1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, excepţie ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 24.569/302/2014 (număr în format vechi 111/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.041D/2015 şi de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 8.493/303/2014 (număr în format vechi 4.165/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.186D/2015, dosare conexate în şedinţa publică din 24 mai 2016.2. Dezbaterile au avut loc la data de 24 mai 2016, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea la data de 15 iunie 2016.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:3. Prin Încheierea din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.569/302/2014 (număr în format vechi 111/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, de instanţa de judecată cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea, printre altele, a unei infracţiuni de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pentru care inculpatul a încheiat un acord de mediere cu persoana vătămată ulterior pronunţării hotărârii în primă instanţă.4. Prin Decizia penală nr. 788/A din 27 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.493/303/2014 (număr în format vechi 4.165/2014), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de reprezentantul Ministerului Public cu ocazia soluţionării apelului într-o cauză privind tragerea la răspundere penală pentru săvârşirea, printre altele, a unei infracţiuni de furt calificat, prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal, pentru care inculpatul a încheiat un acord de mediere cu persoana vătămată ulterior pronunţării hotărârii în primă instanţă.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa de judecată, autoare a excepţiei, apreciază că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 67 din Legea nr. 192/2006, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, ale art. 124 alin. (1) şi (2) privind, pe de o parte, înfăptuirea justiţiei în numele legii şi, pe de altă parte, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 126 alin. (3) referitor la asigurarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretării şi aplicării unitare a legii, în măsura în care permit ca încheierea unui acord de mediere să determine, în planul dreptului substanţial, înlăturarea răspunderii penale, iar, în planul dreptului procesual, încetarea procesului penal în alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru împăcare.6. În acest sens, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, arată că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii. Conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, în cazurile prevăzute, între altele, la art. 16 alin. (1) lit. g) din acelaşi Cod se pronunţă încetarea procesului penal. Potrivit art. 67 din Legea nr. 192/2006, dispoziţiile acestei legi se aplică în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă [alin. (1)], iar, în latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală [alin. (2)]. De asemenea, art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 stabileşte că, în cazul în care procedura de mediere se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal referitoare la plângerea prealabilă, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere, iar la art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 192/2006 se prevede că, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, suspendarea durând până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de aceeaşi lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă. Prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sesizată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a unei chestiuni de drept, a stabilit, în aplicarea art. 67 din Legea nr. 192/2006, că încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, iar încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. Conform art. 159 din Codul penal, împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale sa făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres [alin. (1)], împăcarea înlătură răspunderea penală [alin. (2) teza întâi] şi produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [alin. (3) teza a doua].7. Raportat la dispoziţiile legale anterior citate - din Codul penal, Codul de procedură penală şi Legea nr. 192/2006 -, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, observă că nu există nicio prevedere legală care să atribuie încheierii unui acord de mediere caracterul de cauză distinctă de înlăturare a răspunderii penale, realizarea unui astfel de acord constituind, în opinia sa, doar mijlocul prin care se materializează, în condiţiile legii speciale ce îl reglementează, fie retragerea plângerii prealabile, fie împăcarea dintre inculpat şi persoana vătămată. Astfel, art. 67 din Legea nr. 192/2006 conţine exclusiv prevederea că dispoziţiile privind medierea se aplică, în latura penală a procesului, numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea înlătură răspunderea penală. Prin urmare, instanţa de judecată, autoare a excepţiei, susţine că art. 67 din Legea nr. 192/2006 nici nu instituie o cauză specială, sui-generis, de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de împăcare, nici nu derogă de la dispoziţiile generale ale Codului penal, ce reglementează, drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, între altele, împăcarea. În realitate, art. 67 din Legea nr. 192/2006 prevede doar că medierea este posibilă, între altele, în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală, doar aceasta din urmă constituind însă cauză legală care produce un astfel de efect, conform art. 159 alin. (2) din Codul penal, dacă intervine până la citirea actului de sesizare a instanţei, potrivit art. 159 alin. (3) din acelaşi cod.8. Interpretarea, stabilită cu efect obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti, prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care impune considerarea încheierii acordului de mediere drept cauză de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de împăcare (în lipsa oricărei dispoziţii legale în acest sens), şi, totodată, atribuie încheierii unui astfel de acord efecte mai largi decât cele produse de împăcare (permiţând realizarea sa, cu consecinţa încetării procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii, iar nu doar până la citirea actului de sesizare a instanţei, precum în cazul împăcării), este, în opinia acestei instanţe, contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) şi (2) şi art. 126 alin. (3) din Constituţie. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că „în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea însă competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu" şi, de asemenea, că „puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării lui unitare de către instanţele judecătoreşti", dar „acest fapt nu presupune că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat" (Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014). De asemenea, Curtea Constituţională a consacrat obligaţia sa de a interveni, ori de câte ori este sesizată, în cazul în care un text legal poate genera interpretări de natură a aduce atingere prevederilor constituţionale, întrucât „şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de exigenţa de ordin constituţional cuprinsă în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie" (Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 31 ianuarie 2013, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, citată anterior), arătând apoi că acest lucru este valabil şi în ipoteza în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în realizarea atribuţiilor constituţionale prevăzute de art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, a pronunţat o decizie pentru interpretarea şi aplicarea unitară a legii, fie într-un recurs în interesul legii, fie într-o sesizare privind pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra unei chestiuni de drept, deoarece „în interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale" (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, citată anterior).9. A admite, conform interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale, distinctă de împăcare, deşi nicio dispoziţie legală nu conduce la conturarea unei astfel de voinţe a legiuitorului, echivalează atât cu o ingerinţă nepermisă a puterii judecătoreşti într-o atribuţie de competenţa exclusivă a autorităţii legiuitoare, cât şi cu încălcarea supremaţiei legii, care atribuie în mod expres şi explicit doar împăcării, pe lângă alte instituţii nerelevante în speţă, caracterul unei asemenea cauze. Totodată, a admite, potrivit interpretării obligatorii date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, că încheierea unui acord de mediere poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii, spre deosebire de împăcare, ale cărei efecte se produc numai dacă ea are loc până la citirea actului de sesizare, echivalează, în opinia instanţei, autoare a excepţiei, atât cu a crea o situaţie discriminatorie, defavorabilă pentru inculpatul din raportul de drept penal substanţial care optează pentru împăcare, deşi, teoretic, asemenea celui care apelează la mediere, urmăreşte acelaşi unic scop, şi anume stingerea conflictului pe cale amiabilă, cât şi cu a determina prelungirea procesului penal peste un termen rezonabil, cu cheltuieli procesuale nejustificate, până când medierea dintre părţi, eventual sub presiunea unei soluţii pronunţate în primă instanţă, permite realizarea unui acord, anterior rămânerii definitive a hotărârii, pe alte criterii decât acela al unei împăcări veritabile.10. Reprezentantul Ministerului Public, autor al excepţiei, susţine că dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în măsura în care încheierea unui acord de mediere până la soluţionarea definitivă a cauzei duce la încetarea procesului penal, în temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, spre deosebire de împăcare, ce poate interveni numai până la momentul citirii actului de sesizare, potrivit art. 159 alin. (3) din Codul penal. Consideră că această diferenţă este nejustificată, având în vedere finalitatea procedurii încheierii acordului de mediere, care este aceeaşi cu cea a instituţiei împăcării, şi anume încetarea procesului penal. Astfel, se creează o inegalitate de tratament între inculpaţii care nu au reuşit să se împace cu persoanele vătămate până la momentul procesual al citirii actului de sesizare şi inculpaţii care încheie acorduri de mediere cu persoanele vătămate şi care au această posibilitate până la rămânerea definitivă a hotărârii, fiind încălcate egalitatea în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil. Apreciază că acest din urmă drept, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, este încălcat şi prin faptul că, în timp ce împăcarea are loc în faţa judecătorului, acordul de mediere se încheie în afara procesului penal, judecătorul neputând efectua niciun control asupra procedurii prin care se realizează acordul. Arată că medierea este, în fapt, o tranzacţie/împăcare încheiată prin intermediul unui terţ, astfel încât sintagma „în condiţiile legii" din cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, care derogă de la dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, este neconstituţională.11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că argumentul adus de parchet în sensul neconstituţionalităţii - acela că, prin posibilitatea oferită inculpaţilor, în cazul anumitor infracţiuni, de a încheia acorduri de mediere până la finalul procesului, se creează un tratament discriminatoriu faţă de cei care au încercat să se împace cu persoanele vătămate şi nu au reuşit acest lucru până la citirea actului de sesizare - este nefondat. Constată că încheierea unui acord de mediere cu persoana vătămată până la finalul procesului nu este singurul demers procedural care poate avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, ci legiuitorul a mai prevăzut încă un caz în care manifestarea de voinţă a persoanei vătămate - în mod exclusiv, de data aceasta -, intervenită, de asemenea, până la sfârşitul procesului, poate avea ca efect stingerea acţiunii penale, şi anume retragerea plângerii prealabile. Astfel, potrivit art. 158 alin. (1) din Codul penal, retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile. Aşa cum rezultă din interpretarea art. 1 din Legea nr. 192/2006, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor, legiuitorul înţelegând să creeze o formă instituţionalizată de soluţionare a conflictelor juridice ivite între diferite persoane, inclusiv în cauzele penale. Mediatorul este un terţ specializat care ajută părţile să negocieze şi să îşi aleagă singure soluţia, medierea asigurând buna cunoaştere pentru părţi a situaţiei în care acestea se găsesc. Faptul că acordul părţilor intervine mai aproape sau mai departe de momentul debutului procesului nu este un aspect care să conducă la concluzia inutilităţii actului de justiţie derulat deja şi ajuns, poate, într-un stadiu procesual avansat, deoarece întotdeauna soluţia convenită amiabil de litiganţi este mai acceptată şi mai legitimă pentru părţi decât aceea impusă de un terţ, fie el chiar şi judecătorul. Dacă se poate vorbi de inechitate, aceasta, indiscutabil, există, dar nu în sensul inechităţii dispoziţiilor referitoare la mediere, ci a celor referitoare la împăcare, ce obstrucţionează, în mod nejustificat, dreptul părţilor de a decide ele însele asupra acţiunii penale, până la finalul procesului, cel puţin în cazul acelor infracţiuni pentru care părţile au această posibilitate prin mediere şi prin retragerea plângerii. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015, a expus opinia exprimată de Facultatea de Drept, Departamentul de drept public din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în sensul că: «de lege ferenda, ar fi recomandat să se revină la termenul anterior până la care s-ar putea realiza împăcarea, deoarece situaţia actuală poate duce la consecinţe absurde. De exemplu, instanţa de apel este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, dar aceeaşi instanţă, ca organ decident, nu ar putea să ia act în mod nemijlocit de voinţa părţilor de a stinge litigiul penal. Adică părţile nu se pot „media" direct în sala de judecată, fiind obligate să treacă pe la mediator în prealabil, încălcându-se, printre altele, şi regula firească din teoria dreptului care stabileşte că cine poate mai mult poate şi mai puţin.» Prin urmare, nu dispoziţiile referitoare la mediere încalcă egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ci dispoziţiile referitoare la împăcare, aceasta în condiţiile în care primele dispoziţii asigură drepturi procesuale mai largi pentru părţi, mai puţin restrictive. Cât priveşte cel de-al doilea argument adus de parchet în sprijinul neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006, acela că acordul de mediere se încheie în afara procesului penal, iar judecătorul nu poate efectua niciun control asupra procedurii prin care se realizează acordul, acest argument este esenţialmente nefondat, întrucât neagă însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă modalităţile alternative de soluţionare a conflictelor şi nesocoteşte prezumţia de legalitate sub egida căreia îşi desfăşoară activitatea mediatorul. În lipsa unor suspiciuni concrete referitoare la modul în care a fost încheiat un acord de mediere, acesta este prezumat a fi legal şi valabil încheiat, este prezumat că exprimă liberul consimţământ al părţilor şi modul în care acestea au înţeles să pună capăt conflictului dintre ele.12. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.13. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. În conţinutul dispoziţiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, legiuitorul a prevăzut într-un mod clar, previzibil şi predictibil aplicabilitatea medierii, ca modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, în cauze penale, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, pentru ca în alin. (2) să delimiteze sfera de aplicare a medierii, în latura penală a procesului, în mod exclusiv în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Aceste dispoziţii trebuie interpretate sistematic şi cu dispoziţiile art. 69 şi, respectiv, art. 70 din acelaşi act normativ special, prima normă conţinând un moment temporal în care poate avea loc procedura medierii, şi anume „înaintea începerii procesului penal", la care se adaugă condiţii referitoare la soluţionarea conflictului şi felul încheierii înţelegerii, caracterizată de art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, care determină ca fapta să nu atragă răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere. În alin. (2) al art. 69 din Legea nr. 192/2006 sunt menţionate condiţiile referitoare la termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, la neîncheierea înţelegerii, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006. În conţinutul alin. (1) al art. 70 din Legea nr. 192/2006 sunt arătate condiţiile referitoare la momentul temporal în care are loc medierea cu privire la latura penală, care se situează „după începerea procesului penal", ceea ce conduce la posibilitatea suspendării urmăririi penale sau, după caz, a judecăţii, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, iar în cel de-al doilea alineat al aceleiaşi norme se statuează cu privire la durata suspendării. În dezlegarea primei chestiuni de drept referitoare la natura juridică a încheierii acordului de mediere este relevant a face distincţiile între cauzele care înlătură răspunderea penală în concepţia Codului penal, referitoare la retragerea plângerii prealabile şi împăcare, cauze ce se exclud, şi modul în care este incidentă medierea. Un alt argument prezentat de Curte este conferit de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, stabilind că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă „a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii". În aceste dispoziţii legiuitorul reglementează încheierea unui acord de mediere în mod diferenţiat de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, aşa încât dobândeşte caracterul de caz distinct care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Or, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală au corespondent în planul dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală. Încheierea unui acord de mediere se diferenţiază de împăcare prin faptul că poate interveni şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal, în timp ce împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, precum şi de faptul că ea trebuie să fie totală şi necondiţionată. De asemenea, încheierea unui acord de mediere este diferită şi de cealaltă cauză care înlătură răspunderea penală, şi anume retragerea plângerii prealabile, prin aceea că după realizarea acordului nu se mai poate formula plângere prealabilă chiar dacă termenul nu a expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri penale prealabile. În această situaţie, reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală evidenţiază caracterul de cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a observat că, pornind de la natura distinctă a încheierii unui acord de mediere în condiţiile legii, o asemenea procedură se poate desfăşura în tot cursul procesului penal, nefiind condiţionată de dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea poate interveni doar până la citirea actului de sesizare. Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, procedura de mediere se poate desfăşura chiar înaintea începerii procesului penal, ceea ce o distinge de împăcare şi retragerea plângerii prealabile. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere. În ceea ce priveşte termenul până la care medierea poate interveni cu privire la latura penală a cauzei, cum textul nu face nicio distincţie cu privire la vreun anumit stadiu al judecăţii, rezultă că acordul de mediere poate fi încheiat oricând în cursul acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, fără a limita momentul până la care instanţa poate proceda în acest sens. Ca atare, oricând în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda cauza în vederea desfăşurării procedurii reglementate de dispoziţiile Legii nr. 192/2006. Mai mult, textul de lege sus-menţionat, care reglementează suspendarea judecăţii, este inclus în cap. I - „Dispoziţii generale" al titlului III - „Judecata" din partea specială a Codului de procedură penală, ceea ce face ca dispoziţiile sale să fie aplicabile atât în tot cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în tot cursul judecăţii în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. În concluzie, încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, şi nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării. Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: 1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.14. Revenind la susţinerile din prezenta excepţie de neconstituţionalitate, Guvernul arată că autorul acesteia apreciază ca neconstituţionale dispoziţiile menţionate prin prisma faptului că unii inculpaţi ar avea un regim mai favorabil în raport de înţelegerea pe care reuşesc să o încheie cu persoana vătămată - mediere sau împăcare. Se omite însă faptul că atât medierea, cât şi împăcarea presupun nu numai o manifestare de voinţă a inculpatului, ci legea impune şi exprimarea acordului expres al persoanei vătămate. Prin urmare, opţiunea persoanei vătămate de a da eficienţă unei cauze de încetare a procesului penal sau alteia, în condiţiile prevăzute de lege, nu este aptă să conducă la un tratament juridic diferenţiat între inculpaţi, cărora li se vor aplica regulile stipulate de lege pentru cele două proceduri distincte. Momentul până la care părţile se pot împăca sau pot realiza un acord de mediere nu prezintă importanţă din punctul de vedere al principiului egalităţii în faţa legii şi nu afectează dreptul la un proces echitabil, câtă vreme nu este singurul aspect care diferenţiază cele două proceduri. În ce priveşte argumentul că acordul de mediere se încheie în afara procesului penal, iar judecătorul nu poate efectua niciun control asupra procedurii prin care se realizează acordul, după cum a reţinut şi instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, argumentul este nefondat, întrucât neagă raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să prevadă modalităţile alternative de soluţionare a conflictelor.15. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 192/2006 şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens, arată că acordul de mediere, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea reprezintă variante alternative de încetare a procesului penal şi de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale. Părţile au posibilitatea înlăturării răspunderii penale prin acordul de mediere, acord ce este posibil la infracţiunile unde este permisă împăcarea, efectul acordului de mediere fiind întocmai cu al împăcării, şi anume încetarea procesului penal. Cu alte cuvinte, până la sesizarea instanţei, părţile au atât dreptul la împăcare, cât şi dreptul la mediere, în schimb, după ce procesul penal intră în faza de judecată, inculpatul are posibilitatea de a găsi o soluţie amiabilă la conflict doar prin mediere. Legiuitorul a vrut să instituie o procedură autorizată care să aibă ca efect protejarea persoanelor vătămate atunci când se demarează judecata, ca unică posibilitate, după sesizarea instanţei, ca negocierea unei soluţii amiabile la conflictul penal să aibă loc într-un cadru organizat şi autorizat, neutru şi independent, care să ducă la o soluţie amiabilă, sustenabilă şi pe deplin mulţumitoare pentru fiecare din părţile conflictului penal. Prin urmare, de vreme ce părţile, în cazurile în care este permisă împăcarea, au posibilitatea medierii, liberul acces la justiţie şi egalitatea în faţa legii sunt respectate. Medierea penală reprezintă, aşadar, o alternativă la procesul penal, iar acordul de mediere este o alternativă la instituţia împăcării penale. Raţiunea instituţiei medierii este aceea de a facilita şi promova metode alternative de soluţionare a litigiilor prin posibilitatea recurgerii la o procedură extrajudiciară. Totodată, ca procedură distinctă de procesul penal, medierea este bazată pe principiile şi garanţiile legale ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului prevăzute în Constituţie şi în Legea nr. 192/2006. Prin urmare, legiuitorul român a dorit să creeze o formă instituţionalizată de soluţionare a conflictelor juridice ivite între diferite persoane, inclusiv în cauzele penale. Dreptul la un mediator este un drept fundamental în noua legislaţie penală, fiind stipulat în mod expres la art. 81 şi art. 83 din noul Cod de procedură penală ca drept personal şi, în acelaşi timp, comun atât pentru persoana vătămată, cât şi pentru făptuitor.16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.18. Potrivit Încheierii din 18 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 24.569/302/2014 (număr în format vechi 111/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 22 mai 2006, aceste din urmă dispoziţii de lege fiind modificate prin art. 84 pct. 6 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Din motivarea excepţiei reiese însă că aceasta priveşte dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din 9 iunie 2015, precum şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală. Prin decizia menţionată, Înalta Curte a stabilit că: „1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale". Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi ale art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală. Textele de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 67 din Legea nr. 192/2006: „(1) Dispoziţiile din prezenta lege se aplică şi în cauzele penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă, după distincţiile arătate în prezenta secţiune.
(2) În latura penală a procesului, dispoziţiile privind medierea se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.(3) Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura medierii.";
– Art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală: „(1) Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] g) [...] a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii;".19. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, instanţa de judecată şi reprezentantul Ministerului Public, autori ai excepţiei, invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 61 alin. (1) referitor la rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, ale art. 124 alin. (1) şi (2) privind, pe de o parte, înfăptuirea justiţiei în numele legii şi, pe de altă parte, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi ale art. 126 alin. (3) referitor la asigurarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretării şi aplicării unitare a legii. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit art. 475 din secţiunea a 2-a („Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept") a cap. VI („Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare") din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a sesizărilor din partea instanţelor de judecată în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost instituită de legiuitor pentru realizarea obiectivului de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii, în condiţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, obiectiv urmărit, de altfel, şi prin intermediul recursului în interesul legii. Spre deosebire, însă, de acesta din urmă, hotărârile prealabile nu intervin după soluţionarea definitivă a cauzelor, ci înainte de soluţionarea acestora, astfel încât procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, reglementată de art. 475-4771 din Codul de procedură penală, reprezintă un mecanism menit să preîntâmpine apariţia unei practici neunitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti [Decizia nr. 393 din 28 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 367 alin. (1) şi (6) din Codul penal în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 2 iunie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015]. 21. Referitor la critica unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, Curtea Constituţională a statuat de principiu în jurisprudenţa sa că o asemenea decizie nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi ale Deciziei nr. VI din 27 septembrie 1999 a Secţiilor Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). 22. Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă. Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011, şi Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). 23. Având în vedere cele mai sus statuate, în jurisprudenţa Curţii cu privire la această materie pot fi identificate două abordări distincte, în funcţie de obiectul criticii de neconstituţionalitate, şi anume: în primul caz, când autorul excepţiei critică însăşi decizia pronunţată într-un recurs în interesul legii, excepţia are caracter inadmisibil, şi, respectiv, în a doua situaţie, dacă excepţia de neconstituţionalitate se referă la textele de lege interpretate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea are competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei (Decizia nr. 202 din 18 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 19 iunie 2013, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor titlului VII - Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, astfel cum aplicarea acestora a fost stabilită prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 27 din 14 noiembrie 2011). 24. Totodată, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că, în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora. Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii" şi numai cu privire la realizarea acestor operaţiuni de către „celelalte instanţe judecătoreşti". Curtea Constituţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la instanţele judecătoreşti (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). 25. Toate aceste considerente de principiu sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a unui text de lege interpretat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, Curtea Constituţională având competenţa de a se pronunţa pe fondul excepţiei asupra textului de lege în interpretarea dată de instanţa supremă. 26. Prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală - în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: 1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare, potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal, sau poate interveni în tot cursul procesului penal - şi a stabilit că: 1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare; 2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale. 27. Cu privire la interpretarea dată dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin hotărârea prealabilă mai sus menţionată, instanţa de judecată şi reprezentantul Ministerului Public, autori ai excepţiei, apreciază că o atare interpretare aduce atingere prevederilor constituţionale privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, principiul legalităţii, egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, dreptul la un proces echitabil, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, înfăptuirea justiţiei în numele legii, unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi asigurarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a interpretării şi aplicării unitare a legii, în măsura în care încheierea unui acord de mediere poate să determine, în planul dreptului substanţial, înlăturarea răspunderii penale, iar, în planul dreptului procesual, încetarea procesului penal în alte condiţii decât cele prevăzute de lege pentru împăcare. 28. Curtea reţine că, potrivit art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu poate fi exercitată dacă a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii. Din dispoziţiile art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală reiese că în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. g) din acest cod instanţa pronunţă încetarea procesului penal. 29. Referitor la instituţia medierii, Curtea reţine că, pornind de la principiile generale enunţate în anexa Recomandării nr. R (99)19 privind medierea în materie penală, adoptată de Comitetul de Miniştri în 15 septembrie 1999, în conformitate cu termenii art. 15.b. din Statutul Consiliului Europei, legiuitorul român a reglementat medierea şi profesia de mediator printr-o lege specială, respectiv prin Legea nr. 192/2006, care în art. 1 defineşte medierea ca fiind o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor. De esenţa instituţiei medierii este încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile. Art. 67 din Legea nr. 192/2006 stabileşte, pe de o parte, aplicabilitatea medierii şi în cauze penale, atât în latura penală, cât şi în latura civilă [alin. (1)], iar, pe de altă parte, sfera de aplicare a medierii în latura penală a procesului ca fiind constituită din infracţiunile pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea înlătură răspunderea penală [alin. (2)]. 30. Retragerea plângerii prealabile, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale, este reglementată în art. 158 din Codul penal, care delimitează momentul până la care operează această instituţie, sfera infracţiunilor şi consecinţele sale juridice. Punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată în cazul următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul penal: lovirea sau alte violenţe - art. 193, vătămarea corporală din culpă - art. 196; ameninţarea - art. 206, agresiunea sexuală - art. 219 alin. (1); hărţuirea sexuală - art. 223; violarea de domiciliu - art. 224; violarea sediului profesional - art. 225; violarea vieţii private - art. 226 alin. (1) şi (2); divulgarea secretului profesional - art. 227; furtul săvârşit în condiţiile art. 231 alin. (1); abuzul de încredere - art. 238; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor - art. 239; bancruta simplă - art. 240; bancruta frauduloasă - art. 241; gestiunea frauduloasă - art. 242; distrugerea - art. 253 alin. (1) şi (2); tulburarea de posesie - art. 256; asistenţa şi reprezentarea neloială - art. 284; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti - art. 287 alin. (1) lit. d)-g); violarea secretului corespondenţei - art. 302 alin. (1); abandonul de familie - art. 378; nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului - art. 379; împiedicarea exercitării libertăţii religioase - art. 381. Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă [art. 158 alin. (2) din Codul penal] şi poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive [art. 158 alin. (1) din Codul penal]. 31. În ceea ce priveşte împăcarea, aceasta constituie înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal. Instituţia împăcării este reglementată prin dispoziţiile art. 159 din Codul penal, articol ce încheie sediul materiei rezervat ansamblului cauzelor care înlătură răspunderea penală. Act bilateral caracterizat prin acordul de voinţă dintre persoanele între care intervine, împăcarea este o cauză care - în privinţa anumitor infracţiuni - înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, efecte care se produc dacă împăcarea are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei [art. 159 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal]. Conţinutul instituţiei împăcării din noul Cod penal a fost substanţial reconsiderat faţă de cel din Codul penal din 1969 (art. 132) prin instituirea unor noi condiţii şi introducerea de dispoziţii exprese privind funcţionarea instituţiei în cazul persoanei juridice, remarcându-se, totodată, restrângerea sferei infracţiunilor în cazul cărora este aplicabilă. 32. Astfel, prin noul Cod penal s-a produs răsturnarea regulii valabile în reglementarea anterioară, împăcarea putând interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu şi numai dacă legea o prevede în mod expres [art. 159 alin. (1) din Codul penal]. Instituţia împăcării este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni prevăzute de Codul penal: furtul - art. 228; furtul calificat săvârşit în condiţiile art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c); furtul de folosinţă - art. 230; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor - art. 243; înşelăciunea - art. 244; înşelăciunea privind asigurările - art. 245. De asemenea, în materia violenţei în familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe - art. 193 şi de vătămare corporală din culpă - art. 196 săvârşite asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, caz în care împăcarea înlătură răspunderea penală. 33. Un alt element de noutate a fost introdus de dispoziţiile art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal şi vizează momentul procesual până la care poate interveni împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, ceea ce înseamnă că împăcarea poate interveni în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi în faţa instanţei de fond, dar numai până la citirea actului de sesizare. În vechea reglementare cuprinsă în art. 132 alin. 2 din Codul penal din 1969, împăcarea părţilor producea efecte dacă intervenea până la rămânerea definitivă a hotărârii. Referitor la momentul procesual până la care poate interveni împăcarea în situaţiile tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 843 din 19 noiembrie 2014, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înaintea datei intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care la acea dată momentul citirii actului de sesizare a instanţei fusese depăşit. Pentru a răspunde exigenţelor principiului constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, prevăzut la art. 15 alin. (2) din Constituţie, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că, până la încetarea situaţiilor tranzitorii generate de intrarea în vigoare a noului Cod penal, împăcarea poate interveni până la primul termen de judecată stabilit ulterior datei publicării Deciziei nr. 508 din 7 octombrie 2014 în Monitorul Oficial al României, Partea I (paragrafele 23 şi 25). 34. Totodată, prin Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, menţionată anterior, Curtea a reţinut că reglementarea de către legiuitor a termenului citirii actului de sesizare a instanţei, ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea, este pe deplin justificată prin finalitatea urmărită, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţii de exercitare abuzivă a acestui drept. În acest sens, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, Curtea a constatat că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, citată anterior, paragraful 21). 35. Revenind la mediere, Curtea reţine că, prin art. 84 pct. 6-9 din Legea nr. 255/2013 (pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale), au fost modificate toate articolele secţiunii a 2-a - „Dispoziţii speciale privind medierea în cauzele penale" din cap. VI - „Dispoziţii speciale privind medierea unor conflicte" al Legii nr. 192/2006, şi anume art. 67-70, printre modificări numărându-se şi înlocuirea termenului „împăcare" cu acela de „înţelegere", fără însă ca această schimbare de terminologie să clarifice problema naturii juridice a medierii în cauzele penale, în sensul că încheierea unui acord de mediere ar constitui o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare. Astfel, dincolo de o serie de diferenţe de regim juridic între încheierea unui acord de mediere şi împăcare, evidenţiate în considerentele Deciziei nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, faptul că împăcarea constă în înţelegerea intervenită între persoana vătămată/partea civilă şi suspect/inculpat şi, dacă este cazul, partea responsabilă civilmente de a pune capăt conflictului născut din săvârşirea infracţiunii şi de a renunţa la punerea în mişcare a acţiunii penale sau la continuarea procesului penal - spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, care este un act unilateral de voinţă - poate duce la concluzia că încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea nu este, în esenţă, altceva decât o modalitate de realizare a împăcării, ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale. 36. Curtea constată că efectul juridic al interpretării date dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - potrivit căreia încheierea unui acord de mediere constituie o cauză suigeneris care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare, ce poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale -, este acela că în cauzele penale care privesc infracţiuni pentru care poate interveni împăcarea, odată ce a fost depăşit momentul procesual al citirii actului de sesizare a instanţei, inculpatul şi persoana vătămată/partea civilă, deşi nu se mai pot împăca în faţa instanţei de judecată [art. 159 alin. (3) din Codul penal], pot recurge la mediere, iar instanţa care soluţionează cauza, în primă instanţă sau în apel, este obligată să ia act de acordul de mediere şi să înceteze procesul penal ca urmare a medierii realizate de mediator, în condiţiile în care aceeaşi instanţă judecătorească nu mai poate să ia act, în mod nemijlocit, de voinţa inculpatului şi a persoanei vătămate/părţii civile de a stinge litigiul penal. Pe această cale se ajunge la eludarea finalităţii urmărite de legiuitorul noului Cod penal prin reglementarea termenului citirii actului de sesizare a instanţei ca ultim moment până la care poate interveni împăcarea - finalitate care vizează, aşa cum s-a arătat mai sus (paragraful 34), limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice - aducându-se atingere prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. 37. Astfel, în ceea ce priveşte termenul până la care poate interveni încheierea unui acord de mediere cu privire la latura penală a cauzei, deşi art. 67 din Legea nr. 192/2006 nu prevede un anumit stadiu procesual, Curtea reţine că acordul de mediere nu poate fi încheiat oricând în cursul procesului penal, ci doar atât timp cât poate interveni şi împăcarea, şi anume până la citirea actului de sesizare a instanţei, aşa cum prevede art. 159 alin. (3) teza a doua din Codul penal. 38. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei, întrucât altfel se aduce atingere principiului privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, consacrat de art. 124 alin. (2) din Constituţie. 39. Referitor la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea reţine că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea „sunt prevăzute numai de lege" (de exemplu, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004, Decizia nr. 217 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 28 mai 2014, Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, paragraful 25, şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015, paragraful 18). Cu privire la modul în care se ia act de existenţa unui acord de mediere, Curtea observă că acesta este distinct faţă de modul în care se ia act de împăcare. Astfel, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006, pentru a se constata existenţa cazului de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, este suficient ca mediatorul să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original, nefiind necesar un act notarial sau prezenţa nemijlocită a părţilor în faţa instanţei, aşa cum se întâmplă în cazul împăcării. În acest sens, prin Decizia nr. XXVII din 18 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 20 martie 2007, decizie pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea unui recurs în interesul legii, instanţa supremă a stabilit că încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă numai atunci când aceasta constată nemijlocit acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice. 40. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, şi cu unanimitate de voturi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 24.569/302/2014 (număr în format vechi 111/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 8.493/303/2014 (număr în format vechi 4.165/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în interpretarea dată prin Decizia nr. 9 din 17 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în măsura în care încheierea unui acord de mediere cu privire la infracţiunile pentru care poate interveni împăcarea produce efecte numai dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa de judecată, din oficiu, în Dosarul nr. 24.569/302/2014 (număr în format vechi 111/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi de reprezentantul Ministerului Public în Dosarul nr. 8.493/303/2014 (număr în format vechi 4.165/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. g) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 iunie 2016. PREŞEDINTE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică