1. Pe rol se află soluţionarea sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 89 alin. (8), art. 146 alin. (5), (8), (10) şi (11), art. 150 şi art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului, sesizare formulată de un număr de 25 de senatori.2. Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 3.141 din 19 aprilie 2016 şi constituie obiectul Dosarului nr. 496C/2016.3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate se arată că art. 89 alin. (8) pct. 2 din Regulamentul Senatului prevede, printre altele, că Senatul trebuie să ia în dezbatere şi adoptare în calitate de Cameră decizională proiectele de legi şi propunerile legislative care se circumscriu domeniului de aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 123 alin. (3) - Prefectul şi art. 125 alin. (2) - Statutul judecătorilor. Din moment ce art. 75 alin. (1) din Constituţie stabileşte limitativ domeniile în care Camera Deputaţilor dezbate şi adoptă proiecte sau propuneri legislative în calitate de primă Cameră sesizată, fără ca printre acestea să se regăsească şi domeniile reglementate de art. 123 alin. (3) - Prefectul şi art. 125 alin. (2) - Statutul judecătorilor, rezultă că referirile pe care art. 89 alin. (8) pct. 2 din Regulamentul Senatului le face la dispoziţiile constituţionale ale art. 123 alin. (3) - Prefectul şi art. 125 alin. (2) - Statutul judecătorilor sunt neconstituţionale, contravenind textului constituţional antereferit.4. Se susţine că art. 146 din Regulamentul Senatului încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii. În acest sens se arată că trimiterea pe care o face alin. (8) la alin. (5) din cadrul aceluiaşi articol este defectuoasă, iar concluzia care s-ar putea trage este aceea că Comisia pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului a Senatului poate fi sesizată sau se poate autosesiza în vederea întocmirii unui raport, sub forma unei iniţiative legislative, care să cuprindă prevederile care au fost puse de acord cu dispoziţiile constituţionale, chiar dacă decizia Curţii Constituţionale nu a fost încă publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi chiar dacă instanţa constituţională nu sa pronunţat încă asupra excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.5. Tot cu privire la art. 146 alin. (8) din Regulamentul Senatului se arată că, în cazul în care Comisia pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului este sesizată de preşedintele Senatului sau de Biroul permanent al Senatului, ea trebuie să întocmească o iniţiativă legislativă prin care să se pună de acord prevederile - constatate a fi neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale - cu dispoziţiile Constituţiei. Întocmirea acestei iniţiative legislative are valoare imperativă, dreptul la iniţiativă legislativă fiind convertit într-o obligaţie. Astfel, unii dintre membrii Comisiei trebuie să îşi însuşească iniţiativa legislativă şi, pe cale de consecinţă, să fie adoptată cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi ai Comisiei. Or, preşedintele Senatului sau Biroul permanent al Senatului poate solicita unei comisii întocmirea unei lucrări, însă nu şi asumarea unei iniţiative legislative, nici chiar atunci când resortul acestei solicitări este o decizie a Curţii Constituţionale. Prin urmare, art. 146 alin. (8) din Regulamentul Senatului încalcă art. 74 alin. (4) din Constituţie.6. În continuare se subliniază că prin reglementarea obligaţiei exclusive a Parlamentului de a pune de acord dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale cu textul Constituţiei sa încălcat dreptul Guvernului de a face acest lucru, contrar art. 147 alin. (1) din Constituţie.7. Reglementarea prin acelaşi art. 146 alin. (8) din Regulamentul Senatului a dreptului grupurilor parlamentare de a formula amendamente la propunerea legislativă astfel iniţiată încalcă art. 74 alin. (1) din Constituţie din moment ce grupurile parlamentare nu au drept de iniţiativă legislativă, iar amendamentele sunt o expresie a acestui drept. Se mai arată că iniţiativa legislativă elaborată de Comisie este înaintată plenului Senatului; în aceste condiţii, nu este lămurită situaţia în care, prin conţinutul său normativ, aceasta se referă la domenii în care Camera Deputaţilor este primă Cameră sesizată, lăsându-se astfel la aprecierea şi înţelepciunea preşedintelui Senatului sau a Biroului permanent al Senatului (sau a unei treimi din membrii Comisiei) să sesizeze Comisia doar cu prevederi constatate neconstituţionale asupra cărora Senatul ar fi competent să opereze modificările legislative necesare, ca primă Cameră sesizată. De aceea, sunt încălcate prevederile art. 75 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, nereglementarea obligaţiei de a solicita avizul Consiliului Legislativ - care este obligatoriu de solicitat şi de dat - reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 79 alin. (1) din Constituţie.8. Se mai susţine că din modul de redactare a art. 146 din Regulamentul Senatului nu rezultă obligaţia acestuia de a pune de acord prevederile constatate ca fiind neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei în cazul în care decizia de neconstituţionalitate a fost pronunţată în urma unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului, ceea ce este contrar art. 146 lit.d) din Constituţie.9. De asemenea se apreciază că dispoziţiile art. 146 alin. (10) din Regulamentul Senatului sunt neclare şi imprecise prin trimiterea pe care o fac la alin. (5) al aceluiaşi articol. Mai mult, alin. (5) se referă doar la suspiciunea de neconstituţionalitate, şi anume sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, nereglementând ipoteza constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii legale, şi anume admiterea excepţiei de neconstituţionalitate; de aceea, sintagma „a fost declarată neconstituţionalitatea" din corpul alin. (10) conferă acestui alineat un viciu de neconstituţionalitate prin lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate.10. În continuare se arată că actualul alin. (10) trebuia să preceadă alin. (9), că alin. (8) trebuia corelat cu alin. (11), iar alin. (11) ar fi trebuit să preceadă alin. (9) şi (10); de asemenea, ca o componentă a principiului bicameralismului, Regulamentul Senatului ar trebui să ia în considerare introducerea în corpul său a unor reglementări similare cu cele ale Regulamentului Camerei Deputaţilor în privinţa comisiilor care trebuie sesizate - comisia de specialitate (în cazul Camerei Deputaţilor - Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi) şi comisia sesizată în fond cu proiectul de lege sau, după caz, comisia în al cărui domeniu de activitate se încadrează respectivul act normativ.11. Cu privire la art. 150 din Regulamentul Senatului, se apreciază că acesta nu este clar, precis şi previzibil, aducânduse atingere principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Limitarea dreptului Senatului de a cere urmărirea penală a senatorilor care sunt sau au fost membri ai Guvernului poate primi mai multe interpretări, şi anume:– Senatul nu ar avea dreptul să ceară urmărirea penală a senatorilor care nu sunt şi nici nu au fost membri ai Guvernului, ceea ce ar fi în contradicţie cu art. 173 din Regulamentul Senatului;
– Senatul nu are dreptul să ceară trimiterea în judecată, percheziţionarea, reţinerea sau arestarea senatorilor care sunt sau au fost membri ai Guvernului, ceea ce ar fi în contradicţie cu art. 173 din Regulamentul Senatului;
– Senatul nu are dreptul să ceară urmărirea penală a oricărui membru al Guvernului, ceea ce ar fi în contradicţie cu art. 109 din Constituţie, întrucât Senatul ar avea dreptul să ceară, potrivit autorilor sesizării de neconstituţionalitate, în temeiul acestui text constituţional, urmărirea penală a oricărui membru al Guvernului, nu numai a celor care au şi calitatea de senatori.12. Se apreciază că distincţia realizată de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, cu privire la cererea de urmărire penală a membrilor şi a foştilor membri ai Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, se referă strict la situaţia în care Ministerul Public are iniţiativa de a declanşa mecanismul procedurii de urmărire penală prin sesizarea uneia dintre cele trei autorităţi publice. Prin urmare, se susţine că instanţa constituţională a statuat cu privire la o obligaţie a Ministerului Public, iar nu cu privire la un drept al Parlamentului sau al Preşedintelui României. 13. Având în vedere aceste aspecte, coroborat cu faptul că Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului, autorii sesizării de neconstituţionalitate concluzionează în sensul că, în cazul autosesizării sale, Senatul are dreptul să ceară urmărirea penală a oricărui membru al Guvernului, iar în cazul sesizării Ministerului Public, Senatul are dreptul exclusiv să ceară urmărirea penală a senatorului care este sau a fost membru al Guvernului. 14. În continuare se arată că dispoziţiile art. 151 alin. (1) şi (2) din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale, întrucât nu stabilesc situaţiile în care dezbaterea cererii de urmărire penală se realizează fie de către o comisie de anchetă sau de o comisie permanentă, fie de către Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări. Se ridică problema dacă comisia de anchetă sau comisia permanentă, alta decât Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, va întocmi un raport preliminar sau se va întocmi un raport numai în situaţia în care Ministerul Public a solicitat „aprobarea" cererii de urmărire penală. De asemenea, art. 151 alin. (7) din Regulamentul Senatului este neconstituţional, întrucât din modul său de redactare rezultă că Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări întocmeşte un proiect de hotărâre chiar dacă o altă comisie permanentă sau o comisie de anchetă a întocmit raportul cu privire la ancheta la care acea comisie a participat. De aceea, textul regulamentar antereferit este neconstituţional în măsura în care se interpretează în sensul că, în toate cazurile, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări întocmeşte proiect de hotărâre privind cererea de urmărire penală. Mai mult, autorii sesizării de neconstituţionalitate relevă anumite interpretări care ar putea fi date textului regulamentar astfel redactat, încercând să demonstreze caracterul lacunar şi defectuos de redactare a acestuia. 15. În consecinţă, se apreciază că art. 150 şi art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi art. 109. 16. În conformitate cu dispoziţiile art. 27 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedintelui Senatului pentru a comunica punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului. 17. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul de vedere al Biroului permanent al Senatului. 18. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 11 mai 2016, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării asupra cauzei pentru data de 14 iunie 2016. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 15 iunie 2016. La această dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 28 iunie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, examinând sesizarea de neconstituţionalitate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile regulamentare criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 27 şi 28 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra sesizării de neconstituţionalitate. 20. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 89 alin. (8), art. 146 alin. (5), (8), (10) şi (11), art. 150 şi art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului, aprobat prin Hotărârea Senatului nr. 28/2005, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 29 februarie 2016, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Senatului nr. 55/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 13 aprilie 2016. În realitate, având în vedere motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Curtea constată că obiect al acesteia îl reprezintă dispoziţiile art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţele 13 şi 14, art. 146 alin. (5), (8), (10) şi (11), art. 150 şi art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului. După sesizarea Curţii, Regulamentul Senatului a fost republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 20 mai 2016, textele criticate menţinându-şi numerotarea iniţială şi având următorul conţinut normativ: – Art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţele 13 şi 14: „(8) Senatul ia în dezbatere şi adoptare, în calitate de Cameră decizională, proiectele de lege şi propunerile legislative adoptate de Camera Deputaţilor, la sesizarea acesteia, în domeniile stabilite la art. 75 din Constituţia României, republicată, după cum urmează: [...]2. proiectele legilor organice prevăzute la: [...] – art. 123 alin. (3) - Prefectul;
– art. 125 alin. (2) - Statutul judecătorilor";
– Art. 146 alin. (5), (8), (10) şi (11): „(5) În cazurile excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia, preşedintele Curţii Constituţionale va comunica preşedintelui Senatului, în temeiul art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările ulterioare, încheierea prin care a fost sesizată Curtea Constituţională, indicându-i data până la care poate să trimită punctul său de vedere. Încheierile pronunţate în dosare se transmit, spre informare, Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. (...)
(8) La sesizarea preşedintelui Senatului sau a Biroului permanent, în cazurile prevăzute la alin. (5), Comisia pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului întocmeşte un raport prin care înaintează plenului Senatului, sub forma unei iniţiative legislative, prevederile care au fost puse în acord cu dispoziţiile constituţionale. Procedura poate fi declanşată şi la solicitarea a cel puţin unei treimi din numărul membrilor Comisiei pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului. În această situaţie, precum şi în cazul sesizării de către preşedintele Senatului, Comisia pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului informează Biroul permanent în vederea solicitării grupurilor parlamentare să formuleze amendamente, în termenul stabilit de către acesta, pentru a putea fi luate în dezbatere cu ocazia întocmirii raportului. (...)(10) Dispoziţiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care a fost declarată neconstituţionalitatea prevederilor din Regulamentul Senatului.(11) Reexaminarea textelor declarate neconstituţionale se face întâi de prima Cameră sesizată.";
– Art. 150: „Senatul are dreptul să ceară doar urmărirea penală a senatorilor care sunt sau au fost membri ai Guvernului.";
– Art. 151: „(1) Dezbaterea cererii prevăzute la art. 150 se poate face pe baza raportului întocmit de o comisie de anchetă sau pe baza unui raport întocmit de o comisie permanentă, în condiţiile art. 76. (2) În cazul în care preşedintele Senatului primeşte o solicitare a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a aproba o cerere de urmărire penală a unui senator care este membru al Guvernului, respectiva solicitare este adusă la cunoştinţa Biroului permanent al Senatului, de îndată. Biroul permanent al Senatului are obligaţia să ceară Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări să prezinte, în cel mult 5 zile, o primă evaluare a respectivei solicitări şi o estimare a timpului necesar pentru a realiza audierea senatorului şi pentru a studia documentele înaintate de procurorul general. Pe baza evaluării preliminare, Biroul permanent al Senatului va fixa un termen de depunere a raportului de către Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, termen care nu poate fi mai mare de 14 zile. (...)(7) Hotărârea privind cererea de urmărire penală, al cărei proiect este întocmit de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, se adoptă cu votul majorităţii senatorilor prezenţi, cu respectarea prevederilor art. 67 din Constituţia României, republicată. Votul este secret şi se exprimă prin bile. Hotărârea prin care Senatul cere sau nu cere urmărirea penală se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I."21. Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate sunt art. 1 alin. (5) în componentele sale referitoare la claritate, precizie şi previzibilitate a legii, precum şi la principiul securităţii juridice, art. 74 alin. (1) şi (4) privind iniţiativa legislativă, art. 75 alin. (1) privind sesizarea Camerelor, art. 79 privind Consiliul Legislativ, art. 109 alin. (2) privind răspunderea penală a membrilor Guvernului, art. 146 lit. d) privind excepţia de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului şi art. 147 alin. (1) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. 22. Examinând sesizarea de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizarea de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. c) din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost semnată de un număr de 25 de senatori, cât şi sub cel al obiectului controlului de constituţionalitate. 23. Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţa 13 din Regulamentul Senatului, Curtea constată că referirile acestuia la dezbaterea şi adoptarea de către Senat în calitate de Cameră decizională a proiectelor de lege şi a propunerilor legislative vizând prefectul sunt neconstituţionale. O asemenea concluzie se desprinde din faptul că art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie reglementează în mod limitativ competenţa Camerei Deputaţilor ca primă Cameră sesizată numai în privinţa proiectelor sau propunerilor legislative „pentru ratificarea tratatelor sau a altor acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul 40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3) literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105 alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120 alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5)". Din moment ce teza a doua a acestui alineat reglementează competenţa generală a Senatului de primă Cameră sesizată pentru „celelalte proiecte de legi sau propuneri legislative", rezultă că, pentru domeniile care nu au fost expres date în competenţa de reflecţie a Camerei Deputaţilor, revine Senatului competenţa de a le dezbate şi adopta în această calitate. Întrucât dispoziţiile constituţionale ale art. 123 alin. (3) - Prefectul nu sunt expres menţionate în cuprinsul tezei întâi a art. 75 alin. (1) din Constituţie, rezultă că Senatul este Cameră de reflecţie, şi nu decizională, în privinţa acestora. 24. Legiuitorul constituant derivat, prin art. 123 alin. (3), a scos din sfera art. 73 alin. (3) lit. e) din Constituţie atribuţiile prefectului, ceea ce denotă faptul că reglementările referitoare la prefect cunosc o configuraţie distinctă faţă de cele referitoare la Guvern. Este o relaţie precum cea de la general (Guvern) la special (prefect). A nu accepta această teză înseamnă că art. 123 alin. (3) din Constituţie este un text redundant din moment ce, oricum, potrivit art. 73 alin. (3) lit. e) din Constituţie, atribuţiile prefectului erau reglementate tot prin lege organică. Or, Constituţia - în speţă art. 123 alin. (3) - trebuie interpretată în sensul de a produce efecte juridice, şi nu într-un sens contrar. Singura semnificaţie juridică a trimiterii la legea organică, din cuprinsul art. 123 alin. (3), este aceea că constituantul derivat a dorit ca procedura de adoptare a legii organice să difere cu referire la sesizarea Camerelor, astfel încât Camera decizională să fie Camera Deputaţilor. Aceasta este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care, prin Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 11 decembrie 2015, paragraful 28, a statuat că „aspectele referitoare la tutela administrativă, competenţă exclusivă a prefectului, trebuie reglementate prin lege organică adoptată potrivit art. 123 alin. (3) din Constituţie. Acest aspect se traduce, în ceea ce priveşte competenţa şi sesizarea Camerelor Parlamentului, prin stabilirea ca primă Cameră sesizată a Senatului, iar Camera Deputaţilor devine astfel Cameră decizională". 25. De altfel, Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008, a fost adoptată în calitate de Cameră decizională de Camera Deputaţilor, iar singura lege de modificare exclusivă a Legii nr. 340/2004 a fost Legea nr. 181/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 179/2005 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 24 mai 2006, care a fost, de asemenea, adoptată de Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională. 26. Curtea a subliniat în jurisprudenţa sa că, „întrucât criteriile de partajare a competenţelor celor două Camere, precum şi modalitatea de soluţionare a unor eventuale conflicte de competenţe sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, [...] fiecare Cameră a Parlamentului este obligată să aplice întocmai dispoziţiile art. 75 din Constituţie" (Decizia nr. 747 din 4 noiembrie 2015, precitată, paragraful 33, şi Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010). 27. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţa 13 din Regulamentul Senatului prin trimiterea la art. 123 alin. (3) din Constituţie sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 75 alin. (1) din Constituţie. 28. În schimb, cu privire la art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţa 14 din Regulamentul Senatului, Curtea reţine că conţinutul normativ al art. 125 alin. (2) din Constituţie se subsumează celui al art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie, acest din urmă text constituţional cuprinzând toată sfera de relaţii sociale privitoare la justiţie, respectiv organizare, funcţionare, statut. Mai mult, art. 125 alin. (2) din Constituţie face trimitere la faptul că reglementarea aspectelor care ţin de cariera magistratului - aşadar, de statutul acestuia - se realizează prin legea organică a Consiliului Superior al Magistraturii, lege care face parte din art. 73 alin. (3) lit. l) din Constituţie. Acesta la rândul său este cuprins în art. 75 alin. (1) teza întâi din Constituţie, astfel că, în privinţa acestui domeniu, competenţa decizională aparţine Senatului. Or, nu este de conceput ca unele elemente ce ţin de statutul judecătorilor să fie reglementate printr-o lege organică adoptată de Senat în calitate de Cameră decizională, iar altele de Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională. Legiuitorul constituant derivat nu s-a îndepărtat de la unitatea de procedură şi reglementare care trebuie să caracterizeze relaţiile sociale care privesc justiţia, eventuala dificultate de interpretare în sensul anterior arătat rezultând din faptul că la data adoptării Legii de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, nu existau mai multe legi care să reglementeze relaţii sociale referitoare la justiţie, ci una singură, respectiv Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Or, chiar dacă intenţia legiuitorului constituant derivat a fost aceea ca organizarea judiciară, statutul judecătorilor şi procurorilor şi organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii să fie reglementate prin legi separate, nu se poate trage concluzia că s-a dorit şi reglementarea unor proceduri distincte în privinţa sesizării Camerelor Parlamentului. 29. În consecinţă, Curtea constată că art. 125 alin. (2) din Constituţie se subsumează categoriei de legi reglementate la art. 73 alin. (3) lit. l), legi în privinţa cărora Senatul este Cameră decizională. De aceea, Curtea constată că dispoziţiile art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţa 14 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 30. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. 146 alin. (5) din Regulamentul Senatului, Curtea observă, mai întâi, că art. 146 alin. (5) teza întâi din Regulamentul Senatului reia conţinutul normativ al art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; cu privire la o asemenea modalitate de configurare a conţinutului actelor normative, Curtea a statuat că „regulamentul nu poate dubla conţinutul normativ al unei legi sau viceversa, ambele categorii de acte normative având obiect de reglementare diferit, chiar dacă ele se întrepătrund prin prisma domeniilor în care intervin (...). În caz contrar, se creează un paralelism de reglementare; în acest sens, art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, prevede, în mod expres, că «În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere»" (a se vedea Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 32). 31. Mai mult, Curtea reţine că, reluându-se în Regulamentul Senatului o prevedere dintr-o lege şi având în vedere conţinutul său normativ, practic, se stabileşte o normă de conduită în sarcina preşedintelui Curţii Constituţionale. Or, în jurisprudenţa Curţii Constituţionale s-a reţinut că prevederile regulamentului sunt constituţionale în măsura în care privesc numai organizarea internă şi funcţionarea Camerei şi în măsura în care nu reglementează în materii ce trebuie reglementate prin alte acte juridice; Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului nu poate cuprinde reguli de fond ce ţin de domeniul legilor, ci doar reguli de procedură pentru realizarea acestora. Aşadar, din moment ce Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului este o hotărâre care reglementează organizarea internă şi proprie a Camerei, prevederile sale nu pot stabili drepturi şi obligaţii decât pentru deputaţi, precum şi pentru autorităţile, demnitarii şi funcţionarii publici, în funcţie de raporturile constituţionale pe care le au cu Camera/Senatul. Ca atare, prin Regulamentul Camerei Deputaţilor/Senatului nu se pot stabili drepturi şi obligaţii în sarcina unor subiecte de drept din afara Camerei Deputaţilor/Senatului (Decizia nr. 45 din 17 mai 1994 şi Decizia nr. 46 din 17 mai 1994, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 27 mai 1994, Decizia nr. 601 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.022 din 17 noiembrie 2005, Decizia nr. 602 din 14 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.027 din 18 noiembrie 2005, sau Decizia nr. 317 din 13 aprilie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 23 mai 2006). 32. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că Regulamentul Senatului nu poate cuprinde o normă de conduită care ţine de domeniul legii şi că, prin urmare, nu o poate dubla; în consecinţă, Curtea constată că prin această modalitate de reglementare dispoziţiile art. 146 alin. (5) teza întâi Regulamentul Senatului sunt contrare art. 64 alin. (1) din Constituţie, norma în cauză nereferindu-se la modul de organizare şi funcţionare a Senatului. 33. În schimb, art. 146 alin. (5) teza a doua din Regulamentul Senatului respectă domeniul de incidenţă din punct de vedere material al regulamentului, ca act de organizare internă şi proprie a Senatului, fiind conform art. 64 alin. (1) din Constituţie. 34. Cu privire la critica de neconstituţionalitate privind art. 146 alin. (8) şi (10) din Regulamentul Senatului, Curtea constată, în primul rând, faptul că acestea fac trimitere la ipoteza normativă a alin. (5) al aceluiaşi articol, ipoteză care se referă la atribuţia preşedintelui Curţii Constituţionale de a comunica încheierea de sesizare a Curţii cu o excepţie de neconstituţionalitate preşedintelui Senatului în vederea formulării de către acesta a punctului său de vedere asupra temeiniciei excepţiei. În al doilea rând, Curtea reţine că ipoteza normativă a alin. (8) şi (10) se referă la obligaţiile procedurale care revin Senatului în situaţia constatării neconstituţionalităţii unei legi, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, sau a unei prevederi din Regulamentul Senatului. Trimiterea astfel operată de la alin. (8) la alin. (5) devine, în aceste condiţii, lipsită de sens, cele două texte reglementând aspecte diferite. Se reţine astfel că alin. (5) nu aduce în discuţie o decizie de constatare a neconstituţionalităţii, ci se referă la o atribuţie a preşedintelui Curţii Constituţionale care premerge judecarea excepţiei, iar finalitatea judecăţii este încă incertă sub aspectul soluţiei, astfel încât nu se poate accepta ideea că în toate aceste cazuri - când se comunică încheierea de sesizare în vederea exprimării punctului de vedere al preşedintelui Senatului - se naşte obligaţia Senatului de a declanşa procedura de punere de acord a legii cu decizia Curţii Constituţionale. O asemenea necorelare legislativă contravine cerinţei de precizie a legii prevăzute de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor", încălcându-se astfel art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta sa referitoare la calitatea actelor normative. 35. Din această necorelare rezultă şi încălcarea art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (1) din Constituţie, cu privire la obligaţia Parlamentului de a pune de acord dispoziţiile legale constatate ca fiind neconstituţionale pe cale de excepţie de neconstituţionalitate ridicată direct de Avocatul Poporului. Astfel, este evident că, dacă nu ar fi existat norma de trimitere, era acoperită şi această ipoteză; însă, prin norma de trimitere defectuos reglementată, ipoteza excepţiei de neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului a fost în mod implicit exclusă/omisă, ceea ce înseamnă că la nivel regulamentar a fost eludată punerea în aplicare a obligaţiei consacrate constituţional de art. 147 alin. (1) din Constituţie. 36. Cu privire la încălcarea prin art. 146 alin. (8) din Regulamentul Senatului a dispoziţiilor art. 74 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că, potrivit acestui text constituţional, numai deputaţii, senatorii şi cetăţenii care exercită dreptul la iniţiativă legislativă pot prezenta propuneri legislative, nu şi o comisie permanentă sau ad-hoc a Camerei Deputaţilor, Senatului sau o comisie comună a celor două Camere. În consecinţă, întocmirea de către o comisie parlamentară a unui raport sub forma unei iniţiative legislative este discutabilă atât din punctul de vedere al titularului dreptului de iniţiativă legislativă, cât şi din acela al conţinutului raportului, raportul neputând-se identifica chiar cu propunerea legislativă. Chiar dacă o comisie, organ intern de lucru al Camerelor Parlamentului, a cărei activitate are caracter pregătitor pentru a oferi forului deliberativ toate elementele necesare adoptării deciziei (a se vedea Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012), este compusă din deputaţi sau/şi senatori, actul adoptat de comisie nu se confundă cu drepturile şi obligaţiile care rezultă din calitatea de deputat sau senator. Astfel, actul adoptat de comisie nu poate să substituie - indirect - dreptul la iniţiativă legislativă a deputaţilor sau senatorilor chiar dacă aceştia fac parte din comisie; de altfel, Regulamentul Senatului nu poate adăuga la Constituţie în sensul recunoaşterii acestui drept şi organismelor de lucru ale Parlamentului. În consecinţă, art. 146 alin. (8) din Regulamentul Senatului este contrar art. 74 alin. (4) din Constituţie. 37. În continuare, Curtea reţine că grupurile parlamentare nu sunt titulari ai dreptului la iniţiativă legislativă, astfel încât nu pot nici iniţia, nici propune amendamente la un proiect/propunere legislativă. De principiu, dreptul de a prezenta amendamente derivă din dreptul de iniţiativă legislativă, astfel încât numai Guvernul, senatorii şi deputaţii pot formula amendamente (desigur, o circumstanţiere se impune în privinţa iniţiativei cetăţeneşti, titularii acesteia neputând depune amendamente) . 38. Prin urmare, este neconstituţională reglementarea dreptului grupurilor parlamentare de a propune amendamente la o iniţiativă legislativă, încălcându-se art. 74 alin. (1) din Constituţie. 39. Cu privire la critica referitoare la faptul că iniţiativa legislativă astfel formulată nu se supune avizării Consiliului Legislativ, Curtea constată că o atare critică nu se confirmă, întrucât, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 24/2000, „(...) proiectele de legi, propunerile legislative, precum şi proiectele de ordonanţe şi de hotărâri cu caracter normativ ale Guvernului se supun în mod obligatoriu avizării Consiliului Legislativ". Or, regulamentele parlamentare au o altă sferă de reglementare, diferită de cea a legii, astfel încât ele nu pot modifica sau completa o reglementare legală, ci doar să prevadă modul specific de punere în aplicare a acesteia la nivelul Parlamentului. De aceea, nu se poate reţine că nereglementarea expresă prin art. 146 alin. (8) din Regulamentul Senatului a obligaţiei de a solicita avizul Consiliului Legislativ în cazul iniţiativei legislative întocmite sub formă de raport de Comisia pentru constituţionalitate, libertăţi civile şi monitorizare a executării hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului a Senatului ar consacra o excepţie de la o obligaţie legală deja existentă cu aplicabilitate generală. 40. Cu privire la faptul că textul legal criticat nu reglementează în mod expres sesizarea comisiei doar cu prevederi constatate ca fiind neconstituţionale asupra cărora Senatul ar fi competent să opereze modificările legislative necesare ca primă Cameră sesizată, Curtea constată că o atare susţinere este neîntemeiată, întrucât iniţiatorii propunerilor legislative nu sunt limitaţi de vreo normă constituţională în acest sens; aceştia dispun de plenitudinea dreptului la iniţiativă legislativă, şi nu fracţionată în funcţie de competenţa de Cameră de reflecţie sau decizională a Camerei din care fac parte. Astfel, un senator are dreptul să depună o propunere legislativă care intră în competenţa de primă Cameră sesizată a Camerei Deputaţilor, iar un deputat are dreptul să depună o propunere legislativă care intră în competenţa de primă Cameră sesizată a Senatului. Aspectele tehnice se rezolvă în şedinţele Biroului permanent, iar în situaţia în care o Cameră a adoptat în calitate de Cameră decizională o prevedere ce ar fi intrat în competenţa sa de reflecţie, se aplică art. 75 alin. (4) din Constituţie, iar în ipoteza inversă, art. 75 alin. (5) din Constituţie. 41. Curtea constată că trimiterea alin. (10) - care se referă la controlul de constituţionalitate a regulamentelor parlamentare - la alin. (5) - care se referă la excepţia de neconstituţionalitate - din corpul aceluiaşi articol este contrară art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind lipsită de precizia de care trebuie să fie caracterizată o normă juridică (cu privire la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, a se vedea Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 223-227), în sensul că, pe de o parte, preşedintele Curţii Constituţionale solicită punctul de vedere al Biroului permanent al Camerei corespunzătoare, şi nu punctul de vedere al preşedintelui Senatului, iar, pe de altă parte, în ipoteza normativă a art. 146 lit. c) din Constituţie, sesizarea Curţii Constituţionale nu se face prin încheiere pronunţată de instanţa judecătorească, în speţă nefiind incidente reglementările referitoare la ipoteza unui control concret, ci a celui abstract de constituţionalitate. 42. Curtea constată că art. 146 alin. (11) din Regulamentul Senatului este, de asemenea, contrar art. 1 alin. (5) din Constituţie, fiind lipsit de precizia de care trebuie să fie caracterizată o normă juridică. Reglementarea criticată - referindu-se la reexaminarea textelor constatate ca fiind neconstituţionale - nu este aplicabilă doar ipotezei normative a art. 146 lit. a) sau d) din Constituţie, ci şi Regulamentului Senatului. Or, pentru neconstituţionalitatea constatată în condiţiile art. 146 lit. c) din Constituţie - şi anume controlul de constituţionalitate al Regulamentului Senatului - nu se poate opera cu noţiunea de „primă Cameră sesizată". 43. Celelalte aspecte învederate, şi anume că alin. (10) ar fi trebuit să preceadă alin. (9), că alin. (11) ar fi trebuit să preceadă alin. (9) şi (10), că nu există o corelare între alin. (8) şi (11) sau comisiile permanente care trebuie sesizate în cazul constatării neconstituţionalităţii în cadrul controlului a priori sau a posteriori pe cale de excepţie, sunt chestiuni care ţin de modul de configurare a Regulamentului Senatului, aşadar de elaborarea acestuia, fără a aduce în discuţie vreo problemă de constituţionalitate. 44. În privinţa criticii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 150 din Regulamentul Senatului, autorii sesizării de neconstituţionalitate pleacă de la premisa că Senatul are dreptul să ceară urmărirea penală a oricărui membru al Guvernului, nu doar a celor care au şi calitatea de senatori şi că prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea ar fi statuat numai cu privire la o obligaţie a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi nu cu privire la un drept al Parlamentului sau al Preşedintelui României. 45. A accepta susţinerile autorilor sesizării ar însemna că toate subiectele de drept prevăzute de art. 109 alin. (2) din Constituţie au o competenţă generală de a cere urmărirea penală pentru membrii Guvernului, indiferent dacă sunt sau nu deputaţi sau senatori, şi atunci s-ar ridica problema dacă pentru una şi aceeaşi faptă o Cameră cere urmărirea penală, iar cealaltă nu, sau dacă Preşedintele României cere urmărirea penală, iar Camerele resping prin vot o asemenea propunere. Or, raportat la cele de mai sus, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, a analizat textul art. 109 alin. (2) din Constituţie prin prisma dreptului subiectelor de drept acolo menţionate - Preşedintele României, Camera Deputaţilor, Senat - de a cere urmărirea penală şi a realizat o departajare funcţională, după calitatea persoanei, a competenţelor celor trei autorităţi publice. Astfel, prin decizie, se arată că în sensul art. 109 alin. (2) teza întâi din Constituţie, „înaintarea sesizării uneia dintre cele trei autorităţi pentru a cere urmărirea penală nu se poate face nici aleatoriu şi nici preferenţial de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi aceasta pentru că, în conformitate cu dispoziţiile art. 71 alin. (2) din Constituţie, calitatea de deputat sau de senator este compatibilă cu exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Aşa fiind, cumulul calităţii de deputat sau de senator cu cea de membru al Guvernului atrage, după sine, în mod firesc, potrivit art. 109 alin. (2), competenţa Camerei Deputaţilor sau a Senatului de a cere urmărirea penală, după caz. De aceea, în raport de cele menţionate, în cazul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi - Camera Deputaţilor, Senatul sau Preşedintele României - pentru a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului, soluţia este diferenţiată, după cum acesta are sau nu şi calitatea de deputat sau de senator la data solicitării. În consecinţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuie să se adreseze uneia dintre cele trei autorităţi, după cum urmează: a)Camerei Deputaţilor sau Senatului - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, după caz) care, la data sesizării, au şi calitatea de deputat sau de senator; b)Preşedintelui României - pentru membrii Guvernului sau foştii membri ai Guvernului (prim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat) care, la data sesizării, nu au calitatea de deputat sau de senator.În acest fel, este stabilit, fără echivoc, un reper în funcţie de care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să sesizeze una dintre cele trei autorităţi publice competente pentru a cere urmărirea penală a membrilor Guvernului în funcţie sau a foştilor membri ai Guvernului". 46. Aşadar, textul art. 109 alin. (2) din Constituţie prevede atribuţia exclusivă a celor trei autorităţi publice de a cere urmărirea penală a subiectelor de drept în funcţie de diferenţierea operată de Curtea Constituţională, cerere care poate fi formulată atât la sesizarea unui subiect de drept (în cazul Deciziei nr. 270 din 10 martie 2008 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) sau din oficiu. 47. În consecinţă, Curtea constată că art. 150 din Regulamentul Senatului nu relativizează considerentele deciziei Curţii Constituţionale, ci constituie o expresie la nivel regulamentar a acesteia. 48. Referirile autorilor sesizării de neconstituţionalitate la dispoziţiile art. 173 din Regulamentul Senatului - în condiţiile în care se critică aspecte care ţin de răspunderea penală a membrilor sau a foştilor membri ai Guvernului care deţin calitatea de senatori - denotă o confuzie în argumentarea criticii de neconstituţionalitate, în sensul că art. 173 din Regulamentul Senatului se referă la răspunderea penală a senatorilor care nu sunt/nu au fost membri ai Guvernului, în raport cu care Senatul nu are competenţa constituţională de a cere urmărirea penală; cererea de urmărire penală se referă la membrii sau foştii membri ai Guvernului şi se constituie într-o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare prin exerciţiul mandatului (Decizia nr. 93 din 16 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 28 iunie 1999, sau Decizia nr. 665 din 5 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 10 august 2007); or, încuviinţarea percheziţiei, reţinerii sau arestării deputaţilor sau senatorilor este un aspect al imunităţii parlamentare, mai exact ţine de inviolabilitatea acestora (a se vedea în acest sens Decizia nr. 261 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 17 aprilie 2015, în special paragrafele 40-42). 49. În consecinţă, Curtea nu poate reţine încălcarea prin art. 150 din Regulamentul Senatului a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi art. 109 alin. (2) din Constituţie. 50. Cu privire la criticile de neconstituţionalitate privind art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului, Curtea constată că acestea sunt aspecte care vizează modul de organizare a procedurii parlamentare în cazul dezbaterii unei cereri de încuviinţare a urmăririi penale a unui membru al Guvernului care deţine şi calitatea de senator; or, modul de organizare a acestei activităţi este o chestiune de opţiune regulamentară - desigur, în măsura în care nu se încalcă valori sau principii constituţionale; în consecinţă, neridicându-se probleme de constituţionalitate, ci aspecte de ordin organizatoric, de opţiune între diverse moduri de lucru, Curtea constată că sesizarea în privinţa art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului este inadmisibilă, analiza sa excedând competenţei instanţei constituţionale. 51. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. c) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, art. 11 alin. (1) lit. A.c), al art. 27 alin. (1) şi al art. 28 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite sesizarea de neconstituţionalitate formulată şi constată că dispoziţiile art. 89 alin . (8) pct. 2 liniuţa 13 şi art. 146 alin . (5) teza întâi, alin. (8), (10) şi (11) din Regulamentul Senatului sunt neconstituţionale . Respinge, ca neîntemeiată, sesizarea de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 89 alin. (8) pct. 2 liniuţa 14, art. 146 alin. (5) teza a doua şi art. 150 din Regulamentul Senatului sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 151 alin. (1), (2) şi (7) din Regulamentul Senatului. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedintelui Senatului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 28 iunie 2016. PREŞEDINTE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent-şef, Benke Károly