Decizia Nr.536 din 15.10.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15, pct. 16 şi pct. 17 şi ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 1 din 05 ianuarie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Daniela Ramona Mariţiu	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15, pct. 16 şi pct. 17 şi ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Ion Stoian Albulescu şi Mirela Daniela Stoian Albulescu în Dosarul nr. 3.300/105/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Excepţia formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 96D/2014 şi nr. 325D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 14 octombrie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, potrivit art. 58 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 15 octombrie 2014.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:3. Prin Încheierea din data de 21 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.300/105/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15, pct. 16 şi pct. 17 şi ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.4. Prin Încheierea din data de 18 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.300/105/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 17 din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.5. Excepţiile au fost ridicate de Ion Stoian Albulescu şi Mirela Daniela Stoian Albulescu cu ocazia soluţionării cauzei penale având ca obiect recursurile declarate de partea civilă Societatea Civilă „OMV Petrom“ - S.A. şi de inculpaţii Petrişor Daniela, Stoian Albulescu Ion, Stoian Albulescu Mirela Daniela şi Lixandru Virgil împotriva Deciziei penale nr. 79 din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia susţin că prin modificarea pct. 14 al alin. 1 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării din conţinutul acestuia a sintagmei „greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal“ şi prin abrogarea prevederilor pct. 18 al alin. 1 al art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, care prevedeau ca fiind cauză de casare comiterea unei erori grave de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, dispoziţiile art. I pct. 15 şi 16 din Legea nr. 2/2013 contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate. Se arată că pct. 17 al art. I din aceeaşi lege, care modifică art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 în mod corespunzător, trebuie corelat cu prevederile pct. 15 şi 16 ale aceluiaşi articol, fiind, în consecinţă, neconstituţional. Se susţine că dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv obligă instanţa superioară să analizeze atât legalitatea, cât şi temeinicia hotărârilor judecătoreşti pronunţate de către instanţele inferioare, atât sub aspectul stabilirii vinovăţiei, cât şi sub cel al corectei individualizări a sancţiunilor aplicate, numai aşa putându-se ajunge la stabilirea adevărului în cauză. Se arată că imposibilitatea invocării în faţa unei instanţe superioare a comiterii de către instanţele inferioare a unor grave erori în administrarea şi interpretarea probelor, a insuficienţei probelor administrate de către acestea sau a injustei stabiliri a sancţiunilor, ca urmare a abrogării motivelor de casare prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 18 din Codul de procedură penală din 1968, încalcă dispoziţiile art. 24 din Legea fundamentală referitoare la dreptul la apărare, precum şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzut la art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.7. Referitor la art. I pct. 17 din Legea nr. 2/2013, autorii excepţiei susţin că situaţia ipotetică a respingerii recursurilor formulate, deoarece nu au fost depuse motivele de recurs, iar cazul prevăzut la pct. 12 al art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 nu mai poate fi constatat din oficiu, determină o încălcare a accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare. De asemenea, se susţine că prin modificarea dispoziţiilor art. 385⁹ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968 în sensul că motivul de casare reprezentat de neîntrunirea elementelor constitutive ale unei infracţiuni sau de pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337, nu se mai ia în considerare din oficiu, se încalcă prevederile constituţionale ale art. 20, art. 21, art. 24 şi ale art. 53, precum şi prevederile art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.8. Totodată, se susţine că dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea 2/2013 sunt neconstituţionale deoarece interzic aplicarea prevederilor Codului de procedură penală din 1968 şi situaţiilor juridice ale celor doi inculpaţi, ceea ce conduce la discriminare şi implicit la lipsa unui recurs efectiv.9. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, după cercetarea judecătorească cu privire la acuzaţie (fapte şi consecinţe juridice) în cadrul procesului desfăşurat în prima instanţă, orice persoană ale cărei drepturi au fost afectate are dreptul să declare apel şi astfel să fie reluate toate aspectele pe care le-a soluţionat instanţa de fond. Astfel, procedura penală garantează reluarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept în apel, calea de atac fiind integral devolutivă. Potrivit dispoziţiilor art. 371 alin. 2 din Codul de procedură penală, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de către apelant, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Intervenţia legislativă a fost necesară în raport de modificările intervenite prin Legea nr. 2/2013, în urma cărora ponderea cea mai mare a hotărârilor penale este supusă unei singure căi de atac, cu caracter devolutiv integral, legiuitorul urmărind accentuarea rolului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ca instanţă de casaţie şi, totodată, introducerea anticipată a filozofiei noului Cod de procedură penală. Din examinarea situaţiei părţilor rezultă că nu a fost îngrădită exercitarea căilor de atac, apel şi, respectiv, recurs, acestea având aceleaşi reguli de soluţionare pentru recurenţi, precum şi pentru toate celelalte persoane care au devenit apelanţi, respectiv recurenţi, în acelaşi interval de timp, cu persoanele din prezenta cauză.10. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale, instanţa apreciază că neconstituţionalitatea unui text de lege pentru considerente ce ţin de încălcarea egalităţii în faţa legii, încălcarea accesului la justiţie, încălcarea actelor internaţionale la care România este parte, încălcarea dreptului la apărare, ar presupune să se constate că părţilor fie nu li se recunoaşte un grad de jurisdicţie în condiţiile impuse de tratatele internaţionale, fie că, în raport de persoanele aflate în aceeaşi situaţie, recurenţii au condiţii diferite de declarare şi examinare a căii de atac, fie că textele invocate limitează dreptul la apărare. Însă, niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită în speţă, recurenţii beneficiind de două grade de jurisdicţie în fond şi apel, examinarea faptelor în cadrul a două grade de jurisdicţie fiind garantat de caracterul devolutiv al apelului, în cadrul celei de a treia căi urmând să fie reexaminată legea aplicabilă cu privire la desfăşurarea procesului şi instituţiile de drept material.11. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale concretizată în Decizia nr. 230 din 15 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 2 mai 2012, Decizia nr. 612 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 30 iunie 2012, Decizia nr. 523 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 506 din 5 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 22 ianuarie 2014.12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.13. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată sub aspectul criticii referitoare la dispoziţiile art. I pct. 16 şi pct. 17 din Legea nr. 2/2013 şi neîntemeiată sub aspectul criticii referitoare la art. I pct. 15 şi art. II alin. (1) din aceeaşi lege. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, prin raportare la art. 16, art. 21, art. 24, art. 53 şi art. 20 din Constituţie şi art. 6 şi art. 13 din Convenţie, arată că, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, abrogarea cazului de casare atunci când s-a comis o eroare gravă de fapt având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare este de natură să aducă atingere dreptului la un proces echitabil. Avocatul Poporului susţine că normele supuse controlului de constituţionalitate limitează dreptul părţii, care are, potrivit legii, legitimitatea procesuală de a formula calea de atac a recursului, de a invoca şi supune controlului judiciar probleme esenţiale privind modul de derulare a procesului penal, consecinţele efective ale unei asemenea limitări producându-se atât asupra posibilităţii concrete a recurentului de a exercita dreptul la apărare (prin verificarea unei hotărâri de către o jurisdicţie superioară), cât şi asupra instanţei de control judiciar, care este lipsită de posibilitatea de a cenzura hotărârile judecătoreşti criticabile pe calea invocării din oficiu a unor cauze de casare, ca o aplicare a principiului aflării adevărului care guvernează procesul penal.14. Avocatul Poporului invocă, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 783 din 12 mai 2009 şi nr. 694 din 20 mai 2010, prin care Curtea a statuat că accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, presupune posibilitatea concretă de a uza de toate mijloacele procesuale pentru apărarea unui drept sau interes legitim şi că, în acest sens, art. 2 paragraful 1 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie prevede că „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării sale de către o jurisdicţie superioară“. În acest sens, se subliniază că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că efectul esenţial al dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie constă în a impune existenţa unui recurs intern ce abilitează instanţa naţională să ofere o „reparaţie adecvată“, recursul trebuind să fie „efectiv“ din punctul de vedere atât al reglementării, cât şi al rezultatului practic. Aşadar, înlăturarea posibilităţii de a se invoca pe calea recursului, de către parte sau de instanţă din oficiu, comiterea unei erori grave de fapt sau a greşitei individualizări a pedepsei, generează incapacitatea de reparaţie a efectelor negative pe care le-ar putea produce o condamnare posibil eronată, având consecinţa limitării până la anihilare a dreptului părţii la un proces echitabil.15. Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013, raportată la art. 16, art. 21, art. 24, art. 53 şi art. 20 din Constituţie şi la art. 6 şi art. 13 din Convenţie, se apreciază că modificarea cauzelor de casare nu contravine prevederilor convenţionale şi constituţionale invocate, arătându-se că normele de reglementare a competenţei instanţelor judecătoreşti, a gradelor de jurisdicţie, precum şi a căilor de atac, constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.16. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, se arată că acestea nu sunt de natură a aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate şi că împrejurarea că dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală din 1968 în forma anterioară intrării în vigoare a legii rămân aplicabile doar cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului, şi nu şi celor în fond sau în apel, este determinată de faptul că actele procesuale şi procedurale efectuate potrivit legii în vigoare îşi păstrează valabilitatea şi după abrogarea legii de procedură, potrivit principiului „tempus regit actum“. Se susţine că situaţia prezentată este una tranzitorie, care priveşte doar cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv cele aflate în termenul de declarare a recursului, iar nu şi cauzele aflate în fond sau în apel, în privinţa cărora devin incidente prevederile legale în vigoare la data exercitării căii de atac prevăzute de lege. Prin urmare, se observă că hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a legii rămân supuse căilor de atac şi motivelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate, potrivit regulii „tempus regit actum“.17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 15, pct. 16 şi pct. 17 şi ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 12 februarie 2013, care au următorul cuprins:

– Art. I pct. 15: „Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]15. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 14-16 se modifică şi vor avea următorul cuprins: 14. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; 15. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată condamnatului a fost graţiată; 16. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

– Art. I pct. 16: „Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]16. La articolul 385⁹ alineatul 1, punctele 17 şi 18-21 se abrogă.“

– Art. I pct. 17: „Codul de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...]17. La articolul 385⁹, alineatul 3 se modifică şi va avea următorul cuprins: Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1, 3-6, 13 şi 14 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

– Art. II alin. (1): „Dispoziţiile privind cazurile de casare prevăzute în Codul de procedură penală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în forma anterioară intrării în vigoare a prezentei legi, rămân aplicabile cauzelor penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului.“20. În opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, prevederilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv, precum şi dispoziţiile art. 2 paragraful 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său, din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 258 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575 din 1 august 2014, Curtea a statuat că prevederile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 au avut ca finalitate degrevarea instanţelor judecătoreşti, respectiv degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de sarcini ce nu corespund sferei atribuţiilor ei, în scopul realizării rolului său constituţional de interpretare şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe, prevăzut la art. 126 alin. (3) din Constituţie. 22. Din perspectiva asigurării drepturilor constituţionale pretins încălcate prin dispoziţiile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, Curtea a constatat că modificarea şi, respectiv, abrogarea unor motive de casare în recurs, printre care şi cele arătate de autorul excepţiei, au fost realizate de către legiuitor potrivit competenţelor sale constituţionale, prevăzute la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, şi sunt justificate de faptul că acestea pot fi invocate şi analizate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentinţelor ce nu pot fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca şi căi de atac integral devolutive, instanţele de apel şi, respectiv, cele de recurs verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate sub toate aspectele. În acest context, în care toate sentinţele penale sunt supuse unei căi de atac ordinare integral devolutive, limitarea motivelor de recurs, ca a doua cale de atac ordinară, la cazurile de casare, dintre care au fost abrogate, prin dispoziţiile criticate, cele prevăzute la art. 385⁹ alin. 1 pct. 17, 18-21 din Codul de procedură penală din 1968 şi au fost modificate cele de la art. 385⁹ alin. 1 pct. 14-16 din acelaşi cod, este justificată, atât prin prisma dispoziţiilor constituţionale invocate, cât şi prin cea a normelor de drept european. 23. De altfel, Curtea a apreciat că drepturile fundamentale pretins a fi încălcate sunt asigurate prin aplicarea principiului non reformatio in pejus, prevăzut atât la art. 372, cât şi la art. 385⁸ din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia instanţa de apel sau de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel sau recurs, iar, în apelul sau recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel sau de recurs nu poate agrava situaţia acesteia. În acest fel, textele criticate respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol, „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară“, iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, „exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege“. 24. Pentru aceleaşi motive, Curtea a reţinut că prevederile art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013 respectă şi dispoziţiile art. 6 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, precum şi pe cele ale art. 13 din Convenţie, cu privire la dreptul la un recurs efectiv - care, de altfel, nu se confundă cu dreptul la exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti -, nefiind încălcate nici prevederile art. 20 din Constituţie. 25. Având în vedere toate aceste aspecte, Curtea a constatat că modificarea conţinutului unor motive de recurs în casaţie şi abrogarea altor asemenea motive, prevăzute de Codul de procedură penală din 1968, potrivit art. I pct. 15, 16 şi 17 din Legea nr. 2/2013, nu contravin principiului egalităţii în drepturi şi nu încalcă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare, prevăzute la art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie. 26. Distinct de cele reţinute în decizia anterior citată, Curtea apreciază că imposibilitatea luării în considerare din oficiu a motivului de recurs prevăzut de art. 385⁹ alin. 1 pct. 12 din Codul de procedură penală din 1968 nu determină imposibilitatea părţilor interesate de a invoca chiar ele acest motiv. Eventuala nemotivare a recursului în termenul prevăzut de lege nu reprezintă un element ce poate determina neconstituţionalitatea textului de lege criticat. 27. Astfel, Curtea a statuat că Legea fundamentală, consacrând dreptul de acces liber la justiţie, nu interzice stabilirea prin lege a anumitor condiţii sau reguli de procedură în privinţa exercitării acestui drept, ci - dimpotrivă - statuează următoarele: „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Aşadar, nu se poate susţine că normele procedurale criticate, sancţionând lipsa de interes a pârâţilor în valorificarea pretenţiilor proprii, contravin dispoziţiilor privind dreptul la un proces echitabil. Obligaţia părţilor de a-şi exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, potrivit prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 211 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 397 din 29 mai 2014). 28. De asemenea, în ceea ce priveşte instituirea anumitor termene pentru exercitarea unui drept, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Aşa fiind, Curtea a constatat că, departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având drept consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură, în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 53 din Constituţie (a se vedea în acest sens, Decizia nr. 61 din 17 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 11 martie 2004, şi Decizia nr. 156 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011). 29. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, prin Decizia nr. 299 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 31 iulie 2014, Curtea a constatat că acestea reglementează situaţii tranzitorii, prevăzând aplicarea motivelor de recurs în casare în vigoare înaintea modificării lor, prin art. I din Legea nr. 2/2013, în cauzele penale aflate în curs de judecată în recurs, inclusiv celor aflate în termenul de declarare a recursului. 30. Având în vedere caracterul de normă de procedură penală al dispoziţiei criticate, ce impune aplicarea acesteia proceselor aflate în curs de soluţionare la data intrării ei în vigoare, Curtea a reţinut că norma de la art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 constituie o extindere, şi nu o limitare, a aplicabilităţii prevederilor art. 385⁹ din Codul de procedură penală din 1968, incidenţa lor doar în cauzele expres arătate de legiuitor fiind motivată de faptul că, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală din1968, motivele de recurs în casare, modificate sau abrogate prin dispoziţiile art. I din Legea nr. 2/2013, puteau fi invocate în cadrul apelului (conform art. 371 din Codul de procedură penală din 1968), iar, în cazul sentinţelor ce nu puteau fi atacate cu apel, în cadrul recursului (potrivit art. 385⁶ alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968), ca şi căi de atac integral devolutive, instanţele de apel şi, respectiv, cele de recurs, verificând legalitatea şi temeinicia hotărârilor atacate. 31. Prin urmare, Curtea a constatat că persoanele interesate puteau invoca motivele de recurs în casare a căror sferă de aplicare este criticată în cadrul căilor de atac integral devolutive pe care le aveau la dispoziţie, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi fără a fi discriminate în raport cu titularii dreptului de a invoca aceleaşi motive în faza de recurs în casare, potrivit dispoziţiilor art. II din Legea nr. 2/2013. În acest fel, textul criticat respectă standardul asigurării dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Potrivit tezei întâi a paragrafului 1 al art. 2 din acest protocol, „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară“, iar, conform celei de-a doua teze a paragrafului 1 al art. 2 anterior invocat, „exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege“. 32. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Stoian Albulescu şi Mirela Daniela Stoian Albulescu în Dosarul nr. 3.300/105/2008 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. I pct. 15, pct. 16 şi pct. 17 şi ale art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 15 octombrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu