Decizia Nr.459 din 16.09.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 712 din 30 septembrie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Mihaela Senia Costinescu	- magistrat-asistent-şef

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Preşedintele României şi Administraţia Prezidenţială, prin Departamentul constituţional-legislativ, în Dosarul nr. 7.652/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv decretul Preşedintelui de numire în funcţie a unui judecător al Curţii Constituţionale. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 697D/2014.2. La apelul nominal se prezintă partea Asociaţia Magistraţilor din România, prin reprezentant legal, avocat Corneliu Liviu Popescu, lipsind autorii excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului prezent care invocă în faţa Curţii câteva chestiuni prealabile. În primul rând, în temeiul art. 231 din Codul de procedură civilă, solicită Curţii comunicarea transcrierii înregistrării şedinţei de judecată.4. Preşedintele Curţii arată că sistemul audio-video de înregistrare a şedinţelor publice desfăşurate în faţa Curţii Constituţionale se află în probe tehnice, şedinţa din 16 septembrie 2014 fiind prima în care se testează funcţionalitatea dispozitivelor instalate. Aşa fiind, în măsura în care înregistrările vor fi efectuate în condiţii corespunzătoare, Curtea va pune la dispoziţia părţii transcrierea solicitată.5. Avocatul prezent învederează Curţii faptul că dosarul aflat pe rolul instanţei constituţionale nu cuprinde toate actele care formează conţinutul dosarului de la instanţa de fond, Curtea de Apel Bucureşti, şi, în special, sesizează lipsa cererii de chemare în judecată formulată de Asociaţia Magistraţilor din România, pe care o consideră relevantă pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând, în consecinţă, completarea dosarului Curţii Constituţionale.6. Cu privire la această cerere, reprezentatul Ministerului Public apreciază că este neîntemeiată, arătând că încheierea instanţei de judecată care constituie actul de sesizare a Curţii Constituţionale este suficientă pentru stabilirea cadrului procesual în care se va judeca excepţia de neconstituţionalitate formulată.7. Curtea Constituţională respinge cererea privind completarea dosarului aflat pe rolul său, constatând ca fiind suficiente şi lămuritoare pentru soluţionarea cauzei actele prezente în acest dosar.8. Având cuvântul cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, avocatul Asociaţiei Magistraţilor din România susţine inadmisibilitatea acestui incident procedural, întrucât din analiza criticilor formulate de autorii excepţiei rezultă că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepţie de neconstituţionalitate, ci vizează aspecte privind interpretarea şi aplicarea legii, monopol al instanţelor de judecată de drept comun.9. Pe fond, excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece decretul Preşedintelui reprezintă un act administrativ (natură juridică stabilită atât de doctrină, cât şi de jurisprudenţa Curţii Constituţionale - Decizia nr. 399/2013), supus controlului de legalitate, nefiind cuprins în situaţiile expres prevăzute de art. 126 alin. (6) din Constituţie, a actelor excluse de la un astfel de control.10. În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între judecătorii constituţionali, respectiv între cei 6 judecători numiţi de Camerele Parlamentului, pe de o parte, şi cei 3 judecători numiţi de Preşedintele României, pe de altă parte, avocatul Asociaţiei Magistraţilor din România susţine că, atâta timp cât hotărârile Senatului şi Camerei Deputaţilor sunt cenzurabile de către Curtea Constituţională, prin excluderea decretului Preşedintelui de la controlul de legalitate, se realizează o situaţie net favorabilă, deci discriminatorie, judecătorilor numiţi de Preşedinte, care dobândesc astfel un statut de supra-judecători. A accepta teza potrivit căreia decretele Preşedintelui nu pot fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ înseamnă a tolera posibilitatea numirii în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale a unor persoane care nu îndeplinesc condiţiile legale, împrejurare ce echivalează cu negarea principiului statului de drept, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.11. Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca inadmisibilă a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că autorul urmăreşte modificarea legii ori statuarea pe cale jurisprudenţială, printr-o decizie interpretativă, în sensul că decretele emise de Preşedintele României, în virtutea prerogativelor prevăzute de art. 94 lit. c) din Constituţie, sunt acte administrative exceptate de la controlul instanţei de contencios administrativ, împrejurare ce determină inadmisibilitatea excepţiei, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.12. Cu privire la natura juridică a decretului Preşedintelui României emis pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională, reprezentantul Ministerului Public arată că, în doctrina de specialitate s-a statuat că acesta este un act administrativ, adică o manifestare de voinţă cu caracter unilateral, făcută cu scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică. Natura juridică a unui act nu trebuie stabilită prin raportare la efectele actului sau la temeiul constituţional sau legal în baza căruia se emite, ci prin raportare la elementele sale de fond şi de formă şi la autoritatea de la care emană. Pentru aceste motive, decretele Preşedintelui sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele de contencios administrativ, cu excepţia celor care privesc raporturile constituţionale dintre Preşedinte, pe de o parte, şi Guvern şi Parlament, pe de altă parte. De altfel, doctrina a realizat o delimitare în funcţie de regimul juridic al decretelor prezidenţiale în sensul că acele decrete care sunt contrasemnate de către prim-ministru, în temeiul art. 100 alin. (2) din Constituţie, intră în sfera excepţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba despre acte emise în raporturile cu Parlamentul.13. Aşadar, decretul Preşedintelui emis pentru numirea unui judecător la Curtea Constituţională poate fi supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ, deoarece nu priveşte raporturile cu Parlamentul, nu reprezintă un act de putere politică, un act de guvernământ, nu este un act de comandament cu caracter militar, ci reprezintă o modalitate de aplicare a atribuţiilor Preşedintelui României în legătură cu alte autorităţi publice, motiv pentru care reprezentantul Ministerului public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.14. În continuare, Preşedintele Curţii Constituţionale adresează avocatului Asociaţiei Magistraţilor din România întrebarea dacă, din perspectiva criticilor formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, există vreo diferenţă între condiţiile, prevăzute de Constituţie şi de lege, pe care judecătorul constituţional trebuie să le îndeplinească pentru a fi numit în funcţie.15. Avocatul prezent susţine că are cunoştinţă de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia există o delimitare, sub aspectul întinderii controlului actului de numire, între categoria criteriilor obiective şi cea a criteriilor subiective pe care persoana care candidează pentru o funcţie publică numită trebuie să le îndeplinească, însă nu împărtăşeşte o atare orientare. În măsura în care Constituţia prevede cele trei condiţii de numire în funcţie, toate, în mod egal, trebuie să facă obiectul cenzurii instanţei. Pe de altă parte, arată că, din punctul său de vedere, condiţiile de numire stabilesc un anumit standard sub care autoritatea publică decidentă nu poate coborî, fiind obligată să verifice criteriile la un nivel minimal, iar, dacă acestea sunt îndeplinite, are deplină libertate de a numi persoana aleasă în funcţia de demnitate publică.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:16. Prin Încheierea din 24 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 76.522/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIIIa contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată de Preşedintele României şi Administraţia Prezidenţială, prin Departamentul constituţional-legislativ, într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ, respectiv decretul Preşedintelui de numire în funcţie a unui judecător.17. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii apreciază că dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că ar fi incluse în sfera contenciosului administrativ decretele Preşedintelui României prin care acesta îşi exercită competenţele constituţionale de numire a unui judecător la Curtea Constituţională. Decretele Preşedintelui emise în exercitarea atribuţiei constituţionale prevăzute de art. 142 din Constituţie nu sunt simple acte administrative susceptibile de control pe calea contenciosului administrativ, ci sunt acte juridice complexe ce exprimă raporturi de natură constituţională între Preşedintele României, pe de o parte, şi Parlament, pe de altă parte, şi în consecinţă, potrivit art. 1 alin. (4) din Constituţie, nu sunt cenzurabile de către instanţele judecătoreşti pe calea contenciosului administrativ. De altfel, prin Decizia nr. 946 din 30 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 782 din 19 noiembrie 2007, Curtea Constituţională a reţinut că dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie „se limitează numai la reglementarea constituţională a garantării controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice pe calea contenciosului administrativ, de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte, cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul, care prin natura lor nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc“.18. Autorii excepţiei susţin că Preşedintele României exercită atât atribuţii constituţionale, cât şi atribuţii legale. În privinţa celor constituţionale, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a recunoscut că, în exercitarea prerogativelor sale, Preşedintele României se bucură în unele cazuri de putere discreţionară, iar în altele de o largă putere de apreciere cu privire la îndeplinirea unor standarde legale. Aşa fiind, principiul supremaţiei Constituţiei, proclamat prin art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, interzice ca instanţele de judecată să se poată pronunţa asupra unei atribuţii constituţionale ce implică analiza exclusivă a emitentului actului de numire. Or, emiterea decretului Preşedintelui României s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor cuprinse în Constituţie - titlul V „Curtea Constituţională“, respectiv art. 142 alin. (3), potrivit căruia: „Trei judecătorii sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele României“.19. În ceea ce priveşte funcţia de judecător al Curţii Constituţionale, autorii excepţiei de neconstituţionalitate arată că Legea fundamentală stabileşte că numirea se realizează de către autoritatea legislativă şi cea executivă - Camera Deputaţilor şi Senatul, pe de o parte, şi Preşedintele României, pe de altă parte. Curtea se reînnoieşte periodic şi parţial, cu o treime dintre judecători din 3 în 3 ani, fiecare autoritate competentă desemnând câte un judecător. Astfel, şase judecători sunt desemnaţi de către cele două Camere ale Parlamentului, prin hotărâri ale plenului Camerei Deputaţilor şi ale plenului Senatului, iar trei de către Preşedintele României, prin decrete prezidenţiale. Condiţiile ce trebuie să fie îndeplinite sunt cuprinse în art. 143 din Constituţie şi reluate în art. 61 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, respectiv „Judecătorii Curţii Constituţionale trebuie să aibă pregătire juridică superioară, înalta competenţă profesională şi o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior.“ Chiar dacă Legea nr. 47/1992 nu prevede o procedură de urmat în cazul numirii judecătorilor constituţionali de către Preşedintele României, este evident că verificarea îndeplinirii celor trei condiţii prevăzute de art. 143 din Constituţie este atributul exclusiv al Preşedintelui României, care îşi asumă şi răspunderea politică, în faţa corpului electoral, pentru numirea realizată.20. Pe de altă parte, dacă s-ar considera că decretul Preşedintelui poate fi supus controlului judecătoresc pe calea contenciosului administrativ, ar însemna că există o diferenţă de regim juridic al actelor prin care se realizează numirea judecătorilor constituţionali. Astfel, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, nu există niciun fundament constituţional în baza căruia decretele Preşedintelui României emise în temeiul dispoziţiilor art. 142 din Constituţie să fie supuse controlului judecătoresc, câtă vreme hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului, emise în temeiul aceloraşi dispoziţii constituţionale, sunt cenzurate de către însăşi Curtea Constituţională. Or, atunci când este vorba de instituţii fundamentale, de rang constituţional, protecţia constituţională oferită acestora trebuie să fie unitară. În raport cu rolul Curţii în ansamblul instituţiilor fundamentale ale statului este firesc ca Plenul Curţii să fie singura autoritate îndreptăţită să analizeze şi să constate situaţiile care pot afecta acest mandat, cenzurând astfel actele emise cu nesocotirea competenţelor constituţionale. De lege lata, actul de numire este supus unui tratament juridic diferit, în sensul că ar putea fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ doar decretul Preşedintelui României, în timp ce hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului pot fi cenzurate doar de către Curtea Constituţională. De aceea se apreciază că expresia „act emis în executarea legii“ nu ar trebui să vizeze şi cazurile în care se numeşte un judecător al Curţii Constituţionale prin decret prezidenţial.21. Pe cale de consecinţă, textele legale criticate creează un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică - judecători ai Curţii Constituţionale -, întrucât nu exclude posibilitatea ca actul de numire a unui judecător al Curţii Constituţionale prin decret prezidenţial să fie cenzurat, sub aspectul îndeplinirii celor trei condiţii de numire de către instanţa de contencios administrativ. Aşadar, în opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat este constituţional în măsura în care exclude posibilitatea promovării în contencios administrativ a unei acţiuni în anularea decretului Preşedintelui României, mai ales în condiţiile în care persoana numită satisface cele două exigenţe obiective, respectiv are studii superioare şi o vechime în activitate juridică de cel puţin 18 ani.22. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată.23. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul raportor, susţinerile avocatului prezent, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi şi art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din data de 7 decembrie 2004, care au următorul conţinut:

– Art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi: „În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: [...]c)act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ“;.

– Art. 8 alin. (1): „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.“27. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (4) şi (5) care consacră principiile separaţiei puterilor în stat şi al respectării obligatorii a Constituţiei şi a legilor şi în art. 16 privitor la egalitatea în drepturi a cetăţenilor. 28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele considerente: 29. La data de 25 martie 2013, în temeiul prevederilor art. 94 lit. c), ale art. 100 alin. (1) şi ale art. 142 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi ale art. 69 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Preşedintele României emite Decretul nr. 326/2013 privind numirea unui judecător la Curtea Constituţională, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 25 martie 2013, care prevede în articolul unic că „Domnul Daniel Marius Morar se numeşte în funcţia de judecător la Curtea Constituţională pentru un mandat de 9 ani, începând cu data de 9 iunie 2013.“ 30. La data de 21 noiembrie 2013, Asociaţia Magistraţilor din România formulează o acţiune în contencios administrativ împotriva Preşedintelui României şi a Administraţiei Prezidenţiale prin care solicită anularea actului administrativ - Decretul Preşedintelui nr. 326/2013, motivând neîntrunirea condiţiei referitoare la înalta competenţă profesională a domnului Daniel Marius Morar. Acţiunea este înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, formând obiectul Dosarului nr. 7.652/2/2013. 31. La data de 24 iunie 2014, după ce introduce în cauză în calitate de intervenient - beneficiar al actului contestat - pe domnul Daniel Marius Morar, instanţa dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie invocată de Preşedintele României şi Administraţia Prezidenţială, prin Departamentul constituţional-legislativ, şi stabileşte termen pentru continuarea judecăţii la data de 23 septembrie 2014. 32. Actele juridice ale Preşedintelui României, adoptate în exercitarea atribuţiilor mandatului constituţional, sunt decretele prezidenţiale. Aceste acte sunt manifestări unilaterale de voinţă, realizate în scopul de a produce efecte juridice, şi pot avea caracter individual sau normativ. Dispoziţiile constituţionale prevăd, sub sancţiunea inexistenţei actului, publicarea decretului în Monitorul Oficial al României, dată de la care acesta intră în vigoare. Toate decretele au caracter executoriu, fiind general obligatorii, autorităţile statului cărora le sunt destinate fiind însărcinate cu ducerea la îndeplinire a celor statuate în cuprinsul actului. Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. (2) din Constituţie, unele decrete ale Preşedintelui se contrasemnează de prim-ministru. 33. Acestor acte juridice le sunt aplicabile dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Constituţie, potrivit cărora: „Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.“ Aşa fiind, în măsura în care, prin obiectul de reglementare, decretele Preşedintelui nu se circumscriu sferei actelor exceptate, ele pot fi atacate în contencios administrativ, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 554/2004. 34. Potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 142 coroborate cu cele ale art. 143, numirea în funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea a trei condiţii cumulative:

– pregătire juridică superioară;

– cel puţin 18 ani vechime în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior;

– înaltă competenţă profesională.35. Legiuitorul ordinar a reglementat procedura de numire a judecătorilor constituţionali, detaliind în cuprinsul art. 5 al Legii nr. 47/1992 cazul numirilor făcute de Parlament. Astfel, depunerea candidaturilor la fiecare Cameră implică depunerea unui curriculum vitae şi a actelor doveditoare privind îndeplinirea cumulativă a condiţiilor stipulate de Constituţie. Candidaţii sunt audiaţi de comisiile juridice ale fiecărei Camere şi, ulterior, de plenul Camerei care face numirea. Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţe separate, numesc, cu votul majorităţii membrilor lor, la propunerea Biroului permanent şi pe baza recomandării Comisiei juridice, în calitate de judecător, persoana care a întrunit numărul cel mai mare de voturi. Numirea se face în temeiul prevederilor art. 142 şi 143 din Constituţia României, precum şi ale art. 5 şi 68 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin hotărâre a Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului. Ultima etapă a procedurii de numire o reprezintă depunerea jurământului în faţa Preşedintelui României şi a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, moment care marchează începerea mandatului de judecător. 36. În cazul numirii judecătorilor constituţionali de către Preşedintele României, Legea nr. 47/1992 nu prevede etapele procedurale pe care le implică numirea în funcţia de demnitate publică, însă este evident că verificarea îndeplinirii celor trei condiţii prevăzute de art. 143 din Constituţie este atributul exclusiv al Preşedintelui României. Decretul privind numirea unui judecător la Curtea Constituţională se emite în temeiul prevederilor art. 94 lit. c), ale art. 100 alin. (1) şi ale art. 142 alin. (2) şi (3) din Constituţie, precum şi ale art. 5 alin. (2) şi ale art. 68 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992. 37. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia textele legale criticate creează un tratament juridic discriminatoriu între persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică - judecători ai Curţii Constituţionale -, întrucât decretul Preşedintelui României poate fi cenzurat pe calea contenciosului administrativ de către instanţele de drept comun, în timp ce hotărârile Camerei Deputaţilor şi Senatului pot fi cenzurate de către Curtea Constituţională, apreciem că o atare obiecţie este neîntemeiată. Tratamentul procesual diferit sub aspectul instanţei competente să efectueze controlul actului de numire în funcţia de judecător constituţional este justificat în mod obiectiv şi rezonabil de natura juridică diferită a actelor juridice supuse controlului. Astfel, decretul Preşedintelui, aşa cum s-a arătat în prealabil, reprezintă un act administrativ căruia îi este aplicabil regimul juridic corespunzător, consacrat la nivel constituţional [art. 126 alin. (6)] şi legal (Legea nr. 554/2004). Hotărârile Parlamentului constituie acte juridice ale forului legislativ, supuse regimului juridic reglementat prin Constituţie (art. 67), regulamentele celor două Camere ale Parlamentului şi Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale (art. 27 şi 28). Prin urmare, atât natura juridică diferită, cât şi dispoziţiile constituţionale însele disting între cele două categorii de acte juridice, astfel că instanţa constituţională nu poate reţine incompatibilitatea dispoziţiilor art. 8 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, consacrat de art. 16 din Constituţie. 38. Sub aspectul verificării condiţiilor constituţionale şi legale pe care persoana numită în funcţia de judecător constituţional trebuie să le întrunească, dacă în privinţa primelor două condiţii (pregătire juridică superioară şi vechimea de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior), verificarea are la bază date concrete, obiective, susceptibile a fi supuse unui control judecătoresc al instanţelor de drept comun sau al Curţii Constituţionale, în ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie (înalta competenţă profesională), aceasta implică evaluarea şi decizia exclusivă a autorităţilor abilitate de Constituţie să facă numirea, în temeiul unor aprecieri proprii. Astfel, marja de apreciere a Preşedintelui României, a Senatului şi a Camerei Deputaţilor în exercitarea atribuţiei de a numi judecătorii constituţionali nu este limitată la verificarea aspectelor de legalitate pe care le presupune îndeplinirea condiţiilor obiective, cuantificabile (legea stabilind în ceea ce priveşte rangul studiilor şi al vechimii juridice nivelul minimal al condiţiilor pe care persoana numită trebuie să le respecte), ci vizează şi aspecte de oportunitate, autorităţile competente având libertate absolută, în acest caz, de a alege o anumită persoană apreciată a întruni condiţia „înaltei competenţe profesionale“. 39. Potrivit dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 142 şi art. 143, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele României. Reţinem că stipularea în Constituţie a procedurii de desemnare a judecătorilor constituţionali constituie o garanţie a independenţei acestora şi a exercitării cu imparţialitate a atribuţiilor ce le revin conform Legii fundamentale. Totodată, Curtea observă că această funcţie este una dintre cele cu cel mai înalt rang în cadrul autorităţilor statului, rolul său fundamental derivând din competenţele care revin Curţii Constituţionale, unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, menită să garanteze supremaţia Constituţiei. 40. Dezvoltând normele constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale prevăd procedura de numire de către Parlament a judecătorilor constituţionali, respectiv numirea persoanelor care au întrunit votul majorităţii membrilor fiecărei Camere, la propunerea birourilor permanente şi pe baza recomandării comisiilor juridice. O atare reglementare este necesară în considerarea specificului activităţii unei Camere a Parlamentului, acela de a adopta o decizie colectivă, luată cu majoritatea voturilor, după o dezbatere publică, pe baza unei proceduri stabilite de lege. Potrivit poziţiei preeminente a Parlamentului în sistemul autorităţilor publice ale României, el exercită prerogative de cea mai mare însemnătate pentru activitatea de stat, fiind, în întregul său, expresia suveranităţii naţionale rezultată din alegerile parlamentare. Între aceste prerogative, alături de cea privitoare la adoptarea legilor, este şi activitatea de numire în funcţiile de demnitate publică. Desigur, Parlamentul nu poate desfăşura, în plenul său, o atare activitate fără a beneficia de suportul informaţional necesar pentru a-şi formula o opinie corectă asupra persoanelor care urmează a fi desemnate pentru exercitarea atribuţiilor pe care funcţia de demnitate publică o implică. Rolul comisiilor juridice în procedura de numire a judecătorilor constituţionali este tocmai acela de a culege şi a oferi acele date necesare plenului fiecărei Camere spre a-şi fonda, în mod optim, luarea unei decizii. Astfel, pe baza curriculum-ului vitae depus de candidat şi a audierii acestuia, comisia întocmeşte un raport prin care prezintă plenului Camerei toate informaţiile cu privire la profilul candidatului: cariera profesională, probitatea morală, experienţa în domeniul juridic sau calităţile individuale, elemente ce se circumscriu noţiunii de „înaltă competenţă profesională“. 41. În ceea ce priveşte desemnarea judecătorilor constituţionali de către Preşedintele României - autoritate fundamentală în cadrul democraţiei constituţionale, legitimată prin votul liber exprimat al cetăţenilor români -, autoritatea decizională este una individuală, iar nu colectivă ca în cazul Parlamentului. Deşi legea nu prevede în mod expres o procedură şi în acest caz, apare cu evidenţă că elemente specifice procedurii parlamentare sunt pe deplin aplicabile: prezentarea unui curriculum vitae al candidaţilor, solicitarea de informaţii concludente cu privire la profilul profesional, eventuale audieri ale persoanelor candidate etc. 42. În ambele ipoteze, decizia de numire în funcţia de demnitate publică aparţine în exclusivitate titularilor prevăzuţi de Constituţie şi implică o apreciere subiectivă, întemeiată pe informaţiile care sunt evaluate în mod personal, de către fiecare deputat sau senator, prin acordarea votului în cadrul deciziei colective a fiecărei Camere a Parlamentului, respectiv de către Preşedintele României, care manifestă o opţiune personală, în cadrul unei decizii individuale. Odată adoptate aceste decizii, opţiunea fiecărui for decident este asumată în plan instituţional şi politic, răspunderea pentru alegerea realizată fiind circumscrisă acestui cadru. 43. O interpretare contrară ar însemna că, analizând condiţia subiectivă a „înaltei competenţe profesionale“, instanţele judecătoreşti, învestite cu exercitarea controlului de legalitate a decretului Preşedintelui, sau Curtea Constituţională, învestită cu controlul de constituţionalitate al hotărârilor Parlamentului, s-ar substitui prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui României, Senatului sau Camerei Deputaţilor, după caz, în ceea ce priveşte numirea unor persoane în funcţiile de demnitate publică, decizia acestor autorităţi putând fi invalidată în urma efectuării unui control fundamentat pe aprecieri în egală măsură subiective, de către un for judiciar care ar pronunţa o hotărâre judecătorească întemeiată pe standarde relative, variabile şi echivoce, ceea ce este în evidentă contradicţie cu prevederile legale. 44. Mai mult, a accepta o atare teză echivalează cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv a Preşedintelui României, care ar deveni atribuţii comune/partajate cu Curtea Constituţională, respectiv instanţele judecătoreşti, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (4) din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei înaltei competenţe profesionale, nici instanţele judecătoreşti şi nici Curtea Constituţională nu au vreo competenţă de control şi cenzură. 45. Sub acest aspect, este relevantă jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, care prin Decizia nr. 251 din 30 aprilie 2014 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea preşedintelui şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 376 din 21 mai 2014, la paragrafele 19 şi 20, a statuat următoarele: „În prezenta cauză, sesizarea de neconstituţionalitate are ca obiect Hotărârea Parlamentului României nr. 14/2014 privind numirea preşedintelui şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară. [...] se invocă încălcarea unor dispoziţii exprese ale legii, ce reglementează o condiţie cu caracter obiectiv, obligatoriu a fi îndeplinită pentru numirea ca membru al Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară. Este vorba despre dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a²) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Membrii Consiliului A.S.F. trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: [... ] să aibă o experienţă profesională în domeniul financiar, al instituţiilor de credit şi/sau al instituţiilor financiare nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studiilor prevăzute la lit. a¹).“ Curtea constată în acest sens că, reglementând condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească membrii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 se referă la experienţa profesională în două texte distincte, după cum urmează: la lit. a) a alin. (1) al art. 9, stabilind că membrii Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară trebuie să aibă „pregătire profesională şi o experienţă profesională corespunzătoare în domenii în care A.S.F. are competenţe“, şi, respectiv, la lit. a²) a aceluiaşi articol, stabilind că aceştia trebuie să aibă „o experienţă profesională în domeniul financiar, al instituţiilor de credit şi/sau al instituţiilor financiare nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studiilor prevăzute la lit. a¹).“ Dacă noţiunea de „corespunzătoare“ care circumstanţiază pregătirea şi experienţa profesională în cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 93/2012 semnifică o evaluare şi apreciere ce revin exclusiv Parlamentului, în calitate de autoritate ce realizează numirea membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, şi nicidecum instanţei de contencios constituţional, durata care circumstanţiază experienţa profesională, reglementată prin dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a²), semnifică o condiţie cu caracter obiectiv - vechimea în domeniile de referinţă, verificabilă pe bază de documente de către orice persoană interesată.“ 46. În acelaşi sens este şi Decizia nr. 389 din 2 iulie 2014 referitoare la sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii Parlamentului României nr. 26/2014 privind numirea primvicepreşedintelui, membru executiv, şi a unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorităţii de Supraveghere Financiară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 17 iulie 2014. 47. De asemenea, jurisprudenţa în materie de drept constituţional comparat, respectiv Hotărârea Curţii Constituţionale a Moldovei nr. 8 din 20 mai 2013 pentru controlul constituţionalităţii unor hotărâri ale Parlamentului referitoare la numirea şi revocarea Procurorului General, care a statuat, că: „72. În partea ce ţine de argumentele referitoare la necorespunderea persoanei cerinţelor legale privind experienţa necesară, Curtea reţine că faptul dacă aceasta corespunde sau nu cerinţelor legale nu poate fi apreciat de Curte ca o problemă de drept susceptibilă controlului constituţionalităţii. Această problemă comportă caracter de oportunitate şi poate fi supusă interpretării de către organul legislativ suprem, dar nu de către organul de jurisdicţie constituţională. Fiind circumstanţe de fapt, acestea nu pot fi analizate de Curte.“ 48. Luând în considerare argumentele reţinute de cele două instanţe constituţionale învestite cu efectuarea unui control de constituţionalitate a unor acte de numire în funcţii de demnitate publică, apreciem că raţionamentul juridic pe care s-au întemeiat aceste hotărâri, respectiv consacrarea caracterului dihotomic al condiţiilor legale pe care persoana numită trebuie să le îndeplinească, condiţii obiective şi condiţii subiective, cu consecinţa admisibilităţii unui control efectuat de instanţa constituţională exclusiv în ceea ce priveşte condiţiile obiective, este pe deplin aplicabil şi în prezenta speţă, premisele fiind similare. 49. Mutatis mutandis, instanţele judecătoreşti nu pot analiza şi cenzura opţiunea Preşedintelui României prin cercetarea motivelor pentru care acesta dispune de prerogativa sa de a numi un judecător la Curtea Constituţională cu privire la o persoană apreciată a întruni cerinţa înaltei competenţe profesionale, în condiţiile stabilite de Constituţia României, ci pot doar să verifice şi să decidă în legătură cu îndeplinirea condiţiilor obiective prevăzute de lege. 50. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că decretele Preşedintelui privind numirea judecătorilor la Curtea Constituţională sunt excluse din sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiei „înaltei competenţe profesionale“. 51. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Preşedintele României şi Administraţia Prezidenţială, prin Departamentul constituţional-legislativ, în Dosarul nr. 7.652/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi constată că dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că decretele Preşedintelui privind numirea judecătorilor la Curtea Constituţională sunt excluse din sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiei „înaltei competenţe profesionale“. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 16 septembrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu