraţilor, contrar naturii sale de drept fundamental al cetăţenilor.46. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (9)] din lege, se arată că, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, Curtea a realizat o distincţie clară şi neechivocă între procedurile judiciare propriu-zise şi actele administrative extrajudiciare care privesc desfăşurarea procedurilor judiciare, distincţia fiind preluată întocmai de legiuitor. Or, autorii criticii ignoră tocmai dezlegările date de Curtea Constituţională, întregul lor raţionament bazându-se pe confuzia dintre „proceduri judiciare" şi „acte administrative extrajudiciare care privesc procedurile judiciare". Se subliniază că toate informaţiile ce vizează sau afectează administrarea justiţiei sunt şi trebuie să fie informaţii de interes public la care accesul trebuie să fie garantat. În acest mod s-a dat substanţă principiului constituţional prevăzut la art. 124 alin. (1), potrivit căruia „justiţia se înfăptuieşte în numele legii", adică în numele şi strict în temeiul unor norme juridice care nu pot fi decât publice. Prin textul adoptat legiuitorul a înţeles să prevadă în mod explicit că toate „actele administrative extrajudiciare emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare" sunt informaţii de interes public la care accesul este garantat, iar acest lucru nu poate fi eludat prin emiterea unor acte administrative infralegale sau protocoale de colaborare clasificate, care să excludă de la accesul cetăţenilor informaţii ce privesc liberul lor acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Se mai susţine că realitatea recentă a confirmat necesitatea acestei prevederi, dat fiind că, prin intermediul unor protocoale clasificate ca „secret de stat", au fost adoptate norme paralele de procedură penală, ce au fost aplicate în procese penale, fără ca părţile sa aibă cunoştinţă de existenţa lor.47. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct.18 (în varianta supusă anterior controlului de constituţionalitate) din lege referitor la art. 16 alin. (3¹) din Legea nr. 303/2004, se arată că textul atacat nu aduce nicio modificare de substanţă proiectului iniţial, din contră, legiuitorul a acţionat exact potrivit Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, pentru a face textul clar şi previzibil. 48. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)] din lege, se arată că, deşi alin. (6) al art. 19 nu a fost considerat neconstituţional, obligaţia membrilor comisiei speciale comune a fost aceea de a pune în concordanţă toate textele care au legătură între ele şi care pot afecta legea. Astfel, cu privire la comisiile de evaluare psihologică şi comisiile pentru contestaţia calificativului s-a realizat preluarea de la cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii şi transferul acestora la Plen pentru a exista aceleaşi evaluări şi proceduri de contestare atât pentru judecători, cât şi pentru procurori. Ca atare, se arată că reglementarea nu este una de substanţă, nu schimbă pe fond sensul unor texte ce nu au făcut obiectul controlului anterior al Curţii Constituţionale, astfel încât nu sunt depăşite limitele reexaminării.49. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 42 [cu referire la art. 30], pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)], pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)], pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46¹ alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului de constituţionalitate], pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, prevăzut în varianta supusă anterior controlului de constituţionalitate], se arată, în esenţă, că aceste texte au fost adoptate pentru eliminarea paralelismelor, chiar şi în cazul articolelor ce nu au fost supuse controlului de constituţionalitate, ceea ce denotă că în procedura de reexaminare au fost respectate limitele trasate de Curtea Constituţională, nefiind vorba de modificări de substanţă. Mai mult, se arată că aceste modificări sunt obligatorii pentru a se respecta normele de tehnică legislativă, ce impun eliminarea paralelismelor legislative.50. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege, se arată că, încă de la începutul dezbaterilor în Comisia specială comună, s-a convenit ca cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv Secţia pentru judecători şi Secţia pentru procurori, să preia în exclusivitate ca atribuţii cariera judecătorului şi a procurorului separat. În aceste condiţii, textele în vigoare din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor au fost modificate în aşa fel încât de la momentul începerii carierei judecătorului/procurorului şi până la eliberarea din funcţie, fiecare secţie să decidă, în mod corespunzător, cu privire la: concursuri, promovare, sancţionare. Se susţine că acest punct de vedere a fost acceptat de Curtea Constituţională, care nu a extins controlul de constituţionalitate la textele privind atribuţiile celor două secţii. Se arată că, deşi textul nu a fost supus controlului de constituţionalitate punctual, în mod normal toate textele din Legea nr. 303/2004 cu referire la cariera judecătorilor şi procurorilor urmau să fie modificate potrivit principiului adoptat de separare a carierelor. Ca atare, modificarea a fost necesară în procesul de corelare a textelor din proiect, pentru a păstra caracterul unitar al acestora, nefiind vorba de o modificare de substanţă, care să încalce limitele reexaminării. Se apreciază că textul modificator nu încalcă nici prevederile art. 125 din Constituţie, având în vedere că, potrivit alin. (2), cariera judecătorilor şi a procurorilor se stabileşte în condiţiile legii organice. Mai mult, se arată că această modificare priveşte procedura de numire la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fiind absolut legitim şi constituţional ca această prerogativă să aparţină Secţiei de judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii. Această modificare se impune cu atât mai mult cu cât promovarea procurorilor la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie este de competenţa Secţiei pentru procurori, astfel încât, pentru a se respecta caracterul unitar al legiferării, se impunea această modificare a textului atacat. 51. Cu privire la art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) şi la eliminarea alin. (9) şi (10)] din lege, se apreciază că sunt valabile, de asemenea, considerentele anterior menţionate, subliniindu-se că modificarea art. 53 alin. (1) a fost determinată şi de constatările cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018 cu referire la eliminarea Preşedintelui României din procedura de numire a preşedintelui şi vicepreşedinţilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; totodată, alin. (9) şi (10) ale art. 53 au fost eliminate şi conţinutul acestor texte a fost introdus în alin. (1) din raţiuni de tehnică legislativă.52. Cu privire la art. I pct. 94 [cu referire la abrogarea art. 56] din lege, se arată că art. 56 se suprapunea cu noua prevedere a art. 51 alin. (1), care acoperă şi situaţia reglementată de art. 56, chiar dacă nu există o identitate între instanţele unde sunt ocupate funcţiile de conducere. Prin urmare, se susţine că singura condiţie cerută judecătorilor sau procurorilor pentru a ocupa, la încetarea funcţiei, o altă funcţie de conducere la aceeaşi instanţă sau parchet sau să revină în funcţii de execuţie la instanţele sau parchetele pe care le-au condus sau de unde provin este ca această funcţie de conducere/execuţie să fi fost ocupată de judecători sau procurori, indiferent de instanţa sau parchetul la care au funcţionat.53. Cu privire la art. I pct.99 [cu referire la art. 58 alin. (1²)] din lege, se arată că modificarea operată se încadrează în considerentele Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 173. Procedura referitoare la posturile vacante, eliberarea din funcţie, ocuparea în cazul rezervării postului este reglementată în art. 134¹ din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, motiv pentru care reluarea procedurii respective în Legea nr. 303/2004 ar fi generat o excepţie de neconstituţionalitate. Textul antereferit prevede situaţia vacantării din alte cauze, pe o perioadă mai mare de un an, în care se include şi situaţia din textul atacat, astfel încât reluarea sa în cadrul unui nou text ar fi fost neconstituţională. Se mai subliniază că soluţia legislativă cuprinsă la art. 58 alin. (1²) este clară, precisă, fiind evident faptul că nu încalcă principiul respectării obligatorii a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.54. Cu privire la art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] din lege, se arată că prin modificarea adoptată de Parlament nu s-au încălcat prevederile art. 147 alin. (2) din Constituţie, ci s-au respectat prevederile art. 41 privind dreptul la muncă, art. 45 privind libertatea economică şi ale art. 47 alin. (1) privind nivelul de trai. Se arată că, din analiza textului, motivele suspendării sunt determinate de existenţa unor cercetări penale sau cauze aflate pe rolul instanţelor în care judecătorul sau procurorul este suspendat din funcţie, precum şi de situaţiile ivite ca urmare a aplicării unor sancţiuni disciplinare. Există posibilitatea, pe care parlamentarii au avut-o în vedere, ca perioada suspendării să fie îndelungată, astfel încât în acest timp judecătorul sau procurorul să fie lipsit de orice fel de posibilitate de a dobândi venituri. În perioada suspendării, judecătorul sau procurorul nu poate îndeplini activităţi ale funcţiilor respective, putând, în schimb, să exercite alte funcţii care să îi poată asigura un nivel de trai. Nu se contestă faptul că la încetarea perioadei de suspendare, atunci când există această posibilitate, judecătorul sau procurorul poate reveni în funcţia deţinută anterior suspendării. A forţa judecătorul sau procurorul ca pe perioada suspendării să demisioneze este neconstituţional, pentru că se încalcă drepturile acestuia, fiind, astfel, silit să renunţe la demnitatea sa. Pe de altă parte, se arată că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate extind nepermis considerentele Curţii Constituţionale la alte situaţii decât cele avute în vedere de aceasta. Curtea, în Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, se referă la o situaţie particulară, aceea în care suspendarea din funcţie este solicitată de magistrat. Or, în această situaţie, Curtea a reţinut că mecanismul reglementat poate fi folosit pentru a eluda regimul interdicţiilor şi incompatibilităţilor pe perioada suspendării, fapt ce nu poate fi admis. Se mai arată că, în mod evident, acest raţionament nu este valabil pentru situaţiile în care suspendarea nu este generată de voinţa magistratului, ci de un factor exterior acestuia, astfel încât nu se pune problema eludării incompatibilităţilor prin mecanismul suspendării.55. Cu privire la art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] din lege, se arată că acesta este de fapt o reluare a textului care deja a fost adoptat, dar pentru o mai bună claritate s-a considerat necesară reformularea sa. În cadrul procedurii de reexaminare, respectând regulile de tehnică legislativă, textul a fost modificat astfel încât fiecare nou alineat sau literă să corespundă unei ipoteze juridice, la care să se poată face referinţă mai uşor ulterior. Cu privire la introducerea avizului conform al fiecărei secţii pentru sesizările vizând apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblu, se arată că aceasta a fost necesară pentru a se asigura caracterul unitar al legii din perspectiva separării carierelor, principiu legiferat ca atare în mod distinct în partea introductivă a Legii nr. 303/2004. Se arată că unul dintre obiectivele modificărilor aduse legilor justiţiei este separarea profesiei de judecător de cea de procuror, stabilită prin lege organică. În aceste condiţii, în mod corect, fiecare secţie are drepturi şi obligaţii clar delimitate, care nu contravin dispoziţiilor art. 133 din Legea fundamentală, Consiliul Superior al Magistraturii fiind garantul independenţei justiţiei. Se susţine că, prin introducerea avizului conform al fiecărei secţii, nu se restrânge dreptul Plenului, ci se concretizează obligativitatea respectării hotărârilor adoptate de către secţii cu privire la judecători sau procurori. În situaţia în care avizul secţiei nu ar fi conform, ar putea exista, la momentul adoptării în Plen, hotărâri potrivnice judecătorilor sau procurorilor pe care secţiile nu le-au acceptat. Exemplificativă este situaţia în care o hotărâre a Secţiei pentru procurori (care are o componenţă de 5 procurori) este supusă avizului Plenului, acesta fiind compus din 9 judecători, 2 reprezentanţi ai societăţii civile şi 5 procurori. În concluzie, se menţionează că art. 75 este redactat într-o formă clară şi fără echivoc şi nu contravine dispoziţiilor constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (5).56. Cu privire la art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), (8) şi (11)] din lege, se arată că termenii şi raţionamentul definiţiei erorii judiciare sunt preluaţi integral din considerentele Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, prin urmare, nu se poate susţine că soluţiile ar fi neclare sau echivoce. Se mai arată că art. 96 alin. (3) lit. b) prevede atât situaţiile generatoare de erori judiciare cauzate de judecători, cât si de procurori, dacă produc o vătămare de o anumite intensitate, implementând paragraful 217 din Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Astfel, din textul definiţiei erorii judiciare de la alin. (3), rezultă clar că eroarea se produce în cursul procedurilor judiciare, nefiind condiţionată de culpa magistratului. În acord însă cu considerentele Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, legiuitorul a ales o definiţie a erorii judiciare în care sunt precizate condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a fi în prezenţa unei erori judiciare, văzute distinct de o greşeală de judecată. Art. 96 alin. (4) introduce modificări privind aplicabilitatea dispoziţiilor din Codul civil şi Codul de procedură civilă, precum şi cele din Codul de procedură penală. Această precizare era necesară fiind vorba de o răspundere civilă care nu se suprapune cu răspunderea penală şi disciplinară pentru care însă, din punct de vedere procedural, sunt necesar a fi aplicate dispoziţiile celor două coduri. Răspunderea civilă nu poate fi în afara prevederilor Codului civil şi ale Codului de procedură civilă şi, prin urmare, în mod corect, s-a modificat alin. (4). Este adevărat că normele de procedură penală se aplică în situaţia în care există o tragere la răspundere penală, dar menţionarea lor în cuprinsul alin. (4) are ca scop obţinerea unei delimitări între cele două tipuri de răspundere, civilă şi penală. Prin reglementarea inclusă în alin. (4), această situaţie este rezolvată pentru viitor, pentru că definiţia generală dată de art. 96 este definiţia-cadru, ce poate fi însă completată prin norme speciale incluse în codurile de procedură penală sau civilă, după caz. Această soluţie corespunde Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, paragraful 213. Trimiterea la cele două coduri era necesară şi pentru a permite repararea erorilor judiciare şi în alte situaţii speciale, definite ca atare de codurile de procedură civilă sau penală, în condiţiile în care acest text nu poate acoperi toate situaţiile specifice în care se impune repararea erorii - cum ar fi situaţia în care o eroare judiciară este determinată de încălcarea dreptului Uniunii Europene, unde condiţiile sunt speciale şi obligatorii, fiind stabilite de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.57. Cu privire la modificarea operată asupra art. 96 alin. (7), se arată că trimiterea la art. 74¹ din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii a fost realizată din raţiuni de tehnică legislativă. Cu privire la modificarea operată asupra art. 96 alin. (8), pentru respectarea prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, s-a introdus în Legea nr. 317/2004 obligaţia Inspecţiei Judiciare, formată din judecători şi procurori, de a întocmi un raport pe care să îl înainteze Ministerului Finanţelor Publice, acesta urmând să aprecieze dacă introduce sau nu o acţiune în regres. Soluţia este una perfect constituţională, pentru că îmbină cele două deziderate cerute de considerentele precizate: pe de-o parte, evită arbitrarul în evaluarea deciziei de a se introduce acţiunea în regres, deoarece această decizie are la bază un raport al Inspecţiei Judiciare, care conţine suficiente elemente care să permită luarea unei decizii în cunoştinţă de cauză, şi, în acelaşi timp, lasă statului puterea de a evalua şi a decide exercitarea acţiunii în regres, ca unic titular al acesteia, conform dispoziţiilor constituţionale. Astfel, pentru a preîntâmpina situaţia în care funcţionarii Ministerului Finanţelor Publice ar evita să promoveze acţiuni în regres de frica eşecului sau de teamă că pot fi acuzaţi de presiuni asupra judecătorilor, precum şi pentru a evita un arbitrar până la urmă - împotriva unor magistraţi s-ar exercita regresul, împotriva altora nu, fără analize pertinente -, soluţia legislativă a fost aceea de a introduce un raport consultativ întocmit de Inspecţia Judiciară, care să ajute funcţionarii Ministerului Finanţelor Publice în luarea deciziei pentru acţiunea în regres. Aşadar, nu Inspecţia Judiciară decide dacă s-a comis eroarea cu gravă neglijenţă, ci doar verifică dacă există indicii în acest sens, decizia finală fiind a Ministerului Finanţelor Publice. Soluţia adoptată respectă şi dezideratul de a lăsa opţiunea Ministerului Finanţelor Publice de a introduce acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, în situaţia în care apreciază că acesta a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Sarcina probei va fi în seama statului, aşa că Ministerul Finanţelor Publice - şi nu Inspecţia Judiciară - va trebui să demonstreze în cadrul acţiunii în regres că judecătorul sau procurorul a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Această soluţie exclude şi stabilirea unei căi de atac distincte împotriva raportului efectuat de Inspecţia Judiciară. Aşa cum s-a arătat, acesta are un rol consultativ, menit să ofere Ministerului Finanţelor Publice suficiente elemente care să permită o evaluare proprie efectivă. Dacă acest raport ar fi supus distinct cenzurii instanţei, acesta şi-ar schimba caracterul din consultativ în obligatoriu, stabilind cu autoritate de lucru judecat reaua-credinţă sau grava neglijenţă a judecătorului sau procurorului, înainte de a fi supus evaluării Ministerului Finanţelor Publice şi excluzând ulterior opţiunea acestuia, din moment ce hotărârea este opozabilă şi acestuia.58. Cu privire la soluţia legislativă cuprinsă în art. 96 alin. (11), se arată că, în urma modificărilor realizate în domeniul răspunderii patrimoniale a magistraţilor, Parlamentul a considerat că se impune un nou atribut al Consiliului Superior al Magistraturii, stabilit prin legea sa organică, care să aplice procedura privind asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Ceea ce s-a urmărit prin alin. (11) al art. 96 a fost, pe de-o parte, adoptarea unei măsuri suplimentare de protecţie a judecătorilor sau procurorilor, iar, pe de altă parte, obligaţia Consiliului Superior al Magistraturii, în calitate de garant al independenţei justiţiei, de a stabili condiţiile privind asigurarea profesională obligatorie de acelaşi fel pentru toţi judecătorii şi procurorii. 59. Cu privire la revenirea la art. 99¹ din forma în vigoare a legii, se arată că definiţia iniţială din proiectul de lege a relei-credinţe şi a gravei neglijenţe a fost constatată ca fiind neconstituţională, astfel încât a revenit legiuitorului obligaţia de a pune în acord proiectul cu decizia Curţii. Ca atare, în urma lecturării considerentelor deciziei, a fost votată revenirea la soluţia din textul în vigoare, renunţându-se la modificarea definiţiilor. Punerea în acord a unui text constatat neconstituţional cu decizia Curţii poate fi făcută în două modalităţi: prin renunţarea la textul declarat neconstituţional sau prin modificarea lui, astfel încât să corespundă exigenţelor arătate de Curte; în cazul de faţă, se arată că Parlamentul a optat pentru prima variantă.60. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Textul constituţional menţionat se referă strict la examinarea constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament înainte de adoptarea acestora. Este adevărat că legea criticată nu este încă promulgată de Preşedintele României, dar s-a parcurs deja o procedură de control al constituţionalităţii acesteia, finalizată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În urma verificării constituţionalităţii legii criticate, instanţa de contencios constituţional a constatat anterior că unele prevederi ale acesteia nu erau conforme dispoziţiilor constituţionale. În consecinţă, în cele două Camere legislative a fost parcursă procedura reexaminării legii. După reexaminare, aceeaşi lege face obiectul unei noi sesizări la Curtea Constituţională, deşi o asemenea procedură nu este reglementată nici în Constituţie, nici în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.61. Prin urmare, se apreciază că, în realitate, Curtea Constituţională nu urmează să se pronunţe asupra unei legi noi, adoptate de Parlament, aşa cum greşit pretind semnatarii sesizării, ci asupra aceleiaşi legi supuse anterior controlului de constituţionalitate. Or, Curtea Constituţională nu poate să verifice de două ori constituţionalitatea aceleiaşi legi din iniţiativa aceluiaşi titular al dreptului de sesizare. Numai Preşedintele României mai are dreptul, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, să sesizeze Curtea Constituţională în termenul de 10 zile prevăzut în art. 77 alin. (3) din Constituţie.62. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.63. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.64. Curtea Constituţională a fost sesizată, prin Hotărârea nr. 1 din 29 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cu obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.448 din 30 martie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 462A/2018.65. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, se arată că art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)] din legea criticată încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5), art. 41 alin. (1) şi art. 125, în sensul că noţiunea de „inapt", care nu este definită în contextul unei evaluări specifice activităţii desfăşurate de judecător sau procuror, ar putea afecta nu doar dreptul la exercitarea funcţiei de judecător sau procuror, ci însăşi exercitarea dreptului la muncă, în sens larg, corespunzător pregătirii profesionale a acestuia.66. Se mai arată că legea organică nu reglementează procedura care conduce la declararea ca „inapt" a magistratului, cu posibila consecinţă a excluderii din magistratură, lăsând, însă, la dispoziţia organului administrativ (Consiliul Superior al Magistraturii) să hotărască normele incidente, deşi, conform principiului simetriei, atât procedura de numire în funcţia de judecător sau procuror, cât şi cea prin care se poate ajunge la pierderea acestei calităţi în condiţiile în care s-a constatat că magistratul este inapt trebuie stabilite prin acte normative cu aceeaşi forţă juridică, iar nu printr-o normă inferioară, precum în cazul de faţă. În acest sens, este invocată jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013 şi Decizia nr. 244 din 19 aprilie 2016. În concluzie, prevederile art. 42¹ alin. (3), făcând trimitere la actele administrative inferioare legii, în absenţa unor norme cu forţa juridică a legii organice, contravin dispoziţiilor art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie.67. Cu privire la dispoziţiile art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi alin. (8) teza întâi] din lege, se arată că sunt contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, având un conţinut neclar şi confuz. Aceste dispoziţii legale, instituind în sarcina magistraţilor o răspundere materială, excedează şi derogă de la art. 52 alin. (3) din Constituţie, care asigură un echilibru perfect între necesitatea asigurării cadrului legal şi instituţional al funcţionării unei justiţii independente şi drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârşirii unei erori judiciare. Se apreciază că sintagmele „încălcarea drepturilor fundamentale absolute" şi „drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei", ce au fost raportate din perspectiva tehnicii legislative folosite la noţiunea de eroare judiciară, sunt de natură a crea confuzii cu privire la sfera examinării acestora în condiţiile unei situaţii concrete, fiind, în acelaşi timp, lipsite de previzibilitate. De asemenea, sintagma „s-a soluţionat o situaţie litigioasă contrar realităţii faptice sau juridice" echivalează cu repunerea în discuţie a chestiunilor de fapt sau de drept tranşate definitiv în procedura reparării pagubei. Se concluzionează, pe cale de consecinţă, în sensul că nu s-a respectat Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, care a precizat în mod expres şi clar criteriile de definire a erorii judiciare. Cu alte cuvinte, prin formularea adoptată, legiuitorul a realizat o translaţie a considerentelor cuprinse în decizia Curţii Constituţionale, omiţând să reglementeze condiţiile dispuse de instanţa constituţională, accentuând şi mai mult neclaritatea legii, prin caracterul evaziv şi imprevizibil al următoarelor formulări: „în mod vădit, incontestabil", „s-a soluţionat o situaţie litigioasă", „neregularitate în modul de desfăşurare a procedurilor judiciare" sau „vătămare gravă".68. Se mai arată că dispoziţiile legale care reglementează exercitarea acţiunii în regres introduc un criteriu extrinsec şi un dublu standard de apreciere din partea unei instituţii exterioare puterii judecătoreşti, cum este Ministerul Finanţelor Publice, care prin această evaluare proprie aduce atingere independenţei sistemului judiciar, întrucât aceasta se adaugă evaluării făcute de Inspecţia Judiciară, singurul organ cu atribuţii de verificare independentă asupra răspunderii magistraţilor. Spre deosebire de verificarea Inspecţiei Judiciare, care are valoare consultativă, în cazul evaluării Ministerului Finanţelor Publice nu există nicio minimă prevedere cu privire la criterii, titulari concreţi, procedură, ceea ce duce la dublarea competenţelor instituţiilor implicate în procedura răspunderii. Caracterul imprevizibil al textului criticat se susţine şi prin atribuirea unui rol consultativ evaluării Inspecţiei Judiciare, în raport cu evaluarea unei entităţi dintr-o altă autoritate, respectiv autoritatea executivă, căreia i se conferă caracter decisiv.69. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere.70. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este neîntemeiată.71. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care privesc art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)] din lege, se arată că acesta este un text care nu a fost atacat în prima fază la Curtea Constituţională şi asupra căruia nici Curtea nu şi-a extins controlul de constituţionalitate, prin urmare, este implicit conform cu prevederile Legii fundamentale (în speţă, art. 42¹ din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu a fost contestat la Curte în prima etapă şi, drept urmare, nu a fost supus reexaminării). Pe fond, se arată că textul criticat este constituţional.72. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi alin. (8) teza întâi] din lege, se arată că acestea sunt neîntemeiate, invocându-se atât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018.73. Preşedintele Senatului apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate formulată este inadmisibilă, întrucât nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute în art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie. Textul constituţional menţionat se referă strict la examinarea constituţionalităţii legilor adoptate de Parlament înainte de adoptarea acestora. Este adevărat că legea criticată nu este încă promulgată de Preşedintele României, dar s-a parcurs deja o procedură de control al constituţionalităţii acesteia, finalizată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În urma verificării constituţionalităţii legii criticate, instanţa de contencios constituţional a constatat anterior că unele prevederi ale acesteia nu erau conforme dispoziţiilor constituţionale. În consecinţă, în cele două Camere legislative a fost parcursă procedura reexaminării legii. După reexaminare, aceeaşi lege face obiectul unei noi sesizări la Curtea Constituţională, deşi o asemenea procedură nu este reglementată nici în Constituţie, nici în Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.74. Prin urmare, se apreciază că, în realitate, Curtea Constituţională nu urmează să se pronunţe asupra unei legi noi, adoptate de Parlament, aşa cum greşit pretind semnatarii sesizării, ci asupra aceleiaşi legi supuse anterior controlului de constituţionalitate. Or, Curtea Constituţională nu poate să verifice de două ori constituţionalitatea aceleiaşi legi din iniţiativa aceluiaşi titular al dreptului de sesizare. Numai Preşedintele României mai are dreptul, potrivit art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, să sesizeze Curtea Constituţională în termenul de 10 zile prevăzut în art. 77 alin. (3) din Constituţie.75. Guvernul nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.76. Curtea, având în vedere obiectul sesizărilor de neconstituţionalitate, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a dispus conexarea Dosarului nr. 462A/2018 la Dosarul nr. 461A/2018, care este primul înregistrat.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:77. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, art. 10, art. 15 şi art. 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.78. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. În realitate, criticile punctuale vizează art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) şi (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46¹ alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) şi la eliminarea art. 53 alin. (9) şi (10)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (1²)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] şi pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi şi alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. De asemenea, obiect al controlului îl constituie legea în ansamblul său, din perspectiva criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, precum şi prin raportare la art. 147 alin. (2) din Constituţie în ceea ce priveşte eliminarea fostului art. I pct. 18 [cu referire la art. 16 alin. (3¹) în forma existentă anterior pronunţării Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018]. Prin urmare, textele legale criticate în mod punctual au următorul cuprins:

– Art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)-d)]: „(1) Funcţiile de judecător, procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia:a)funcţiilor didactice din învăţământul superior, aşa cum acestea sunt definite de legislaţia în vigoare;b)funcţiilor din structurile autorităţii judecătoreşti, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri;c)funcţiilor din cadrul Ministerului Justiţiei sau unităţilor subordonate acestuia;d)funcţiile prevăzute la lit. b) şi c) pot fi ocupate doar prin detaşare".

– Art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) şi (9)]: (1) Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, personalul de specialitate juridică asimilat acestora, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex personalului de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi parchetelor nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai vreunui serviciu de informaţii.
(2) Încălcarea dispoziţiilor alin. (1) conduce la eliberarea din funcţia deţinută, inclusiv cea de judecător sau procuror.
(3) Persoanele prevăzute la alin. (1) completează anual o declaraţie olografă pe propria răspundere, potrivit legii penale, din care să rezulte că nu au fost şi nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai niciunui serviciu de informaţii. Declaraţiile se depun şi se arhivează la compartimentul de resurse umane.
(4) Serviciilor de informaţii le este interzis să racoleze persoanele prevăzute la alin. (1) ca lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori. Încălcarea acestei interdicţii este infracţiune împotriva independenţei justiţiei şi se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani. În cazul în care infracţiunea este comisă de un ofiţer cu funcţii de conducere sau la instigarea acestuia, limitele pedepsei se majorează cu jumătate. Tentativa se pedepseşte.
(5) Verificarea veridicităţii datelor din declaraţiile prevăzute la alin. (2) se face individual pentru fiecare declaraţie de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării anual, din oficiu, sau ori de câte ori este sesizat de Ministerul Justiţiei, Secţia pentru judecători sau Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul sau procurorul vizat.
(6) Rezultatul verificărilor se comunică din oficiu Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi, la cerere oricărei persoane.
(7) Actul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării prevăzut la alin. (6) poate fi contestat în instanţă de către orice persoană care justifică un interes legitim, conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile prevăzute la art. 7 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, nu sunt aplicabile. [...]
(9) Informaţiile care privesc statutul judecătorilor şi procurorilor, organizarea judiciară, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, cooperarea instituţională între instanţe şi parchete, pe de o parte, şi orice autoritate publică, pe de altă parte, precum şi actele administrative extrajudiciare emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare, prin derogare de la prevederile art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, cu modificările şi completările ulterioare, constituie informaţii de interes public, la care accesul liber este garantat".– Art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]: „(6) Componenţa comisiilor prevăzute de alin. (3) şi (4) va fi stabilită de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, după caz".

– Art. I pct. 42 [cu referire la art. 30]: „Articolul 30 se abrogă".

– Art. I pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]: „(3) Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor prevăzuţi la alin. (1)".

– Art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)]: „Dacă în urma evaluării psihologice, judecătorul, procurorul, magistratul-asistent sau personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor primeşte calificativul «inapt», acesta este obligat să urmeze un program de consiliere psihologică cu o durată de cel mult 6 luni, urmând ca judecătorul sau procurorul să fie supus unei noi evaluări".

– Art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]: „(1) Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face numai prin concurs organizat ori de câte ori este necesar, în limita posturilor vacante, de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii".

– Art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) ]: „(1) Preşedintele, vicepreşedinţii şi preşedinţii de Secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani".

– Art. I pct. 94 [cu referire la art. 56]: „Articolul 56 se abrogă".

– Art. I pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (1²)]: „(1²) În cazul în care judecătorul sau procurorul îşi manifestă opţiunea de a exercita o funcţie la instituţii ale Uniunii Europene sau organizaţii internaţionale, acesta este eliberat din funcţia de judecător sau procuror cu rezervarea postului".

– Art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)]: „(3) În perioada suspendării din funcţie dispuse în temeiul alin. (1) lit. a)-a²) şi lit. c)-e) şi alin. (1¹), judecătorului şi procurorului nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8 şi nu i se plătesc drepturile salariale, dar i se plătesc asigurările sociale de sănătate. Această perioadă nu constituie vechime în muncă şi în magistratură". – Art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)]: „(2) Sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său se soluţionează, la cerere sau din oficiu, de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul conform al fiecărei secţii".

– Art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi şi alin. (11) teza întâi]: „(3) Există eroare judiciară atunci când, în cadrul procedurilor judiciare: a)s-au încălcat norme de drept material sau procesual, fapt ce a condus la încălcarea drepturilor fundamentale absolute ale persoanei; b)prin încălcarea în mod vădit, incontestabil a normelor de drept material sau procesual, s-a soluţionat o situaţie litigioasă contrar realităţii faptice sau juridice ori s-a produs neregularitate în modul de desfăşurare a procedurilor judiciare, iar aceasta nu a fost remediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, producând în acest mod o vătămare gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. (4) Dispoziţiile alin. (3) se completează în materie penală cu cele stabilite de Codul de procedură penală, iar în materie civilă cu cele stabilite de Codul civil şi Codul de procedură civilă. [...](7) În termen de 2 luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută de alin. (6), Ministerul Finanţelor Publice va sesiza Inspecţia Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, potrivit procedurii prevăzute de art. 74¹ din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.(8) Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, va exercita acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecţiei Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. [...](11) Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiţii, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".79. De asemenea, prin prisma art. 147 alin. (2) din Constituţie, se critică eliminarea din textul actual al legii a dispoziţiilor art. I pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46¹ alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] şi pct. 88 [cu referire la eliminarea art. 53 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] din lege, care aveau următorul cuprins: – Art. 28 alin. (4): „Prevederile art. 19 alin. (5) se aplică în mod corespunzător";

– Art. 46¹ alin. (2): „Concursul pentru promovarea efectivă a judecătorilor şi procurorilor se organizează, anual sau ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii";

– Art. 50 alin. (6): „La calcularea condiţiilor minime de vechime prevăzute la alin. (1) nu se ia în considerare perioada în care judecătorul sau procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie";

– Art. 53 alin. (9) şi (10): „(9) Preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani şi care nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani. Dispoziţiile alin. (3)-(6) se aplică în mod corespunzător.
(10) Revocarea din funcţie a preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii - Secţia pentru judecători, care se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute la art. 51 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător".80. În fine, tot prin prisma art. 147 alin. (2) din Constituţie, este criticată legea adoptată pentru faptul că nu a preluat în conţinutul său normativ art. I pct. 18 [în varianta supusă anterior controlului de constituţionalitate cu referire la art. 16 alin. (3¹)], care prevedea: „(3¹) Organizarea şi planificarea stagiilor de practică, inclusiv durata fiecăruia, se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii". 81. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (5) privind securitatea raporturilor juridice şi calitatea legii, art. 26 alin. (1) privind viaţa intimă, familială şi privată, art. 31 alin. (1) privind limitele dreptului la informaţie, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 49 în componenta sa referitoare la protecţia minorilor, art. 52 alin. (3) privind răspunderea magistraţilor, art. 69 alin. (2) privind mandatul reprezentativ, art. 73 alin. (3) lit. j) şi l) privind domeniile rezervate legii organice, art. 125 privind statutul judecătorilor, art. 126 alin. (2) privind procedura de judecată, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii şi art. 147 alin. (2) şi (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 82. De asemenea, sunt invocate: – pct. 53 din cadrul secţiunii a - Răspunderea penală a capitolului B Răspunderea penală, civilă şi disciplinară a judecătorilor din Avizul Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni nr. 3/2002 asupra principiilor şi regulilor privind imperativele profesionale aplicabile judecătorilor şi în mod deosebit a deontologiei, comportamentelor incompatibile şi imparţialităţii, aviz emis în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei. Pct. 53 al avizului prevede: „Cu toate acestea, dacă practica curentă nu exclude complet răspunderea penală a judecătorilor pentru erori neintenţionate în exercitarea îndatoririlor lor, CCJE nu priveşte introducerea acestei răspunderi nici ca general acceptabilă şi nici ca fiind de încurajat. Judecătorul nu trebuie să lucreze sub ameninţarea unei pedepse pecuniare, cu atât mai puţin a uneia cu închisoarea, a cărei prezenţă poate, chiar subconştient, să îi afecteze judecata";

– pct. 20-22 din Magna Carta Judecătorilor, adoptată de Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni la 17 noiembrie 2010, potrivit cărora:20. Pentru săvârşirea oricărei infracţiuni fără legătură cu funcţia sa, judecătorul trebuie să fie responsabil penal în condiţiile dreptului comun. Pentru fapte legate de atribuţiile sale dar care nu sunt comise cu intenţie, nu poate fi antrenată responsabilitatea penală a judecătorului. 21. Erorile judiciare trebuie remediate în cadrul unui sistem adecvat de căi de atac. Orice remediu pentru alte deficienţe în administrarea justiţiei presupune exclusiv responsabilitatea statului. 22. Pentru exercitarea atribuţiilor sale, nu este potrivit ca un judecător să fie expus unei responsabilităţi personale chiar dacă este vorba de o acţiune de regres din partea statului, cu excepţia cazului când a comis o încălcare intenţionată a atribuţiilor sale
(1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate83. Curtea constată că sesizările formulate îndeplinesc condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul obiectului lor, fiind vorba de o lege adoptată şi nepromulgată, cât şi sub cel al titularului dreptului de sesizare, acestea fiind formulate de un număr de 89 de deputaţi, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în condiţiile art. 25 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se constituie în Secţii Unite pentru: [...] c) sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare". 84. Susţinerile preşedintelui Senatului, în sensul că, după reexaminare, legea nu mai poate face obiectul controlului a priori de constituţionalitate, întrucât Curtea nu urmează a se pronunţa asupra unei legi noi, adoptate de Parlament, ci asupra aceleiaşi legi care a fost deja supusă controlului de constituţionalitate, nu pot fi reţinute. În acest context, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a mai fost confruntată cu astfel de situaţii, respectiv ca, ulterior reexaminării legii în condiţiile art. 147 alin. (2) din Constituţie, să fie sesizată cu o obiecţie de neconstituţionalitate, aspect care nu a dus eo ipso la soluţia de inadmisibilitate a unei astfel de sesizări. Din contră, spre exemplu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 419 din 18 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, pronunţată tot într-un control a priori de constituţionalitate, s-a constatat că Parlamentul a pus de acord cu Decizia Curţii nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, textele de lege care anterior au fost constatate ca fiind neconstituţionale prin decizia menţionată. Exercitând acest control de constituţionalitate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea a precizat că examinează „modul în care Parlamentul României a pus de acord prevederile Legii privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005". 85. În acelaşi sens, Curtea reţine Decizia nr. 308 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 309 din 9 mai 2012, Decizia nr. 195 din 3 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 18 aprilie 2013, Decizia nr. 319 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 4 iulie 2013, Decizia nr. 581 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 737 din 22 septembrie 2016, sau Decizia nr. 47 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 7 martie 2018.
(2) Parcursul legislativ al legii analizate86. Propunerea legislativă a fost iniţiată de 10 deputaţi şi senatori, fiind înregistrată la Camera Deputaţilor la data de 31 octombrie 2017. Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, în şedinţa sa din 31 octombrie 2017, având în vedere art. 1 lit. j) din Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 776 din 29 septembrie 2017, a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 4 decembrie 2017. 87. Propunerea legislativă a fost adoptată de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră de reflecţie, în data de 11 decembrie 2017 [voturi pentru = 179, contra = 90, abţineri = 0, nu au votat = 3]. 88. La data de 11 decembrie 2017, propunerea legislativă adoptată de Camera Deputaţilor a fost transmisă Senatului, iar Biroul permanent al Senatului, în şedinţa sa din 11 decembrie 2017, a transmis propunerea legislativă Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, în vederea întocmirii raportului. Raportul asupra propunerii legislative a fost întocmit de această comisie şi depus la 19 decembrie 2017. Propunerea legislativă a fost adoptată de Senat, în calitate de Cameră decizională, la data de 19 decembrie 2017 [voturi pentru = 80, contra = 0, abţineri = 0]. 89. La data de 21 decembrie 2017, respectiv 22 decembrie 2017, Curtea Constituţională a fost sesizată cu două obiecţii de neconstituţionalitate, pe care le-a admis, în parte, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 199 din 5 martie 2018. 90. În procesul de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, prima Cameră sesizată a fost Camera Deputaţilor, potrivit Constituţiei. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 20 martie 2018. La aceeaşi dată, Plenul Camerei Deputaţilor a adoptat legea [voturi pentru = 190, contra = 98, abţineri = 2]. 91. Legea astfel adoptată a fost transmisă Senatului, în calitate de Cameră decizională. Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei a adoptat un raport de admitere, cu amendamente, la data de 26 martie 2018. La aceeaşi dată, Plenul Senatului a adoptat legea [voturi pentru = 83, contra = 36, abţineri = 0]. 92. La data de 29 martie 2018, respectiv 30 martie 2018, Curtea Constituţională a fost sesizată cu prezentele obiecţii de neconstituţionalitate.
(3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate(3.1) Criticile de neconstituţionalitate extrinsecă 93. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate care privesc faptul că în procedura de reexaminare a legii competenţa de a dezbate şi adopta un raport cu privire la legea criticată revenea comisiilor permanente de specialitate, şi nu celei speciale înfiinţate prin Hotărârea Parlamentului României nr. 69/2017 privind constituirea Comisiei speciale comune a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, se constată că, prin Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 28 februarie 2018, paragraful 62, Curtea a statuat că „o comisie specială, astfel cum ilustrează şi denumirea sa, impune o procedură specială, distinctă de cea generală, competenţa sa făcând inutilă parcurgerea procedurii generale de avizare sau adoptare a unui raport. Din moment ce comisia specială întocmeşte un raport asupra unui proiect/propuneri legislative, este inutil ca o comisie permanentă să întocmească un al doilea raport deoarece s-ar ajunge la crearea unei proceduri care ar dubla obligaţia iniţială de întocmire a raportului. Astfel cum s-a arătat, comisia specială comună nu are drept de iniţiativă legislativă, astfel că rolul ei este de a întocmi un raport asupra unui proiect/propuneri legislative care formează obiectul său de activitate, ceea ce înseamnă că ab initio competenţa comisiei permanente este exclusă din această procedură specială. Prin urmare, în această situaţie, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, raportul asupra iniţiativei legislative trebuind, în mod firesc, să fie solicitat comisiei speciale comune. Astfel, în dezbaterea şi adoptarea raportului, oricare dintre membrii comisiei speciale comune, fie deputaţi, fie senatori, poate propune şi vota amendamente, indiferent că procedura se află în faţa Camerei Deputaţilor sau Senatului, iar prezentarea raportului în faţa Camerei de reflecţie sau decizionale urmând a fi realizată în aceleaşi condiţii. De asemenea, Curtea mai reţine că, odată constituită o asemenea comisie, ea trebuie înzestrată cu instrumente şi proceduri care să o facă funcţională şi eficientă. În caz contrar, ea s-ar comporta ca orice altă comisie permanentă, neputând, astfel, răspunde unei nevoi sociale însemnate care, de fapt, a stat la baza instituirii sale". 94. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că în procedura de reexaminare a legii, conform art. 147 alin. (2) din Constituţie, comisia specială comună îşi menţine competenţa de a dezbate şi adopta raportul. Se poate observa că, din moment ce legea a fost adoptată prin parcurgerea unei proceduri speciale prin mijlocirea unei comisii speciale comune, cu atât mai mult în procedura de reexaminare a acesteia, derulată ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018, se impune urmarea aceleiaşi proceduri. Chiar dacă Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017 nu a prevăzut expressis verbis această ipoteză, este lesne de înţeles că procesul de examinare, modificare şi completare a tuturor actelor normative cu incidenţă asupra justiţiei, în vederea reformării sistemului judiciar, obiectiv pentru care a fost creată Comisia specială comună, se finalizează prin adoptarea legilor în cauză. Prin urmare, procesul legislativ cu privire la aceste legi se încheie după adoptarea lor definitivă, aceasta implicând atât punerea de acord cu deciziile de neconstituţionalitate pronunţate de Curtea Constituţională în cadrul controlului a priori de constituţionalitate, cât şi pronunţarea asupra cererii de reexaminare formulate de Preşedintele României. De abia la acest moment se încheie misiunea comisiei speciale comune, epuizându-se, astfel, şi procedura specială parlamentară de adoptare a legilor în cauză. Aşa cum a arătat Curtea în decizia precitată, birourile permanente ale fiecărei Camere trebuie să aplice procedura specială, astfel că, în mod firesc, atât raportul asupra iniţiativei legislative, cât şi cel asupra legii, întocmit ca urmare a reexaminării prevăzute de art. 77 alin. (2) sau art. 147 alin. (2) din Constituţie, se solicită tot comisiei speciale comune. În consecinţă, Curtea reţine că procedura parlamentară aplicabilă reexaminării este o continuare şi o prelungire a procedurii legislative speciale iniţiate prin Hotărârea Parlamentului nr. 69/2017. 95. Prin urmare, legea, în ansamblul său, prin prisma criticilor formulate, nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind respectate rolul şi misiunea comisiilor speciale comune în procedura de reexaminare a legii. 96. Cu privire la criticile care privesc, pe de o parte, nerespectarea termenului de 3 zile dintre data difuzării raportului asupra legii şi data fixată pentru dezbaterea legii în plenul celor două Camere, termen prevăzut de art. 69 din Regulamentul Camerei Deputaţilor şi art. 98 din Regulamentul Senatului, şi, pe de altă parte, faptul că un amendament ce priveşte aspecte substanţiale a fost depus direct în şedinţa plenului Senatului, şi nu în faţa comisiei speciale comune, încălcându-se, în opinia autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, art. 104 din Regulamentul Senatului, Curtea reţine că acestea aduc în discuţie modul de aplicare a Regulamentelor parlamentare, neputându-se astfel constitui în critici de neconstituţionalitate. Curtea nu are competenţa de a controla constituţionalitatea aplicării regulamentelor. Prin urmare, raportat la cauza de faţă, Curtea nu poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 69 alin. (2) din Constituţie. 97. În sensul celor de mai sus, Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că nu este de competenţa sa să controleze modalitatea în care sunt puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ [a se vedea Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1994, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, sau Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34] din moment ce analiza sa este una în drept, fără a viza aspecte de fapt ale procedurii parlamentare. 98. De asemenea, prin Decizia nr. 467 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 754 din 28 septembrie 2016, paragrafele 41 şi 42, Curtea a statuat că „nu se poate pronunţa asupra modului de aplicare în fapt a regulamentelor parlamentare. Faptul că, în speţă, Comisia pentru regulament al Camerei Deputaţilor a fost sau nu sesizată cu un proiect de hotărâre, că proiectul de hotărâre a fost întocmit ulterior sesizării sale chiar de Comisie, că proiectul de hotărâre a fost sau nu distribuit la casetele electronice ale deputaţilor sau că a existat sau nu posibilitatea depunerii de amendamente sunt chestiuni care vizează modul în care Parlamentul înţelege să îşi aplice propriul regulament în vigoare. Sigur că autonomia parlamentară nu înseamnă posibilitatea încălcării de către Camera Deputaţilor a propriului regulament, de aceea, plenul, în situaţia în care constată că s-au produs asemenea încălcări, în temeiul plenitudinii sale decizionale cu privire la acest aspect, poate să hotărască în sensul continuării dezbaterilor în plen sau al reluării procedurilor în comisii [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012]. Aşadar, tot în temeiul autonomiei de care se bucură, Camera Deputaţilor, prin votul pe care îl dă asupra proiectului de hotărâre, acoperă viciile regulamentare de procedură ale acesteia, Curtea neavând competenţa ca ea însăşi să cerceteze şi să determine starea de fapt pentru ca din constatările astfel efectuate să stabilească starea de constituţionalitate a normei regulamentare. [...] Desigur, parlamentarii, fie că provin din rândul majorităţii, fie că provin din cel al opoziţiei, trebuie să se abţină de la exercitarea abuzivă a drepturilor procedurale şi să respecte o regulă de proporţionalitate, de natură să asigure adoptarea deciziilor ca urmare a unei dezbateri publice prealabile [a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, precitată]". (3.2) Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă 99. Cu privire la critica de neconstituţionalitate formulată în privinţa art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)], Curtea constată că aceasta este întemeiată. În acest sens, Curtea reţine că premisa de la care s-a pornit în structurarea art. 5 alin. (1) a fost aceea de a da substanţă considerentelor reţinute în paragrafele 167 şi 175 ale Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Dacă lit. a) a acestui text este o preluare fidelă a textelor constituţionale relevante [art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2)], literele b) şi c) adaugă la aceste texte în sensul că lărgesc sfera funcţiilor care sunt compatibile cu cea de judecător/procuror. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, în primul rând, regimul incompatibilităţilor relevat presupune că judecătorii/ procurorii nu pot fi angajaţi decât într-un singur raport de muncă [cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior] şi, în al doilea rând, că, în cadrul acestui raport de muncă, aceştia exercită fie activităţi de natură judiciară în sensul art. 1 din Legea nr. 303/2004, fie, pe calea detaşării, activităţi compatibile cu calitatea pe care o deţin, care, chiar dacă sunt specifice in concreto altor funcţii, au legătură cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei. Prin urmare, munca prestată în cadrul anumitor autorităţi/instituţii publice, menţionate ca atare prin Decizia Curţii Constituţionale, ţine lato sensu de serviciul public de înfăptuire a justiţiei. Astfel, în cadrul aceluiaşi raport de muncă, compatibilitatea nu trebuie judecată prin prisma funcţiei exercitate, ci din cea a felului muncii prestate. Astfel, judecătorul/procurorul îşi păstrează această calitate şi nu devine, pe calea detaşării, spre exemplu, personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor. De altfel, detaşarea judecătorilor/procurorilor presupune o modificare a raportului de muncă, sub aspectul locului de muncă şi/sau a felului muncii, cu păstrarea funcţiei. 100. De aceea, dacă în privinţa art. 5 alin. (1) lit. a) este vorba despre o compatibilitate între două funcţii diferite ca natură juridică exercitate în acelaşi timp, concomitent, în privinţa lit. b) şi c) compatibilitatea cu calitatea de judecător/procuror priveşte felul muncii prestate, fiind astfel posibil in abstracto ca un judecător/procuror să presteze atât o activitate judiciară, cât şi o activitate ce se află în legătură directă cu serviciul public de înfăptuire a justiţiei, caz în care nu este vorba despre o compatibilitate între două funcţii publice [exempli gratia judecător şi personal de specialitate juridică asimilat magistraţilor], ci despre sfera activităţilor ce pot fi desfăşurate în virtutea funcţiei de judecător/procuror. 101. Din cele de mai sus, rezultă că modul de redactare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b)-d) este inexact, în sensul că lit. b) şi c) şi, implicit, d) nu trebuie să se regăsească în textul legal referitor la incompatibilitatea funcţiei de judecător/procuror, ci la textul art. 58 referitor la detaşare. 102. Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, pe de o parte, a restrâns sfera autorităţilor şi instituţiilor la care poate fi dispusă detaşarea tocmai pentru că acestea nu îndeplineau criteriul de a se afla în legătură cu serviciul public al justiţiei sub aspectul activităţii desfăşurate şi, în aceste condiţii, nici judecătorul/ procurorul nu putea presta o activitate care să fie în legătură cu calitatea sa, iar, pe de altă parte, a stabilit că judecătorii/ procurorii nu pot fi numiţi/detaşaţi în funcţii de demnitate publică pentru că îşi asumă un rol diferit celui de înfăptuire a justiţiei, componenta politică/administrativă preluată evidenţiind, în realitate, o nouă funcţie exercitată concomitent cu deţinerea calităţii de judecător/procuror. 103. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că textul, astfel cum a fost redactat, suferă din punct de vedere al preciziei sale şi al acurateţei care trebuie să caracterizeze un act normativ, mai ales a unui act normativ de o asemenea importanţă, precum statutul judecătorilor şi procurorilor. Lipsa de precizie relevată pune serioase probleme din perspectiva definiţiei, naturii juridice şi a înţelegerii incompatibilităţilor, relativizând chiar art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie. Prin urmare, art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b)-d)] din lege contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii din moment ce realizează o confuzie între regimul incompatibilităţii între funcţii, pe de o parte, şi conţinutul activităţii prestate de judecător/procuror, pe de altă parte. 104. De asemenea, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate mai arată că modificările operate prin art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a), b) şi d)] din lege par a stabili faptul că personalul de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii s-ar subsuma funcţiilor din structurile Institutului Naţional al Magistraturii, funcţii care se ocupă prin detaşare. În realitate, Curtea constată că judecătorul/procurorul în virtutea funcţiei sale poate presta activitate de formare profesională în privinţa personalului din justiţie; astfel, activitatea judecătorului nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune existenţa unei laturi de formare activă sau pasivă inerentă, de altfel, oricărei categorii profesionale. Judecătorul/procurorul nu are doar obligaţia de a se forma şi pregăti profesional în mod corespunzător, ci şi opţiunea de a împărtăşi, transmite şi disemina cunoştinţele practice şi teoretice acumulate în exercitarea funcţiei sale viitorilor judecători/procurori. Personalul de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, respectiv formatorii colaboratori sau coordonatorii de practică, nu reprezintă, aşadar, o altă funcţie distinctă cu care funcţia de judecător/procuror ar fi sau nu compatibilă, ci o latură de activitate a aceleiaşi funcţii, respectiv de judecător/procuror, chiar dacă ea este remunerată distinct. Însă, în măsura în care în cauză este vorba despre formatori cu normă întreagă, aceasta presupune existenţa unei detaşări în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii, pe un post anume creat, caz în care, de asemenea, nu este vorba despre compatibilitatea unor funcţii distincte, ci de compatibilitatea felului muncii prestate, perfect posibilă potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În consecinţă, prin eliminarea sintagmei „precum şi a celor de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri, în condiţiile legii" din cuprinsul actualului art. 5 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, noua soluţie legislativă cuprinsă la art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)] din lege nu afectează cu nimic posibilitatea judecătorilor/procurorilor şi, implicit, a magistraţilor-asistenţi/personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor de a presta activitatea de formare în interiorul corpului profesional, din contră, astfel se realizează o necesară îndreptare a textului în vigoare, prin delimitarea incompatibilităţilor între funcţii distincte faţă de ceea ce înseamnă conţinutul şi valorizarea activităţii judecătorului/ procurorului. Prin urmare, art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 105. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(4)] din lege, prin prisma art. 147 alin. (2) din Constituţie în componenta sa referitoare la limitele reexaminării, Curtea constată că nu există nicio modificare de fond, fiind operate două modificări de tehnică legislativă: la art. 7 alin. (3) s-au introdus mai multe virgule şi s-a înlocuit cuvântul „vreunui" cu „niciunui" serviciu de informaţii. Prin urmare, textul criticat nu contravine art. 147 alin. (2) din Constituţie. 106. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)-(7)] din lege, Curtea constată că soluţia legislativă promovată, potrivit căreia actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării prin care se verifică veridicitatea datelor cuprinse în declaraţia magistratului referitoare la calitatea sa de lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informaţii este supus controlului instanţelor de contencios administrativ, nu conţine abateri de la cele constatate de Curte prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, însă cuprinde imprecizii în privinţa procedurii de contestare. 107. Este de observat că neconstituţionalitatea textului a fost atrasă de faptul că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării era considerat o probă preeminentă, de necontestat în procedura disciplinară care se desfăşura în privinţa magistratului. Or, având în vedere că noul text prevede că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării poate fi atacat în contencios administrativ, rezultă că opţiunea legiuitorului a fost aceea de a-l califica drept unul administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, potrivit căruia actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Având în vedere acest aspect, rezultă că actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării dă naştere unui nou raport juridic, reprezentat, pe de o parte, de obligaţia aplicării normei de drept substanţial referitoare la eliberarea de funcţia deţinută, iar, pe de altă parte, de obligaţia declanşării procedurii disciplinare, potrivit art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004. Prin urmare, actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu reprezintă o simplă operaţiune materială, respectiv un act de informare/de comunicare a unei stări de drept, ci un act administrativ care finalizează o etapă a procedurii de stabilire a încălcării regimului incompatibilităţilor/interdicţiilor şi dă, astfel, naştere unor raporturi juridice. Ţine de opţiunea legiuitorului să stabilească o procedură în două etape [etapa cuprinzând adoptarea actului Consiliului Suprem de Apărare al Ţării, cu procedura de contestare aferentă acestuia şi etapa cuprinzând procedura disciplinară din faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după caz], fiecare având un scop diferit, şi anume stabilirea calităţii de lucrător operativ, inclusiv acoperit, informator sau colaborator al serviciilor de informaţii, respectiv eliberarea din funcţia de judecător/procuror. Faptul că în cea de-a doua etapă se valorifică actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu înseamnă că acesta nu ar putea fi atacat pe calea excepţiei de nelegalitate, în condiţiile în care nu a fost supus analizei unei instanţe judecătoreşti în prima etapă a procedurii. Din acest punct de vedere, în privinţa art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)-(7) teza întâi] din lege, nu se relevă nicio abatere de la Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 şi nici de la prevederile constituţionale referitoare la rolul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării. 108. Faptul că în procedura disciplinară, cu rezerva referitoare la excepţia de nelegalitate, nu se mai discută legalitatea şi temeinicia actului Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu are semnificaţia unei limitări implicit aduse controlului judecătoresc, aspectele antereferite făcând obiectul unei alte proceduri judiciare. În procedura disciplinară, spre deosebire de cea administrativă, se judecă efectele pe care le produce actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării asupra raportului de serviciu al judecătorului/procurorului, ceea ce relevă conformitatea textului legal criticat cu art. 134 alin. (2) din Constituţie. 109. Prin urmare, art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (5)-(7) teza întâi] din lege nu încalcă art. 1 alin. (5), art. 119, art. 134 alin. (2) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 110. Cu privire la art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege, Curtea reţine că, potrivit acestui text de lege, în procedura contestării actului Consiliului Suprem de Apărare al Ţării nu se aplică prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin actul antereferit nu trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Derogând de la regula generală din domeniul contenciosului administrativ, prin renunţarea la procedura recursului graţios, Curtea constată că legiuitorul nu a edictat o reglementare corespunzătoare în privinţa determinării datei de la care curge dreptul de a contesta actul Consiliului Suprem de Apărare al Ţării în faţa instanţei judecătoreşti pentru a putea face aplicabile, în cazul dat, dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004 , potrivit cărora „(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a)data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b)data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c)data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii; d)data expirării termenului prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile; e)data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".111. Astfel, prin aplicarea alin. (1) nu se poate cunoaşte data de la care curge termenul de formulare a acţiunii, pentru că legea leagă termenul de contestare a actului administrativ de procedura plângerii prealabile, procedură inexistentă în cazul de faţă. În consecinţă, ar rezulta că urmează a se aplica alin. (2), text care, însă, se referă la motivele temeinice, aşadar, excepţionale, când acţiunea poate fi introdusă peste termenul de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă, şi anume într-un termen de 1 an de la data comunicării actului. Dar şi acest text este legat tot de procedura prealabilă, fiind o aplicare particulară a dreptului la acţiune reglementat de art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, ambele presupunând procedura plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, Curtea constată că art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua] din lege nu este clar, precis şi previzibil, fiind contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. 112. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (9)] din lege, Curtea reţine că acesta respectă Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, în sensul că elimină caracterul de interes public al informaţiilor care privesc procedurile judiciare, atribuind acest caracter actelor administrative, aşadar, unor acte extrajudiciare, emise sau încheiate de către sau între autorităţile publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare. Prin urmare, informaţiile din procedura judiciară în sine şi care beneficiază de un regim special de protecţie nu sunt ele însele devoalate, ci actele administrative ale autorităţilor publice încheiate în legătură cu desfăşurarea procedurilor judiciare. Aceste acte, prin urmare, având în vedere menţiunea expresă privitoare la art. 12 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, în măsura în care sunt clasificate în momentul de faţă, vor trebui declasificate, ele nemaiputând fi sustrase cunoştinţei publicului, tocmai în ideea unei transparenţe crescânde a modului în care trebuie înfăptuită justiţia. Astfel, textul analizat este în concordanţă cu paragraful 133 al deciziei. În acest context, Curtea reţine că, din noua formulă redacţională a textului, rezultă că teza nou-introdusă se referă la acte juridice existente într-o forma materială, pe când teza referitoare la cooperarea instituţională la acţiuni concrete de cooperare realizate în considerarea sau nu a acestor acte. Prin urmare, textul acoperă întreaga paletă a actelor şi faptelor autorităţilor şi instituţiilor publice care privesc sau afectează desfăşurarea procedurilor judiciare şi nu contravine art. 26 alin. (1), art. 31 alin. (3) şi art. 49 din Constituţie. 113. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 18 [în varianta supusă anterior controlului de constituţionalitate cu referire la art. 16 alin. (3¹)], Curtea observă că acest text legal nu a mai fost preluat în noua variantă redacţională a legii, fiind eliminat, motivat de faptul că organizarea şi planificarea stagiilor de practică, inclusiv durata fiecăruia, se regăseşte la art. I pct. 17 [cu referire la art. 16 alin. (3)] din lege. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că, într-adevăr, organizarea stagiilor se realizează pe baza unor protocoale de colaborare încheiate între Institutul Naţional al Magistraturii şi instituţiile cu relevanţă pentru pregătirea profesională a auditorilor de justiţie, ceea ce înseamnă că Consiliul Superior al Magistraturii nu poate el însuşi ab initio să stabilească modul de organizare şi planificarea concretă a acestor stagii, întrucât perioada şi conţinutul efectiv al stagiilor vor reieşi din protocoalele de colaborare. În caz contrar, dacă modul de organizare şi planificarea concretă a acestor stagii ar fi fost realizată de Consiliul Superior al Magistraturii, nu ar mai fi trebuit încheiate protocoalele de colaborare, acestea fiind, astfel, golite de conţinut. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii ar fi impus, în mod unilateral, obligaţii acestor instituţii, ceea ce ar fi alterat ideea de colaborare care ar trebui să stea la baza raporturilor dintre aceste instituţii şi Consiliul Superior al Magistraturii. Aşadar, Curtea reţine că legiuitorul a prevăzut obligaţia încheierii acestor protocoale tocmai pentru a realiza o necesară adaptare între specificul activităţii instituţiilor cu relevanţă pentru pregătirea profesională a auditorilor de justiţie şi exigenţele de pregătire ale acestora, fără a afecta caracterul unitar al metodologiei de pregătire profesională. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că, astfel, s-a evitat o soluţie legislativă antinomică cuprinsă chiar în interiorul actului normativ. Or, o asemenea intervenţie legislativă nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare a legii la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 114. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)] din lege, Curtea constată că acest text legal a fost modificat, în sensul eliminării Secţiei de judecători şi Secţiei de procurori pentru stabilirea componenţei comisiilor în faţa cărora auditorii de justiţie susţin examenul psihologic după încheierea cursurilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. Într-adevăr, potrivit art. I pct.14 [cu referire la art. 15 alin. (2)] din lege, Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţiile sale stabileşte în fiecare an numărul de cursanţi separat pentru judecători şi procurori, în funcţie de posturile de judecători şi procurori vacante, precum şi de cele care vor fi înfiinţate, fără să rezulte că auditorii de justiţie vor susţine examenul de admitere separat pe aceste locuri. Prin urmare, atât timp cât nu există o separare a carierelor auditorilor de justiţie de la momentul admiterii la Institutul Naţional al Magistraturii, şi nici pe parcursul sau la finalizarea desfăşurării cursurilor din cadrul acestuia, înseamnă că, până la momentul încheierii cursurilor, toţi auditorii de justiţie sunt absolvenţi ai Institutului Naţional al Magistraturii. În această calitate, aceştia susţin examenul de absolvire, prin care se verifică însuşirea cunoştinţelor, competenţelor şi abilităţilor necesare exercitării funcţiei de judecător, respectiv procuror, caz în care comisia este stabilită conform art. I pct. 29 [cu referire art. 19 alin. (2)] din lege, precum şi un test psihologic, caz în care comisia este stabilită conform art. I pct. 29 [cu referire art. 19 alin. (6)] din lege. De abia după susţinerea examenului de absolvire şi a testului psihologic, auditorii de justiţie optează pentru locurile de judecători stagiari sau procurori stagiari, conform art. I pct. 31 [cu referire art. 21 alin. (1)] din lege. 115. Astfel, stabilirea componenţei comisiei care evaluează auditorul de justiţie din punct de vedere psihologic nu putea fi realizată distinct pentru judecători şi procurori de cele două secţii pentru că auditorii de justiţie nu au optat încă pentru locurile de judecători sau procurori stagiari, ei urmând să opteze pentru acestea, astfel cum s-a arătat, de abia după susţinerea examenului de absolvire şi a testului psihologic. În consecinţă, modificarea operată prin art. I pct. 29 [cu referire art. 19 alin. (6)] din lege nu încalcă art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 116. Autorii obiecţiei de neconstituţionalitate afirmă, de asemenea, că art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (2)] din lege este inaplicabil, întrucât auditorii de justiţie optează pentru funcţiile de judecător/procuror doar după susţinerea examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, astfel că instituirea a două comisii de examinare diferite, una compusă preponderent din judecători, cealaltă preponderent din procurori nu se justifică, fiind chiar de-a dreptul absurdă. Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că nici autorii obiecţiei de neconstituţionalitate şi nici instanţa constituţională nu pot critica, respectiv nu se poate pronunţa, după caz, asupra textelor legale care nu au format obiectul reexaminării. Totuşi, Curtea apreciază că, întrucât art. 19 alin. (6) a fost corelat cu art. 21 alin. (1), şi, în consecinţă, art. 19 alin. (2) trebuia şi el la rândul lui corelat, atunci art. 19 alin. (2) în mod necesar şi evident nu poate fi disociat de art. 19 alin. (6) prin raportare la art. 21 alin. (1), astfel încât, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, urmează a-şi extinde controlul şi cu privire la acest text legal. Astfel cum s-a arătat, acest text este imprecis tocmai pentru că instituie două comisii diferite compuse majoritar din judecători, respectiv procurori de către cele două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii în condiţiile în care auditorii de justiţie, aşadar, persoanele examinate, nu au optat încă pentru cariera de judecători sau procurori. Prin urmare, sunt incerte rolul şi obiectul de activitate al celor două comisii. Astfel, nu se poate cunoaşte care dintre auditorii de justiţie vor fi examinaţi de una sau de alta dintre cele două comisii sau dacă toţi auditorii de justiţie vor fi examinaţi de cele două comisii sau dacă o anumită notă obţinută la una dintre comisii va prevala în alegerea carierei faţă de nota obţinută la cealaltă comisie. Prin urmare, art. I pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa privind calitatea legii. 117. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] din lege, Curtea constată că, în realitate, este vorba despre îndreptarea unui text de trimitere. Astfel, art. I pct. 41 [cu referire la art. 28 alin. (4)] din forma iniţială a legii şi pct. 43 [cu referire la art. 30 alin. (2)] din forma iniţială a legii, care se aplicau judecătorilor/procurorilor stagiari, cuprindeau o normă de trimitere la art. 19 alin. (5), corespunzător art. I pct. 30 din forma iniţială a legii, text care se aplica auditorilor de justiţie. Or, noul text elimină această trimitere pentru că art. 25 din legea în vigoare a rămas în fondul activ al legislaţiei şi are exact aceeaşi soluţie legislativă. De asemenea, în aceeaşi logică, nici art. I pct. 43 [cu referire la art. 30 alin. (2)] din forma iniţială a legii nu a mai fost menţinut. Prin urmare, s-a evitat repetarea aceleiaşi soluţii legislative [de 3 ori] în actul normativ. Or, o asemenea intervenţie legislativă, de natură să elimine repetarea aceluiaşi text legal de mai multe ori nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Prin urmare, art. I pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] nu încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie. 118. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 42 [cu referire la art. 30] din lege, Curtea reţine că, dacă în forma iniţială a legii supuse controlului de constituţionalitate, pare că repartizarea judecătorilor şi procurorilor stagiari era realizată după procedura şi criteriile prevăzute de art. 21, în care un rol determinant îl avea nota finală obţinută la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, în timp ce repartizarea judecătorilor şi procurorilor definitivi era realizată după procedura şi criteriile prevăzute de art. 30, în care un rol determinant părea a-l avea nota finală obţinută la examenul de capacitate, în forma actuală a legii nu se mai realizează o repartizare a judecătorilor şi procurorilor definitivi după nota finală obţinută la examenul de capacitate, acest din urmă examen nemaiavând aptitudinea de a genera o nouă repartizare. Prin urmare, repartizarea iniţială, pe baza notei finale de la examenul de absolvire, rămâne câştigată, examenul de capacitate definitivând judecătorul sau procurorul în funcţie şi, indiferent de nota obţinută, judecătorul/procurorul va rămâne pe postul iniţial repartizat la începutul stagiaturii. 119. Curtea observă că, în dreptul pozitiv, potrivit art. 32 alin. (1) din Regulamentul privind concursul de admitere şi examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 28 iunie 2006, „Absolvenţii Institutului Naţional al Magistraturii care se bucură de bună reputaţie sunt numiţi de către Consiliul Superior al Magistraturii în funcţiile de judecători sau procurori stagiari, după caz, în funcţie de opţiunea exprimată şi cu respectarea art. 19 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza mediei generale, calculată cu 3 zecimale, care reprezintă media aritmetică a rezultatelor finale ale fiecărui an de studiu şi ale examenului de absolvire a Institutului. La egalitate de medii au prioritate, în următoarea ordine, candidaţii care au obţinut: nota finală mai mare la examenul de absolvire, media mai mare a celor doi ani de studiu la Institutul Naţional al Magistraturii, nota finală mai mare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, vechimea mai mare în funcţiile prevăzute la art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare". Ulterior, după ce judecătorul/procurorul stagiar susţine examenul de capacitate, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, „Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea mediilor, să-şi aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a". Prin urmare, există două repartizări, una după absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii [respectiv la unitatea în care va funcţiona judecătorul/procurorul stagiar] şi cealaltă după susţinerea examenului de capacitate [respectiv la unitatea în care va funcţiona judecătorul/procurorul definitiv]. 120. În forma legii supusă controlului de constituţionalitate, cu privire la care a fost pronunţată Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, pare că s-a menţinut această dublă repartizare, după cum urmează: prima repartizare [în funcţie de rezultatele examenului de absolvire şi a evaluărilor realizate pe durata studiilor din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii - a se vedea art. I pct. 32] şi a doua repartizare [în funcţie de rezultatul examenului de capacitate prin menţinerea soluţiei legislative de la art. 30 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004]. Este de observat că art. 30 alin. (1) şi (2) au fost modificate şi s-a reglementat o soluţie legislativă care privea problema susţinerii de cel mult două ori a examenului de absolvire şi repeta, astfel, art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, fără a asigura, în aceste condiţii, o curgere logică a textului de la art. 30 alin. (3)-(6) din Legea nr. 303/2004, care privea repartizarea pe posturile de judecător sau procuror definitiv în caz de medii egale. Practic, deşi era destul de neclar dacă a mai rămas această a doua repartizare, din moment ce soluţia legislativă care o prevedea era serios alterată, fiind pro parte în vigoare, pro parte modificată, totuşi existau elemente de text rămase care indicau că se realizează această repartizare. 121. În forma legii supusă controlului de constituţionalitate, se realizează doar o singură repartizare, în funcţie de rezultatele examenului de absolvire şi a evaluărilor realizate pe durata studiilor din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii [art. I pct. 31]. Astfel, legiuitorul a eliminat elementul de dubiu reprezentat de art. 30 din Legea nr. 303/2004 şi a tranşat intenţia sa normativă exprimată în varianta iniţială a legii. Mai mult, nemaimenţinându-se modificarea de la art. 30 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, s-a eliminat şi repetarea art. 25 din Legea nr. 303/2004. 122. În consecinţă, Curtea constată că noul text normativ remediază formula redacţională incoerentă existentă în varianta iniţială a legii. Modificarea operată nu constituie o depăşire a limitelor fixate prin paragraful 240 al Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, ci o eliminare a unui element de dubiu din text tocmai pentru ca legea să aibă un conţinut normativ fluent şi fără a se îndepărta de la intenţia iniţială a legiuitorului. Faptul că prin efectul eliminării acestui element de dubiu s-a ajuns la o formulă legislativă diferită faţă de cea în vigoare nu este o problemă de constituţionalitate, legiuitorul putând alege formele şi modul în care se face această repartizare pe posturi. De asemenea, având în vedere că repartizarea pe posturi a judecătorilor/ procurorilor definitivi, indiferent de soluţia pentru care a optat legiuitorul, este prevăzută prin lege organică, nu se poate reţine încălcarea art. 73 alin. (3) lit. j) din Constituţie. Prin urmare, art. I pct. 42 [cu referire la art. 30] din lege nu încalcă art. 73 alin. (3) lit. j) şi art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie. 123. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)] din lege, Curtea reţine că, în forma iniţială a legii supuse controlului de constituţionalitate, cu privire la care a fost pronunţată Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, art. 31 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 a fost abrogat, iar Curtea Constituţională a constatat constituţionalitatea textului de lege abrogator, respectiv art. I pct. 44 din lege. În acest sens, Curtea a statuat că „refuzul" Preşedintelui României cu privire la numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate, prevăzut de textul în vigoare al Legii nr. 303/2004, nu avea şi nu putea avea caracter definitiv, fiind mai degrabă expresia unei consultări între autorităţi, astfel încât eliminarea sa nu aduce atingere atribuţiilor Preşedintelui prevăzute la art. 94 lit. c) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie. De altfel, chiar şi în logica normei legale criticate, Preşedintele României tot extra legem poate purta o corespondenţă cu Consiliul Superior al Magistraturii, dacă identifică anumite probleme în numirea în funcţie a judecătorilor/ procurorilor, dar revine Consiliului Superior al Magistraturii competenţa decizională de a-şi retrage eventual propunerea de numire, fără ca Preşedintele să poată respinge propunerea de numire astfel înaintată. În consecinţă, Curtea a statuat că art. I pct. 44 din lege nu încalcă art. 94 lit. c), art. 125 alin. (1) şi (2) şi art. 134 alin. (1) din Constituţie. 124. Având în vedere cele de mai sus, normativizarea în mod expres şi, nu implicit, a eliminării competenţei Preşedintelui României de a refuza numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor care au promovat examenul de capacitate vine în întâmpinarea deciziei Curţii Constituţionale, neputându-se susţine că s-au depăşit limitele de reexaminare prevăzute de art. 147 alin. (2) din Constituţie. 125. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)] din lege, Curtea observă că acestea vizează faptul că, prin includerea unei trimiteri la art. 39 alin. (3) din lege, care stabileşte „competenţa" comisiilor de evaluare prin raportare la diferite grade ale instanţelor sau parchetelor, nou-introdusă în procedura de reexaminare, noul conţinut normativ al textului criticat este unul redundant din moment ce alin. (4) şi (5) din art. 39 stabilesc modul de constituire al acestor comisii. Curtea constată că aceste norme de trimitere, dacă legiuitorul decide să le utilizeze, au importanţa lor, care rezidă în faptul că ele trebuie să indice în mod complet toate comisiile de evaluare care acordă calificativele, ceea ce înseamnă că legiuitorul trebuie să le reglementeze într-un mod unitar şi exhaustiv. 126. Astfel, analizând textul criticat se observă, în privinţa normelor la care se trimite, că alineatul (3) reglementează doar componenţa comisiilor de evaluare a judecătorilor/procurorilor de la judecătorii, tribunale şi curţi de apel [funcţii de execuţie şi funcţii de conducere], precum şi a preşedintelui/ vicepreşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a procurorului general al României. Nu reglementează componenţa comisiilor de evaluare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a celor de la Direcţia Naţională Anticorupţie sau Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi nici cele ale judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; alineatul (4) reglementează doar componenţa comisiilor de evaluare a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv a celor de la Direcţia Naţională Anticorupţie sau Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism; alineatul (5) reglementează modul de constituire a tuturor comisiilor de evaluare şi componenţa comisiilor de evaluare a judecătorilor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 127. Prin urmare, modificarea legislativă reprezintă o operaţiune de corelare/acurateţe, în sensul că trimiterea trebuia realizată fie numai la art. 39 alin. (5), luându-se, astfel, în considerare modul de constituire a tuturor comisiilor de evaluare, şi atunci trebuia eliminată trimiterea la alineatul (4), fie la art. 39 alin. (3)-(5), luându-se, astfel, în considerare atât modul de constituire, cât şi componenţa tuturor comisiilor de evaluare, caz în care trebuia adăugat alineatul (3), dar în niciun caz nu putea fi realizată, din punct de vedere al tehnicii legislative, la art. 39 alin. (3) şi (5) sau art. 39 alin. (4) şi (5) pentru că norma de trimitere nu ar fi operat cu un criteriu unitar, drept pentru care aceeaşi modificare ar fi trebuit operată, în mod corespunzător, şi la art. 40 alin. (3). 128. Curtea constată că legiuitorul a optat pentru soluţia normativizării trimiterii la art. 39 alin. (3)-(5), aspect de tehnică legislativă, care nu pune în discuţie nicio modificare substanţială a legii, astfel că nu se poate susţine că a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituţie. 129. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)] din lege, Curtea constată că acest text de lege nu a format obiectul reexaminării în procedura de punere de acord a dispoziţiilor constatate ca fiind neconstituţionale cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, „în condiţiile în care critica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în procesul de reexaminare. Întrucât obiecţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, Curtea nu va mai proceda la examinarea criticilor formulate pe fondul reglementării" [Decizia nr. 975 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010]. Prin urmare, obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)] din lege este inadmisibilă. 130. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46¹ alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] din lege, Curtea observă că secţiunea 1 din cadrul capitolului V al Legii nr. 303/2004 reglementează promovarea judecătorilor şi procurorilor la tribunale, curţi de apel şi la parchete, aşadar, în funcţii de execuţie, prin obţinerea unui grad profesional superior. Noua lege realizează o diferenţiere între promovarea pe loc [judecătorul/procurorul dobândeşte un grad profesional superior, dar continuă să îşi desfăşoare activitatea la o unitate inferioară în ierarhia instanţelor parchetelor] şi promovarea efectivă [judecătorul/procurorul dobândeşte un grad profesional superior, cu desfăşurarea efectivă a activităţii la unitatea corespunzătoare gradului]. 131. În forma legii supusă controlului de constituţionalitate, cu privire la care a fost pronunţată Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, art. I pct. 57 [referitor la art. 43] stabilea că concursul pentru promovarea judecătorilor şi procurorilor se organizează anual sau ori de câte ori este necesar, de secţiile corespunzătoare din Consiliul Superior al Magistraturii, prin Institutul Naţional al Magistraturii. Deşi acest text era deopotrivă aplicabil atât promovării pe loc, cât şi celei efective, totuşi, legiuitorul a ales să mai repete această prevedere în ceea ce priveşte promovarea efectivă. Prin urmare, eliminarea acestui text repetitiv nu face altceva decât să redea câmpul de aplicare a normei generale prevăzute în legea supusă controlului de constituţionalitate la art. I pct. 58 [referitor la art. 43], astfel că eliminarea, prin actualul art. I pct. 62, a dispoziţiilor art. I pct. 61 [cu referire la art. 46¹ alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în varianta supusă controlului anterior de constituţionalitate] nu încalcă art. 147 alin. (2) din Constituţie. 132. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, în varianta redacţională supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] din lege, Curtea constată că capitolul V din lege, cu titlul marginal Promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere, cuprinde 3 secţiuni, şi anume: Promovarea la tribunale, curţi de apel şi la parchete [în funcţii de execuţie - sn], corespunzător art. 43-47; Numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare, corespunzător art. 48-51; Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetului Naţional Anticorupţie, corespunzător art. 52-56. 133. Curtea constată că eliminarea art. 50 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 a avut în vedere faptul că art. I pct. 59 [cu referire la art. 44 alin. (2)] stabileşte că „la calcularea condiţiei minime de vechime pentru a participa la concursul de promovare nu se ia în considerare perioada în care judecătorul sau procurorul a avut calitatea de auditor de justiţie". Eliminarea textului similar art. 44 alin. (2) din corpul art. 50 nu poate duce la concluzia că, spre deosebire de promovarea în funcţii de execuţie, la promovarea în funcţii de conducere vechimea acumulată ca auditor de justiţie poate fi luată în considerare din moment ce art. 50 alin. (2) face trimitere la art. 44 alin. (2). Prin urmare, modificarea realizată a fost una care să elimine o prevedere repetitivă. O asemenea intervenţie legislativă, de natură să elimine repetarea aceluiaşi text legal de mai multe ori nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a încălca art. 147 alin. (2) din Constituţie. 134. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege, Curtea constată că modificarea operată constă în faptul că organizarea concursului de promovare în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se realizează de Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, şi nu de Consiliul Superior al Magistraturii. Această precizare inserată prin art. I pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)] din lege constituie, de asemenea, o operaţiune de corelare de tehnică legislativă, întrucât pune în aplicare principiul consacrat la art. I pct. 1 [cu referire la art. 1 alin. (1)] din lege, potrivit căruia „cariera judecătorului este separată de cariera procurorului, judecătorii neputând interfera în cariera procurorilor şi nici procurorii în cea a judecătorului". Mai mult, întreaga lege stabileşte şi menţine dihotomia secţie de judecători - secţie de procurori în privinţa carierei acestora. Practic, textul criticat a reparat un neajuns al legii în forma sa iniţială. O asemenea intervenţie legislativă, de natură să corecteze o lipsă de corelare a legii, nu poate fi decât în sensul respectării normelor de tehnică legislativă, ceea ce denotă o adecvare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, fără a încălca art. 125 şi art. 147 alin. (2) din Constituţie. 135. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1)] din lege, Curtea observă că acestea vizează faptul că numirea în funcţia de preşedinte, vicepreşedinte sau preşedinte de secţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se realizează de Secţia de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, şi nu de Consiliul Superior al Magistraturii. Curtea constată că, urmare a Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, competenţa de numire în funcţiile antereferite nu mai revine Preşedintelui României, ci Consiliului Superior al Magistraturii. Faptul că Parlamentul, punând de acord textul de lege cu decizia Curţii Constituţionale, a precizat că această competenţă revine Secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nu a încălcat art. 125 alin. (2) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie, din contră, a realizat o operaţiune de coroborare a textului de lege criticat cu ansamblul reglementării, al cărei principiu general constă în separarea carierelor judecătorilor şi procurorilor, fără a încălca art. 147 alin. (2) din Constituţie. 136. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 88 [cu referire la eliminarea art. 53 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 303/2004, în varianta redacţională supusă anterior controlului a priori de constituţionalitate] din lege, Curtea constată că eliminarea propusă în privinţa art. 53 alin. (9) şi (10) din Legea nr. 303/2004, texte constatate ca fiind constituţionale prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, nu echivalează cu eliminarea soluţiei legislative cuprinse în cadrul acestora. Soluţia legislativă este preluată la art. I pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) şi (5)] din lege, ca urmare a reorganizării structurii art. 53, determinată de cele menţionate la paragraful precedent. Prin urmare, nu se poate susţine încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie. 137. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 94 [cu referire la abrogarea art. 56] din lege, Curtea constată că acestea sunt întemeiate. Parlamentul a procedat la abrogarea art. 56 având în vedere faptul că art. 51 alin. (1) ar conţine o soluţie legislativă similară. Or, Curtea constată că art. 51 este plasat în secţiunea Numirea în funcţiile de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare, în timp ce art. 56 în secţiunea Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numirea în funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie, astfel că, deşi vizează ipoteze normative similare, nu poate exista o suprapunere între cele două articole, întrucât sunt plasate în secţiuni diferite şi vizează categorii de instanţe/parchete diferite. Prin urmare, Curtea nu poate accepta susţinerea potrivit căreia abrogarea operată a fost realizată în sens de corelare legislativă, din contră, aceasta reprezintă o modificare substanţială a legii, întrucât duce la concluzia că, în cazul încetării mandatului pentru funcţiile de conducere din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Direcţiei Naţionale Anticorupţie, situaţia judecătorilor sau procurorilor în cauză devine confuză, nemaiexistând certitudinea că aceştia vor reveni la instanţele sau parchetele de unde provin sau la o instanţă sau parchet unde au dreptul să funcţioneze potrivit legii, astfel cum prevede art. 51 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 pentru judecătorii sau procurorii care deţin funcţii de conducere din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel şi parchetelor corespunzătoare. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, în ipoteza în care s-ar fi eliminat ambele texte sau ar fi existat o secţiune comună pentru ambele categorii de personal, nu s-ar fi pus nicio problemă de constituţionalitate din perspectiva calităţii legii; însă, în măsura în care nu există o secţiune comună acestora, iar legiuitorul procedează la eliminarea din cele două secţiuni diferite numai a unuia dintre cele două texte, nu se poate concluziona decât că aceasta s-a realizat cu încălcarea exigenţelor constituţionale prevăzute de art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii. Mai mult, având în vedere repercusiunile normative ale modificării legislative astfel operate, Curtea constată că aceasta a fost realizată şi cu încălcarea limitelor reexaminării. 138. În consecinţă, Curtea constată că art. I pct. 94 [cu referire la abrogarea art. 56] din lege încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii şi art. 147 alin. (2) privind limitele reexaminării. 139. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (1²)] din lege, Curtea observă că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate apreciază că textul de lege, reglementând ocuparea de către judecători/ procurori a funcţiilor în instituţii ale Uniunii Europene sau în organizaţii internaţionale, nu stabileşte modalitatea concretă şi momentul de eliberare din funcţia de judecător/procuror, nu prevede procedura concretă a rezervării postului şi a reluării acestuia şi nici condiţiile minimale de revenire în funcţie, ceea ce ar fi contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la calitatea legilor. Cu privire la aceste aspecte, Curtea reţine că, în ipoteza analizată, chiar în lipsa prevederilor legale exprese cu privire la cele arătate de autorii obiecţiei de neconstituţionalitate şi având în vedere caracterul tehnic al aspectelor menţionate, reglementarea acestora poate fi realizată prin acte administrative normative. Prin urmare, Curtea constată că textul criticat nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 140. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] din lege, Curtea reţine că autorii obiecţiei de neconstituţionalitate pornesc de la premisa greşită potrivit căreia, în perioada suspendării din funcţie a judecătorului şi procurorului, indiferent de motivele care au generat-o, trebuie să îi fie aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţii şi incompatibilităţi prevăzute de art. 5 şi 8 din Legea nr. 303/2004. Or, Curtea, prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, a specificat că „în ipoteza suspendării din funcţie la cerere «pentru situaţii personale deosebite» nu există niciun motiv pentru care să nu opereze interdicţiile şi incompatibilităţile specifice calităţii de judecător/procuror" [paragraful 188]. În consecinţă, Curtea a constatat încălcarea art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie cu privire la art. I pct. 109 din lege cu referire la art. 62 alin. (3) sintagma „nu îi sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la interdicţiile şi incompatibilităţile prevăzute la art. 5 şi art. 8" prin raportare la art. 62 alin. (1³) . Acest ultim text se referea la dreptul judecătorului/procurorului de a solicita suspendarea din funcţie „în situaţii personale deosebite" pe o durată de cel mult 3 ani. Aşadar, numai în această situaţie reglementată de art. 62 alin. (1³), Curtea nu a acceptat încetarea interdicţiilor şi incompatibilităţilor, având în vedere caracterul prea larg de aplicare/cuprindere a acestui text, dar fără a constata neconstituţionalitatea sa. Legiuitorul a pus de acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 30 ianuarie 2018 dispoziţiile art. 62 alin. (3), eliminând atât trimiterea la art. 62 alin. (1³), cât şi art. 62 alin. (1³) în sine. 141. Celelalte aspecte imputate art. I pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] din lege au în vedere situaţiile de suspendare ivite ca urmare a faptului că judecătorul/procurorul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni [lit. a)]; când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă sau arestul la domiciliu [lit. a¹)]; când suferă de o boală psihică, care îl împiedică să-şi exercite funcţia în mod corespunzător [lit. b)]; când a fost sancţionat disciplinar, în condiţiile art. 100 lit. d), respectiv a fost suspendat din funcţie pe o perioadă de până la 6 luni [lit. c)]; când judecătorul/procurorul a fost suspendat din funcţie pe durata procedurii disciplinare [lit. d), propusă a fi introdusă] şi când a fost pronunţată hotărârea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii de excludere din magistratură, până la data eliberării din funcţie [lit. e), propusă a fi introdusă]. De altfel, exemplificativ, prin Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, paragraful 31, Curtea, în ipoteza în care judecătorul/procurorul a fost suspendat din funcţie pe durata procedurii disciplinare, a stabilit că „măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăşi sancţiunea disciplinară aplicată [desigur, cu excepţia celei de excludere din magistratură]. De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecinţele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieţii profesionale şi personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, [...], cât şi în situaţia de a nu-şi primi indemnizaţia pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluţia de sancţionare pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanţa judecătorească, după caz, asupra fondului acţiunii disciplinare". Or, aceste situaţii nu vizează ipoteza constatată de Curte ca fiind neconstituţională, din contră sunt ipoteze distincte, care justifică un alt tratament juridic. Rezultă, în aceste condiţii, că, în realitate, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate, pornind de la o interpretare eronată a Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, aduc textului antereferit o nouă critică de neconstituţionalitate, din moment ce aceasta nu se referă la verificarea punerii de acord a dispoziţiei legale constatate ca fiind neconstituţionale cu Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018. O asemenea critică nu poate face obiectul prezentului control de constituţionalitate, acesta fiind subsumat art. 147 alin. (2) din Constituţie [a se vedea şi Decizia nr. 975 din 6 iulie 2010, precitată]. În schimb, din perspectiva acestui text, legiuitorul a operat modificarea evidenţiată la paragraful 140 al prezentei decizii. 142. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că nu se poate reţine încălcarea art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie referitor la limitele reexaminării şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţi Constituţionale. 143. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] din lege, Curtea constată că fraza finală a art. 75 alin. (1) a devenit alineatul (2), la care s-a adăugat sintagma „cu avizul conform al fiecărei secţii", astfel că, după modificarea operată, „Sesizările privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său se soluţionează, la cerere sau din oficiu, de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu avizul conform al fiecărei secţii". Noţiunea de aviz conform înseamnă o apreciere/părere/rezoluţie obligatorie pentru destinatarul său, acesta din urmă neavând nicio marjă de apreciere, competenţa sa fiind, aşadar, una legată. Practic, dacă până în prezent la soluţionarea sesizărilor privind apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti în ansamblul său era de competenţa Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, noua soluţie legislativă alterează competenţa acestuia, întrucât nu se poate îndepărta de soluţia dată de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în avizul exprimat, iar rolul său devine unul formal, de executare a avizului conform al secţiilor. 144. O asemenea modificare este o încălcare a limitelor reexaminării în interiorul cărora Parlamentul avea competenţa de a pune de acord dispoziţiile neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale. Aceasta din urmă nu a vizat nici direct, nici indirect această problematică, astfel încât modificarea operată apare ca fiind o depăşire a limitelor reexaminării prevăzute de art. 147 alin. (2). Prin urmare, se constată încălcarea art. 147 alin. (2) din Constituţie. 145. De asemenea, în aceste condiţii, Curtea constată că este încălcat şi art. 133 alin. (1) din Constituţie, întrucât textul analizat condiţionează apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti, aşadar, nu a unui judecător sau procuror, în mod individual, ci a întregii autorităţii judecătoreşti de avizele conforme ale secţiilor. Practic, plenul Consiliului Superior al Magistraturii nu mai are nicio apreciere cu privire la sesizarea formulată, întrucât este obligat să voteze în sensul avizelor conforme adoptate. Procedura în faţa plenului este, aşadar, una formală. Or, Curtea, într-o altă situaţie referitoare la alegerea de către secţiile Consiliului Superior al Magistraturii a preşedintelui/ vicepreşedintelui acestuia şi validarea acestor alegeri de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, a stabilit că într-o atare situaţie „concluzia nu poate fi alta decât că votul exprimat este unul pur formal, cu rolul strict de a conferi o oarecare legitimitate respectivelor alegeri. Or, votul unui membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, ca al oricărei alte persoane, de altfel, nu poate avea, în nicio situaţie, doar aspect pur formal, actul alegerii implicând voinţa liberă, capacitatea neîngrădită de opţiune şi cunoaşterea tuturor aspectelor asupra cărora urmează să se exprime votul. Prin urmare, în privinţa alegerii preşedintelui şi vicepreşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să îşi exprime opţiunea, prin vot, fiecare membru al Consiliului Superior al Magistraturii, în mod direct, şi nu doar formal" [Decizia nr. 61 din 13 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 6 martie 2018, paragraful 140]. Şi în ipoteza de faţă, hotărârea deja este luată ca urmare a avizelor conforme ale celor două secţii, Consiliul Superior al Magistraturii nefăcând altceva în plenul său decât să consfinţească/confirme cele stabilite de secţii. 146. Nu este clar modul în care Consiliul Superior al Magistraturii poate proceda în situaţia în care un aviz conform este negativ, iar celălalt pozitiv. Prin urmare, Curtea reţine că textul are şi o problemă de precizie, ceea ce înseamnă că este contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie. Dacă se dă prevalenţă avizului conform pozitiv, se poate constata că, în condiţiile în care autoritatea judecătorească are, potrivit Constituţiei, trei componente, ar fi bizar ca o sesizare ce priveşte apărarea autorităţii judecătoreşti, afectată fiind componenta sa referitoare la instanţele judecătoreşti, să primească avizul conform pozitiv al secţiei de procurori, dar nu şi pe cel al celei de judecători, condiţii în care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii ar trebui să adopte o hotărâre de apărare a independenţei autorităţii judecătoreşti. Mai mult, dacă se apreciază că ambele avize conforme trebuie să fie pozitive pentru ca Plenul Consiliului Superior al Magistraturii să adopte o hotărâre de apărare a independenţei autorităţii judecătoreşti, se pune problema blocării, de către o secţie a Consiliului Superior al Magistraturii, a procedurii de adoptare a hotărârii, chiar dacă, spre exemplu, sesizarea nu vizează componenta autorităţii judecătoreşti corespunzătoare secţiei respective. 147. Or, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei, drept pentru care, atunci când sesizarea priveşte apărarea independenţei autorităţii judecătoreşti, aceasta trebuie dezbătută în mod efectiv şi cu caracter decizional de către plenul Consiliului Superior al Magistraturii, nu de secţiile acesteia, care s-ar putea anihila reciproc, plenul rămânând cu o competenţă formală în toată această procedură. 148. Prin urmare, având în vedere cele expuse, Curtea constată că art. I pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] din lege încalcă art. 1 alin. (5), art. 133 alin. (1) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie. 149. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate aduse art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3), (4), (7), alin. (8) teza întâi şi alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea observă că definiţia erorii judiciare prevăzută la art. 96 alin. (3) şi (4) din lege valorifică două considerente cuprinse în paragrafele 216 şi 217 ale Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, însă este de observat că, deşi preiau literal considerentele respective, ele nu corespund unei opere de legiferare. Curtea nu poate să se substituie legiuitorului în sensul de a oferi expresia normativă exactă a erorii judiciare, în schimb, îi poate stabili elementele structurale, astfel cum a procedat în decizia antereferită. Legiuitorului îi revine, în schimb, obligaţia de a stabili, din punct de vedere normativ, ipotezele pe care le consideră a fi erori judiciare. Astfel, Curtea stabileşte criterii/exigenţe/valenţe de natură constituţională în funcţie de care legiuitorul trebuie să edicteze legile, însă nu are ea însăşi misiunea de a formula texte de lege, această competenţă revenind, în exclusivitate, legiuitorului. 150. Curtea constată că legiuitorul nu s-a preocupat să dea o valoare normativă corespunzătoare considerentelor din decizia Curţii Constituţionale, ci s-a mărginit să le preia tale quale în cuprinsul legii. Or, în realitate, legiuitorul trebuia să dea o expresie normativă elementelor/împrejurărilor/situaţiilor care pot fi încadrate în noţiunea de eroare judiciară pentru a stabili criterii clare şi univoce, până la urmă, instanţelor judecătoreşti chemate să aplice şi să interpreteze lege. Mai mult, un text căruia îi lipsesc claritatea, precizia, acurateţea şi caracterul univoc va deveni lipsit de eficienţă în procesul de aplicare a legii, existenţa sa normativă, deşi incontestabilă, neputând, prin urmare, duce la naşterea unor noi raporturi juridice. 151. Curtea a subliniat că eroarea judiciară „aduce în discuţie caracterul defectuos al funcţionării serviciului justiţiei, astfel încât, în definirea ei, trebuie să se ţină cont, pe lângă intensitatea abaterii anterior relevate, de două elemente, respectiv: dezlegarea unei situaţii litigioase contrar realităţii faptice/juridice, precum şi neregularitatea manifestă în privinţa desfăşurării procedurii, care nu a fost remediată în cursul acesteia, ambele legate de ideea de vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale" [paragraful 217]. Prin urmare, legiuitorului îi revine rolul de a defini eroarea judiciară de o manieră care să indice, în mod clar şi indubitabil, ipotezele în care există eroarea judiciară. Astfel, dacă art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală indică aceste situaţii în mod clar şi fără tăgadă, legiuitorul trebuie la rândul său să stabilească celelalte situaţii pe care le consideră că se subsumează erorii judiciare. O asemenea clarificare şi individualizare legală ar da coerenţă instituţiei răspunderii magistratului. 152. Curtea mai reţine că legea este adoptată pentru a fi aplicată, şi nu pentru a conţine principii generale pentru ca, ulterior, să se adopte o altă reglementare care să le concretizeze; de aceea, o lege cuprinde atât principii generale, cât şi reglementări specifice care pun în aplicare aceste principii. Aceasta ar trebui să fie şi abordarea legiuitorului cu privire la eroarea judiciară. 153. Referirile din forma propusă pentru art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 la Codul de procedură penală, Codul civil şi Codul de procedură civilă sunt la fel de generale, neputându-se cunoaşte care dintre încălcările normelor de drept material sau procesual produc vătămări grave ale drepturilor/libertăţilor persoanei. În acest context, legiuitorul trebuie să detalieze cu privire la normele care pot da naştere unor asemenea vătămări şi să stabilească nivelul de intensitate al încălcării pentru a evita reluarea judecării unei cauze, soluţionate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. În caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii lucrului judecat şi, implicit, securităţii raporturilor juridice element component al securităţii juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. 154. Curtea constată că legiuitorul are competenţa constituţională de a identifica şi normativiza acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care se circumscriu noţiunii de eroare judiciară, cu respectarea Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018. În aceste condiţii, legiuitorul trebuie să adopte o reglementare care, pe de o parte, să acopere toate domeniile dreptului, alegerea sa neputând viza, în mod selectiv, unul sau altul dintre aceste domenii, astfel cum pare a rezulta din noua formulă redacţională a art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, iar, pe de altă parte, să releve o îndepărtare deosebit de gravă de la exigenţele legii, însoţită de o anumită gravitate/intensitate a încălcării astfel realizate. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază faptul că răspunderea patrimonială pentru eroarea judiciară incumbă în primul rând statului, care se poate îndrepta numai împotriva magistratului care şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă pentru a-şi recupera sumele de bani deja plătite, răspunderea patrimonială a acestuia fiind, aşadar, una subsidiară şi indirectă. Pentru toate celelalte cazuri, răspunderea patrimonială va reveni în exclusivitate statului. 155. Prin urmare, în lipsa elementelor de circumstanţiere, precizie şi detaliere menţionate la paragrafele precedente, legea ar rămâne la un nivel ştiinţific, abstract, fără legătură cu realitatea juridică, ceea ce nu este de dorit. Rezultă că, în privinţa art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)], legiuitorul nu a respectat art. 1 alin. (5) şi art. 147 alin. (2) din Constituţie. 156. În critica de neconstituţionalitate se mai arată că revenirea la definiţiile date relei-credinţe şi gravei neglijenţe în forma în vigoare a Legii nr. 303/2004 este contrară Deciziei nr. 45 din 30 ianuarie 2018, decizie care impunea corectarea acestora. Or, în realitate, Curtea, la paragraful 226 al deciziei, a apreciat caracterul complet şi conţinutul normativ al acestor definiţii, astfel că revenirea la acestea nu pune în discuţie încălcarea deciziei antereferite. Prin urmare, sub acest aspect, nu a fost încălcat art. 147 alin. (2) din Constituţie. 157. În schimb, Curtea reţine că art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)] din lege este constituţional. În acest sens, se constată că, într-adevăr, o normă de trimitere la un text care nu face parte din dreptul pozitiv nu poate fi acceptată. Însă, în acelaşi timp, trebuie observat că, în cazul de faţă, trimiterea reglementată prin art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7)], este operată în sens de corelare a două legi, care se află atât într-o relaţie de complementaritate, cât şi în aceeaşi procedură parlamentară de modificare. Instituirea Comisiei speciale comune pentru a elabora modificări şi completări la legile justiţiei a avut în vedere criteriul coerenţei, completitudinii şi unităţii actului legislativ, specific acestor categorii de comisii [a se vedea Decizia nr. 828 din 13 decembrie 2017, paragraful 55], astfel că trimiterile operate între aceste acte normative supuse analizei comisiei pot şi trebuie să fie acceptate. Altminteri, s-ar ajunge fie la repetări inutile în cadrul acestor acte normative, fie la o lipsă de corelare între ele. În consecinţă, trimiterea operată la art. 74¹ din Legea nr. 317/2004, lege care se află, de asemenea, în procedura controlului a priori de constituţionalitate, nu încalcă, la acest moment temporal, art. 1 alin. (5) din Constituţie. Desigur, în măsura în care legea la care se trimite nu va fi adoptată concomitent cu prezenta lege, norma de trimitere rămâne fără obiect, putând afecta constituţionalitatea întregii construcţii normative a art. 96 din Legea nr. 303/2004. 158. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (8) teza întâi] nu este încălcat art. 125 din Constituţie, independenţa judecătorului nefiind cu nimic afectată în condiţiile în care o entitate administrativă, pe baza unei proceduri proprii şi în urma raportului Inspecţiei Judiciare, apreciază că este necesară declanşarea acţiunii în regres. Raportul Inspecţiei Judiciare, fără a fi conform, este un element de reper pentru funcţionarii Ministerului Finanţelor Publice în aprecierea introducerii acţiunii în regres, remediindu-se, astfel, situaţia semnalată prin Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018 referitoare la lipsa unui mecanism de filtru pentru exercitarea acţiunii în regres şi la necesitatea evitării introducerii mecanice de către Ministerul Finanţelor Publice a acestei acţiuni în regres. Fiind consultativ, raportul Inspecţiei Judiciare, pe de o parte, nu poate fi atacat în justiţie, iar, pe de altă parte, nu produce el însuşi efecte juridice, tocmai pentru că nu ţine de competenţa autorităţii judecătoreşti decizia de exercitare a acţiunii în regres a magistratului, în schimb, soluţionarea acţiunii astfel declanşate este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Nu este de competenţa puterii judecătoreşti să aprecieze când este oportună sau nu declanşarea unei acţiuni în regres, ci a administraţiei, revenindu-i acesteia din urmă competenţa de a stabili la nivel infralegal o procedură care să îi permită o evaluare a relei-credinţe sau gravei-neglijenţe a judecătorului/procurorului, în condiţiile în care statul a fost deja „condamnat" pentru eroare judiciară. Prin urmare, pe calea acestei evaluări se evită introducerea mecanică a acţiunilor în regres ori de câte ori s-a constatat o eroare judiciară, chiar în lipsa relei-credinţe sau gravei-neglijenţe a judecătorului/procurorului. 159. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate ce privesc art. I pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (11) teza întâi] din lege, Curtea constată că, fiind vorba despre un aspect care priveşte detalierea unor elemente ale încheierii contractului de asigurare profesională, Consiliul Superior al Magistraturii, în temeiul art. 133 alin. (1) din Constituţie, ca reprezentant al corpului profesional, are competenţa de a stabili printr-un act administrativ condiţiile, termenele şi procedurile necesare pentru asigurarea obligatorie a judecătorilor şi procurorilor. Este de la sine înţeles că nu va putea deroga de la lege, astfel că revine judecătorului/procurorului obligaţia de a plăti integral poliţa de asigurare astfel încheiată. Prin urmare, nu se încalcă art. 133 din Constituţie, iar art. 134 din Constituţie nu are incidenţă în cauză, nefiind vorba de o atribuţie acordată Consiliului Superior al Magistraturii în sensul exercitării sale în mod continuu, ci de o obligaţie de a elabora şi adopta un act administrativ în sensul celor dispuse de lege. 160. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, obiecţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. I pct. 57 [cu referire la art. 42¹ alin. (2)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. a)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (1)-(7) teza întâi şi (9)]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (6)]; pct. 40 [cu referire la eliminarea art. 28 alin. (4)]; pct. 42 [cu referire la art. 30]; pct. 43 [cu referire la art. 31 alin. (3)]; pct. 55 [cu referire la art. 40 alin. (1)]; pct. 62 [cu referire la eliminarea art. 46¹ alin. (2)]; pct. 74 [cu referire la eliminarea art. 50 alin. (6)]; pct. 78 [cu referire la art. 52 alin. (1)]; pct. 88 [cu referire la art. 53 alin. (1) şi la eliminarea art. 53 alin. (9) şi (10)]; pct. 99 [cu referire la art. 58 alin. (1²)]; pct. 110 [cu referire la art. 62 alin. (3)] şi pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (7), alin. (8) teza întâi şi alin. (11) teza întâi] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi a legii în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 3. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. I pct. 7 [cu referire la art. 5 alin. (1) lit. b), c) şi d)]; pct. 9 [cu referire la art. 7 alin. (7) teza a doua]; pct. 29 [cu referire la art. 19 alin. (2)]; pct. 94 [cu referire la art. 56]; pct. 135 [cu referire la art. 75 alin. (2)] şi pct. 152 [cu referire la art. 96 alin. (3) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly