Decizia Nr.57 din 26.01.2012

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, şi care formează obiectul Dosarului nr. 100D/2011 al Curţii Constituţionale.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Curtea dispune a se face apelul şi în dosarele nr. 586D/2011, nr. 771D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011, având ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate cu obiect identic, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercială „Orient“ - S.R.L. din Rădăuţi în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia civilă, de Societatea Comercială „Agrevo“ - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecătoriei Tecuci, de Societatea Comercială „Comind Thamos“ - S.R.L. din Focşani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecătoriei Buzău - Secţia civilă, de Judecătoria Focşani în Dosarul său nr. 7.245/231/2010 şi de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecătoriei Buzău.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent învederează Curţii că, în Dosarul nr. 1.225D/2011, partea Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Iaşi a transmis note scrise în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate.Curtea, din oficiu, văzând identitatea de obiect al cauzelor menţionate, pune în discuţie problema conexării lor.Reprezentantul Ministerului Public este de acord cu propunerea de conexare a acestor cauze.Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, dispune conexarea dosarelor nr. 586D/2011, nr. 771D/2011, nr. 1.037D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011 la Dosarul nr. 100D/2011, care a fost primul înregistrat.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Consideră că textul de lege criticat nu aduce atingere drepturilor garantate prin dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei, impunerea obligaţiei de a plăti tariful de despăgubire criticat fiind o opţiune a legiuitorului pe care instanţa de contencios constituţional nu o poate cenzura.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele:Prin Sentinţa civilă nr. 11.677 din 10 decembrie 2010 şi încheierile din 21 ianuarie 2011, 3 iunie 2011, 25 august 2011, 1 noiembrie 2011 şi 11 noiembrie 2011 pronunţate în dosarele nr. 6.568/288/2010, nr. 7.930/182/2010, nr. 1.104/324/2011, nr. 15.585/200/2011, nr. 7.245/231/2010 şi nr. 14.747/200/2011, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, Judecătoria Baia Mare - Secţia civilă, Judecătoria Tecuci, Judecătoria Buzău - Secţia civilă şi Judecătoria Focşani au sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România.Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex“ - S.R.L. din Bucureşti, Societatea Comercială „Orient“ - S.R.L. din Rădăuţi, Societatea Comercială „Agrevo“ - S.R.L. din Corod, Societatea Comercială „Comind Thamos“ - S.R.L. din Focşani, de Judecătoria Focşani din oficiu şi, respectiv, de Ginel Trofin în cauze având ca obiect soluţionarea plângerilor formulate împotriva unor procese-verbale de constatare şi sancţionare a unor contravenţii reglementate prin dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 15/2002.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată următoarele:Autorul excepţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 100D/2011 susţine că textul de lege criticat impune în mod abuziv şi nelegal obligaţia contravenientului de a achita, pe lângă amenda contravenţională, şi alte sume, cu titlu de tarif de despăgubire, în funcţie de tipul vehiculului folosit. Arată că Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 nu cuprinde o definiţie a noţiunii de „tarif de despăgubire“. În schimb, potrivit art. 3 alin. (1) teza finală din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, în cadrul actelor normative care stabilesc contravenţii se pot prevedea şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea acestora, astfel că, în cazul în care s-a pricinuit o pagubă şi există tarife de despăgubire, pe lângă sancţiunea contravenţională se va aplica şi despăgubirea, dar numai cu acordul expres al persoanei vătămate. Or, prin săvârşirea contravenţiei de a circula pe drumurile naţionale fără rovinietă, autorul excepţiei susţine că nu s-a produs vreo pagubă nici drumului, nici concesionarului acestuia pentru a necesita impunerea unei despăgubiri.Autorul excepţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 586D/2011 arată că textul de lege criticat instituie o dublă sancţiune pentru aceeaşi faptă şi contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât instituie un tratament discriminatoriu faţă de ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, care plătesc o singură astfel de taxă.Autorul excepţiei ce formează obiectul Dosarului nr. 771D/2011 invocă şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, ca urmare a faptului că instanţa nu are posibilitatea de a determina în mod corect cuantumul despăgubirilor, în funcţie de împrejurările în care s-a comis contravenţia, ci este obligată să facă aplicarea tarifelor stabilite de legiuitor.Autorii excepţiei ce formează obiectul dosarelor nr. 1.037D/2011 şi nr. 1.475D/2011, precum şi Judecătoria Focşani, care a ridicat din oficiu excepţia ce formează obiectul Dosarului nr. 1.225D/2011, susţin că prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie. Astfel, aceştia arată că, dacă se consideră că tariful de despăgubire are natura juridică a unei despăgubiri al cărei cuantum este evaluat legal, atunci petentul este lipsit de orice mijloc legal de a contesta modalitatea de stabilire a acestuia, existenţa şi întinderea prejudiciului şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Prin plângerea formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, petentul nu poate contesta măsura obligării la plata tarifului de despăgubire, decât dacă această măsură ar fi calificată ca sancţiune, întrucât art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 acordă legitimare procesuală activă exclusiv părţii vătămate, nu şi contravenientului pentru a contesta despăgubirea. Or, aceasta reprezintă o încălcare a principiului egalităţii de arme, întrucât nu se pot administra probe care să tindă la dovedirea faptului că nu s-a produs un prejudiciu sau că prejudiciul produs este mai mic decât cel predeterminat legal. Precizează că nici instanţa nu poate analiza legalitatea şi temeinicia măsurii obligării contravenientului la plata tarifului de despăgubire, întrucât, potrivit art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, aceasta scapă cenzurii instanţei, cu excepţia cazului în care însuşi organul constatator, în favoarea căruia se plăteşte tariful de despăgubire, ar contesta această măsură, dar o asemenea contestaţie ar fi evident lipsită de interes. În ipoteza în care obligarea la plata tarifului de despăgubire este considerată o sancţiune, situaţie în care instanţa învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale are posibilitatea de a analiza şi această măsură, se încalcă principiul aplicării unei singure sancţiuni principale pentru o faptă contravenţională, care reprezintă aplicarea în materie contravenţională a principiului din dreptul penal non bis in idem, potrivit căruia nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit încă o dată pentru aceeaşi faptă pentru care a fost deja urmărit sau condamnat. Autorii excepţiei consideră că măsura obligării la plata tarifului de despăgubire are natura unei sancţiuni, cu scop punitiv şi represiv. Cuantumul tarifului de despăgubire este foarte ridicat şi nu există nicio posibilitate de apreciere în concret a prejudiciului efectiv produs prin săvârşirea faptei contravenţionale. În plus, fapta de a circula fără rovinietă valabilă reprezintă o contravenţie de pericol, nesusceptibilă de a produce un prejudiciu material, concret, evaluabil. Ca atare, susţin că obligarea la plata tarifului de despăgubire reprezintă, de fapt, o altă sancţiune aplicabilă pentru aceeaşi faptă, întrucât între sancţiunea principală a amenzii contravenţionale şi sancţiunea obligării la plata tarifului de despăgubire nu se poate stabili un raport ca între sancţiunea principală şi sancţiunea complementară în sensul art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, deoarece ambele au natură pecuniară şi valori ridicate.Judecătoria Râmnicu Vâlcea nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate, contrar prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992.Judecătoria Baia Mare - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.Judecătoria Tecuci opinează în sensul netemeiniciei excepţiei de neconstituţionalitate, precizând că prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Judecătoria Buzău - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, menţionând că tariful de despăgubire stabilit prin textul de lege criticat are natura unui tarif de evaluare legală a prejudiciului, în sensul art. 23 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. Arată că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcuto şi pe celelalte persoane citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal şi hotărăşte asupra sancţiunii, a despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării, dacă este cazul. Aşadar, instanţa verifică şi se pronunţă inclusiv asupra tarifului de despăgubire, putând stabili în raport cu situaţia concretă din speţă dacă se impune sau nu înlăturarea acestuia.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul, în punctul de vedere transmis la Dosarul nr. 1.037D/2011, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege ce formează obiectul acesteia nu aduce atingere accesului liber la justiţie sau dreptului la un proces echitabil. Consideră că este evidentă distincţia între amenda contravenţională ca sancţiune principală contravenţională, de natură administrativă, aplicabilă pentru nerespectarea obligaţiei, prealabile, de achitare a tarifelor de utilizare a drumurilor naţionale în condiţiile ordonanţei, pe de o parte, şi sumele datorate cu titlu de tarif de despăgubire, pe de altă parte. Arată că, în cazul încălcării de către utilizatorii drumurilor naţionale a obligaţiei achitării tarifului de utilizare al cărui nivel este prevăzut în anexa nr. 1 la ordonanţă, contravenienţilor le sunt aplicabile atât prevederile referitoare la sancţiunea ca amendă contravenţională (răspundere contravenţională), în cuantumul prevăzut în anexa nr. 2 din ordonanţă, cât şi prevederile referitoare la sumele datorate cu titlu de tarif de despăgubire (răspundere materială, civilă), prevăzute în anexa nr. 4 din acelaşi act normativ. Precizează că, astfel cum rezultă din anexele nr. 1 şi 4 ale ordonanţei, cuantumul tarifului de despăgubire datorat este echivalentul tarifului de utilizare pe durata cea mai mare (12 luni), aplicabil utilizatorilor drumurilor naţionale. Mai arată că, potrivit art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, instanţei îi revine competenţa de a verifica legalitatea şi temeinicia procesului-verbal de contravenţie şi de a se pronunţa inclusiv asupra tarifului de despăgubire datorat.Avocatul Poporului apreciază, în punctele de vedere transmise la dosarele nr. 100D/2011, nr. 586D/2011, nr. 1.225D/2011 şi nr. 1.475D/2011, că textul de lege criticat este constituţional. În opinia sa, prevederile art. 25 alin. (1) din Legea fundamentală nu sunt incidente în cauză, întrucât dreptul la libera circulaţie garantează, în condiţiile legii, libertatea de mişcare a persoanelor în ţară sau în străinătate şi nu vizează nici mijloacele materiale care pot concura la efectuarea acestor deplasări, nici plata unor taxe pentru folosirea drumurilor publice. Observă că prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 se instituie tariful de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România pentru toate vehiculele înmatriculate şi pentru toţi utilizatorii români şi străini, structurat în funcţie de perioada de parcurs şi staţionare, încadrarea în clasa de emisii poluante, masa totală maximă autorizată şi numărul de axe. De asemenea, textul de lege criticat nu conţine elemente de natură să determine un tratament inegal sau discriminatoriu între utilizatorii de vehicule. Consideră, totodată, că nu este nesocotit dreptul de acces liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 31 alin. (1) şi art. 32 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, împotriva procesului-verbal de contravenţie se poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, se trimite de îndată judecătoriei în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, notele scrise depuse şi concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 82 din 1 februarie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 424/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2002, astfel cum au fost modificate şi completate prin Ordonanţa Guvernului nr. 8/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 30 ianuarie 2010. Textul de lege criticat are următorul cuprins: „(3) Contravenientul are obligaţia de a achita, pe lângă amenda contravenţională, cu titlu de tarif de despăgubire, în funcţie de tipul vehiculului folosit fără a deţine rovinieta valabilă, sumele stabilite potrivit anexei nr. 4.“În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziţii din Constituţie: art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, art. 25 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie. Se invocă, totodată, prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care consacră dreptul la un proces echitabil.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, legiuitorul român a apreciat necesar să instituie obligaţia plăţii unui tarif pentru utilizarea reţelei de drumuri naţionale din România, aplicabil tuturor utilizatorilor români şi străini, pentru toate vehiculele înmatriculate, astfel cum se precizează în art. 1 alin. (2) al actului normativ menţionat. Neachitarea acestui tarif reprezintă contravenţie şi se sancţionează cu amendă, limitele acesteia fiind stabilite în funcţie de tipul vehiculului şi fiind cuprinse în anexa nr. 2 la ordonanţă.Distinct de sancţiunea amenzii, textul de lege ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate prevede că în sarcina contravenientului se reţine şi obligaţia de a achita, cu titlu de tarif de despăgubire, o anumită sumă de bani, precizată în anexa nr. 4 la ordonanţă, în funcţie de tipul vehiculului care a fost folosit fără a deţine rovinieta valabilă, adică în lipsa documentului sau înregistrării în format electronic care atestă achitarea tarifului de utilizare a reţelei de drumuri naţionale din România.Obligarea la plata acestui tarif de despăgubire este o consecinţă a răspunderii civile delictuale subiective a contravenientului ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite, respectiv utilizarea reţelei de drumuri fără plata tarifului corespunzător, care a avut ca rezultat un prejudiciu cauzat Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România.Principala critică de neconstituţionalitate formulată constă în faptul că instanţele de judecată nu au posibilitatea de a dimensiona acest tarif de despăgubire în funcţie de paguba efectiv suferită, ceea ce ar conduce, în opinia unora dintre autorii excepţiei, la nesocotirea dreptului la un proces echitabil.Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, actele normative pot cuprinde, pe lângă amenda contravenţională ca sancţiune de drept administrativ, şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru prejudiciile pricinuite prin săvârşirea contravenţiei. Ţinând cont de acest cadru general, reprezentat de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, legiuitorul a prevăzut, prin Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, obligaţia plăţii unui tarif de despăgubire fix, pe categorii de autovehicule, în sarcina utilizatorilor români şi străini ai reţelei de drumuri naţionale din România ce se află în administrarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. Curtea reţine că, în concepţia actului normativ criticat, utilizatorul a săvârşit o faptă ilicită (folosirea drumului naţional fără rovinietă), prin care a cauzat un prejudiciu reţelei de drumuri naţionale prin uzarea şi degradarea acestora şi, totodată, există un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, acesta fiind rezultatul direct al acţiunii de folosire a drumurilor naţionale fără plata rovinietei. Prin urmare, stabilirea tarifului de despăgubire este întemeiată pe dreptul Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România de a beneficia de repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită săvârşită de utilizator.Din cele de mai sus, rezultă că, prin demonstrarea faptei ilicite săvârşite de către utilizator, se naşte o prezumţie legală absolută în favoarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România în privinţa existenţei prejudiciului - sub forma tarifului de despăgubire - şi a raportului de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită. Valoarea prejudiciului suferit este stabilită în cuantum fix, în funcţie de categoria autovehiculului, pentru a se evita o probatio diabolica în sarcina administratorului drumului naţional, în caz contrar, acesta fiind pus în situaţia de a demonstra în instanţă potrivit principiului onus probandi incumbit actori prejudiciul suferit, aspect care este imposibil de determinat în cazuri individuale, ca urmare a multitudinii de elemente variabile ce intervin în această apreciere. De aceea, pentru a echilibra poziţia părţilor din acest raport procesual, legiuitorul a recurs la prezumarea unui prejudiciu fix, determinat, pentru acoperirea căruia este datorat tariful de despăgubire. În privinţa cuantumului acestui tarif de despăgubire, Curtea observă că acesta nu intră în sfera de incidenţă a art. 56 din Constituţie. Relaţia dintre administratorul drumului şi utilizatorul fără rovinietă este guvernată de răspunderea civilă delictuală, ceea ce presupune repararea prejudiciului suferit potrivit întinderii sale. Aşadar, nu există nicio legătură între tariful de despăgubire şi taxa de utilizare a drumului, fiecare având altă natură şi alt regim juridic, astfel încât nu se pot face comparaţii între cuantumurile acestora. În privinţa tarifului de despăgubire, legiuitorul a apreciat că sumele prevăzute în anexa nr. 4 la Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 reflectă în mod generic gradul de uzură a carosabilului prin folosirea drumului naţional fără plata rovinietei, situaţie cunoscută de utilizatori, astfel încât aceştia pot avea reprezentarea consecinţelor faptei de a nu respecta obligaţia prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002.În consecinţă, este neîntemeiată critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală ca urmare a imposibilităţii contravenientului de a contesta modalitatea de stabilire a prejudiciului, existenţa şi întinderea acestuia şi existenţa legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu. Aceasta, deoarece prin plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, contravenientul are posibilitatea de a contesta atât sancţiunea contravenţională, cât şi existenţa faptei cauzatoare de prejudiciu.Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil motivată prin pretinsa nesocotire a principiului non bis in idem. Semnificaţia acestuia este aceea că nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşirea unei infracţiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă. Transpus la domeniul contravenţional, acesta s-ar referi aşadar la interdicţia de a se pronunţa două hotărâri judecătoreşti definitive cu privire la săvârşirea aceleiaşi contravenţii. Prevederile de lege criticate nu vizează însă o asemenea ipoteză. De fapt, autorii excepţiei au în vedere o altă semnificaţie a principiului enunţat, şi anume cea potrivit căreia este interzisă aplicarea a două sancţiuni principale pentru aceeaşi faptă, regulă cuprinsă în art. 5 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, care reprezintă norma generală în materie contravenţională, fiind şi o aplicare a art. 23 alin. (12) din Constituţie (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.360 din 27 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 15 decembrie 2009, Decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011 pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Ioan Pop împotriva României şi Hotărârea din 1 februarie 2005 pronunţată de instanţa de la Strasbourg în Cauza Ziliberberg împotriva Moldovei). Or, aşa cum s-a arătat mai sus, tariful de despăgubire nu are natura unei sancţiuni contravenţionale, ci a unei modalităţi de acoperire a unui prejudiciu material.Curtea constată că posibilitatea cumulării răspunderii contravenţionale cu răspunderea civilă delictuală şi, subsecvent, impunerea achitării concomitente a unei amenzi contravenţionale şi a unui tarif de despăgubire se justifică prin diferenţa esenţială dintre fundamentele fiecărui tip de răspundere. Astfel, dacă în cazul răspunderii contravenţionale se urmăreşte sancţionarea unei conduite ilicite, prin stabilirea răspunderii civile se tinde la repararea prejudiciului produs unui anumit subiect de drept, în speţă Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome „Administraţia Naţională a Drumurilor din România“, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 3 octombrie 2003, aceasta este persoană juridică română de interes strategic naţional, care desfăşoară, în principal, activităţi de interes public naţional în domeniul administrării drumurilor naţionale şi autostrăzilor. De aceea, stabilirea pe cale legală a tarifului de despăgubire se impune în vederea asigurării unei modalităţi eficiente de recuperare a prejudiciului suferit, în considerarea importanţei protejării reţelei de drumuri naţionale din România şi a necesităţii menţinerii acesteia într-o stare care să ofere deopotrivă siguranţă circulaţiei şi condiţii optime pentru desfăşurarea traficului rutier.Curtea constată că nu poate reţine nici critica referitoare la contrarietatea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, generată, în opinia unuia dintre autorii excepţiei, de faptul că prevederile art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 ar institui, pentru cetăţenii români, un tratament discriminatoriu faţă de ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, care plătesc o taxă unică pentru utilizarea infrastructurii de transport rutier. În acest sens, Curtea observă că reglementările existente în legislaţiile altor state membre ale Uniunii Europene nu pot constitui repere de referinţă pentru aprecierea eventualelor diferenţe de tratament între cetăţenii români şi cei străini. Ca o consecinţă a principiului constituţional al universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală, Curtea Constituţională examinează exclusiv constituţionalitatea legislaţiei naţionale, neavând competenţa de a compara regimul juridic intern aplicabil într-o materie cu cel existent în ordinea juridică a altor state cu privire la acelaşi domeniu de reglementare. Cu alte cuvinte, Curtea nu poate examina diferenţe de tratament existente între cetăţeni supuşi unor sisteme legislative diferite. Faptul că în alte state membre ale Uniunii Europene au fost instituite modalităţi specifice de reglementare a unui anumit domeniu nu poate să conducă la concluzia unei inegalităţi de tratament juridic între cetăţenii români şi cei străini.Curtea constată că, pe teritoriul statului român, textul de lege criticat se aplică în mod identic atât cetăţenilor români, cât şi celor străini care circulă pe drumurile publice din România, cu încălcarea obligaţiei legale de achitare a tarifului de utilizare a acestora. Dispoziţiile art. 1 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 sunt revelatoare în acest sens, precizând explicit că „Tariful de utilizare se aplică în mod nediscriminatoriu pentru utilizatorii români şi utilizatorii străini ai reţelei de drumuri naţionale din România [...]“. De asemenea, art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că tariful de utilizare se aplică tuturor utilizatorilor români şi străini pentru toate vehiculele înmatriculate care sunt folosite pe reţeaua de drumuri naţionale din România.De altfel, Curtea observă că, în art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002, se menţionează că aceasta transpune Directiva 1.999/62/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 iunie 1999 de aplicare a taxelor la vehiculele grele de marfă pentru utilizarea anumitor infrastructuri, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene nr. L 187/42 din 20 iulie 1999, numai în ceea ce priveşte tarifarea utilizării infrastructurii de transport rutier.În fine, Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine nici dispoziţiilor art. 25 din Constituţie. Prin Decizia nr. 181 din 14 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 21 ianuarie 2002, Curtea a reţinut că Legea fundamentală garantează dreptul la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate, dar condiţiile exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege, observând totodată că prevederile constituţionale nu se referă şi la mijloacele de transport prin care se realizează libera circulaţie, fiecare cetăţean având posibilitatea de a utiliza mijloacele de transport pe care le consideră potrivite (rutiere, feroviare, aeriene, fluviale, navale, mijloace de transport în comun sau personale). Pe de altă parte, „libera circulaţie“ se desfăşoară potrivit unor reguli stabilite prin lege, reguli care au ca finalitate ocrotirea unor valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi a unei normale desfăşurări a relaţiilor interstatale.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 15/2002 privind aplicarea tarifului de utilizare şi a tarifului de trecere pe reţeaua de drumuri naţionale din România, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Baran Impex“ - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 6.568/288/2010 al Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, de Societatea Comercială „Orient“ - S.R.L. din Rădăuţi în Dosarul nr. 7.930/182/2010 al Judecătoriei Baia Mare - Secţia civilă, de Societatea Comercială „Agrevo“ - S.R.L. din Corod în Dosarul nr. 1.104/324/2011 al Judecătoriei Tecuci, de Societatea Comercială „Comind Thamos“ - S.R.L. din Focşani în Dosarul nr. 15.585/200/2011 al Judecătoriei Buzău - Secţia civilă, de Judecătoria Focşani, din oficiu, în Dosarul nr. 7.245/231/2010 şi de Ginel Trofin în Dosarul nr. 14.747/200/2011 al Judecătoriei Buzău.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2012.PREŞEDINTE,ACSINTE GASPARMagistrat-asistent,Valentina Bărbăţeanu