Decizia Nr.547 din 13.07.2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Neculai Miron în Dosarul nr. 17.085/299/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.673D/2016.2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, Miron Neculai, domnul avocat Adrian Fanu Moca, cu delegaţie depusă la dosar, iar pentru partea Florin Dumitrescu, domnul avocat Anastasescu Arcadie, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia. În acest sens arată că dispoziţiile criticate contravin prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel cum acestea au fost interpretate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale. Sintagma „în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri" nu este suficient de clară, în condiţiile în care, spre deosebire de noţiunea de „autoritate", cea de „influenţă" nu este suficient particularizată, legiuitorul folosind o exprimare generală. În continuare arată că interpretarea dată de către instanţele judecătoreşti dispoziţiilor de lege criticate permite încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la libertatea economică, prin limitarea drastică a acestei libertăţi prevăzute de Legea fundamentală. În final face aprecieri asupra celor reţinute în hotărârea judecătorească pronunţată în cauză, apreciind că se încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie.4. Având cuvântul, domnul avocat Anastasescu Arcadie susţine admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată că modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de judecată a dispoziţiei criticate determină neconstituţionalitatea acesteia. Apreciază că nu mai există nicio raţiune de politică penală pentru incriminarea faptei prevăzute de art. 13 din Legea nr. 78/2000.5. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că din chiar cuprinsul textului de lege criticat rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a interzice obţinerea de bani, bunuri sau foloase necuvenite, atunci când pentru aceasta se foloseşte influenţa sau autoritatea. Prin urmare, este vorba despre săvârşirea faptei cu intenţie directă, calificată prin scop, acest lucru fiind expres prevăzut de legislaţie. Sintagmele şi expresiile criticate de autorul excepţiei sunt expresii univoce ce se regăsesc şi în alte acte normative, fiind, de asemenea, explicate şi în jurisprudenţă şi în doctrină. Contrar celor susţinute de autorul excepţiei, nu se pedepseşte obţinerea legală de bunuri, bani sau alte foloase, legiuitorul menţionând expres în textul de lege criticat că acestea sunt necuvenite. Aşadar, apreciază că textul de lege criticat este clar, destinatarii normei putându-şi da seama dacă se află în ipoteza textului de lege criticat.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:6. Prin Încheierea din 21 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.085/299/2012, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Neculai Miron, cu ocazia soluţionării unei cauze penale.7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat în persoana celui care îndeplineşte o funcţie de conducere în cadrul unui partid, sindicat, patronat sau al unei persoane juridice fără scop patrimonial. Cu alte cuvinte, subiectul activ al infracţiunii poate fi un lider al uneia dintre entităţile juridice anterior menţionate. Arată că, din analiza definiţiei cuprinse în Dicţionarul explicativ al limbii române, se observă că lider este acea persoană aflată în fruntea unei mişcări sociale sau în fruntea unui partid politic, organizaţii sindicale etc. Astfel, autorul excepţiei apreciază că subiectul activ al infracţiunii este o persoană care reprezintă şi apără interesele entităţii în cadrul căreia exercită funcţia de conducere. Or, este de esenţa unei asemenea funcţii ca deţinătorul său să urmărească obţinerea cât mai multor beneficii pentru cei ale căror interese le protejează.8. Astfel, autorul excepţiei apreciază că sintagma „în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri" prezintă un vădit caracter neclar, lipsind textul de previzibilitate. Art. 13 din Legea nr. 78/2000 determină insuficient elementul material al infracţiunii în discuţie, lipsind de previzibilitate dispoziţiile legale şi lăsând calea liberă abuzului de drept, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În continuare invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, nr. 717 din 29 octombrie 2015, nr. 23 din 20 ianuarie 2016, nr. 166 din 17 martie 2015 şi nr. 553 din 16 iulie 2015, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la principiul clarităţii şi previzibilităţii.9. Autorul excepţiei apreciază că, în ceea ce priveşte infracţiunea reglementată de dispoziţiile criticate, noţiunea de obţinere de foloase" trebuie să fie circumstanţiată la intenţia de a le obţine într-un anumit mod şi în vederea unui scop nelegal, mărirea accidentală a patrimoniului unei persoane neputând conduce la concluzia că funcţionarul a avut un comportament penal mai periculos decât funcţionarul care a săvârşit infracţiunea în forma simplă. Apreciază că aceleaşi raţiuni au stat şi la baza deciziilor Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai 2011, nr. 196 din 4 aprilie 2013, nr. 603 din 6 octombrie 2015, precum şi la baza Hotărârii din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, şi a Hotărârii din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme împotriva Belgiei. 10. În continuare, plecând de la principiul ultima ratio, reţinut de Curtea Constituţională în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, autorul excepţiei apreciază că, în ceea ce priveşte infracţiunea reglementată de dispoziţiile criticate, există o formă de răspundere extrapenală, care satisface pe deplin cerinţele de securitate a circuitului civil, respectiv răspunderea civilă delictuală.11. În final susţine că instanţa de contencios constituţional a statuat că îngrădirile ce pot fi aduse libertăţii economice trebuie să fie nediscriminatorii, să fie justificate de un interes general, necesare obiectivului urmărit de legiuitor şi proporţionale cu scopul propus. Făcând referire la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, autorul excepţiei apreciază că modul de aplicare a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000 lasă o marjă de apreciere suficient de vagă, încât să aducă atingere art. 45 din Constituţie, privitor la libertatea economică.12. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Susţine că sintagma „în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri" este lămurită în chiar cuprinsul textului, prin termenul „necuvenit" folosit de legiuitor, termen ce stabileşte, lipsit de echivoc, condiţia ilicităţii acţiunii incriminate şi elimină astfel eventualitatea unor abuzuri judiciare.13. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.14. Guvernul arată că infracţiunea reglementată de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 se comite cu intenţie directă calificată prin scop, deoarece norma de incriminare prevede în mod expres un scop anumit care trebuie urmărit în cazul acestei infracţiuni: „în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite". De asemenea, apreciază că cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în cauza dedusă judecăţii. Obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul presupune obţinerea fie a unui folos nepatrimonial (de exemplu, acordarea unui titlu sau a unui grad ori a altor distincţii onorifice), fie obţinerea unui folos patrimonial (de exemplu, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, amânarea plăţii unei datorii, folosinţa gratuită a unei locuinţe, prestaţiuni de serviciu în mod gratuit). Condiţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii vizează faptul că toate aceste foloase trebuie să fie necuvenite, deci să nu fie obţinute în temeiul unor dispoziţii legale. Pe cale de consecinţă, în condiţiile în care termenii utilizaţi de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare îşi au sensul propriu (obţinere, folos etc.), iar textul de lege prevede în mod expres că aceste foloase trebuie să fie necuvenite, Guvernul apreciază că nu se poate susţine lipsa de previzibilitate a normei penale, fiind evidentă intenţia legiuitorului de a proteja relaţiile sociale amintite, prin includerea unui scop pentru comportamentul subiectului calificat, acela al obţinerii (...) necuvenite.15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000. Dispoziţiile criticate au fost modificate prin Cartea II, Titlul I, art. I, pct. 7 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: „Fapta persoanei care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial, de a folosi influenţa ori autoritatea sa în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani."18. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 11 alin. (1) şi (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii şi art. 45 referitor la libertatea economică. De asemenea sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.19. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, a statuat, cu valoare de principiu, că dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie impun garanţia reglementării prin lege a incriminării faptelor şi stabilirea sancţiunii corespunzătoare şi, în mod implicit, obligaţia în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerinţele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Având în vedere jurisprudenţa proprie şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la condiţiile pe care o lege trebuie să le îndeplinească pentru a fi conformă Constituţiei şi Convenţiei, Curtea a statuat că o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalităţii legilor, a reţinut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze, însă, previzibilitatea legii.20. În continuare, Curtea reţine că infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care face parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie. Din modul de reglementare al acesteia rezultă că legiuitorul a incriminat săvârşirea unei infracţiuni calificate prin scop, în dispoziţia criticată menţionându-se că infracţiunea este săvârşită „în scopul obţinerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite". Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 presupune intenţia directă calificată prin scop.21. Astfel, modalitatea de săvârşire a infracţiunii se caracterizează prin aceea că voinţa făptuitorului - persoana care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial - este îndreptată spre realizarea unei anumite finalităţi - obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite. Acest scop al acţiunii trebuie urmărit de făptuitor, indiferent dacă se realizează sau nu.22. În ceea ce priveşte bunurile ori foloasele necuvenite de care textul criticat face vorbire, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, tocmai datorită caracterului de generalitate al unei legi sau ordonanţe, „folosul" din textul incriminator are în vedere alte ipoteze şi nicidecum „beneficiul" obţinut de o persoană ca urmare a adoptării unui act normativ, astfel că acesta nu poate fi în niciun caz element constitutiv al laturii obiective a unei infracţiuni şi, astfel, nu poate determina răspunderea penală (Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 115).23. Pe de altă parte, referitor la sintagma „folos necuvenit", Curtea reţine că, analizând constituţionalitatea dispoziţiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000, a constatat că noţiunea de folos necuvenit utilizată de legiuitor nu are un caracter echivoc, întrucât îşi are explicaţiile doctrinare conturate de-a lungul anilor şi reflectă faptul că folosul astfel obţinut este „legal nedatorat". De altfel, câtă vreme ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci folosul presupune orice avantaje patrimoniale, bunuri, comisioane, împrumuturi, premii, prestaţii de servicii în mod gratuit, angajarea, promovarea în serviciu, dar şi avantaje nepatrimoniale, cu condiţia ca acestea să fie legal nedatorate. În plus, Curtea a reţinut că această noţiune nu este nouă, regăsindu-se în activul legislaţiei şi în art. 11 din Legea nr. 78/2000. Totodată, Curtea a constatat că sintagma respectivă este folosită şi de diverse instrumente internaţionale, precum Convenţia penală privind corupţia, adoptată de Consiliul Europei la 27 ianuarie 1999, la Strasbourg, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, sau Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, semnată de România la Mérida la 9 decembrie 2003 şi ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004 (Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 639 din 19 august 2016, paragrafele 24-25).24. Referitor la sintagma „a obţinut", Curtea a observat că aceasta are, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, sensul de „a primit", „a dobândit", „a realizat". Totodată, expresia „pentru sine ori pentru altul" se referă la destinaţia foloaselor, prin sintagma „pentru altul" legiuitorul înţelegând să incrimineze şi o destinaţie colaterală, deviată a foloaselor obţinute din săvârşirea unei infracţiuni de către subiectul activ al acesteia. Astfel, Curtea a considerat că nu are relevanţă existenţa unei relaţii de rudenie/prietenie între funcţionarul public şi persoana care a dobândit avantajul, esenţială fiind dobândirea de către o persoană a unui folos necuvenit (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 89). Având în vedere cele expuse anterior, Curtea apreciază că, în cazul dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 78/2000, noţiunile de „folos necuvenit", „a obţinut" şi „pentru sine ori pentru altul" au acelaşi înţeles ca şi în cazul infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13² din Legea nr. 78/2000.25. În continuare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 au în vedere săvârşirea faptei de către un subiect activ calificat, reprezentat de persoana care îndeplineşte o funcţie de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial. Astfel, Curtea observă că, din punctul de vedere al legiuitorului, un element esenţial în reglementarea acestei infracţiuni este reprezentat de funcţia pe care persoana o desfăşoară în respectivele entităţi, aceasta trebuind să fie o funcţie de conducere care se deosebeşte de celelalte (de exemplu, de funcţiile de execuţie) prin anumite caracteristici, precum natura şi amploarea obiectivelor, sarcinilor, autorităţii şi responsabilităţilor. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, „conducător" este acea persoană care conduce un partid, o organizaţie, o instituţie, o întreprindere etc., iar „influenţă" este acea acţiune pe care o persoană o exercită asupra alteia (deliberat, pentru a-i schimba caracterul, evoluţia, sau involuntar, prin prestigiul, autoritatea, puterea de care se bucură).26. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că, din perspectiva dispoziţiei de lege criticate, prin folosirea influenţei sau autorităţii se înţelege întrebuinţarea, uzitarea capacităţii persoanei de a schimba o decizie sau hotărâre, de a insufla cuiva schimbarea de atitudine, concepţie, hotărâre, decizie, ca urmare a funcţiei de conducere pe care aceasta o deţine în entităţile prevăzute de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000.27. Astfel, deşi este corectă susţinerea potrivit căreia o persoană care îndeplineşte o funcţie de conducere în entităţile prevăzute de dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 reprezintă şi apără interesele acestei entităţi, urmărind obţinerea cât mai multor beneficii pentru cei ale căror interese le protejează, nu poate fi acceptată ideea obţinerii acestor foloase/beneficii întrun cadru ce excedează dispoziţiilor legale. Orice bun sau folos care se cuvine, potrivit legii, entităţilor enumerate de dispoziţiile de lege criticate îşi pierde acest caracter dacă acesta a fost obţinut prin utilizarea unor mijloace nelegale - prin folosirea influenţei ori autorităţii - mijloace care în final alterează voinţa liberă ce se regăseşte în relaţiile dintre aceste entităţi şi alte organisme sau persoane. În fapt, în acest caz, prin utilizarea unor mijloace nelegale, se tinde la o deturnare a scopului în care se acţionează, acesta devenind unul ilicit şi, prin urmare, bunul sau folosul obţinut în acest mod devine necuvenit. Astfel, orice rezultat, orice urmare obţinută prin metode care contravin legii reprezintă întotdeauna un folos necuvenit, în sensul art. 13 din Legea nr. 78/2000.28. În final, în ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 45 din Constituţie referitor la libertatea economică, Curtea constată că acestea nu au incidenţă în cauza dedusă controlului de constituţionalitate.29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Neculai Miron în Dosarul nr. 17.085/299/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 13 iulie 2017.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu