DECIZIE Nr.
513 din 8 mai 2008
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91 alin. (1) si (2), art. 116, art.
119, art. 131 alin. (1), art. 142 alin. (4), art. 149 alin. (6) si art. 172
alin. (2) din Ordonanta Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 473 din 26 iunie 2008
Ioan Vida -
preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Ion Predescu
-judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Ion Tiucă -
procuror
Patricia Marilena Ionea -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), art. 116, art. 119, art. 131 alin.
(1), art. 142 alin. (4), art. 149 alin. (6) şi art. 172 alin. (2) din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de
Dan Cristian Ionescu în Dosarul nr. 10.482/4/2007 al Judecătoriei Sectorului 4
Bucureşti.
La apelul nominal se prezintă personal autorul
excepţiei şi partea Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale -Sector 4
Bucureşti, prin consilierul juridic Alexandra Ilie.
Autorul execepţiei susţine că textele de lege criticate
plasează cetăţeanul într-o poziţie defavorizantă în raporturile cu statul,
astfel case aduce atingere art. 16 alin. (1) din Constituţie. Astfel,
compensarea debitelor cu creanţele pe care le are un cetăţean asupra statului
nu poate opera decât dacă sumele au aceeaşi natură. De asemenea, arată că
poprirea nu este supusă validării, condiţii în care statul, fără somaţie sau
titlu executoriu, a luat bani dintr-un cont al tatălui său, care nu avea datorii
faţă de stat. In plus, arată că termenele de prescripţie sunt diferite, după
cum este vorba de stat sau de cetăţeni. In sfârşit, arată că, pentru creanţele
pe care le avea asupra statului, instanţele de judecată nu au vrut să-i acorde
majorări de întârziere.
Reprezentantul Direcţiei Generale de Impozite şi Taxe
Locale - Sector 4 Bucureşti solicită respingerea excepţiei de
neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care arată că textele de lege
criticate nu conţin dispoziţii contrare principiului constituţional al
egalităţii în drepturi.
Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca
neîntemeiată, arătând că art. 16 alin. (1) din Constituţie nu se aplică între
stat şi cetăţeni în raporturile de drept public. In plus, consideră că instanţa
de contencios constituţional nu poate cenzura modul în care au fost aplicate
dispoziţiile de lege criticate, fapt ce a generat în realitate nemulţumirile
autorului excepţiei.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată
următoarele:
Prin Incheierea din 7 decembrie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 10.482/4/2007, Judecătoria
Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), art. 116, art. 119, art. 131 alin.
(1), art. 142 alin. (4), art. 149 alin. (6) şi art. 172 alin. (2) din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Excepţia a fost ridicată de Dan Cristian Ionescu într-o cauză civilă
având ca obiect o contestaţie la executare.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată, în esenţă, că textele de lege criticate
creează autorităţilor de stat o poziţie privilegiată în raport cu cetăţenii,
prin aceea că beneficiază de termene de prescripţie mai lungi, pot pretinde
majorări de întârziere, poprirea înfiinţată de organele fiscale nu este supusă
validării, executarea silită a creanţelor bugetare nu se perima, iar
dispoziţiile privitoare la suspendarea provizorie a executării silite prin
ordonanţă preşedinţială nu le sunt aplicabile.
Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.
In acest sens, arată că valorificarea creanţelor statului are drept scop final
aducerea sumelor la bugetul de stat, operaţiune de care profită toţi cetăţenii.
Astfel, se protejează un interes general, colectiv, iar pentru aceasta statul
are nevoie de mijloace specifice, aşa cum sunt cele reglementate de textele de
lege criticate.
In conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor
două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului,
pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de
neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că textele de lege criticate sunt constituţionale, acestea confirmând
respectarea exigenţelor art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie privind
ocrotirea unor interese naţionale, de ordin general, ce se sprijină pe
contribuţiile cetăţenilor, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice şi
justifică poziţia privilegiată a statului în raport cu celelalte subiecte de
drept.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere
asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate,
prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia
de neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl
constituie dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2), art. 116, art. 119, art. 131
alin. (1), art. 142 alin. (4), art.149 alin. (6) şi art. 172 alin. (2) din
Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 513 din 31 iulie 2007, cu modificările ulterioare.
Textele de lege criticate au următoarea redactare:
- Art. 91 alin. (1) şi (2): „(1)
Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii
fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea
dispune altfel.
(2) Termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la
alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în
care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune
altfel.";
- Art. 116: „(1) Prin
compensare se sting creanţele administrate de Ministerul Economiei şi
Finanţelor cu creanţele debitorului reprezentând sume de rambursat sau de
restituit de la buget, până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele
părţi dobândesc reciproc atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor,
dacă legea nu prevede altfel.
(2)Creanţele fiscale
administrate de unităţile administrativ-teritoriale se sting prin compensarea
cu creanţele debitorului reprezentând sume de restituit de la bugetele locale,
până la concurenţa celei mai mici sume, când ambele părţi dobândesc reciproc
atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor, dacă legea nu prevede
altfel.
(3)Compensarea se face de organul fiscal competent
la cererea debitorului sau înainte de restituirea ori rambursarea sumelor
cuvenite acestuia, după caz. Dispoziţiile art. 115 privind ordinea stingerii datoriilor
sunt aplicabile în mod corespunzător.
(4) Organul fiscal poate efectua compensare din
oficiu ori de câte ori constată existenţa unor creanţe reciproce, cu excepţia
sumelor negative din deconturile de taxă pe valoarea adăugată fără opţiune de
rambursare.
(5)In cazul compensărilor efectuate de organul
fiscal conform alin. (4), creanţele fiscale ale debitorului vor fi compensate
cu obligaţii datorate aceluiaşi buget, urmând ca din diferenţa rămasă să fie
compensate obligaţiile datorate altor bugete, în mod proporţional.
(6)Creanţele fiscale rezultate din raporturi
juridice vamale se compensează cu creanţele debitorului reprezentând sume de
restituit de aceeaşi natură, în condiţiile art. 115. Eventualele diferenţe
rămase vor fi compensate cu alte obligaţii fiscale ale debitorului, în ordinea
prevăzută la alin. (5). Procedura de compensare va fi stabilită prin ordin al
ministrului economiei şi finanţelor.
(7)Pentru celelalte creanţe fiscale, ordinea
prevăzută la alin. (5) se aplică de fiecare autoritate competentă pentru
creanţele fiscale pe care le administrează.
(8)Dispoziţiile alin. (5) nu se aplică în cazul
creanţelor bugetelor locale.
(9)Organul competent va înştiinţa în scris debitorul
despre măsura compensării luate potrivit alin. (3), în termen de 7 zile de la
data efectuării operaţiunii.";
- Art. 119: „(1) Pentru
neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată,
se datorează după acest termen majorări de întârziere.
(2) Nu se datorează majorări de întârziere pentru
sumele datorate cu titlu de amenzi de orice fel, obligaţii fiscale accesorii
stabilite potrivit legii, cheltuieli de executare silită, cheltuieli judiciare,
sumele confiscate, precum şi sumele reprezentând
echivalentul în lei al bunurilor şi sumelor
confiscate care nu sunt găsite la locul faptei.
(3)Majorările de întârziere se fac venit la bugetul
căruia îi aparţine creanţa principală.
(4) Majorările de întârziere se stabilesc prin
decizii întocmite în condiţiile aprobate prin ordin al ministrului economiei şi
finanţelor, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 142 alin. (6).";
- Art. 131 alin. (1): „Dreptul
de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani
de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest
drept";
- Art. 142 alin. (4): „Executarea
silită a creanţelor fiscale nu se perimează.";
- Art. 149 alin. (6): „Poprirea
nu este supusă validării.";
- Art. 172 alin. (2): „Dispoziţiile
privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială
prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt
aplicabile."
Autorul excepţiei consideră că aceste texte de lege
sunt contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate,
Curtea observă că, în esenţă, critica prevederilor art. 91 alin. (1) şi (2),
art. 116, art. 119, art. 131 alin. (1), art. 142 alin. (4), art. 149 alin. (6)
şi art. 172 alin. (2) din Codul de procedură fiscală are în vedere instituirea
unui tratament discriminatoriu, ce favorizează autorităţile statului în raport
cu cetăţenii în ceea ce priveşte recuperarea creanţelor.
Faţă de această critică, Curtea reţine că problema
tratamentului diferenţiat de care beneficiază statul în raport cu contribuabilii
în ceea ce priveşte satisfacerea creanţelor a fost analizată şi cu alte
prilejuri. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 10 noiembrie 1998, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 24
februarie 1999, Decizia nr. 202 din 13 martie 2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2007, sau Decizia nr. 432 din 21 octombrie
2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.176 din 13 decembrie 2004, Curtea a statuat că, în cadrul raporturilor juridice dintre stat, în calitate de
creditor, şi contribuabil, în calitate de debitor al obligaţiei fiscale, cele
două părţi nu se situează pe poziţii de egalitate, între ele existând o
legătură de subordonare în favoarea statului, pe baza unui regim de drept
public, şi, prin urmare, nu poate fi vorba de încălcarea principiului
egalităţii în faţa legilor prevăzut de art. 16 din Constituţie.
Prin aceleaşi decizii Curtea a reţinut şi că existenţa
unei obligaţii exprese a fiecărui cetăţean de a contribui prin impozite şi taxe
la cheltuielile publice, prevăzută la art. 56 alin. (1) din Constituţie, şi a
unei obligaţii a statului de a proteja interesele naţionale în activitatea
financiară, conform art. 135 alin. (2) lit. b) din Constituţie, este justificată
de necesitatea asigurării certitudinii în constituirea ritmică a resurselor
financiare ale statului. Astfel, este în afară de orice îndoială că încasarea
impozitelor şi taxelor constituie sursa principală de venituri a statului,
fiind una dintre expresiile cele mai evidente ale apărării intereselor
naţionale pe plan financiar. Numai dacă dispune de aceste resurse bugetare,
statul va fi în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile sale faţă de cetăţeni
şi agenţii economici, care au fost stabilite în art. 135 alin. (2) lit. a) şi
b) din Constituţie.
Curtea apreciază că nu au intervenit elemente noi de
natură să justifice reconsiderarea jurisprudentei în materie, aşa încât
considerentele deciziilor amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta
cauză.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit.
d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), art. 116, art. 119, art. 131 alin. (1),
art. 142 alin. (4), art. 149 alin. (6) şi art. 172 alin. (2) din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de
Dan Cristian Ionescu în Dosarul nr. 10.482/4/2007 al Judecătoriei Sectorului 4
Bucureşti.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 mai 2008.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Patricia Marilena Ionea