Decizia Nr.5 din 20.03.2017

Completul competent să judece recursul în interesul legii Dosar nr. 26/2016

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 26/2016 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 27² alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror şef al Serviciului judiciar penal, Secţia judiciară din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27³ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală privind respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care consimţământul valabil exprimat de inculpat în faza de urmărire penală pentru încheierea acestuia este retras în faţa instanţei de judecată.Reprezentantul procurorului general, doamna procuror-şef Marinela Mincă a învederat că, prin recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a solicitat să se stabilească un mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală privind respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care consimţământul pentru încheierea acestui acord, valabil exprimat de inculpat în faza de urmărire penală, este retras în faţa instanţei de judecată.A precizat că în practica instanţelor judecătoreşti, în ipoteza retractării consimţământului valabil exprimat de inculpat în cursul urmăririi penale, cu ocazia ascultării acestuia de către instanţa de judecată, conform art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, s-au conturat două orientări: – o orientare minoritară, în cadrul căreia instanţele judecătoreşti au respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, motivat fie de împrejurarea că un asemenea consimţământ nu ar avea caracter absolut, iar manifestarea de voinţă trebuie verificată în faţa instanţei de judecată (acesta fiind şi momentul până la care inculpatul poate reveni asupra consimţământului dat), fie de raţionamentul că un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu poate fi consfinţit dacă inculpatul nu mai este de acord cu condiţiile în care a fost încheiat; şi

– o orientare majoritară, susţinută şi de către reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a arătat că textul art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală reglementează expres şi limitativ situaţiile în care instanţa poate dispune respingerea acordului, ipoteza retragerii consimţământului valabil exprimat de inculpat în cursul urmăririi penale nefiind una dintre aceste situaţii.A susţinut, în esenţă, că din maniera de reglementare a procedurii de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei rezultă două etape: etapa încheierii acordului în faza de urmărire penală, care vizează respectarea exigenţelor prevăzute de art. 478-483 din Codul de procedură penală referitoare la condiţiile impuse de legiuitor manifestării de voinţă a celor doi titulari ai acordului, procurorul şi inculpatul, şi o a doua etapă, desfăşurată în faţa instanţei de judecată, care cuprinde, pe de o parte, verificarea de către instanţă a îndeplinirii condiţiilor de fond şi formă privind acordul încheiat, cu posibilitatea acoperirii unor omisiuni, şi, pe de altă parte, pronunţarea hotărârii de către instanţa de judecată, ca urmare a verificărilor menţionate. A considerat că activitatea instanţei presupune verificarea, în principal, a îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de legiuitor la momentul încheierii acordului, moment care se situează în faza de urmărire penală. Ca atare, demersul instanţei, de verificare a consimţământului inculpatului, trebuie raportat la momentul încheierii acordului, ulterior acestui moment neexistând posibilitatea pentru inculpat de a reveni, în mod unilateral, asupra manifestării de voinţă exprimate. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, odată constatate îndeplinite condiţiile de fond şi de formă necesare încheierii acordului la momentul încheierii acestuia, în faţa instanţei competente nu mai există dreptul inculpatului de a reveni asupra consimţământului astfel exprimat, ci, cu ocazia ascultării acestuia [potrivit art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală], instanţa de judecată verifică doar dacă consimţământul a fost, la momentul exprimării sale, rezultatul deciziei libere şi voluntare, dată în cunoştinţă de cauză. A mai susţinut că nu există o dispoziţie legală care să îndreptăţească instanţa să verifice dacă, ulterior încheierii acordului, inculpatul îşi menţine manifestarea de voinţă valabil exprimată în cursul urmăririi penale. În condiţiile în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei este act de sesizare a instanţei, a opinat că a recunoaşte inculpatului dreptul de a-şi retrage consimţământul valabil exprimat la urmărirea penală afectează, cu efect retroactiv, legalitatea actului de sesizare, cu consecinţa recunoaşterii implicite a calităţii inculpatului de titular al sesizării şi, totodată, de cotitular al acţiunii penale, alături de procuror. În acest sens a susţinut că a accepta dreptul inculpatului de a-şi retrage în instanţă consimţământul valabil exprimat în faza de urmărire penală impune şi acceptarea, în cadrul procesului penal, a principiului consensualismului, specific procesului civil, cu consecinţa recunoaşterii şi pentru procuror a disponibilităţii de a reveni asupra acordului de recunoaştere în faţa instanţei, ipoteză nesusţinută de norme legale. În plus, caracterul irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat la încheierea acordului de recunoaştere rezultă şi din analogia cu procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, în cadrul căreia nu este posibilă revenirea asupra manifestării exprese de voinţă exprimată la momentul recunoaşterii învinuirii. Ca atare, a apreciat că atât timp cât inculpatul şi-a exprimat în mod valabil consimţământul în vederea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în faza de urmărire penală, această manifestare de voinţă este irevocabilă. În legătură cu argumentul de similitudine a acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu procedura simplificată a recunoaşterii incriminării a menţionat că, deşi în cadrul celor două proceduri comparate, consimţământul, manifestarea de voinţă a inculpatului, este dată în faze procesuale diferite, manifestarea de voinţă are, în ambele situaţii, caracter irevocabil. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat, solicitând admiterea recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală privind respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care consimţământul valabil exprimat de inculpat în faza de urmărire penală pentru încheierea acestuia este retras în faţa instanţei de judecată. Preşedintele completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii promovat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există o orientare unitară cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală privind respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care consimţământul valabil exprimat de inculpat în faza de urmărire penală pentru încheierea acestuia este retras în faţa instanţei de judecată. 2. Examenul jurisprudenţial Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a învederat că, în urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, s-au evidenţiat două orientări în ceea ce priveşte soluţiile date de instanţele de judecată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, în ipoteza retractării de către inculpat, cu ocazia ascultării de către instanţă, a consimţământului valabil exprimat în faza de urmărire penală pentru încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. 3. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti 3.1. Într-o primă orientare a practicii, minoritară, instanţele au considerat că, până la pronunţarea de către prima instanţă a soluţiei asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul poate reveni asupra acestui acord încheiat cu procurorul. În acest sens s-a invocat opinia exprimată in literatura de specialitate conform căreia inculpatul trebuie să îşi manifeste voinţa de a încheia acordul de recunoaştere a vinovăţiei în faţa instanţei, acesta fiind momentul până la care inculpatul poate reveni asupra manifestării iniţiale de voinţă, exprimată în faţa procurorului. Argumentul invocat în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti care susţin această primă orientare constă, în esenţă, în aceea că legiuitorul nu a dorit să confere un caracter absolut acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat la urmărire penală, astfel încât, în ipoteza în care inculpatul înţelege să îşi retragă consimţământul în faţa instanţei de fond, nu se poate dispune condamnarea acestuia în temeiul unui acord pe care inculpatul nu îl mai acceptă. 3.2. Într-o a doua orientare a practicii, majoritară, instanţele judecătoreşti au reţinut că retragerea consimţământului inculpatului, cu ocazia ascultării lui de către instanţa competentă, nefiind reglementată în mod expres de lege, nu poate opera, atât timp cât consimţământul a fost exprimat în mod valabil în faza de urmărire penală, fiind îndeplinite condiţiile legale imperative care reglementează conţinutul şi forma acordului de recunoaştere. 4. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie În esenţă, soluţia propusă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti a fost aceea a caracterului irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat în faţa procurorului cu ocazia încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul nemaiputând reveni asupra recunoaşterii din cursul urmăririi penale, consimţământul său, materializat atât în declaraţia expresă, cât şi prin semnătura aplicată pe actul ce conţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, făcând dovada exprimării propriei voinţe, valabil exprimată. În acest sens, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei presupune două etape: încheierea acordului în faza de urmărire penală şi verificarea, respectiv confirmarea ori infirmarea acordului de către instanţa sesizată să îl judece în fond. S-a precizat că încheierea acordului în faza de urmărire penală presupune satisfacerea exigenţelor legale impuse manifestării de voinţă a celor doi titulari ai acordului, atât cele de fond, cât şi cele de formă (art. 478-483 din Codul de procedură penală), confirmarea sau infirmarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei de către instanţă presupunând, pe de o parte, verificarea prealabilă a îndeplinirii condiţiilor de formă şi de fond ale acordului şi, pe de altă parte, pronunţarea soluţiei pe baza rezultatului acestor verificări. În acest sens, titularul sesizării a susţinut că instanţa de judecată realizează verificarea unui acord deja încheiat, astfel că analiza efectuată trebuie să aibă în vedere dacă acordul respectiv a fost încheiat în conformitate cu normele substanţiale şi procedurale aplicabile, dacă inculpatul l-a încheiat în mod voluntar şi în deplină cunoştinţă de cauză, dacă există dovezi care susţin vinovăţia recunoscută, precum şi dacă termenii acordului sunt adecvaţi (Natsvlislwili şi Togonidze c. Georgia, 29.04.2014, paragrafele 65, 66, 93). Ca atare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că, odată constatate ca fiind îndeplinite condiţiile de fond şi formă necesare la încheierea acordului, nu mai există posibilitatea inculpatului de a reveni asupra consimţământului astfel exprimat. Dimpotrivă, cu ocazia ascultării inculpatului [potrivit art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală], instanţa de judecată, constatând valabilitatea consimţământului din momentul exprimării, trebuie să dea efect acordului de recunoaştere a vinovăţiei. S-a considerat că acordarea de către instanţă a posibilităţii inculpatului de a-şi retrage consimţământul valabil exprimat echivalează cu conferirea unui drept procesual situat în afara legii. În condiţiile în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei este act de sesizare a instanţei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că posibilitatea acordată inculpatului de a-şi retrage consimţământul valabil exprimat afectează, cu efect retroactiv, legalitatea actului de sesizare, cu consecinţa recunoaşterii implicite a calităţii inculpatului de titular al sesizării şi, totodată, de cotitular al acţiunii penale, alături de procuror. Totodată, s-a susţinut că acceptarea de către instanţă a posibilităţii inculpatului de a-şi retrage consimţământul valabil exprimat în faza de urmărire penală impune şi acceptarea, în cadrul procesului penal, a principiului consensualismului, specific procesului civil, cu consecinţa recunoaşterii şi pentru procuror a posibilităţii de a reveni asupra acordului de recunoaştere. Or, o atare ipoteză, nefiind susţinută de norme legale, pune sub semnul inutilităţii procedura desfăşurată în faza de urmărire penală. În sprijinul soluţiei propuse, sesizarea a menţionat că reprezentanţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi preşedinţii secţiilor penale ale curţilor de apel au concluzionat, cu ocazia întâlnirii de lucru desfăşurate la Braşov în perioada 4-5 iunie 2015, în sensul caracterului irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat în faţa procurorului, cu ocazia încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Invocând analogia cu procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, în cadrul căreia nu este posibilă revenirea asupra manifestării exprese de voinţă exprimată de inculpat la momentul recunoaşterii învinuirii, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a concluzionat că nici în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu poate opera o revenire, retractare ori o retragere a consimţământului inculpatului exprimat valabil în faţa procurorului, câtă vreme manifestarea de voinţă nu a fost afectată de eroare, dol, violenţă. 5. Raportul asupra recursului în interesul legii În raportul întocmit în cauză, judecătorul-raportor a apreciat că, din interpretarea coroborată a art. 471 şi art. 472 din Codul de procedură penală, este admisibilă sesizarea referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală privind respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza retragerii de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în faza de urmărire penală pentru încheierea acordului, atât sub aspectul titularului sesizării, cât şi sub aspectul soluţionării în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a problemelor de drept care fac obiectul recursului în interesul legii. În esenţă, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul că, spre deosebire de procesul civil, în care singura funcţie care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată de activităţi investigative, nefiind aplicabil principiul disponibilităţii. Ca atare, dreptul inculpatului de a-şi retrage consimţământul valabil exprimat la urmărirea penală, cu ocazia ascultării sale de către instanţa de judecată, nu este de esenţa procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar procurorul şi inculpatul nu pot cere, ca urmare a negocierii acordului, aplicarea altor dispoziţii în afara celor convenite şi consfinţite prin acest acord. În acest sens, judecătorul-raportor a arătat că admiterea unei soluţii contrare ar avea ca efect nerespectarea condiţiei impuse de lege privind desfăşurarea judecăţii în procedură necontradictorie. A considerat că irevocabilitatea consimţământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere se desprinde şi din raţiunea instituirii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii, introdusă în procesul penal prin dispoziţiile art. 320¹ alin. 1 din Codul de procedură penală anterior şi preluată în actualul Cod de procedură penală [art. 374 alin. (4)]. În acest sens a subliniat că, deşi caracterul irevocabil al recunoaşterii învinuirii nu este strict prevăzut de lege, o atare concluzie rezultă din maniera de reglementare a acestei proceduri, întrucât opţiunea inculpatului de a recunoaşte învinuirea are un rol procesual prealabil obligatoriu, de stabilire a cadrului procesual pentru activităţile ce vor urma. Ca atare, judecătorul-raportor a opinat că textul art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală trebuie interpretat în sensul că soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu presupune existenţa şi verificarea de către instanţă a condiţiei de menţinere ori de retractare a consimţământului valabil exprimat de inculpat, la momentul încheierii acordului la urmărirea penală. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: 6.1. Dispoziţii legale relevante Codul de procedură penală Titlul IVProceduri speciale Capitolul IAcordul de recunoaştere a vinovăţiei Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia Articolul 478(1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei de către inculpat. (2) Efectele acordului de recunoaştere a vinovăţiei sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior.(3) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat. (4) Limitele încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior. (5) Dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de recunoaştere a vinovăţiei distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord. (6) Inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei, cu încuviinţarea reprezentantului lor legal, în condiţiile prezentului capitol.Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei Articolul 479Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei Articolul 480(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani. (2) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. (3) abrogat.(4) Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei Articolul 481(1) Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă. (2) În situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord. Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei Articolul 482Acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde: a)data şi locul încheierii; b)numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie; c)date privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1); d)descrierea faptei ce formează obiectul acordului; e)încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa prevăzută de lege; f)probele şi mijloacele de probă; g)declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; h)felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat; i)semnăturile procurorului, ale inculpatului şi ale avocatului.Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei Articolul 483(1) După încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală. (2) În situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat. Procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei. (3) În cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23 alin. (1), procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere.Procedura în faţa instanţei Articolul 484(1) Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. (2) La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată. Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate.Soluţiile instanţei Articolul 485(1) Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: a)admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; b)respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. (2) Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi. (3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. b), instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor.(4) Dispoziţiile art. 396 alin. (9), art. 398 şi art. 399 se aplică în mod corespunzător.Soluţionarea acţiunii civile Articolul 486(1) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă.(2) În cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.Cuprinsul sentinţei Articolul 487Sentinţa cuprinde în mod obligatoriu: a)menţiunile prevăzute la art. 370 alin. (4), art. 403 şi 404; b)fapta pentru care s-a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi încadrarea juridică a acesteia.Calea de atac Articolul 488(1) Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare.(2) Apelul poate fi declarat în condiţiile art. 409, care se aplică în mod corespunzător.(3) La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.(4) Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:a)respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; b)admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător; c)admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător.Legalitatea procesului penal Articolul 2Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege. Caracterul echitabil, termenul rezonabil al procesului penal Articolul 8Organele judiciare au obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil. 6.2. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României Decizia nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015. 6.3. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului Cauza Natsvlishvili şi Togonidze contra Georgia nr. 9.043/05 din 29 aprilie 2014, paragrafele 65, 66, 93. 6.4. Din Expunerea de motive a proiectului Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală rezultă că acordul de recunoaştere a vinovăţiei, o formă de justiţie negociată, reglementată în Codul de procedură penală în secţiunea dedicată procedurilor speciale, este menit să aducă o schimbare radicală procesului penal român şi să ofere o soluţie legislativă inovatoare cu scopul soluţionării cauzelor într-un termen optim şi previzibil. Ca act procedural, acordul de recunoaştere a vinovăţiei constituie una dintre cele două modalităţi de sesizare a instanţei de judecată de către procuror, având anumite particularităţi faţă de sesizarea prin rechizitoriu. Una dintre aceste particularităţi este că acordul de recunoaştere a vinovăţiei are doi titulari, expres prevăzuţi de legea procesual penală, procurorul şi inculpatul, ambii titulari fiind implicaţi activ şi nemijlocit în a încheia înţelegerea asupra modului de soluţionare a acţiunii penale exercitate în cauză. Celor doi li se alătură procurorul ierarhic superior, care are însă un rol strict limitat la avizarea limitelor înţelegerii, negocierii. Procurorul, ca titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, este cel care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, fie având iniţiativa procedurii de negociere, fie acceptând iniţiativa inculpatului şi este singurul care poate decide întreruperea negocierii atunci când, deşi există consens, nu se cade de acord cu limitele stabilite de procurorul ierarhic. La rândul său, inculpatul, în calitate de persoană faţă de care se exercită acţiunea penală, este cotitular la procedură şi titular al acordului de recunoaştere a vinovăţiei, având un drept care se limitează la iniţiativa acordului. Din textul art. 478 din Codul de procedură penală rezultă că încheierea propriu-zisă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei depinde, exclusiv, de voinţa procurorului. Pentru că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie valabil numai dacă titularii menţionaţi consimt, inculpatul poate refuza iniţiativa procurorului de a încheia un astfel de acord, dreptul său fiind personal, apărătorul având doar dreptul să îl asiste la procedura justiţiei negociată. Textele procedurale nu fac distincţie între inculpaţii titulari ai acordului, putând avea această calitate atât inculpaţii persoane fizice, cât şi inculpaţii persoană juridică, în acest din urmă caz intervenind excepţiile prevăzute de art. 135 din Codul de procedură penală (statul şi autorităţile publice, care nu răspund penal şi instituţiile publice care nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat). Dar dreptul inculpatului de a iniţia un acord de recunoaştere a vinovăţiei nu este plenar, ci cunoaşte două limitări expres reglementate: pentru infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 15 ani sau detenţia pe viaţă şi să nu fie minor [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Deşi art. 478 din Codul de procedură penală nu determină expres caracterul intervenţiei procurorului ierarhic în cadrul acestei proceduri, aceasta vizează respectarea de către procurorul de caz a limitelor de negociere şi a condiţiilor de formă privind actul încheiat şi se exercită prealabil încheierii acordului între procurorul de caz şi inculpat, având rolul de control de legalitate, nu de oportunitate sau de temeinicie. Decizia Curţii Constituţionale nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 26 mai 2015, a instituit dreptul părţilor civile, al persoanelor vătămate şi al părţilor responsabile civilmente să participe, în funcţie de calităţile lor procesuale, la judecarea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu şi la participarea lor la procedura de negociere, prin această decizie constatându-se că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude aceste părţi de la ascultarea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, înseamnă recunoaşterea săvârşirii faptei, acceptarea încadrării juridice pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi se referă la felul şi cuantumul pedepsei, la forma de executare a acesteia, art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală stipulând că obiectul poate viza şi renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. Pentru a se încheia acordul, inculpatul trebuie să recunoască fapta fără rezerve şi să accepte încadrarea juridică, strâns legată de recunoaşterea faptei. Ambele aspecte sunt cuprinse în negocierea soluţiei acţiunii penale, a felului şi întinderii pedepsei, a modalităţii de executare, prin încadrare juridică înţelegându-se corespondenţa dintre faptă şi totalitatea normelor speciale şi generale care determină caracterizarea juridică. Întrucât procedura în faţa instanţei nu este contradictorie, inculpatul trebuie să cunoască, încă din faza iniţierii procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile legale incidente în aplicarea sancţiunii corespunzătoare situaţiei lui juridice (exemplu: circumstanţele agravante, atenuante, recidivă). Procurorul este cel care propune inculpatului încadrarea juridică şi, odată ce încadrarea juridică a fost stabilită prin ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale sau printr-un asemenea act de schimbare a încadrării juridice, inculpatul nu are dreptul să o negocieze. Art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, care prevede condiţia de valabilitate a acordului (declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică), se interpretează în sensul că, până la încheierea procedurii justiţiei negociată în faza urmăririi penale, inculpatul poate reveni asupra consimţământului.Noţiunea de „pedeapsă" (art. 479 din Codul de procedură penală) comportă pedeapsa principală şi pedeapsa complementară (pedeapsa accesorie aplicându-se doar în anumite condiţii), iar forma de executare înseamnă modalitatea în care pedeapsa aplicată de instanţă va fi executată [detenţie sau suspendare sub supraveghere, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 91, art. 92 alin. (1), art. 93 alin. (2) şi (3) din Codul penal]. În situaţia în care acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie cu soluţia renunţării la aplicarea pedepsei, acesta trebuie să respecte toate condiţiile stipulate în art. 80 şi art. 82 alin. (2) din Codul penal, iar pentru soluţia de amânare a aplicării pedepsei se au în vedere art. 83 şi art. 85 alin. (2) din Codul penal. Un alt aspect ce constituie o derogare de la conţinutul rechizitoriului îl constituie şi faptul că acordul de recunoaştere a vinovăţiei trebuie semnat de procuror, de inculpat şi de avocat [art. 482 lit. i) din Codul procedură penală]. Înainte de a fi supus cenzurii instanţei de judecată, acordul trebuie verificat, în vederea îndeplinirii tuturor condiţiilor de formă şi de fond, de către procurorul ierarhic, similar verificării condiţiilor de valabilitate a rechizitoriului [art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În faţa instanţei competente, astfel cum s-a arătat anterior, procedura de judecată este necontradictorie [art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală], respectiv nici procurorul, nici inculpatul neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor stipulate prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Ca atare, „ascultarea inculpatului" [art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală] se referă strict la concluziile asupra acordului, astfel cum acesta a fost încheiat, în caz contrar nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie. În această fază, inculpatul nu poate reveni asupra recunoaşterii efectuate la urmărirea penală, întrucât consimţământul său, materializat în declaraţia expresă şi prin semnătura aplicată pe actul ce conţine acordul de recunoaştere a vinovăţiei, face dovada exprimării propriei voinţe. Valabilitatea consimţământului ar putea fi examinată numai dacă sunt probe certe că s-a obţinut prin încălcarea principiului loialităţii probelor, stipulat în art. 101 din Codul de procedură penală. În acest context se consideră că decizia amintită a Curţii Constituţionale nu conferă inculpatului un drept suplimentar, ci doar celorlalte părţi, inculpatul neputând, ca de altfel nici procurorul, cere mai mult sau mai puţin decât ceea ce negociase prin acord, iar dacă în cauză există o tranzacţie sau un acord de mediere privind latura civilă între inculpat şi partea civilă, decât cele negociate şi agreate privind soluţionarea acţiunii civile. În procedura de judecată necontradictorie nu se administrează probe noi şi nici nu se readministrează probele de la urmărirea penală, iar pentru că inculpatul nu poate solicita o pedeapsă mai uşoară nu se justifică nici administrarea de probe în circumstanţiere, instanţa având posibilitatea să pronunţe o pedeapsă mai blândă exclusiv prin examinarea probelor de la urmărirea penală. Cu dezvoltarea, succintă, a caracteristicilor acordului de recunoaştere a vinovăţiei ca act de sesizare a instanţei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie evidenţiază că în faţa instanţei, atunci când aceasta analizează acordul, soluţia de admitere a acordului, prevăzută de art. 485 alin. (1) lit. a) teza I din Codul de procedură penală, comportă asupra verificării întrunirii condiţiilor de legalitate şi temeinicie, admiterea acordului fiind consecinţa îndeplinirii tuturor condiţiilor de admisibilitate stipulate la art. 480-482 din Codul de procedură penală. Subsecvent admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa trebuie să se pronunţe efectiv asupra acţiunii penale, soluţiile fiind cele prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4) din Codul de procedură penală, potrivit celor stabilite în acordul încheiat. Singurele posibilităţi de deliberare într-o manieră diferită faţă de cele prevăzute în acord sunt legate de aplicarea unei soluţii mai uşoare (fel, cuantum, modalitate de executare a pedepsei), ca urmare a propriului examen realizat de instanţă asupra temeiniciei celor convenite în acord (nu şi la solicitarea inculpatului sau procurorului, pentru că aceştia au negociat anterior), aceasta fiind şi limita în care se poate exercita calea de atac [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei [art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală] poate fi pronunţată numai dacă este incidenţă vreuna dintre următoarele situaţii: nerespectarea condiţiilor de fond şi de formă (cele de la art. 480-482 din Codul de procedură penală), insuficienţa probelor (sub aspectul consistenţei acestora pentru stabilirea existenţei faptei sau a vinovăţiei sau al nelegalităţii administrării unor probe, pe care instanţa, deşi nu are competenţa să le excludă, le poate cenzura şi hotărî că cele legal administrate nu sunt suficiente pentru existenţa faptei şi a vinovăţiei), incidenţa unei cauze de împiedicare a exercitării acţiunii penale (deces al inculpatului, retragerea plângerii prealabile, prescripţia), neregularităţi în desfăşurarea urmăririi penale (necompetenţa organului judiciar în condiţiile examenului incidenţei dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală ce reglementează nulităţile relative). Ca atare, instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are posibilitatea să îl respingă, în ipoteza retractării, cu ocazia ascultării inculpatului, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, odată ce retractarea nu este susţinută de probe certe că acel consimţământ s-a obţinut prin încălcarea principiului loialităţii în administrarea probelor, soluţia reglementată de art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală nepresupunând şi verificarea condiţiilor de menţinere ori de retractare a consimţământului exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului, rolul instanţei în această procedură limitându-se la verificarea acordului de voinţă al celor doi implicaţi şi la aplicarea pedepsei şi individualizarea acesteia. Astfel, funcţia de judecată a instanţei este restrânsă, aspect care trebuie să se reflecte în specificitatea soluţiilor pe care le poate adopta, strict în limitele prevăzute de art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. În procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, manifestarea de voinţă a inculpatului constând în consimţământul acestuia are o natură duală: pe de o parte, este o recunoaştere a faptei, o mărturisire, iar, pe de altă parte, este şi un act prin care inculpatul renunţă expres la dreptul de a fi judecat în procedura publică. În acest sens se apreciază că art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale recunoaşte părţii interesate dreptul de a renunţa, valabil, la garanţiile instituite de Convenţie, pentru că dreptul la un proces echitabil nu este unul absolut, iar procedura desfăşurată în cursul urmăririi penale nu este una arbitrară, legea procesual penală instituind garanţii prin care se asigură că inculpatul care acceptă sau iniţiază acordul nu este sancţionat exclusiv pe baza declaraţiei lui de recunoaştere. În plus, asigurarea asistenţei juridice la momentul încheierii acordului, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, asigură premisele unei manifestări de voinţă realizate în deplină cunoştinţă de cauză, incompatibilă cu o retractare sau retragere a consimţământului total nejustificată. Legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra acordului şi, dat fiind caracterul consensual al acestui act, nu se pot invoca în susţinerea unei eventuale retrageri a consimţământului împrejurări ulterioare momentului încheierii acordului. Rolul instanţei nu este acela de a relua în faţa sa procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ci ascultarea inculpatului este menită, eventual, a decela elemente care pot pune la îndoială valabilitatea exprimării consimţământului (existenţa unui viciu de consimţământ la momentul încheierii acordului), obligaţia ascultării inculpatului având rolul de a garanta echitatea procedurii şi de a da posibilitatea instanţei să analizeze plenar dacă manifestarea de voinţă a fost sau nu afectată de eroare, dol, violenţă, leziune. A admite caracterul retractabil al consimţământului înseamnă ineficienţa procedurii recunoaşterii vinovăţiei, legal prevăzută şi, totodată, inutilitatea ei sub aspectul oportunităţii scurtării procesului penal, deziderat pentru care s-a reglementat justiţia negociată, derogatorie de la dreptul comun. Deopotrivă, inculpatul este liber să opteze între a uza sau nu de procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, legiuitorul neprevăzând soluţia de respingere a acordului pe motiv că inculpatul nu mai recunoaşte faptele sau îşi retractează consimţământul. În ceea ce priveşte considerentul doctrinar al principiului disponibilităţii, despre care se susţine că s-ar aplica în procedura analizării de către instanţă a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când inculpatul, ascultat, declară că nu îşi mai menţine consimţământul sau îl retractează, Înalta Curte subliniază că procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege, respectarea principiului legalităţii (art. 2 din Codul de procedură penală) verificându-se în raport cu toate normele ce reglementează un act. De asemenea se arată că autoritatea judecătorească este ţinută să îşi desfăşoare activitatea cu respectarea regulilor procedurale prevăzute de Constituţie, de Codul de procedură penală, alte legi speciale ce cuprind dispoziţiile procedural penale. Sub acest aspect, art. 7 din Codul de procedură penală consacră principiul oficialităţii procesului penal, cauzele de disponibilitate, precum şi aplicarea principiului oportunităţii. Codul de procedură penală şi doctrina au stabilit excepţii de la principiul oficialităţii, cu caracter absolut, denumite cazuri de disponibilitate, ca exemplu:

– când acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta putând împiedica exercitarea acţiunii penale prin retragerea plângerii;

– când legea permite împăcarea (înşelăciune, înşelăciune privind asigurările);

– aplicarea legii penale în spaţiu (principiul personalităţii);

– dacă făptuitorul este demnitar, magistrat, membru al Guvernului (avize);

– când făptuitorul se bucură de imunitate de jurisdicţie diplomatică sau consulară, în baza convenţiilor sau tratatelor internaţionale la care România este parte;

– infracţiunile prevăzute de art. 413-417 din Codul penal, în cazul cărora acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea comandantului unităţii militare.În Codul de procedură penală, deşi nu există un text expres care să consacre principiul disponibilităţii, legiuitorul a prevăzut însă posibilitatea ca titularul care a declarat un apel, o contestaţie, altă cale de atac, avându-se în vedere că părţile, procurorul (cu excepţia, pentru acesta, în cazul unui recurs în interesul legii) au drepturi prevăzute de dispoziţiile art. 81, art. 83, art. 85 şi 87, respectiv dreptul de a formula cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi/sau a laturii civile, după caz, au şi dreptul de a declara căile ordinare sau extraordinare de atac, dar şi pe acela de a renunţa, cu respectarea dispoziţiilor privind momentul până la care se poate renunţa, retrage acea cale de atac, acest drept ţinând de actul său de dispoziţie, de voinţă. Spre deosebire de procesul civil în care singura funcţie care se exercită este cea de judecată, în procesul penal faza de judecată este precedată, în general, de activităţi investigative, efectuate potrivit unor norme de procedură care urmează principiile fundamentale ale procesului penal, prevăzute în art. 2-12 din Codul de procedură penală. Ca atare, cu referire la poziţia doctrinară care, în considerarea principiului disponibilităţii, consacră dreptul inculpatului ca, în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, cu ocazia ascultării sale de către instanţă, să îşi retragă, retracteze consimţământul valabil exprimat la urmărirea penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că un asemenea drept nu este de esenţa respectivei proceduri, întrucât acordul de recunoaştere a vinovăţiei este rezultatul negocierii şi consensului dintre procuror şi inculpat, niciunul dintre titularii acordului neputând cere aplicarea altor dispoziţii în afara celor convenite şi consfinţite prin acord, în situaţia contrară nemaifiind respectată condiţia desfăşurării judecăţii în procedură necontradictorie. Caracterul irevocabil al consimţământului valabil exprimat de inculpat la momentul încheierii acordului de recunoaştere se desprinde şi din raţiunea instituirii procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii introdusă în procesul penal român odată cu Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor (art. 320¹ alin. 1 din Codul de procedură penală anterior), reluată în Codul de procedură penală nou [art. 374 alin. (4) din actul normativ arătat], din ansamblul acestei proceduri desprinzându-se concluzia irevocabilităţii recunoaşterii, irevocabilitate care, de asemenea, nu este strict reglementată, ci opţiunea inculpatului are rolul procesual prealabil obligatoriu, prin ea stabilindu-se cadrul procesual pentru activităţile ce vor urma. Ca atare, dat fiind caracterul irevocabil al recunoaşterii vinovăţiei realizate în condiţiile unui consimţământ valabil exprimat, art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală se va interpreta în sensul că soluţia de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia exclusiv pe simpla retragere de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 485 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală stabileşte că: Retragerea de către inculpat, în faţa instanţei de judecată, a consimţământului valabil exprimat în cursul urmăririi penale, în condiţiile art. 482 lit. g) din Codul de procedură penală, nu constituie temei pentru respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 martie 2017. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ILIE IULIAN DRAGOMIR Magistrat-asistent, Veronica Junger