Decizia Nr.3 din 19.01.2015

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce formează obiectul Dosarului nr. 14/1/2014/HP/C a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 273/325/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe, aprobată prin Legea nr. 309/2009.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse: practică judiciară şi raportul întocmit de judecătorii-raportori. Se mai referă că raportul a fost comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, şi că au fost depuse puncte de vedere formulate în scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii.Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, a constatat că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:1. Titularul şi obiectul sesizăriiTribunalul Timiş a dispus, prin încheierea din şedinţa publică pronunţată la data de 8 octombrie 2014, în Dosarul nr. 273/325/2014, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare şi/sau aplicare a dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, conform cărora „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă“, respectiv dacă articolul unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, pentru a fi aplicabil, pretinde imperativ ca locuinţele să se afle la data intrării sale în vigoare în proprietatea exclusivă a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale sau prelungirea de drept a locaţiunii (parţial în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, şi parţial în condiţiile art. 9-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, ca norme cu caracter special) vizează şi locuinţele aflate în coproprietatea statului cu persoane fizice cărora le-a fost retrocedată cota-parte în condiţiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ori ultima ipoteză are a ieşi din perimetrul legilor speciale enunţate şi a se circumscrie dreptului comun în materia coproprietăţii obişnuite, pretinzând acordul tuturor coproprietarilor, în aplicarea principiului unanimităţii ce guvernează actele de dispoziţie ale coproprietarilor, pentru locaţiunile încadrate actelor juridice de dispoziţie.2. Expunerea succintă a procesuluiPrin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, reclamanta B.E.A. a chemat în judecată pârâtul Statul român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, solicitând obligarea pârâtului să îi plătească suma de 350 lei, reprezentând cota de 10/24 din contravaloarea folosinţei apartamentului nr. 7 pentru perioada 1.01.2014-31.01.2014, cu motivarea că deţine în proprietate o cotă de 10/24 din apartamentul nr. 7 din imobilul situat în Timişoara, cealaltă cotă de 14/24 fiind deţinută de pârâtul Statul român; că, drept urmare a prelungirii contractului de închiriere de către Primăria Municipiului Timişoara pentru apartamentul nr. 7, deşi nu a operat nicio prorogare legală a contractului de închiriere, a fost lipsită de folosinţa apartamentului nr. 7, pentru 5 ani, în absenţa oricărei despăgubiri.Judecătoria Timişoara - Secţia a II-a civilă, prin Sentinţa civilă nr. 4.922 din 28 martie 2014, dată în camera de consiliu şi pronunţată în şedinţă publică, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul român, prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta B.E.A., reţinând, cu privire la excepţia invocată, că pârâtul Statul român este reprezentat la nivel local de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, cel care a prelungit contractul de închiriere pentru cota de 14/24 din imobilul în litigiu, astfel că pârâtul Statul român are calitate procesuală pasivă în cauză. Referitor la fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanta este proprietara cotei de 10/24 din apartamentul nr. 7 din imobilul în litigiu, pârâtul deţinând cota de 14/24 din acelaşi imobil; că la data restituirii cotei de 10/24 către reclamantă, apartamentul nr. 7 era ocupat de numita H.E., în baza unui contract de închiriere încheiat cu Primăria Municipiului Timişoara, chiriaşa beneficiind de prevederile art. 5 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, în sensul că i s-a prelungit contractul de închiriere doar pentru cota de 14/24 rămasă în proprietatea statului şi că, procedând în acest fel, pârâtul şi-a îndeplinit obligaţia faţă de reclamantă, iar aceasta trebuia să solicite încheierea unui nou contract cu parcurgerea procedurii prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, nerespectarea acestei proceduri conducând la prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior.Tribunalul Timiş, în cadrul soluţionării apelului formulat împotriva acestei sentinţe, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009.3. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizăriiÎn actul de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Încheierea civilă din data de 8 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 273/325/2014 -, Tribunalul Timiş a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:a)De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât, în speţă, reclamanta pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a cotei sale de proprietate de 10/24, dobândită prin retrocedare în condiţiile Legii speciale nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, de la statul român, la rându-i titular al cotei de proprietate de 14/24 din apartamentul nr. 7 situat în Timişoara, cel din urmă coproprietar procedând la prelungirea locaţiunii existente asupra apartamentului astfel individualizat, în virtutea prorogării legale reglementate de articolul unic al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009.S-a apreciat că este necesară stabilirea sferei de incidenţă a textului de lege din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, respectiv de a şti dacă prorogarea legală reglementată de acesta vizează numai locuinţele care la data apariţiei ordonanţei se aflau în proprietatea exclusivă a statului român sau a unităţilor administrativ-teritoriale ori prorogarea se aplică şi locuinţelor deţinute de statul român în coproprietate cu persoane fizice ori juridice de drept privat sau dacă, dimpotrivă, în această din urmă ipoteză nu sunt incidente dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, ci devin aplicabile regulile din dreptul comun privind regimul juridic al exercitării coproprietăţii, pretinzând respectarea regulii unanimităţii pentru încheierea actelor juridice de dispoziţie. Instanţa de trimitere a apreciat că numai după lămurirea acestei chestiuni de drept se poate stabili, faţă de temeiul de drept invocat de reclamantă, constând în art. 998 şi 999 din Codul civil de la 1864, în ce măsură prorogarea efectuată de pârâtul intimat, în speţă, se consideră a avea caracter licit sau nu, după cum era necesară sau nu şi obţinerea consimţământului coproprietarului persoană fizică la noua locaţiune, dar şi pentru stabilirea în concret a modului de calcul al pretenţiilor pecuniare (respectiv dacă cuantumul pretenţiilor are a se raporta la prevederile art. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, sau la valoarea de piaţă a folosinţei lunare a apartamentului). b)Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre asupra acestei chestiuni.c)Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 8 octombrie 2014.4. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Reclamanta a susţinut că există o jurisprudenţă contradictorie cu privire la modul de încheiere a unui contract de locaţiune, în sensul că, într-o situaţie precum cea în speţă, a deţinerii locuinţei în coproprietate cu statul român, atât Judecătoria Timişoara, cât şi Curtea de Apel Timişoara, în mod irevocabil, au apreciat, cu privire la apartamentul nr. 6 din acelaşi imobil, că nu operează prorogarea legală a locaţiunii în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, aplicabilitatea ordonanţei de urgenţă fiind limitată la locuinţele care la data intrării ei în vigoare erau proprietate exclusivă de stat, iar în sens contrar, într-o altă opinie, prin sentinţa supusă apelului în cauza de faţă s-a reţinut că reclamanta avea a solicita încheierea unui nou contract de închiriere cu chiriaşa, cu parcurgerea procedurii reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, nerespectarea acestei proceduri conducând de drept la prelungirea contractului de închiriere anterior. Prin punctul de vedere formulat în scris, după comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, reclamanta a susţinut că plafonarea chiriei pentru locuinţele restituite foştilor proprietari este incompatibilă cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, sub aspectul cerinţei proporţionalităţii, şi a solicitat ca instanţa să statueze că proprietarii persoane fizice sau juridice de drept privat au dreptul la o chirie stabilită la nivelul chiriilor practicate pe piaţa liberă pentru locuinţe similare. Pârâtul a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită nu este una nouă, iar în subsidiar a arătat că reclamanta nu poate decât să se subroge în drepturile locatorului, în limita cotei-părţi din proprietatea imobiliară grevată, şi să solicite şi să obţină doar chiria aferentă acesteia, şi nu să solicite despăgubiri pentru lipsa de folosinţă. 5. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept Prin încheierea de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 273/325/2014 al Tribunalului Timiş şi-a exprimat punctul de vedere, arătând, după expunerea dispoziţiilor legale considerate ca fiind relevante în cauză, că la nivelul acestei instanţe, precum şi la instanţele inferioare aflate în circumscripţia sa jurisprudenţa cu privire la chestiunea de drept dedusă judecăţii nu este unitară. Totodată, s-a invocat şi caracterul neunitar al jurisprudenţei naţionale în materie, fără să se facă însă referire la vreo hotărâre judecătorească pronunţată de o instanţă naţională, din altă circumscripţie teritorială. Cu privire la orientările jurisprudenţiale conturate în circumscripţia Tribunalului Timiş s-a arătat că există un mod diferit de interpretare a domeniului de aplicare a articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, unele instanţe au apreciat că prorogarea locaţiunii nu operează parţial de plano şi parţial în condiţiile de exigenţă ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, în cazul în care asupra locuinţei există o stare de coproprietate între statul român ori unitatea administrativ-teritorială, pe de o parte, şi persoana căreia i s-a retrocedat o cotă-parte din imobil, pe de altă parte, ci că trebuie urmate regulile de drept comun privind regimul juridic al exercitării coproprietăţii obişnuite, conform cărora locaţiunile depăşind trei ani şi considerate ca acte juridice de dispoziţie trebuie supuse regulii unanimităţii, impunând acordul tuturor coproprietarilor. În ceea ce priveşte cealaltă orientare jurisprudenţială la nivelul acestei instanţe, prin încheierea de sesizare nu s-a arătat în ce constă aceasta şi care sunt elementele de diferenţiere faţă de prima orientare jurisprudenţială prezentată. 6. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie La Tribunalul Timiş, într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară, identică de altfel cu cea de la Curtea de Apel Bucureşti şi cu cea de la Tribunalul Satu Mare, din cadrul Curţii de Apel Oradea, s-a opinat că, în situaţia în care imobilul retrocedat în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se află în coproprietatea unei persoane fizice beneficiare a acestei legi şi a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, contractul de locaţiune existent la data retrocedării nu este supus prorogării de drept, respectiv aplicării dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, şi ale art. 9-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, devenind obligatorie respectarea regulii unanimităţii din dreptul comun pentru perfectarea unei noi locaţiuni, întrucât s-a considerat că în această ipoteză nu îşi mai găsesc incidenţa dispoziţiile legale speciale privind protecţia chiriaşilor. La aceeaşi instanţă, într-o altă orientare jurisprudenţială, minoritară, identică cu cea de la Tribunalul Caraş-Severin, s-a opinat că dispoziţiile articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, sunt incidente şi în situaţia în care locuinţa se afla la data intrării sale în vigoare în coproprietatea statului cu persoanele fizice cărora le-a fost retrocedată cota-parte în condiţiile legilor speciale de reparaţie, fiind o situaţie de excepţie de la principiul unanimităţii ce guvernează actele de dispoziţie ale coproprietarilor, întrucât norma specială impune o restrângere a exercitării atributelor dreptului de proprietate. Celelalte instanţe naţionale nu au identificat practică judiciară în această materie. 7. Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost în sensul că dispoziţiile articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, sunt aplicabile atât în situaţia proprietăţii exclusive a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, cât şi în situaţia proprietăţii comune, pe cote-părţi, a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu persoanele fizice asupra suprafeţelor locative cu destinaţia de locuinţe şi că durata contractului de închiriere pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile art. 1437 din Codul civil de la 1864, se prelungeşte cu 5 ani, potrivit articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, cu indemnizarea corespunzătoare folosinţei cotei-părţi din proprietate pentru fiecare din coproprietari. 8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite condiţiile ce vizează: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; şi 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza, întrucât s-a făcut dovada existenţei unui litigiu în materie locativă pe rolul Tribunalului Timiş, care soluţionează cauza în ultimă instanţă, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit dispoziţiilor art. 1.032 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Este îndeplinită, de asemenea, şi condiţia de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, întrucât în speţă s-a invocat incidenţa articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, a cărui modalitate de interpretare şi aplicare se solicită. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, se impun o serie de clarificări. Astfel, în lipsa unei definiţii a „noutăţii“ chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. Sub un prim aspect se constată că practica neunitară a fost semnalată numai la nivelul unor instanţe aflate în circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, având în vedere că, în urma solicitării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu s-a făcut dovada că la nivelul celorlalte curţi de apel s-ar fi înregistrat litigii similare, care să genereze o practică neunitară. În plus, chiar şi la nivelul Curţii de Apel Timişoara numărul acestor litigii a fost foarte restrâns, situaţie în care, din această perspectivă, este îndeplinită cerinţa noutăţii problemei de drept supuse interpretării, întrucât aceasta nu a primit o dezlegare din partea instanţelor, de o manieră suficientă să antreneze declanşarea procedurii recursului în interesul legii. Aceasta deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). De asemenea, asupra acestei chestiuni Înalta Curte nu a statuat, litigiile în materie locativă nefiind cuprinse în sfera de competenţă materială a instanţei supreme, şi nu există un recurs în interesul legii cu un obiect similar în curs de soluţionare. Însă, deşi nu este menţionată expressis verbis ca o condiţie de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, este necesar ca sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să aibă drept obiect o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. Se observă că, spre deosebire de legislaţia franceză, care prevede expres condiţia dificultăţii serioase, veritabile şi pe cea a interesului pentru un număr mare de cazuri, pentru sesizarea instanţei supreme, legislaţia internă lasă o largă marjă de apreciere titularilor sesizării sub acest aspect, ceea ce poate determina transformarea mecanismului hotărârii prealabile în reversul său, respectiv într-o procedură dilatorie pentru litigii caracterizate, prin natura lor, ca fiind urgente sau într-o procedură care va substitui mecanismul recursului în interesul legii. În cazul supus analizei, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale în scopul determinării măsurii în care prevederile articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, se aplică şi în situaţia locuinţelor aflate în coproprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale cu persoane fizice cărora le-a fost retrocedată cota-parte de proprietate dintr-un imobil în condiţiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Or, problema semnalată nu reprezintă o controversă legală şi nu comportă o reală dificultate, care să necesite interpretarea unor texte de lege imperfecte, incerte, lacunare ori contradictorii sau aplicarea unor dispoziţii legale al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune să fie discutabile. Interpretarea corectă a prevederilor legale invocate de titularul sesizării se realizează prin urmărirea evoluţiei legislative şi prin analiza de conţinut a normelor care guvernează regimul juridic al contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe. Astfel, prin Legea nr. 17/1994 pentru prelungirea sau reînnoirea contractelor de închiriere privind unele suprafeţe locative, a fost reglementat regimul juridic al contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, indiferent de persoana proprietarului, aşa cum rezultă din cuprinsul art. 1 din această lege, potrivit căruia „Contractele de închiriere, indiferent de proprietar, privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, supuse normării şi închirierii conform Legii nr. 5/1973, precum şi cele folosite de către aşezăminte social-culturale şi de învăţământ, de partide politice, sindicate şi alte organizaţii neguvernamentale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei legi, se prelungesc de drept pe o perioadă de 5 ani, în aceleaşi condiţii“. La data de 8 aprilie 1999 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare. Ulterior, prin art. 230 lit. v) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă art. 12, 14-25, art. 32 alin. (2), art. 43 şi 44 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, şi că, de la aceeaşi dată, dispoziţiile art. 12 şi 14-25 nu se mai aplică nici contractelor de închiriere a locuinţei în curs de executare. Potrivit noii reglementări, reprezentată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, spre deosebire de Legea nr. 17/1994, pentru prima dată s-a făcut distincţie între imobilele proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi imobilele proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat. Prin dispoziţiile art. 9-11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, s-au instituit, în situaţia proprietarilor persoane fizice sau juridice de drept privat, o procedură specială privind încheierea unui nou contract de închiriere cu chiriaşul sau fostul chiriaş, precum şi o procedură în cazul nerespectării de către proprietar a dispoziţiilor legii, sancţiunea fiind aceea a prelungirii de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere. În condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, a reglementat un caz special de prelungire de drept a contractelor de închiriere atunci când proprietarul este o persoană fizică sau juridică de drept privat, la data de 11 martie 2004 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 30 martie 2004, aprobată prin Legea nr. 219/2004, care, prin alin. (1) al articolului unic, a prevăzut că „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, care expiră la data de 8 aprilie 2004, se prelungeşte de drept pentru o perioadă de 5 ani.“ Ulterior, la 13 mai 2009, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 19 mai 2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, ale cărei dispoziţii constituie obiectul prezentei sesizări şi care prevede, în articolul unic, că „Durata contractelor de închiriere privind suprafeţele locative cu destinaţia de locuinţe, din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004 privind prelungirea duratei unor contracte de închiriere, aprobată prin Legea nr. 219/2004, pentru care a operat tacita relocaţiune, în condiţiile prevăzute la art. 1.437 din Codul civil, este de 5 ani de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă“. Prin urmare, faţă de evoluţia legislativă menţionată, este cert că legiuitorul, prin actele normative iniţiale, respectiv Legea nr. 17/1994 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, a reglementat situaţia juridică a contractelor de închiriere, indiferent de proprietar, iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2004, aprobată prin Legea nr. 219/2004, şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009, a reglementat doar situaţia juridică a contractelor de închiriere ce vizează imobile ale căror proprietari sunt statul român şi unităţile administrativ-teritoriale. În condiţiile în care dispoziţiile art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - care au rămas nemodificate în ciuda numeroaselor modificări aduse legii speciale -, fac referire numai la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare, este evident că doar acest act normativ este aplicabil imobilelor ce cad sub incidenţa legii speciale de restituire, şi nu dispoziţiile altor acte normative speciale, cum este cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009, aprobată prin Legea nr. 309/2009. În concluzie, se constată că textul de lege a cărui interpretare se solicită este formulat în termeni clari, suficienţi şi previzibili, astfel încât nu este necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile, scopul acestei proceduri fiind acela de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Timiş în Dosarul nr. 273/325/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor articolului unic din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2009 privind durata unor contracte de închiriere pentru suprafeţe locative cu destinaţia de locuinţe, aprobată prin Legea nr. 309/2009. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2015. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi