Decizia Nr.528 din 12.12.2013

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 63 din 24 ianuarie 2014

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Ingrid Alina Tudora	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. I şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006. Excepţia a fost ridicată de Constantin Bafane, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Elena Bacalu, Venghiu Bafane, Maria Cumita şi Anastasia Carastere, în Dosarul nr. 1.436/118/2013 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 510D/2013.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 511D/2013, având ca obiect aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate ridicată de Joiţa Beiu, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Maria Lepăr şi Elefteria Lascu, în Dosarul nr. 2.085/118/2013 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Curtea, având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 510D/2013 şi nr. 511D/2013, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor.Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor.Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 511D/2013 la Dosarul nr. 510D/2013, care este primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, un prim aspect reţinut este acela că, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 287/2013.Referitor la criticile autorilor excepţiei, reprezentantul Ministerului Public arată că aceştia au invocat neconstituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 atât din perspectiva unor critici de natură extrinsecă, prin raportare la dispoziţiile art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, cât şi de natură intrinsecă, cu privire la încălcarea dreptului de proprietate.În ceea ce priveşte critica privind încălcarea art. 115 alin. (4) din Constituţie, apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că situaţia extremă generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata despăgubirilor îndeplineşte cerinţele unei stări de fapt obiective, cuantificabile şi independente de voinţa Guvernului, ceea ce justifică instituirea plăţii eşalonate a despăgubirilor prevăzute în deciziile de plată sau hotărârile judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul despăgubirilor.Totodată, arată că în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 şi în Expunerea de motive a Legii nr. 287/2013, legiuitorul a motivat atât existenţa situaţiei extraordinare, cât şi urgenţa ce a determinat adoptarea reglementării criticate.În ceea ce priveşte încălcarea art. 115 alin. (6) din Constituţie, apreciază că un aspect ce se impune a fi analizat este acela al termenului în care a fost eşalonată plata unei creanţe asupra statului şi dacă acest termen este unul rezonabil, de natură a nu afecta substanţa dreptului de proprietate, cu consecinţa încălcării art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest context, arată că, în cadrul procedurii de acordare a despăgubirilor, în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 se stipulează că plata acestora se efectuează în ordine cronologică, iar sumele acordate cu titlu de despăgubiri se actualizează prin aplicarea indicelui preţurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată şi sfârşitul lunii anterioare datei plăţii efective a fiecărei tranşe.Ca atare, apreciază că prin procedura de plată instituită legiuitorul a urmărit protejarea titularilor drepturilor de creanţă de o eventuală „eroziune financiară“, astfel încât nu se poate vorbi de o transformare a dreptului într-unul teoretic sau iluzoriu. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată prin Hotărârea din 10 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Krstić contra Serbiei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:Prin Încheierea din 14 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.436/118/2013, Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006. Excepţia a fost ridicată de Constantin Bafane, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Elena Bacalu, Venghiu Bafane, Maria Cumita şi Anastasia Carastere într-o cauză având ca obiect despăgubire.Prin Încheierea din 14 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 2.085/118/2013, Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006. Excepţia a fost ridicată de Joiţa Beiu, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Maria Lepăr şi Elefteria Lascu, într-o cauză având ca obiect despăgubire.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile ordonanţei de urgenţă criticate contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece creează situaţii discriminatorii pentru aceleaşi categorii de persoane, şi anume persoanele îndreptăţite la despăgubiri în temeiul Legilor nr. 9/1998, nr. 290/2003 şi nr. 393/2006. Astfel, arată că în cadrul aceleiaşi categorii de persoane se aplică un tratament juridic diferit, întrucât unele dintre aceste persoane au încasat deja sumele de bani stabilite cu titlu de despăgubire, într-un termen rezonabil sau chiar în termenul instituit de legile mai sus amintite, în timp ce altele vor încasa aceste despăgubiri în mod eşalonat, pe o perioadă de 10 ani, aşa cum prevede Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013.Autorii excepţiei susţin că, încă de la intrarea în vigoare a legilor speciale care prevăd acordarea de măsuri reparatorii, persoanele îndreptăţite s-au confruntat cu comportamentul discreţionar al instituţiilor publice abilitate în procedura de acordare a despăgubirilor, instituţii care nu au respectat termenul rezonabil de soluţionare a unei cereri, încălcându-se astfel art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În acest context, apreciază că este vădit neconstituţională eşalonarea tranşelor de acordare a despăgubirilor pe o perioadă de 10 ani, având în vedere că măsurile instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 nu se pot justifica prin ameninţarea adusă bugetului de stat, dat fiind că România nu se află în niciuna din situaţiile de excepţie la care fac referire dispoziţiile art. 53 din Constituţie.De asemenea, autorii excepţiei susţin că elementele cuprinse în Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 nu sunt de natură să justifice adoptarea acestui act normativ în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) şi
(6) din Constituţie, cu atât mai mult cu cât în preambulul ordonanţei caracterul de urgenţă este determinat de oportunitatea, raţiunea şi utilitatea reglementării, fără a se evidenţia însă existenţa unei situaţii extraordinare a cărei reglementare nu poate fi amânată.Totodată, aceştia susţin că prevederile actului normativ criticat încalcă flagrant dispoziţiile constituţionale care consacră şi garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului. În acest sens, apreciază că persoanele îndreptăţite la despăgubiri sunt titulare ale unui drept de creanţă, care, în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, constituie un „bun“, astfel încât acestea pot pretinde că au cel puţin „o speranţă legitimă“ de a redobândi efectiv dreptul de proprietate. În susţinerea criticii formulate, autorii excepţiei de neconstituţionalitate invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Europene de la Strasbourg, şi anume Hotărârea din 9 decembrie 2008, pronunţată în Cauza Viaşu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2009. Exprimându-şi opinia în dosarele Curţii Constituţionale nr. 510D/2013 şi nr. 511D/2013, Tribunalul Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal consideră că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 este neîntemeiată. În acest sens, arată că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. Or, prevederile de lege criticate se referă distinct la două categorii de persoane aflate în situaţii juridice diferite, astfel încât nu poate fi reţinută contrarietatea cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la încălcarea dreptului de proprietate, instanţa apreciază că prin eşalonarea dispusă de reglementarea legală criticată este afectată, într-adevăr, celeritatea procedurilor, însă această măsură nu echivalează cu imposibilitatea valorificării dreptului de creanţă asupra statului şi nici nu neagă existenţa sau întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată şi hotărârile emise în temeiul legilor reparatorii. În opinia instanţei, nu se poate susţine că prin emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 s-a depăşit domeniul de reglementare atribuit acestei categorii de acte normative, întrucât prin aceasta nu se reglementează în domeniul legilor constituţionale şi aceasta nici nu are ca obiect măsuri de natură să afecteze regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturi sau libertăţi fundamentale, drepturi electorale sau măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietatea publică, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 61 şi art. 115 alin. (6) din Constituţie. Totodată, apreciază că nu poate fi reţinută nici critica de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 115 alin. (4) din Constituţie, având în vedere că lipsa de intervenţie a executivului ar fi avut drept consecinţă imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvern, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, aspecte menţionate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut de instanţa de judecată, îl constituie prevederile art. I şi art. III din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 28 februarie 2013. Curtea observă că, ulterior sesizării sale, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 a fost aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 287/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 13 noiembrie 2013. Din examinarea motivelor de neconstituţionalitate invocate de autorii excepţiei, Curtea constată că, în realitate, critica acestora vizează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 în integralitatea sa, cu referire directă la modalitatea de plată a despăgubirilor, în tranşe anuale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Aşa fiind, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate asupra căruia Curtea urmează a se pronunţa îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 în integralitatea sa. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, actul normativ criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări“, art. 44 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul de proprietate privată, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 115 alin. (4) şi (6) referitor la delegarea legislativă. De asemenea, autorii excepţiei susţin că actul normativ criticat contravine prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale...[...]“, dar şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la aceeaşi convenţie, care prevede că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.“ Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorii acesteia invocă încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie arătând, pe de o parte, că Guvernul nu a respectat exigenţa constituţională de a motiva urgenţa reglementării în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, iar, pe de altă parte, că actul normativ criticat, reglementând eşalonarea plăţii despăgubirilor cuvenite în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 393/2006 pe o perioadă de 10 ani, încalcă în mod grav regimul constituţional al dreptului de proprietate privată. Aşa fiind, aspectele ce se impun a fi examinate de Curtea Constituţională sunt atât cele referitoare la modalitatea de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, cât şi cele privind termenul în care a fost eşalonată plata unei creanţe asupra statului, respectiv dacă termenul de 10 ani instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituţie, dreptul fundamental la proprietate. Astfel, în jurisprudenţa sa privind condiţiile de formă ale ordonanţei de urgenţă, reglementate prin dispoziţiile art. 115 alin. (4) şi (6) din Legea fundamentală, respectiv cele referitoare la justificarea existenţei situaţiei extraordinare, a urgenţei reglementării, precum şi cele privind interzicerea afectării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor constituţionale, Curtea a arătat că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public. Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situaţiei extraordinare, prin Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005, Curtea a reţinut că invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate. Întrucât, însă, asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative. S-ar ajunge, astfel, ca un criteriu de constituţionalitate - situaţia extraordinară -, a cărui respectare este prin definiţie supusă controlului Curţii, să fie, practic, sustras unui atare control, ceea ce ar fi inadmisibil. De asemenea, prin decizia precitată, Curtea a statuat că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei „a căror reglementare nu poate fi amânată“. Totodată, prin Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea a statuat că urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare. Mai mult, prin Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009, Curtea a reţinut că nu se constituie într-o situaţie extraordinară cazurile cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti, aceste aspecte ţinând de oportunitatea reglementării. Curtea a pornit de la premisa situaţiei de criză financiară mondială, care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională. Astfel, Curtea a analizat relevanţa motivelor invocate de Guvern în adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume de bani prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar şi, prin Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, sau Decizia nr. 713 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, a statuat că motivele invocate de Guvern în justificarea situaţiei extraordinare ce a determinat adoptarea ordonanţei de urgenţă menţionate, constând în dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar, influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat şi, respectiv, creşterea deficitului bugetar, constituie o situaţie cu un grad mare de abatere de la obişnuit, respectiv de la regula generală a executării titlurilor executorii, în condiţiile Codului de procedură civilă, respectiv ale Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii. Ca atare, Curtea a reţinut că există o situaţie extraordinară, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, respectiv o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român. În privinţa urgenţei reglementării, prin deciziile menţionate, pronunţate asupra constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea a statuat că scopul atenuării efectelor unei stări de criză economică generalizată implica, în mod necesar şi neechivoc, o reglementare juridică primară, rapidă, unitară şi energică, iar reglementarea urgentă a situaţiei rezultate în condiţiile de criză economică nu putea fi făcută în mod rapid şi rezonabil nici prin asumarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului asupra unui proiect de lege şi nici prin adoptarea unui proiect de lege cu procedura de urgenţă. În aceste condiţii, pentru conservarea stabilităţii economice a statului, singurul instrument rămas la îndemâna Guvernului a fost adoptarea unei ordonanţe de urgenţă. În privinţa condiţiei instituite prin art. 115 alin. (6) din Constituţie, referitoare la interzicerea afectării, prin ordonanţă de urgenţă, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţie, în jurisprudenţa sa referitoare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea a statuat că, întrucât acest act normativ nu a încălcat drepturi sau libertăţi fundamentale, nu poate fi reţinută nici încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (6). Prin Decizia nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea a stabilit înţelesul constituţional al verbului „a afecta“, statuând că sensul juridic al noţiunii, sub diferite nuanţe, ar fi: „a suprima“, „a aduce atingere“, „a prejudicia“, „a vătăma“, „a leza“, „a antrena consecinţe negative“. Astfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, din interpretarea art. 115 alin. (6) din Constituţie se poate deduce că în domeniul reglementării drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor fundamentale, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează“, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin. Referitor la măsura de eşalonare a plăţii unor sume de bani ce constituie obiect al unor creanţe asupra statului, Curtea Constituţională are o bogată jurisprudenţă, rezultată ca urmare a soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, Curtea respingând, de fiecare dată, criticile de neconstituţionalitate formulate. În acest context, Curtea reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2010 şi modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2010, reglementează eşalonarea plăţii unor sume de bani prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, pe o perioadă de 3 ani, în tranşe anuale egale, în perioada 1 ianuarie 2010-31 decembrie 2012. Ulterior, prin Legea de aprobare a acestei ordonanţe de urgenţă, respectiv Legea nr. 230/2011, plata creanţelor asupra statului a fost reeşalonată pentru o perioadă de încă 4 ani, respectiv pentru perioada 1 ianuarie 2012-31 decembrie 2016. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti, poate fi considerat în concordanţă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, dacă sunt respectate anumite condiţii, respectiv: tranşe de efectuare a plăţilor intermediare precis determinate, un termen rezonabil de executare integrală şi acoperirea eventualei devalorizări a sumei datorate. Executarea eşalonată a unor titluri executorii ce au ca obiect drepturi băneşti nu este interzisă în niciun mod de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; executarea uno ictu constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura şi unica posibilă modalitate de executare pe care Guvernul o poate aplica (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, sau Decizia nr. 190 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 9 aprilie 2010). Cu privire la caracterul rezonabil al termenului de executare a unei creanţe asupra statului, prin deciziile precitate, s-a arătat că evaluările bugetare ale Guvernului au indicat că perioada de plată propusă (3 ani, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009) este rezonabilă, în contextul deficitului bugetar grav actual, al condiţiilor economice generale extrem de dificile, astfel încât Curtea a reţinut că actul normativ criticat este în acord cu principiile stabilite, în acest sens, prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale. Faptul că statul-debitor îşi execută creanţa într-o perioadă de 3 ani nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. În acest context, făcând trimitere la hotărârea pronunţată în Cauza Burdov împotriva Rusiei, 2002, prin care Curtea Europeană a apreciat că o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidităţi pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, Curtea Constituţională a reţinut că Guvernul român nu numai că nu refuză executarea hotărârilor judecătoreşti, ci se obligă la plata eşalonată a sumelor prevăzute prin acestea. Mai mult, analizând, în cadrul controlului a priori, constituţionalitatea Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, prin Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, Curtea a statuat că termenul rezonabil este un concept esenţialmente variabil şi aprecierea sa se face în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând seama de complexitatea acesteia, de comportamentul reclamanţilor şi de cel al autorităţilor competente, precum şi de miza litigiului pentru părţile în cauză. În speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea a reţinut că miza litigiului este una foarte mare pentru stat, reprezentantul intereselor generale ale societăţii, întrucât se pune în discuţie chiar stabilitatea sa economică. Prin urmare, conceptul de termen rezonabil trebuie privit atât din perspectiva cetăţeanului-creditor, cât şi din cea a statului-debitor. Dacă s-ar privi unilateral acest termen, s-ar ajunge la situaţii nepermise, respectiv executarea hotărârilor judecătoreşti fie într-un interval mai mare de timp, care poate apărea ca fiind rezonabil pentru stat, dar total contrar intereselor cetăţeanului, fie într-o perioadă de timp foarte scurtă, care pare rezonabilă pentru cetăţean, dar contrară stabilităţii economice şi financiare pe care statul trebuie să o asigure. În consecinţă, termenul rezonabil trebuie apreciat şi stabilit din analiza concurentă a intereselor generale ale societăţii cu cele ale cetăţeanului, Curtea reţinând că termenul în care urmează a se eşalona, respectiv reeşalona debitele statului (un termen total de 7 ani, respectiv termenul de 3 ani instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, prelungit cu încă 4 ani prin Legea nr. 230/2011 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009) ţine cont atât de interesele debitorului, cât şi de cele ale creditorului, existând un just echilibru între acestea. De asemenea, prin Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, spre exemplu, Curtea a mai reţinut că adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 a fost determinată de circumstanţe excepţionale constând în existenţa unui număr substanţial de cauze având ca obiect acordarea de drepturi salariale, care a condus la o imposibilitate a autorităţii statale de a executa hotărârile judecătoreşti pronunţate deja în această materie, în special în actualul context de criză economică, iar aceste circumstanţe excepţionale au impus instituirea unor măsuri prin care să fie limitată temporar exercitarea drepturilor decurgând din hotărârile judecătoreşti irevocabile pronunţate în materia respectivă, fără ca prin aceasta să se aducă atingere înseşi substanţei acestor drepturi. Mai mult, Curtea a reţinut că măsurile reglementate au un caracter pozitiv, în sensul că Guvernul recunoaşte obligaţia de plată a autorităţii statale şi se obligă la plata eşalonată a titlurilor executorii, modalitate de executare impusă de situaţia de excepţie pe care o reprezintă, pe de o parte, proporţia deosebit de semnificativă a creanţelor astfel acumulate împotriva statului şi, pe de altă parte, stabilitatea economică a statului român în actualul context de criză economică naţională şi internaţională. Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea a statuat că Guvernul, prin adoptarea ordonanţei de urgenţă criticate, nu neagă existenţa şi întinderea despăgubirilor constatate prin hotărâri judecătoreşti şi nu refuză punerea în aplicare a acestora, iar măsura criticată este una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenţiei, fiind, deci, o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituţie, în condiţiile unei crize financiare accentuate. De altfel, cu privire la caracterul rezonabil al eşalonării plăţii unor drepturilor salariale prevăzute în titluri executorii, având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, măsuri instituite prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens fiind Decizia de inadmisibilitate din 4 septembrie 2012, pronunţată cu privire la Cererea nr. 57.265/2008 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României. Prin această decizie, Curtea europeană a statuat că plata eşalonată a sumelor datorate de stat nu poate fi considerată nerezonabilă, având în vedere, pe de o parte, că o parte substanţială din creanţe a fost deja plătită reclamanţilor, sumele plătite fiind actualizate de fiecare dată în raport cu indicele preţurilor de consum din data plăţii, precum şi faptul că nu există vreun indiciu care să sugereze că, pe viitor, Guvernul ar avea intenţia de a nu respecta calendarul plăţilor. Cu alte cuvinte, numai reţinând buna-credinţă a statului-debitor, în contextul în care acesta din urmă plătise deja o parte din creanţă, Curtea europeană a statuat că măsurile luate pentru menţinerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop legitim - menţinerea echilibrului bugetar, cu evitarea degradării situaţiei sociale a persoanelor vizate de respectivele măsuri. Şi în alte cauze împotriva României, obligaţia de a pune în executare hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti interne a fost analizată cu o exigenţă sporită în situaţia în care debitor al obligaţiilor ce rezultau din hotărâre era statul însuşi, prin instituţiile sale. Astfel, prin Hotărârea din 20 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Miclici împotriva României, Curtea europeană a statuat că suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti, pentru o perioadă de peste cinci ani, reprezintă o perioadă anormal de lungă şi că autorităţile naţionale ar fi trebuit să acţioneze cu mai multă diligenţă pentru a evita ca reclamantul să sufere o situaţie de incertitudine juridică o perioadă atât de lungă şi a constatat încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie. În acelaşi sens, Curtea europeană s-a pronunţat şi prin Hotărârea din 29 iulie 2008, pronunţată în Cauza Ocneanu împotriva României, statuând că neplata de către un angajator - autoritate administrativă a statului - timp de 4 ani şi 8 luni a salariilor nete datorate angajatului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, l-a privat pe acesta din urmă de suma de bani la care era îndreptăţit în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, fără o justificare motivată, astfel încât s-a reţinut încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. În prezenta cauză, Curtea Constituţională reţine că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, criticată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, reglementează plata despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998, republicată, ale Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 393/2006, în tranşe anuale egale, eşalonat pe o perioadă de 10 ani. Cu privire la critica de natură extrinsecă, referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) din Constituţie, Curtea constată că în Nota de fundamentare a actului normativ criticat Guvernul a motivat urgenţa adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 ca fiind determinată de dificultăţile întâmpinate în ceea ce priveşte plata despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006, precum şi de necesitatea instituirii unor reglementări speciale, cu aplicabilitate limitată în timp, privind plata despăgubirilor acordate în temeiul actelor normative mai sus amintite, plată ce implică un efort deosebit pentru bugetul de stat, fiind îngreunată, din punct de vedere financiar şi procedural, de creşterea rapidă a numărului de executări silite. De asemenea, Guvernul a invocat că neadoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 ar avea drept consecinţă imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi, în mod implicit, nerespectarea angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar. În analiza acestor aspecte învederate de Guvern, trebuie avută în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4). Astfel, raportat la cauza de faţă, Curtea apreciază că situaţia extremă generată de imposibilitatea de a asigura sumele suplimentare pentru plata tuturor despăgubirilor acordate în urma aplicării Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006, fără afectarea echilibrului bugetar, îndeplineşte cerinţele unei stări de fapt obiective, cuantificabile şi independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public, respectiv acela al menţinerii echilibrelor bugetare şi al respectării angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, astfel încât aceasta se constituie într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, împrejurare ce justifică instituirea plăţii eşalonate a despăgubirilor prevăzute în deciziile de plată sau hotărârile judecătoreşti prin care se stabileşte cuantumul despăgubirilor. Cu alte cuvinte, legiuitorul delegat poate reglementa prin intermediul unei ordonanţe de urgenţă atunci când, în mod necesar şi neechivoc, circumstanţele obiective ce determină existenţa unei situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, impun o intervenţie normativă rapidă. Însă, atunci când obiectul de reglementare al unei ordonanţe de urgenţă îl reprezintă drepturi, libertăţi sau îndatoriri fundamentale, intervenţia legiuitorului delegat trebuie să fie în sensul neafectării acestor drepturi, al instituirii unui regim juridic care să permită exercitarea plenară a tuturor atributelor acestor drepturi. Prin urmare, situaţia extraordinară ce consta în imposibilitatea menţinerii echilibrelor bugetare şi a respectării angajamentelor interne şi internaţionale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul deficitului bugetar, astfel cum reiese din cuprinsul Notei de fundamentare al ordonanţei de urgenţă criticate, era de natură să determine o reglementare rapidă în această materie, în sensul eşalonării plăţii creanţei, cu scopul respectării ţintei de deficit bugetar asumate. Exista, prin urmare, urgenţă, în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, însă, în acest domeniu particular, analiza urgenţei reglementării nu poate fi disociată de analiza respectării condiţiei cuprinse în art. 115 alin. (6) din Constituţie referitoare la interzicerea afectării, printr-o ordonanţă de urgenţă, a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Aşadar, problema ce se impune a fi analizată în continuare este aceea a termenului în care a fost eşalonată plata unei creanţe asupra statului, şi anume dacă acest termen este unul rezonabil, de natură a nu afecta, în sensul art. 115 alin. (6) din Constituţie, dreptul fundamental la proprietate, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dacă durata de eşalonare a plăţii acestei creanţe respectă exigenţele caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare, în sensul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Jurisprudenţa Curţii Europene a consacrat, cu titlu de regulă, că executarea unei hotărâri, indiferent de instanţa care a pronunţat-o, trebuie considerată ca parte integrantă a „procesului“, în sensul art. 6 din Convenţie, iar în ipoteza în care autorităţile sunt obligate să acţioneze în vederea executării unei hotărâri judecătoreşti şi manifestă abstenţiune, această conduită este apreciată ca angajând răspunderea statului, în condiţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţie, obligaţia statului de a asigura celeritatea procedurilor judiciare fiind una de rezultat (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 29 august 1996, 26 septembrie 1996, 19 martie 1997, pronunţate în cauzele Di Pede împotriva Italiei, paragrafele 20-24, Zappia împotriva Italiei, paragrafele 16-20, Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40.) De asemenea, în jurisprudenţa sa referitoare la neexecutarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi executorii pronunţate de către instanţele interne, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat nu doar neexecutarea hotărârilor interne, dar şi întârzierea în executarea lor, inclusiv prin eşalonarea pe o perioadă nerezonabilă a sumelor datorate. Astfel, în cauza Hotărârea din 17 iunie 2003, pronunţată în Cauza Ruianu împotriva României, paragraful 65, Curtea europeană a reţinut că dreptul la justiţie garantat de art. 6 din Convenţie protejează în egală măsură şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat ce respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în defavoarea uneia dintre părţi. Prin urmare, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau amânată pe o perioadă lungă de timp. În sensul jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, caracterul rezonabil al unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi al importanţei pentru părţi a obiectului procedurii (a se vedea, spre exemplu hotărârile din 24 februarie 1992, 27 iunie 2000, 6 aprilie 2000, pronunţate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, paragraful 16, Frydlender împotriva Franţei, paragraful 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, paragraful 19). S-a reţinut că nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obţinut, în urma unei proceduri judiciare, o creanţă împotriva statului să iniţieze ulterior o executare silită pentru a obţine o reparaţie. În asemenea cazuri, statul, prin autorităţile sale, trebuie să ia toate măsurile necesare executării, iar sistemul bugetar al statului, lipsa de fonduri sau a altor resurse nu îl pot scuti pe acesta de obligaţia sa, în baza Convenţiei, de a garanta fiecărei persoane dreptul la executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive într-un interval de timp rezonabil (a se vedea, spre exemplu, hotărârile din 27 mai 2004 şi 15 ianuarie 2009, pronunţate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragraful 19, şi Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35). Mai mult, o omisiune din partea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi a celor cuprinse în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în special atunci când obligaţia de executare a deciziei în cauză îi aparţine unei autorităţi administrative (a se vedea, în acest sens, hotărârile din 27 mai 2004 şi 29 septembrie 2005, pronunţate în cauzele Metaxas împotriva Greciei, paragrafele 26 şi 31, şi Tacea împotriva României, paragrafele 27, 39 şi 40). De asemenea, s-a statuat că pot exista situaţii în care circumstanţe particulare pot justifica întârzierea în executarea unei hotărâri, însă întârzierile nu pot fi de aşa natură încât să afecteze însăşi substanţa dreptului garantat prin art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea hotărârile din 19 martie 1997, 15 ianuarie 2009, 6 martie 2003, pronunţate în cauzele Hornsby împotriva Greciei, paragraful 40, Burdov împotriva Rusiei, paragrafele 34-35, şi Jasiūnienė împotriva Lituaniei, paragraful 27). În prezenta cauză, Curtea reţine că în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, al Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Legii nr. 393/2006, statul român s-a obligat să plătească foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora compensaţii băneşti pentru anumite imobile abandonate pe foste teritorii ale României, în urma modificării graniţelor survenite înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, deciziile definitive de plată a despăgubirilor (concretizate fie în hotărârile comisiilor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, pentru aplicarea celor trei acte normative precizate, fie în deciziile Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, fie în hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a exercitat controlul judecătoresc asupra actelor administrative de plată a despăgubirilor) au generat un drept de creanţă asupra statului care beneficiază de protecţie constituţională, în condiţiile art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, dând naştere în patrimoniul persoanelor îndreptăţite la despăgubiri, unui „bun“, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. În acest context, Curtea consideră că emiterea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, în temeiul căreia executarea integrală a unei creanţe asupra statului ar avea loc în decursul a 10 ani, este de natură a nu răspunde cerinţei termenului rezonabil ce se circumscrie noţiunii de proces echitabil, care include şi faza executării, afectând, în acest mod, drepturi fundamentale ale cetăţeanului, respectiv dreptul la un proces echitabil şi dreptul de proprietate. De altfel, conceptul de termen rezonabil al unei proceduri judiciare nu poate fi considerat respectat, în condiţiile în care Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 instituie o a doua eşalonare a plăţii unei creanţe asupra statului. Astfel, potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, republicată, art. 38 alin. (5) lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, art. 10 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 393/2006 şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, plata despăgubirilor a mai fost eşalonată în două tranşe, pe parcursul a 2 ani consecutivi. În acest context legislativ, Curtea constată că măsura instituită prin ordonanţa de urgenţă criticată, de reeşalonare a unor debite ale statului pe o durată de 10 ani, nu poate fi considerată una de natură a menţine un just echilibru între interesele debitorului - stat şi cele ale creditorului - persoană îndreptăţită la despăgubiri, ci, dimpotrivă, se poate aprecia că persoana îndreptăţită suportă o sarcină disproporţionată şi excesivă în privinţa dreptului său de a beneficia de despăgubirile acordate prin lege. Deşi legiuitorul delegat invocă un scop legitim al măsurii criticate, şi anume promovarea unei modalităţi de plată care să permită în acelaşi timp despăgubirea tuturor persoanelor îndreptăţite, dar şi respectarea ţintei de deficit bugetar anual, totuşi, instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului (după ce creanţele erau deja exigibile în baza primei eşalonări) nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind, din acest punct de vedere, o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului. Mai mult, astfel cum rezultă din Nota de fundamentare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, Curtea observă că evaluările Guvernului privind impactul financiar asupra bugetului general consolidat se referă doar la o perioadă de 5 ani de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, astfel încât nici din acest punct de vedere nu este justificată instituirea unui termen de 10 ani pentru eşalonarea plăţii despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006. În consecinţă, Curtea constată că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 afectează, în sens negativ, dreptul fundamental la proprietate, astfel cum înţelesul constituţional al verbului „a afecta“ a fost definit în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, contravenind în acest mod dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală. Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Constantin Bafane, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Elena Bacalu, Venghiu Bafane, Maria Cumita şi Anastasia Carastere, în Dosarul nr. 1.436/118/2013 al Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de către Joiţa Beiu, în nume propriu şi în calitate de mandatar al reclamanţilor Maria Lepăr şi Elefteria Lascu, în Dosarul nr. 2.085/118/2013 al aceleiaşi instanţe, şi constată că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 pentru plata eşalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispoziţiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate şi Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum şi ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe Dunăre şi la un schimb de comune între România şi Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, şi a Convenţiei dintre România şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, relativă la regimul proprietăţilor situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006, sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 12 decembrie 2013. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată prin Decizia nr. 528 din 12 decembrie 2013, consider că excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 ar fi trebuit respinsă ca neîntemeiată. Prin decizia faţă de care formulez prezenta opinie separată, Curtea Constituţională a apreciat că neconstituţionalitatea ordonanţei de urgenţă criticate provine din încălcarea art. 115 alin. (6) din Legea fundamentală, prin afectarea dreptului de proprietate privată al persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri băneşti pentru anumite imobile abandonate pe teritorii pierdute de statul român în urma modificării graniţelor înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a statuat că instituirea unui termen de 10 ani pentru executarea unei creanţe asupra statului „nu satisface exigenţele unui termen rezonabil, care să asigure deplina valorificare a dreptului de creanţă, constituind o ingerinţă disproporţionată asupra dreptului“. Nu mă pot ralia la această apreciere a Curţii, pentru următoarele motive: Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului invocată în considerentele Deciziei nr. 528 din 12 decembrie 2013 vizează încălcări ale dreptului la un proces echitabil prin nerespectarea termenului rezonabil de executare a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe în materia drepturilor salariale, deci a unor drepturi a căror nerealizare aduce atingere mijloacelor de trai zilnic al persoanelor în cauză, periclitând starea financiară a acestora şi conducând la „degradarea situaţiei sociale a persoanelor vizate de acestea“. Astfel, de exemplu, în Cauza Miclici împotriva României, hotărârea judecătorească a cărei executare a constituit motivul pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 1 din Convenţie avea ca obiect obligarea unei instituţii a statului (Casa de Asigurări de Sănătate Dolj, al cărei vicepreşedinte fusese reclamantul) la plata către acesta a drepturilor salariale datorate începând de la data concedierii sale până la reangajare. Curtea europeană a considerat că „atunci când mizele procedurii sunt importante pentru reclamant şi cu atât mai mult atunci când este vorba despre un contencios de muncă, autorităţilor naţionale le revine sarcina de a acţiona cu sârguinţă şi de a-şi organiza sistemul judiciar astfel încât să asigure executarea într-un termen rezonabil, aşa cum prevede art. 6 din Convenţie“ (paragraful 49). Instanţa europeană a mai reţinut că, deşi procedurile privind suspendarea executării sentinţelor definitive sunt deschise autorităţilor administrative, acestea trebuie să se folosească în mod rezonabil şi întemeiat de dispoziţiile aplicabile. Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că, în speţă, prin atitudinea lor, organele administrative au prelungit conştient şi pe nedrept durata executării (paragraful 51). Şi în Cauza Ocneanu împotriva României situaţia a fost asemănătoare, suspendarea executării vizând o hotărâre prin care o instanţă română a considerat ilegală concedierea reclamantului şi a dispus reangajarea sa pe acelaşi post şi plata drepturilor salariale datorate până la data reangajării sale efective. Instanţa europeană a apreciat că, refuzând timp de mai mulţi ani să execute integral obligaţiile decurse din respectiva hotărâre, autorităţile naţionale au lipsit de efect dreptul de acces la instanţă a reclamantului, iar neplata timp de patru ani şi opt luni a salariilor nete datorate în baza acelei hotărâri a privat reclamantul, fără o justificare motivată, în perioada respectivă, de suma la care era îndreptăţit în baza acestei decizii. De asemenea, Decizia de inadmisibilitate cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de Dumitru Daniel Dumitru şi alţii împotriva României a fost pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului tot cu privire la drepturi de natură salarială, mai exact referitor la acordarea sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi a celui de confidenţialitate, reclamanţii fiind nemulţumiţi de eşalonarea, stabilită pe cale legislativă, a executării creanţelor la care erau îndreptăţiţi în urma unei hotărâri judecătoreşti. Or, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, criticată în cauza de faţă, are în vedere un domeniu în care statul român a realizat un act de reparaţie a unor pierderi suferite de cetăţenii săi într-o anumită perioadă istorică. Eşalonarea pe o anumită perioadă de timp a plăţii compensaţiilor pentru anumite bunuri imobile nu are acelaşi caracter ca eşalonarea - sau chiar suspendarea - plăţii unor drepturi salariale, aşa cum a fost şi în cazul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009. Cu alte cuvinte, nu se pune problema afectării resurselor financiare zilnice ale persoanelor, ci de acoperirea unor pierderi petrecute cu mai mult de jumătate de secol în urmă. Este de observat, totodată, că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că executarea unei hotărâri sau decizii judecătoreşti face parte integrantă din „proces“, în sensul art. 6 (Homsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II), astfel că neexecutarea de către un stat contractant a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva acestuia poate constitui o încălcare a dreptului oricărei persoane de acces la instanţă, consacrat la art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Cauza Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, pct. 34, CEDO 2002-III). În plus, neexecutarea poate aduce atingere dreptului persoanei la respectarea bunurilor ei, în condiţiile în care hotărârea pronunţată în favoarea ei poate da naştere unei anumite creanţe care poate fi considerată „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Cauza Bourdov, citată anterior, pct. 40). Dar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013 nu vizează hotărârile judecătoreşti prin care statul este obligat să pună în executare titlurile de plată emise potrivit Legii nr. 9/1998, ci, potrivit art. I alin. (3) din aceasta, are în vedere următoarele acte administrative emise în soluţionarea cererilor de despăgubire: hotărârea comisiei judeţene sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi Legii nr. 393/2006; ordinul emis de către Şeful Cancelariei Primului-ministru în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată; decizia de plată emisă de către vicepreşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legii nr. 393/2006. Chemată să se pronunţe asupra respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea europeană a considerat că legiuitorul trebuie să dispună, la punerea în aplicare a politicilor sale, mai ales cele sociale şi economice, de o amplă marjă de apreciere pentru a se pronunţa atât asupra existenţei unei probleme de interes public ce necesită un act normativ, cât şi asupra alegerii modalităţilor de aplicare a actului. Curtea europeană a arătat că respectă modul în care acesta concepe imperativele de interes general, cu excepţia situaţiei în care hotărârea se dovedeşte lipsită în mod vădit de temei raţional (decizia de inadmisibilitate mai sus citată, paragraful 41) - ceea ce, în ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, nu este cazul, actul normativ având o justificare pe deplin raţională. De asemenea, prin aceeaşi decizie de inadmisibilitate mai sus amintită, instanţa europeană a arătat (în paragraful 42), că a declarat incompatibilă cu cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie eşalonarea plăţii datoriilor stabilite pe cale judiciară atunci când actul de eşalonare nu avea statut de „lege“ în sensul jurisprudenţei Curţii (Cauza SARL Amag-G şi Mebachichvili împotriva Georgiei, nr. 2.507/03, pct. 61, CEDO 2005-VIII) sau când mecanismul de eşalonare, deşi respecta noţiunea de „lege“, fusese aplicat în mod defectuos (Cauza Suljagic împotriva Bosniei-Herţegovinei, nr. 27.912/02, pct. 56-57, 3 noiembrie 2009). Or, nici aceste împrejurări nu sunt incidente în cauza de faţă. Caracterul rezonabil al termenului de executare al unei creanţe asupra statului a mai format obiect al controlului exercitat de curtea constituţională, cu prilejul examinării constituţionalităţii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, când instanţa de contencios constituţional a apreciat că reeşalonarea obligaţiei de plată a creanţei statului pe o perioadă de 3 ani, după o primă reeşalonare de 4 ani, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătoreşti, datorită caracterului sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii ale personalului bugetar. Este de observat, însă, că şi în ce priveşte Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013, Guvernul a evidenţiat problemele majore generate de impactul negativ asupra bugetului naţional al executării uno ictu a obligaţiilor de plată a despăgubirilor în discuţie. Atât în preambulul ordonanţei de urgenţă, cât şi, mai ales, în expunerea de motive a Legii nr. 287/2013 de aprobare cu modificări şi completări a acesteia, se evidenţiază parametrii financiari care au condus la adoptarea măsurii reeşalonării plăţilor, argumentându-se cu date economice concrete necesitatea stabilirii termenului de zece ani pentru plată. Este important, în acest context, de subliniat faptul că tranşele stabilite pentru plata obligaţiilor statului au un cuantum considerabil, de natură să ofere satisfacţie reală beneficiarilor, sumele fiind, totodată, actualizate prin aplicarea indicelui preţurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată şi sfârşitul lunii anterioare datei plăţii efective a fiecărei tranşe. Aceasta denotă, aşadar, că Guvernul înţelege să confere eficacitate dreptului de proprietate al persoanelor îndreptăţite la obţinerea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, astfel că nu se poate susţine nicidecum că măsura preconizată prin ordonanţa de urgenţă criticată afectează dreptul de proprietate privată al acestora. În consecinţă, ţinând seama de cele mai sus expuse, am susţinut respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 10/2013. Judecător, prof. univ. dr. Valer Dorneanu