Decizia Nr.712 din 04.12.2014

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 33 din 15 ianuarie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Toni Greblă	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Cristina Teodora Pop	- magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bobby Hamzo în Dosarul nr. 3.407/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 269 D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 octombrie 2014, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 noiembrie 2014, şi ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 27 noiembrie 2014. La şedinţa din 27 noiembrie 2014, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 şi al art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizarea şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptată prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 3 decembrie 2014, când având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 4 decembrie 2014, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 28 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.407/296/2014, Judecătoria Satu Mare - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bobby Hamzo într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de înlocuire a măsurii controlului judiciar formulată de autorul excepţiei.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile constituţionale invocate, întrucât nu reglementează un termen rezonabil pentru care să poată fi dispusă măsura controlului judiciar.5. Judecătoria Satu Mare - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că măsura controlului judiciar este una neprivativă de libertate, care poate fi dispusă de procuror, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată şi care presupune îndeplinirea unor condiţii expres reglementate referitoare la existenţa unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune şi că aplicarea măsurii este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal sau pentru a-l împiedica pe suspect sau inculpat să comită noi infracţiuni sau să se sustragă de la urmărirea penală sau de la judecată. Se observă, totodată, că art. 160² din Codul de procedură penală din 1969 reglementa liberarea provizorie sub control judiciar, o instituţie similară controlului judiciar, care a fost supusă, în numeroase rânduri, controlului de constituţionalitate prin raportare la critici similare, instanţa de contencios constituţional constatând conformitatea acesteia cu prevederile Legii fundamentale. Se face referire, în acest sens, la deciziile Curţii Constituţionale nr. 36 din 29 ianuarie 2004, nr. 521 din 9 aprilie 2009, nr. 30 din 18 ianuarie 2011 şi nr. 755 din 7 iunie 2011.6. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Avocatul Poporului susţine că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, spre deosebire de măsura liberării provizorii sub control judiciar reglementată la art. 160²-160³ din Codul de procedură penală din 1969, de care puteau beneficia persoane private de libertate, măsura controlului judiciar prevăzută la art. 211-215 din Codul de procedură penală este o măsură preventivă de sine stătătoare, persoana în privinţa căreia este dispusă nefiind eliberată dintr-o stare anterioară de detenţie. Se observă că, potrivit art. 202 alin. (1) şi alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală, controlul judiciar poate fi dispus dacă există probe şi indicii temeinice că o persoană a săvârşit o infracţiune şi, dacă este necesar, în scopul bunei desfăşurări a procesului penal sau al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni; iar, conform art. 211 din acelaşi cod, măsura controlului judiciar poate fi luată doar faţă de inculpat, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmării penale, de către judecătorul de cameră preliminară în procedură de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în cursul judecăţii. Se subliniază faptul că dispoziţiile art. 241 din Codul de procedură penală prevăd în mod expres cazurile în care măsurile preventive, deci şi măsura controlului judiciar, încetează de drept şi că, potrivit art. 242 din Codul de procedură penală, aceste măsuri sunt revocate din oficiu sau la cerere, fiind reglementate expres cazurile de revocare. Pentru aceste motive, se conchide că măsura preventivă a controlului judiciar se dispune, încetează, se revocă sau se înlocuieşte în condiţiile legii procesual penale şi că aplicarea ei presupune o restrângere a drepturilor constituţionale invocate de autorul excepţiei conformă cu prevederile art. 53 din Constituţie, respectiv impusă de necesitatea asigurării desfăşurării instrucţiei penale.8. În subsidiar, se arată că critica formulată de autorul excepţiei priveşte lipsa reglementării exprese de către legiuitor, în cuprinsul dispoziţiilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, a unui termen rezonabil pentru care să poată fi dispusă măsura controlului judiciar, dar că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins:

– Art. 211: Condiţii generale
(1) În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1).(2) Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1).“;

– Art. 212: Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
(1) Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere.(2) Inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele luării măsurii controlului judiciar.(3) Măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile art. 209 alin. (6)-(9) se aplică în mod corespunzător. (4) Procurorul dispune luarea măsurii controlului judiciar prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului.“;

– Art. 213: Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
(1) Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.(2) Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat conform alin. (1) fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului.(3) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.(5) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.(6) Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia.(7) Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii.“;

– Art. 214: Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
(1) Judecătorul de cameră preliminară în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar sau instanţa de judecată faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu.(2) Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată sesizat potrivit alin. (1) dispune citarea inculpatului. Ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat.(3) Prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.“;

– Art. 215: Conţinutul controlului judiciar
(1) Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:a)să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b)să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; c)să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. (2) Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:a)să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b)să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c)să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d)să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e)să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f)să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g)să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h)să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i)să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j)să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; k)să nu emită cecuri. (3) În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.(4) Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.(5) Dacă, în cadrul obligaţiei prevăzute la alin. (2) lit. a), s-a impus inculpatului interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. (6) Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.(7) În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.(8) În cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului.(9) Dispoziţiile alin. (8) se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului. 12. Autorul excepţiei susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 22 alin. (2) cu privire la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 privind libertatea individuală, art. 25 referitor la libera circulaţie şi art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederile art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la libertate şi la siguranţă. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014 ca o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) şi art. 211-215. 14. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că prin Legea nr. 32/1990 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii ale Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128 din 17 noiembrie 1990, au fost introduse la art. 160¹-160¹⁰ din Codul de procedură penală din 1969 liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune. Acestea însă nu erau considerate de către legiuitor măsuri preventive, ci modalităţi prin care învinuitul sau inculpatul arestat preventiv putea cere punerea sa în libertate provizorie. Abia actualul Cod de procedură penală a introdus controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune în categoria măsurilor preventive. 15. Tot dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că, potrivit art. 136 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1969, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată puteau dispune următoarele patru categorii de măsuri preventive: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara şi arestarea preventivă. Dintre acestea, reţinerea şi arestarea preventivă erau măsuri privative de libertate, iar obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara restrângeau libertatea de circulaţie a învinuitului sau a inculpatului, fără a pune în discuţie libertatea individuală a persoanei. Potrivit art. 145 alin. 1¹ din Codul de procedură penală din 1969, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea învinuitul sau inculpatul era obligat să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea de organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; şi d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Iar, conform alin. 1² al aceluiaşi articol, organul judiciar care a dispus măsura putea impune învinuitului sau inculpatului ca pe durata acesteia să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte locuri stabilite; c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana împreună cu care a comis fapta, martori, experţi ori alte persoane, stabilite de organul judiciar, şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect; d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite; e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate; f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta. Potrivit art. 145¹ alin. 2 din acelaşi cod, obligaţiile anterior enumerate erau dispuse cu titlu obligatoriu, în cazul celor prevăzute la art. 145 alin. 1¹, sau atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată considera necesar, în cazul celor reglementate la art. 145 alin. 1², şi în cazul luării măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara. 16. Analizând măsurile preventive neprivative de libertate ale obligaţiei de a nu părăsi localitatea şi obligaţiei de a nu părăsi ţara, aşa cum ele erau reglementate în Codul de procedură penală din 1969, Curtea reţine că obligaţiile aferente acestor măsuri preventive se regăsesc în noul Cod de procedură penală, ca obligaţii ce pot fi impuse învinuitului în cazul dispunerii măsurii preventive a controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune. Au fost introduse, practic, în Codul de procedură penală în vigoare obligaţiile suplimentare prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. f), g), k), în timp ce obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) lit. b) şi art. 215 alin. (2) lit. a), b), d), h), j) au fost preluate din vechiul Cod de procedură penală cu un conţinut asemănător. Însă, potrivit art. 145 alin. 2, coroborate cu cele ale art. 145¹ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1969, obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara puteau fi dispuse, în cursul urmăririi penale, pentru o durată maximă de 30 de zile, fiecare prelungire neputând depăşi 30 zile. Potrivit aceloraşi dispoziţii legale, durata maximă a acestor măsuri nu putea depăşi, în cursul urmăririi penale, un an, şi, în mod excepţional, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevedea pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii a cărei limită specială maximă era de 10 ani sau mai mare, doi ani. 17. Potrivit Codului de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, măsurile preventive sunt reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă [art. 202 alin. (4) lit. a)-e)], în cazul controlului judiciar şi al controlului judiciar pe cauţiune nefiind reglementate nici termenele şi nici durata maximă pentru care aceste măsuri preventive pot fi dispuse. Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reţinerii, al arestării preventive şi al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăţi fundamentale, în cazul controlului judiciar şi în cel al controlului judiciar pe cauţiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Măsura controlului judiciar, ca măsură preventivă neprivativă de libertate, poate fi luată de către procuror, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată faţă de inculpat, dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune şi dacă măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Dar, Codul de procedură penală nu reglementează termenele şi durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură. 18. Conform art. 215 alin. (1) din Codul de procedură penală, controlul judiciar presupune respectarea de către inculpat a următoarelor obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; şi c) să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. La acestea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, pot fi adăugate, de către organul judiciar care a dispus măsura controlului judiciar, una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; b) să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; c) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; d) să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; e) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; f) să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; g) să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; h) să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; i) să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; j) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; şi k) să nu emită cecuri. 19. Referitor la liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, Curtea reţine că acestea au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, însă criticile au vizat întotdeauna doar condiţiile în care se puteau dispune aceste măsuri (existenţa condiţiilor legale ce trebuie îndeplinite pentru ca persoana arestată preventiv să poată cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune, existenţa limitei de 18 ani a pedepsei închisorii, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, pentru care s-a dispus arestarea, diferenţa existentă între infracţiunile săvârşite cu intenţie şi cele săvârşite din culpă, din perspectiva posibilităţii de acordare a liberării provizorii sub control judiciar şi a liberării provizorii sub cauţiune), şi nu termenele pentru care ele puteau fi dispuse (a se vedea Decizia nr. 36 din 29 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 13 februarie 2004, Decizia nr. 521 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 27 mai 2009, Decizia nr. 30 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2011, şi Decizia nr. 755 din 7 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 16 septembrie 2011). 20. Analizând, din punct de vedere constituţional, natura măsurilor preventive, Curtea constată că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental al libertăţii individuale, prevăzut de art. 23 din Constituţie. Măsura controlului judiciar reprezintă, de asemenea, o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 215 alin. (2) lit. a), b) din Codul de procedură penală], viaţa intimă, familială şi privată [art. 215 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) lit. c), d), f), g) din Codul de procedură penală], libertatea întrunirilor [art. 215 alin. (2) lit. h) din Codul de procedură penală], munca şi protecţia socială a muncii [art. 215 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală], şi libertatea economică [art. 215 alin. (2) lit. k) din Codul de procedură penală], reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie. 21. Curtea reţine că drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile printr-o reglementare etatică. Însă, în cauză, textele legale criticate, prin soluţia legislativă promovată, nu reglementează cu privire la configurarea normativă a acestor drepturi, respectiv cu privire la stabilirea conţinutului şi limitelor acestora, ci se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situaţie în care Curtea constată incidenţa în cauză a art. 53 din Legea fundamentală şi urmează a analiza dacă această restrângere este conformă cu prevederile acestui text constituţional. 22. Curtea constată că, din analiza acestui text constituţional, reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiilor unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică; restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza; restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (a se vedea Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din data de 28 iunie 2010). 23. Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea reţine că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. 24. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţională. 25. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. 26. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. 27. Curtea constată că autorul excepţiei critică doar dispoziţiile art. 211-215 din Codul de procedură penală, ce reglementează instituţia controlului judiciar, însă acestea, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, referitoare la controlul judiciar pe cauţiune, întrucât cele două măsuri formează împreună subcategoria măsurilor preventive neprivative de libertate, urmând aceleaşi reguli şi acelaşi regim juridic. Nici pentru controlul judiciar pe cauţiune, Codul de procedură penală, respectiv art. 216 şi 217 şi art. 241, nu prevăd un termen şi o durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă. Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional, în caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, urmează a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, constatând că acestora din urmă le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală. În consecinţă, art. 216 şi art. 217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, încălcând art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi art. 45 raportate la art. 53 din Legea fundamentală. 28. În privinţa efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.“ În cauză, Curtea reţine că remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Bobby Hamzo în Dosarul nr. 3.407/296/2014 al Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală, şi constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Satu Mare - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al Românei, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 decembrie 2014. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop