Decizia Nr.32 din 09.12.2019

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.060/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi celor ale art. 27¹ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror şef al Serviciul judiciar penal, Secţia judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Otilia Constantin, desemnată conform art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

A mai învederat că, la dosar, au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti, punctul de vedere al Direcţiei legislaţie din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Ministerului Public, punctele de vedere ale curţilor de apel şi instanţelor arondate.După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul doamnei procuror asupra recursului în interesul legii.Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă, achiesând la orientarea majoritară expusă în recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi, a apreciat că judecătorul care a soluţionat o cauză nu este incompatibil să participe la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală. Argumentele avute în vedere în susţinerea punctului de vedere au avut la bază dispoziţiile art. 6 din Convenţie care consacră dreptul la un proces echitabil pentru orice persoană, această dispoziţie regăsindu-se, de altfel, şi în dispoziţia naţională în art. 8 din Codul penal, iar în vederea materializării acestui principiu, legiuitorul a consacrat în art. 64 din Codul penal garanţii care să asigure imparţialitatea judecătorului chemat să dezlege un raport juridic. Referitor la acest aspect, procurorul a menţionat că şi instanţa de contencios constituţional, în Decizia nr. 506/2015, prin care a analizat conformitatea cu Legea fundamentală atât a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, cât şi a dispoziţiilor art. 431 din acelaşi cod, precizează că art. 6 din Convenţie nu este aplicabil unei proceduri care urmăreşte la rândul său redeschiderea unei proceduri penale, întrucât într-o astfel de ipoteză persoana care solicită o astfel de redeschidere are deja o condamnare intrată în autoritatea lucrului judecat şi, prin urmare, ea nu mai este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni în sensul art. 6 din Convenţie, ca atare nu face obiectul unei acuzaţii în materie penală. Însă, cu toate acestea, Curtea, în Decizia nr. 542/2015, a apreciat că în etapa admisibilităţii în principiu, în speţa evocată, are loc totuşi o statuare cu privire la exercitarea unui drept procesual şi, pe cale de consecinţă, soluţionarea unei situaţii procesuale, demers calificat drept o judecată şi care în opinia instanţei de contencios constituţional atrage incidenţa dreptului la un proces echitabil consacrat în art. 21 alin. (2) din Constituţie. Procurorul a subliniat faptul că incidenţa principiului a fost examinată, în decizia anterior menţionată, exclusiv din perspectiva necesităţii asigurării exigenţei egalităţii de arme între acuzare şi apărare şi a asigurării caracterului contradictoriu al procedurii. Dovadă că în Decizia nr. 103/2018, în paragrafele 22-24, când din nou analizând dispoziţiile art. 431 din Codul de procedură penală, Curtea a apreciat că în etapa admisibilităţii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei contestaţiei în anulare, ci doar o analiză formală a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru formularea unei astfel de cereri, şi anume dacă respectiva cale de atac a fost făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul invocat este unul dintre cele prevăzute de art. 426 din Codul de procedură penală şi dacă există dovezi în susţinerea cererii. Prin urmare, în acord cu instanţa de contencios constituţional, întrucât în această etapă nu are loc o judecată asupra temeiniciei căii de atac exercitate, ci doar o îndeplinire formală a condiţiilor prevăzute de lege, procurorul a precizat că punctul de vedere al instituţiei pe care o reprezintă este în sensul că nu sunt incidente dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală referitoare la imparţialitatea judecătorului care a soluţionat anterior cauza în fond sau într-o cale ordinară de atac. Împrejurarea că aceste căi extraordinare de atac sunt cuprinse în titlul III al părţii speciale a Codului de procedură penală intitulat „Judecata" nu atrage incidenţa art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, întrucât în acelaşi titlu sunt incluse şi dispoziţiile referitoare, de exemplu, la instrumente de unificare a practicii judiciare, iar această împrejurare nu atrage incidenţa dispoziţiilor art. 64 din Codul de procedură penală. De asemenea, procurorul a apreciat că nu există nicio neconcordanţă între o eventuală interpretare a acestor dispoziţii cu reglementările similare din procedura civilă, întrucât în dreptul procesual civil căile extraordinare de atac nu cunosc etapa admisibilităţii în principiu, analizându-se în mod direct temeinicia căii extraordinare de atac exercitate, motiv pentru care legiuitorul a prevăzut în mod expres cazul de incompatibilitate, dar acelaşi lucru se întâmplă şi în materia penală atunci când se judecă pe fond calea extraordinară de atac. Prin urmare, în cadrul procedurii admisibilităţii în principiu, procurorul a apreciat că se poate pune în discuţie o incompatibilitate obiectivă, funcţională, a judecătorului care a exercitat funcţii succesive în aceeaşi cauză. Or, din această perspectivă, jurisprudenţa Curţii europene este în sensul că nu există o suspiciune de imparţialitate atunci când sunt exercitate succesiv funcţii în aceeaşi cauză, cu excepţia unor împrejurări în care cumulul de funcţii este exclus a priori, dar însăşi instanţa europeană a considerat că anumite circumstanţe particulare pot pune în discuţie lipsa de imparţialitate obiectivă a judecătorului.Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public.Astfel, domnul judecător Constantin Epure a solicitat procurorului să precizeze dacă există o problemă legată de continuitatea completului în situaţia în care admisibilitatea în principiu a căii de atac este soluţionată de un complet, iar ulterior acestei etape prealabile, unul sau toţi membrii formulează declaraţii de abţinere.Procurorul a arătat că practica anterioară era în acest sens, adică ulterior admiterii în principiu a căii extraordinare de atac judecătorii formulau declaraţii de abţinere, însă, totodată, a precizat că obiectul prezentului recurs în interesul legii vizează exclusiv etapa admiterii în principiu, nu şi judecata pe fond a căii extraordinare de atac.Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii promovat s-a susţinut că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, privind participarea judecătorului care a soluţionat o cauză la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie), în etapa admisibilităţii în principiu.2. Examenul jurisprudenţei la nivelul Secţiei penale şi al completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în materieA)La nivelul Secţiei penale s-au conturat două opinii1.a) Într-o primă opinie s-a apreciat că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie). În argumentarea acestei opinii, respectiv a posibilităţii ca judecătorul care a participat la judecarea unei cauze să poată participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie), s-a susţinut că judecătorul care a participat la judecarea cauzei nu este incompatibil să examineze cauza în etapa admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac promovate, întrucât acesta nu este învestit să se pronunţe asupra legalităţii propriei hotărâri, ci va verifica doar întrunirea condiţiilor legale de exercitare a căii de atac. 2.a) Într-o altă opinie s-a statuat în sensul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie). În argumentarea celei de-a doua opinii, respectiv a incompatibilităţii judecătorului care a participat la soluţionarea unei cauze de a participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie), s-a reţinut că judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze şi a pronunţat decizia ce face obiectul unei căi extraordinare de atac nu poate lua parte la soluţionarea admiterii în principiu a cauzei, întrucât judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac se află în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre, chiar şi sub aspectul admisibilităţii în principiu, în art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală nefăcându-se vreo distincţie cu privire la căile de atac, acestea putând fi căi de atac ordinare sau extraordinare. B. La nivelul completurilor de 5 judecători în materie penală 1.b) Practica anterioară a completurilor de 5 judecători în materie penală a fost în sensul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestare în anulare, revizuire şi recurs în casaţie), întrucât s-a apreciat că procedura admiterii în principiu a căii extraordinare de atac nu priveşte însăşi judecarea fondului cauzei, judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei nefiind incompatibil la examinarea admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac, etapă prealabilă judecării căii extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire, recurs în casaţie). 2.b) Practica actuală este în sensul că în situaţia în care judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze şi a pronunţat decizia ce face obiectul unei căi extraordinare de atac este în sensul înlocuirii acestuia în etapa examinării admisibilităţii în principiu a cauzei prin întocmirea de către magistratul-asistent a unui proces-verbal de înlocuire. 3. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele arondate cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării În unanimitate, judecătorii din cadrul curţilor de apel Alba Iulia (inclusiv a instanţelor arondate), Constanţa, Cluj, Piteşti, Braşov, Bucureşti (Secţia I penală), Iaşi, Oradea, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara, precum şi judecătorii din cadrul tribunalelor Bacău, Bucureşti (inclusiv judecătoriile arondate), Braşov (inclusiv judecătoriile arondate), Călăraşi (inclusiv Judecătoria Călăraşi, Olteniţa şi Lehliu-Gară), Covasna (inclusiv judecătoriile arondate), Ialomiţa, Giurgiu (inclusiv judecătoriile arondate), Teleorman (inclusiv judecătoriile arondate, respectiv judecătoriile Alexandria, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Videle şi Zimnicea), Galaţi (inclusiv judecătoriile Galaţi şi Brăila), Tribunalul Vrancea şi judecătoriile arondate au opinat în sensul că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu. În acelaşi sens este şi opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, Tribunalului Ilfov (inclusiv judecătoriile arondate Cornetu şi Bolintin-Vale) şi al Tribunalului Bihor. În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că judecătorul care a luat parte la judecarea unei cauze şi a pronunţat decizia ce face obiectul unei căi extraordinare de atac nu poate lua parte la soluţionarea admiterii în principiu, întrucât judecătorul învestit cu soluţionarea unei astfel de căi extraordinare de atac se află în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre, chiar şi sub aspectul admisibilităţii în principiu, în art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală nefăcându-se vreo distincţie cu privire la căile de atac, acestea putând fi căi de atac ordinare sau extraordinare. Această interdicţie este de natură a garanta aparenţa de imparţialitate, mai exact percepţia persoanelor implicate în procesul penal şi a opiniei publice în general asupra imparţialităţii magistraţilor chemaţi să soluţioneze o cauză. În opinia minoritară s-a apreciat că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie), în etapa admisibilităţii în principiu. În argumentarea acestei opinii s-a susţinut că judecătorul care a participat la judecarea cauzei nu este incompatibil să examineze cauza în etapa admisibilităţii în principiu a căii extraordinare de atac promovate, întrucât acesta nu este învestit să se pronunţe asupra legalităţii propriei hotărâri, nu face o judecată pe fondul cauzei, ci verifică doar întrunirea condiţiilor legale de exercitare a căii de atac. Opinia majoritară a judecătorilor Secţiei penale din cadrul Curţii de Apel Craiova este în sensul că motivul de incompatibilitate reglementat de art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală nu este incident în etapa verificării admisibilităţii în principiu a căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare sau a revizuirii, iar argumentele reţinute în acest sens se referă la faptul că în cazul procedurii de verificare a admisibilităţii în principiu a unei căi extraordinare de atac nu se examinează fondul cauzei, ci numai îndeplinirea formală a condiţiilor de admisibilitate referitoare la: categoria persoanelor care au vocaţia procesuală de a exercita calea extraordinară de atac; termenul de introducere a cererii; instanţa competentă; indicarea temeiului (cazul de contestaţie în anulare sau de revizuire) invocat în calea de atac şi corespondenţa acestuia cu motivele prevăzute de lege pentru promovarea căii de atac respective. Totodată, s-a precizat că, în situaţia în care motivul invocat în calea extraordinară de atac este un motiv de reformare a hotărârii intrinsec rezolvării fondului cauzei, este incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală şi în procedura verificării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fiind ataşată Încheierea nr. 108 din 8 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 12.688/215/2018. În opinie minoritară s-a apreciat că participarea judecătorului Ia soluţionarea cauzei în fond exclude posibilitatea acestuia de a lua parte la soluţionarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare, indiferent de natura acesteia şi de stadiul procedurii, întrucât legiuitorul nu distinge cu privire la domeniul de aplicare a normei conţinute de art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, fiind ataşată Încheierea nr. 2 din 10 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.034/230/2017. Potrivit punctelor de vedere înaintate, judecătorul aflat în situaţia prevăzută de art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală a formulat declaraţie de abţinere. 4. Dispoziţii legale incidente Art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală „Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii". Art. 431 din Codul de procedură penală
(1) Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(2) Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Art. 432 din Codul de procedură penală
(1) La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare.
(2) În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat.
(3) Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
(4) Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă. Art. 440 din Codul de procedură penală
(1) Admisibilitatea cererii de recurs în casaţie se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului.
(2) Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 434, art. 436 alin. (1) şi (6), art. 437 şi art. 438, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie.
(3) Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere.
(4) În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie.
(5) În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în casaţie în condiţiile prevăzute în alin. (1)-(4) trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători. Art. 459 din Codul de procedură penală
(1) La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.
(2) Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu.
(3) Instanţa examinează dacă:a)cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455; b)cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3); c)au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e)faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f)persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).
(4) În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire.
(5) În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
(6) Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător.
(7) Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea.5. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că prima orientare jurisprudenţială este soluţia legală în materie, respectiv judecătorul care a participat la judecarea unei cauze poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu. Astfel, pornind de la dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care recunosc oricărei persoane dreptul la un proces echitabil, principiul ce se regăseşte şi în legislaţia naţională în art. 8 din Codul de procedură penală, s-a arătat că legiuitorul a înţeles să instituie în art. 64 din acelaşi cod garanţii care să asigure, în realizarea actului de justiţie, imparţialitatea celor chemaţi să dezlege raportul juridic dedus judecăţii, imparţialitatea presupunând lipsa oricărei prejudecăţi sau idei preconcepute cu privire la soluţia ce trebuie pronunţată în cadrul unui proces şi priveşte pe fiecare membru al completului de judecată. Printre cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 64 din Codul de procedură penală, în alin. (3) se regăseşte şi ipoteza potrivit căreia judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii. În raport cu dispoziţia legală menţionată, chestiunea de drept supusă analizei vizează căile extraordinare de atac, respectiv etapa admisibilităţii în principiu (verificare - filtru), etapă în care nu are loc însăşi soluţionarea căii de atac extraordinare, ci numai îndeplinirea condiţiilor de exercitare a acesteia. În acest context, în opinia Ministerului Public, problema eventualei lipse de imparţialitate în îndeplinirea funcţiilor judiciare este configurată de o ipoteză funcţională (obiectivă) - exercitarea de către aceeaşi persoană a unor funcţii diferite în cadrul procesului. Pentru acest motiv şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a apreciat că verificarea imparţialităţii într-o astfel de ipoteză impune o analiză (demers) obiectivă pentru a identifica dacă există fapte verificabile care să o pună la îndoială, analiză ce se realizează în raport cu circumstanţele cauzei/procedurii. Din această perspectivă, ţinând seama de natura şi întinderea controlului jurisdicţional implicat de etapa admisibilităţii în principiu a căilor extraordinare de atac, s-a constatat că, prin natura şi conţinutul ei specific, această procedură nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac, ci doar verificarea întrunirii condiţiilor de exercitare a acesteia, referitoare la formularea cererii în termen legal, la întemeierea ei pe cazurile prevăzute de lege şi depunerea ori invocarea mijloacelor de probă în dovedirea cazului menţionat. Ca atare, în această ipoteză, Ministerul Public a apreciat că judecătorul nu se pronunţă pe fondul cauzei, ci examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de exercitare a căii extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale. Instanţa europeană a apreciat că, chiar dacă membri ai formaţiunii de judecată au participat la două proceduri în acelaşi dosar, de fiecare dată având a judeca motivarea şi legalitatea unor hotărâri de fond, problemele puse în discuţie în fiecare recurs în parte au fost diferite: în primul recurs ei au examinat legalitatea instrucţiunii, în cel de-al doilea legalitatea hotărârii de condamnare, dar niciodată ei nu au fost chemaţi să se pronunţe cu privire la temeinicia acuzaţiilor formulate împotriva reclamantului. Sau, altfel spus, problemele supuse examinării de către magistraţi în cadrul celui de-al doilea recurs au fost diferite de cele din primul recurs, ceea ce semnifică, dincolo de bănuielile de imparţialitate pe care le-ar fi putut avea reclamantul, că, în cauză, nu au existat raţiuni obiective care să le justifice. De altfel, instanţa europeană a statuat în jurisprudenţa sa că nu este a priori incompatibil cu cerinţele de imparţialitate faptul că acelaşi judecător este mai întâi implicat în completul care ia o decizie pe fondul cauzei şi apoi în cel care examinează admisibilitatea unui recurs împotriva acestei decizii. Aşadar, nu poate fi vorba de lipsă de imparţialitate în îndeplinirea atribuţiilor judiciare în cazul în care judecătorul pronunţă decizii pur formale şi procedurale în alte etape ale procedurii. 6. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admiterii în principiu. 7. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României La nivelul Curţii Constituţionale a României nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă în materie. 8. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu există decizii relevante în legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul recursului în interesul legii. 9. Raportul asupra recursului în interesul legii Referitor la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, prin raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat că sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală este admisibilă, concluzionând că „în interpretarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie)". 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 10.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 din Codul de procedură penală. Potrivit art. 471 din Codul de procedură penală:
(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.
(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.
(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti. Art. 472 din Codul de procedură penală, sub aspectul condiţiilor de admisibilitate, stabileşte că recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale sus-citate, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se constată că această primă condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită. În cerere sunt indicate cele două orientări jurisprudenţiale diferite ale problemei de drept a cărei dezlegare se solicită. De asemenea, analizând jurisprudenţa ataşată actului de sesizare, care relevă soluţionarea în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive a problemei de drept care face obiectul judecăţii, se constată îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 472 din Codul de procedură penală. Pentru considerentele prezentate, recursul în interesul legii este admisibil. 10.2. Pe fondul recursului în interesul legii În structura tipică a procesului penal, în actuala codificare, distingem patru faze: urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale. Fazele procesului penal sunt diviziuni ale acestuia în care îşi desfăşoară activitatea o anumită categorie de organe judiciare în îndeplinirea atribuţiilor ce se înscriu în funcţia lor procesuală şi după epuizarea cărora pot fi date anumite soluţii privind cauza penală. În cadrul organelor judiciare penale, fiecărei categorii de organe i-a fost conferită, prin lege, o anumită funcţie procesuală, astfel că vom distinge funcţia procesuală de desfăşurare a urmăririi penale, funcţia procesuală de desfăşurare a camerei preliminare, funcţia desfăşurării judecării cauzelor penale şi funcţia punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti penale. În partea specială a Codului de procedură penală, legiuitorul a consacrat titlul III, cu denumirea marginală „Judecata", celei de-a treia faze a procesului penal. În cadrul acestui titlu, cap. II reglementează judecata în primă instanţă, cap. III este dedicat apelului, iar cap. V căilor extraordinare de atac, cu menţiunea că primele trei secţiuni ale acestui din urmă capitol sunt dedicate contestaţiei în anulare, recursului în casaţie şi revizuirii. În privinţa acestor trei căi extraordinare de atac, legiuitorul a prevăzut etapa admiterii în principiu, reglementările fiind menţionate supra la pct. 4. Prin dispoziţiile art. 64 din Codul de procedură penală au fost reglementate cazurile de incompatibilitate a judecătorului, alin. (3) prevăzând că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii. În aceste condiţii, câtă vreme legiuitorul a folosit sintagma „aceleiaşi cauze într-o cale de atac", fără a distinge între calea ordinară a apelului şi căile extraordinare de atac, nu se poate susţine că acestea din urmă au fost excluse, pe cale de interpretare, din sfera incompatibilităţii. Chiar dacă în etapa admiterii în principiu, prin natura şi conţinutul ei specific, se verifică doar întrunirea condiţiilor de exercitare a căii extraordinare de atac referitoare la caracterul definitiv al hotărârii penale ce face obiectul căii extraordinare de atac, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a o exercita, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute de Codul de procedură penală şi dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar, nu se poate susţine că această etapă nu se circumscrie unei judecăţi, câtă vreme dispoziţiile care reglementează etapa admiterii în principiu pentru fiecare dintre aceste căi extraordinare de atac sunt cuprinse în Partea specială a Codului de procedură penală, titlul III - Judecata. Faptul că şi în etapa admiterii în principiu are loc o judecată a fost reţinut şi de Curtea Constituţională a României în paragraful 16 al Deciziei nr. 542/2015, prin care s-a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă „fără citarea părţilor" este neconstituţională. Astfel, instanţa de contencios constituţional a reţinut că „Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora «părţile au dreptul la un proces echitabil [...]»". De altfel, chiar dacă nu în materie penală, ci în materie civilă, legiuitorul, prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.074 din 18 decembrie 2018, a modificat art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă ce reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, textul de lege prevăzând că „Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs". Este de menţionat faptul că soluţia legislativă menţionată în alineatul precedent este diferită celei din codificarea procesual civilă anterioară care, prin art. 24 alin. 1, prevedea că „Judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici în caz de rejudecare după casare" şi pe tărâmul căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. II din 15 ianuarie 2007 în recurs în interesul legii, în sensul că „Judecătorul care soluţionează fondul cauzei nu devine incompatibil să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare", observându-se faptul că, în textul de lege precitat, căile extraordinare de atac în materie civilă erau excluse explicit din sfera de incidenţă a acestui caz de incompatibilitate. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi va stabili că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie). ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală stabileşte că: Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie). Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 9 decembrie 2019. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Otilia Constantin