Decizia Nr.77 din 30.01.2019

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, formulată de Preşedintele României. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.454 din 12 noiembrie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 1.757A/2018.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate au fost formulate deopotrivă critici de neconstituţionalitate extrinsecă şi intrinsecă, expuse în cele ce urmează. 4. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine că legea supusă controlului a fost adoptată de Camera Deputaţilor cu depăşirea termenului de 60 de zile stabilit de art. 75 alin. (2) din Constituţie pentru adoptarea de către prima Cameră sesizată a codurilor şi a altor legi de complexitate deosebită. Astfel, propunerea legislativă pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului a fost înregistrată la Camera Deputaţilor pentru dezbatere în data de 27 decembrie 2017. În şedinţa din 1 februarie 2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a transmis propunerea legislativă Guvernului, în vederea formulării unui punct de vedere. Punctul de vedere al Guvernului a fost transmis în data de 18 mai 2018. Legea a fost prezentată în şedinţa Biroului permanent al Camerei Deputaţilor din data de 5 martie 2018, fiind transmisă comisiilor competente, în vederea elaborării avizelor şi a raportului.5. Articolul 75 alin. (2) din Constituţie instituie o prezumţie absolută, în virtutea căreia o iniţiativă legislativă, chiar dacă nu a fost adoptată de o Cameră în termenul de 45, respectiv 60 de zile, expres stabilit, se consideră adoptată prin simpla trecere a acestor termene, această prezumţie bazându-se pe o presupusă acceptare tacită a propunerii legislative şi pe lipsa obiecţiilor primei Camere sesizate. Termenul de 45, respectiv de 60 de zile, este un termen ce priveşte raporturile constituţionale dintre cele două Camere ale Parlamentului, pe de o parte, şi între acestea şi Guvern, pe de altă parte. La împlinirea acestuia, dreptul şi, totodată, obligaţia primei Camere competente să dezbată o iniţiativă legislativă încetează, legea considerându-se adoptată în forma depusă de iniţiator. Împlinirea acestui termen are drept consecinţă imposibilitatea membrilor primei Camere competente de a mai formula şi depune amendamente, iar, în privinţa Guvernului, încetează dreptul său de a mai formula şi depune amendamente, de a solicita dezbaterea acesteia în procedură de urgenţă sau de a fi înscrisă cu prioritate pe ordinea de zi, aceste drepturi putând fi exercitate doar în cadrul Camerei decizionale. Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa, că termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere, acestea fiind termene de drept public, calculate pe zile calendaristice, fiind incluse în termen atât ziua în care el începe să curgă, cât şi ziua în care se împlineşte (a se vedea Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999 şi Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010).6. În condiţiile în care dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Constituţie nu prevăd un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Cameră sesizată le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unei iniţiative legislative, rezultă că termenele de 45, respectiv 60 de zile se calculează pe zile calendaristice, urmând regula instituită prin jurisprudenţa constantă a Curţii. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) şi ale art. 66, autorul sesizării consideră că singura ipoteză în care termenele de adoptare tacită ar putea fi suspendate este aceea a perioadei dintre sesiunile parlamentare ordinare, în condiţiile în care nu s-a cerut întrunirea în sesiune extraordinară. Sistemul constituţional românesc instituie regula sesiunilor periodice, şi nu a celor permanente. Prin urmare, în cele două perioade instituite de art. 66 alin. (1) din Constituţie pentru cele două sesiuni ordinare, în absenţa unei cereri de convocare a unei sesiuni extraordinare, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie trebuie considerate ca fiind suspendate. Totodată, potrivit sesizării, la calculul termenelor în discuţie urmează să se includă şi ziua în care acestea încep să curgă şi ziua când se împlinesc. 7. În prezent, potrivit regulamentelor parlamentare, termenele constituţionale de adoptare tacită se socotesc în mod diferit la Camera Deputaţilor faţă de Senat, aspect ce este de natură să contravină şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, în ceea ce priveşte supremaţia acesteia. Extinderea aplicării dispoziţiilor regulamentare şi în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie pune în pericol securitatea raporturilor juridice în materie de legiferare. Conform jurisprudenţei Curţii, autonomia regulamentară a Parlamentului nu poate fi exercitată în mod discreţionar, abuziv, cu încălcarea atribuţiilor constituţionale ale forului legislativ sau a normelor imperative privind procedura parlamentară (Decizia nr. 209 din 7 martie 2012). 8. Momentul de la care încep să curgă termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie este reglementat asemănător în regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. Se citează, în acest sens, prevederile art. 92 alin. (1)-(5) şi ale art. 113 alin. (1)-(2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, susţinându-se că din interpretarea acestora rezultă că, pentru propunerile legislative înregistrate la Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată, termenele prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie curg de la data înregistrării la Biroul permanent însoţite de avizele solicitate. Astfel, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 92 alin. (5) coroborat cu art. 113 alin. (1¹) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, o iniţiativă pentru care a început să curgă termenul prevăzut la art. 75 alin. (2) din Constituţie va avea întotdeauna un număr de înregistrare identificat cu iniţiala Pl-x, urmată de un număr (numărul de înregistrare la Biroul permanent) şi un an. Spre deosebire de aceste propuneri legislative, iniţiativele care nu se încadrează în ipoteza normativă şi procedurală de la art. 113 alin. (1¹) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ci în ipoteza de la art. 92 alin. (3) şi (4) din Regulament - şi pentru care termenul prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie nu a început să curgă - sunt identificate cu iniţialele BPI, urmate de un număr şi o dată, care sunt întotdeauna diferite de cele ale celor identificate prin Pl-x. Biroul permanent este cel abilitat să stabilească termenele atât pentru organismele avizatoare, cât şi pentru comisiile sesizate în fond. La împlinirea acestor termene, Parlamentul nu poate fi ţinut în realizarea activităţii de legiferare de faptul că avizele sau punctele de vedere nu sunt transmise sau sunt transmise cu întârziere. 9. În continuare, se arată că din informaţiile publice înscrise pe fişa ce corespunde procesului legislativ la Camera Deputaţilor rezultă că, în cadrul şedinţei sale din 1 februarie 2018, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a înregistrat iniţiativa legislativă având ca obiect Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului cu nr. Pl-x 1/2018 şi, totodată, a solicitat punctul de vedere de la Guvern şi Consiliul Legislativ, precum şi de la Consiliul Economic şi Social. În cadrul şedinţei sale din 5 martie 2018, legea a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, care, în absenţa punctului de vedere al Guvernului, dar având avizul Consiliului Legislativ şi pe cel al Consiliului Economic şi Social, în conformitate cu dispoziţiile art. 92 alin. (5) din Regulament, a sesizat comisiile permanente în vederea elaborării avizelor şi, respectiv, a raportului. 10. Termenul de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie a început să curgă de la data de 5 martie 2018, termenul iniţial de adoptare tacită fiind de 45 de zile. Calculând acest termen pe zile calendaristice, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acest termen s-a împlinit în data de 18 aprilie 2018. Ca urmare, la data de 14 mai 2018 nu mai putea fi modificat termenul de adoptare tacită prin prelungirea lui la 60 de zile, întrucât acesta expirase. La data respectivă se împlinise şi termenul constituţional de 60 de zile, astfel încât, indiferent de termenul constituţional considerat aplicabil, sancţiunea prevăzută de art. 75 alin. (2) din Constituţie intervenise, fie la data de 18 aprilie 2018, fie la data de 3 mai 2018, iar legea criticată trebuia transmisă Camerei decizionale în forma iniţiatorului, ca adoptată tacit. Or, prin continuarea procedurii parlamentare după împlinirea termenului de adoptare tacită şi prin adoptarea legii de către Camera Deputaţilor, în calitate de primă Cameră competentă, în data de 13 iunie 2018, într-o altă formă decât cea a iniţiatorului şi amendată substanţial, legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2) din Constituţie. În acest mod, dezbaterea şi adoptarea de către Camera Deputaţilor a legii, în şedinţa din 13 iunie 2018, s-a realizat şi cu încălcarea prevederilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor referitoare la desfăşurarea raporturilor constituţionale între autorităţile publice. În concluzie, potrivit autorului sesizării, începând cu data de 18 aprilie 2018, legea dedusă controlului de constituţionalitate este adoptată tacit, iar orice amendare, dezbatere sau adoptare ulterioară acestei date încalcă Legea fundamentală. 11. Sub aspectul neconstituţionalităţii intrinseci se susţine mai întâi încălcarea prin legea criticată a prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.12. Autorul obiecţiei de neconstituţionalitate arată că, potrivit art. I pct. 8 din legea criticată, Avocatul Poporului, precum şi persoanele care au exercitat această funcţie, la data pensionării sau recalculării pensiei anterior acordate, beneficiază de pensie stabilită şi calculată conform art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale şi se impozitează potrivit legii. Spre deosebire însă de pensia stabilită pentru judecătorii Curţii Constituţionale, şi care nu se referă şi la cei care au exercitat în trecut funcţia de judecător la instanţa constituţională, legea criticată acordă pensie specială atât pentru Avocatul Poporului în funcţie, cât şi pentru persoanele care au exercitat în trecut această funcţie. Este neclar dacă acest drept se cuvine inclusiv persoanelor care au deţinut funcţia de Avocat al Poporului şi au pierdut această calitate datorită revocării lor din funcţie de către Parlament ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor, în condiţiile stabilite de lege. Totodată, analizând art. I pct. 9 din lege, care prevede că pensia de serviciu a Avocatului Poporului se actualizează în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale şi se impozitează conform legii, în coroborare cu cele prevăzute la art. I pct. 8 referitoare la stabilirea şi calculul pensiei de serviciu a Avocatului Poporului, se susţine că textele sunt neclare în ceea ce priveşte cuantumul pensiei rezultate, întrucât nu reiese dacă aceasta se va stabili şi se va actualiza în raport cu indemnizaţia Avocatului Poporului sau cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale. Prin urmare, textele menţionate contravin cerinţelor de claritate şi previzibilitate instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.13. Potrivit sesizării, aceste argumente se aplică în mod corespunzător şi pentru dispoziţiile art. I pct. 15 din legea criticată, prin care la art. 11 din Legea nr. 35/1997 se introduc noi alineate, respectiv alin. (12), care se referă la modul de calcul al pensiei adjuncţilor Avocatului Poporului, precum şi persoanelor care au îndeplinit această funcţie, şi alin. (13), care reglementează posibilitatea acordării adjuncţilor Avocatului Poporului a unei pensii anticipate, cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, fără a preciza dacă acordarea acestui tip de pensie este posibilă şi în situaţia încetării deţinerii acestor funcţii, în condiţiile legii, ca urmare a revocării din funcţie datorate încălcării Constituţiei şi a legilor ţării.14. De asemenea, având în vedere că funcţia de Avocat al Poporului este asimilată ca rang cu cea de ministru, iar cea de adjunct al Avocatului Poporului cu cea de secretar de stat, beneficiind de aceleaşi drepturi cu aceştia, acordarea unor pensii speciale pentru Avocatul Poporului şi adjuncţii săi constituie un privilegiu nejustificat faţă de ceilalţi demnitari cu acelaşi rang. În cadrul aceleiaşi categorii de demnitari, legiuitorul nu poate face nicio diferenţiere cu privire la îndreptăţirea unora sau altora de a beneficia de dreptul la pensie specială decât cu încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Ca urmare, este instituit un privilegiu nejustificat, pe baza unor criterii rezonabile şi obiective.15. Se mai arată că art. I pct. 10 din lege prevede că, dacă în funcţia de Avocat al Poporului este numit un consilier juridic sau o persoană din cadrul instituţiei Avocatul Poporului, rezervarea postului acestuia/acesteia este obligatorie, instituindu-se astfel un privilegiu pentru foştii adjuncţi ai Avocatului Poporului la ocuparea unui post în cadrul instituţiei, în detrimentul altor persoane care ar îndeplini criteriile cerute pentru ocuparea respectivului post prin concurs. Potrivit sesizării, textul prezintă neclarităţi, întrucât acesta nu precizează dacă aceste funcţii reprezintă temei pentru rezervarea şi ocuparea ulterioară a postului chiar şi de către o persoană care a deţinut funcţia de Avocat al Poporului, însă a fost revocată pentru cauze imputabile acesteia, potrivit legii. În cazul dispoziţiilor avute în vedere din legea dedusă controlului de constituţionalitate, nu rezultă de ce calitatea de adjunct al Avocatului Poporului, care a încetat în condiţiile legii (de exemplu, pentru incompatibilitate), poate constitui o justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a reglementa o procedură de ocupare a unui post vacant, derogatorie de la regula conform căreia posturile vacante plătite din fonduri publice se ocupă prin concurs. Se susţine că o astfel de dispoziţie derogatorie de la regimul general al angajării încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se mai apreciază că rezervarea postului unei persoane angajate în cadrul acestei instituţii trebuie să ţină cont şi de situaţia ducerii la îndeplinire a respectivului mandat aşa cum, de altfel, pentru judecătorii Curţii Constituţionale, Legea nr. 47/1992 precizează la art. 69 alin. (1) că, după încetarea mandatului ca urmare a expirării perioadei pentru care a fost acordat, judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituţională s-a făcut cu condiţia rezervării acestuia. Având în vedere aceste aspecte, se conchide că textul menţionat contravine cerinţelor de claritate şi previzibilitate instituite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.16. Tot astfel, art. I pct. 65 din legea criticată introduce art. 55² care, la alin. (1), prevede că personalul instituţiei Avocatul Poporului este format din demnitari, personal de conducere şi de execuţie de specialitate cu statut de funcţionar public parlamentar şi personal încadrat prin contract individual de muncă. Alin. (2) teza finală a aceluiaşi articol dispune că personalul contractual, respectiv şoferii, beneficiază de salarii stabilite la nivelul în plată aferent funcţiilor similare din cadrul serviciilor Parlamentului. Se apreciază că din analiza textelor nu este clar dacă personalul contractual va fi format exclusiv din şoferi sau dacă intenţia legiuitorului este de a echivala doar salariile şoferilor din rândul personalului contractual cu cele aferente funcţiilor similare din cadrul serviciilor Parlamentului. Pentru aceste motive textul apare lipsit de claritate, încălcând dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie.17. Se mai arată că prin art. I pct. 65 se introduce art. 55² alin. (4), prin care personalul Mecanismului naţional de prevenire şi personalul instituţiei care efectuează vizite sau anchete în spaţii unde există factori ce pot afecta sănătatea şi integritatea fizică şi psihică beneficiază de sporuri de 15% pentru condiţii vătămătoare. Se susţine că aceste dispoziţii intră în contradicţie cu alte reglementări în vigoare care privesc salarizarea personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cu privire la cuantumul sporurilor care pot fi acordate. Se apreciază că modificările operate sunt incomplete şi insuficiente, întrucât acestea ar fi trebuit să se raporteze la regulile stabilite în materie (Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice). Din această perspectivă se apreciază că textul de lege afectează cerinţele privind calitatea legii stabilite prin art. 1 alin. (5) din Constituţie.18. Se mai susţine că art. I pct. 67 modifică art. 57, prevăzând la alin. (2) că Avocatul Poporului stabileşte prin ordin condiţiile pentru ocuparea funcţiilor din aparatul instituţiei Avocatul Poporului, fiind lipsit de predictibilitate în aplicare, întrucât creează o stare de confuzie în legătură cu cerinţele pe care va trebui să le îndeplinească această categorie de personal, în situaţia în care condiţiile specifice ocupării funcţiei vor fi cunoscute abia după reglementarea lor prin ordin. Mai mult decât atât, prin reglementarea acestor condiţii prin ordin, printr-un act emis în executarea legii, se face de fapt o completare a unui act juridic cu forţă juridică superioară actului administrativ, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) referitor la cerinţele de calitate a legii, prin nerespectarea principiului ierarhiei juridice a actelor normative. De asemenea se consideră că un ordin prin care se reglementează condiţiile de ocupare a acestor funcţii este susceptibil de numeroase modificări, ceea ce sensibilizează caracterul previzibil şi stabil al reglementării, şi intră în contradicţie cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitoare la cerinţele de previzibilitate şi accesibilitate a legii.19. Art. I pct. 67 modifică alin. (4) al art. 57, prevăzând că, în situaţia în care o persoană din cadrul instituţiei este numită într-o funcţie de demnitate publică, rezervarea postului acesteia este obligatorie. Astfel, legea nu distinge dacă persoana în cauză, angajată a instituţiei, deţine statutul de funcţionar public sau este încadrată pe bază de contract. Conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, reiese faptul că textul de lege se va aplica şi personalului contractual. Or, privilegiul rezervării postului este specific funcţiei publice, menit să confere stabilitate funcţiei publice. În situaţia în care legiuitorul a avut ca intenţie instituirea unei derogări de la legea-cadru aplicabilă personalului contractual din această instituţie, atunci acesta ar fi trebuit să o prevadă în mod expres în textul legii. În lipsa unei atare prevederi legea este neclară, lipsită de previzibilitate şi susceptibilă de interpretări, ceea ce contravine art. 1 alin. (5) din Constituţie.20. Se susţine şi că legea dedusă controlului de constituţionalitate este, prin obiectul său de reglementare, de o complexitate deosebită, lucru de altfel confirmat chiar de către plenul Camerei Deputaţilor care, în data de 14 mai 2018, a votat, la solicitarea Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi, încadrarea acestei reglementări în categoria legilor de complexitate deosebită şi, în consecinţă, prelungirea termenului constituţional de dezbatere şi vot final de la 45 la 60 de zile. Se arată că din cele 61 de articole care formează structura Legii nr. 35/1997 în forma în vigoare 41 de articole ale acesteia au fost modificate şi completate prin legea supusă controlului de constituţionalitate. Având în vedere dispoziţiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, referitoare la condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative, rezultă că Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului ar fi trebuit să fie înlocuită cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogată. Aşadar, dispoziţiile de lege criticate contravin normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative şi, prin urmare, nesocotesc principiul de calitate a legii statuat prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5).21. O altă categorie de critici de neconstituţionalitate intrinsecă se referă la încălcarea, prin legea ce formează obiectul sesizării, a prevederilor art. 138 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 111 alin. (1) din Constituţie.22. Se susţine, în acest sens, că, prin reglementările care modifică art. 9 alin. (4), art. 11 şi art. 55 din Legea nr. 35/1997, se generează noi cheltuieli de fonduri publice necesare plăţii unor categorii de pensii speciale, pensii anticipate şi a unor cheltuieli cu veniturile încadrate pe alte grile de salarizare. Toate acestea dau naştere unor cheltuieli financiare care sunt de natură să majoreze cheltuielile bugetului de stat şi pe cele ale bugetului asigurărilor sociale de stat, aspect semnalat atât în avizul Consiliului Economic şi Social, cât şi în punctul de vedere al Guvernului. Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, în situaţia iniţierii unor măsuri care conduc la majorarea cheltuielilor bugetare, trebuie prezentată fişa financiară în care se înscriu efectele financiare asupra bugetului general consolidat. În acelaşi sens stabileşte şi art. 15 alin. (1) din Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010, care trimite la prevederile art. 15 din Legea nr. 500/2002. De asemenea, conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, în cazul propunerilor legislative, Guvernul va transmite Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz, fişa financiară, în termen de 45 de zile de la data primirii solicitării, iar, conform art. 111 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, „în cazul în care o iniţiativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării este obligatorie." În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 138 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora „nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare." Din analiza fişei legislative reiese că iniţiatorii nu au precizat care este impactul bugetar, care sunt cheltuielile bugetare în anul curent şi în următorii ani, şi nici sursele din care să se asigure acoperirea cheltuielilor generate de propunerea legislativă. Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale în care s-a reţinut că nerespectarea obligaţiei de a cere informarea prevăzută de normele citate are drept consecinţă neconstituţionalitatea legii adoptate (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016), respectiv referitoare la interpretarea art. 138 alin. (5) din Constituţie şi scopul obligaţiei instituite de acesta de a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, al stabilirii unor cheltuieli bugetare fără acoperire (Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996). Având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale, dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi ale Legii nr. 69/2010, rezultă că iniţiatorii legii criticate nu au respectat obligaţia de a prezenta cheltuielile bugetare în anul curent şi în următorii ani şi sursele din care să se asigure acoperirea cheltuielilor generate de propunerea legislativă. Concluzia autorului excepţiei este că legea a fost adoptată cu încălcarea dispoziţiilor art. 138 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 111 alin. (1) din Constituţie.23. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.24. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/10726 din 27 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.915 din 27 noiembrie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.757A/2018, apreciind că aceasta este neîntemeiată. 25. Se arată că nu poate fi reţinută pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 75 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (2), precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât, din prezentarea parcursului legislativ, se observă că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 a fost dezbătută şi adoptată de plenul Camerei Deputaţilor (13 iunie 2018) înainte de împlinirea termenului de adoptare de tacită (18 iunie 2018). Critica autorului sesizării, care se fundamentează pe susţinerea potrivit căreia termenul de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, prevăzute la art. 75 alin. (2) din Constituţie reprezintă termene de drept public şi se calculează pe zile calendaristice, nu este întemeiată. Aceasta întrucât prevederile constituţionale invocate, şi anume art. 147 alin. (4), nu se referă la modul de calcul al termenelor procedurale prevăzute de art. 75 alin. (2) din Constituţie. Deopotrivă, nici dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea fundamentală nu prevăd un anumit mod de calcul al acestor termene pe care prima Cameră competentă le are la dispoziţie pentru a se pronunţa asupra unei iniţiative legislative. În absenţa oricăror prevederi constituţionale exprese, în virtutea autonomiei regulamentare a celor două Camere ale Parlamentului consacrate de dispoziţiile art. 64 din Constituţie, modalitatea de calcul al acestor termene aparţine celor două Camere, potrivit regulamentelor proprii, cu respectarea tuturor prevederilor constituţionale şi regulamentare care reglementează procesul legislativ. 26. Se apreciază că autorul sesizării de neconstituţionalitate aduce de fapt critici de neconstituţionalitate regulamentelor celor două Camere ale Parlamentului, respectiv acelor prevederi prin care sunt prevăzute modalităţile de calcul al termenului de 45 de zile, respectiv de 60 de zile, în care trebuie să se pronunţe prima Cameră sesizată, iar aceste critici sunt inadmisibile raportat la prevederile art. 146 lit. c) din Constituţie. Se mai arată şi că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii sunt general obligatorii, în speţă nefiind încălcate decizii ale Curţii şi, implicit, nici prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie cu referire la efectele general obligatorii şi pentru viitor ale deciziilor Curţii Constituţionale.27. Se arată că nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), precum şi ale art. 138 alin. (5) coroborat cu art. 111 alin. (1) din Constituţia României. 28. Astfel, în ceea ce priveşte susţinerea că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (1) din Constituţie, se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale prin care s-a reţinut că, având în vedere principiul generalităţii legilor, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010; Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 674 din 1 noiembrie 2013). Ca orice act normativ, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului trebuie să respecte cerinţele privind claritatea, precizia şi previzibilitatea normelor juridice, atribuite să asigure sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei. Dispoziţiile art. I pct. 8, 9, 10, 15, 65 şi 67 din lege răspund acestor cerinţe: sunt clare, întrucât în conţinutul lor nu se regăsesc pasaje obscure sau soluţii normative contradictorii, sunt precise, fiind redactate într-un stil specific normativ dispozitiv, care prezintă norma instituită fără explicaţii sau justificări. Conceptele şi noţiunile utilizate sunt configurate în concordanţă cu dreptul pozitiv, iar stabilitatea soluţiilor normative este departe de a fi ambiguă, acestea fiind redate previzibil şi univoc, cu respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.29. În punctul de vedere formulat se precizează că legea supusă controlului de constituţionalitate cuprinde dispoziţii care detaliază şi clarifică statutul Avocatului Poporului, respectiv numirea acestuia şi stabilirea pensiei. Pensiile speciale, aşa cum a arătat şi Curtea Constituţională în deciziile sale (Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010; Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010; Decizia nr. 1.237 din 6 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 785 din 24 noiembrie 2010), sunt instituite de către legiuitor în considerarea unui anumit statut special al categoriei profesionale respective şi, de asemenea, nu se poate susţine ideea că pensia în discuţie ar crea un tratament diferenţiat pentru că, în cauză, se are în vedere tocmai natura concretă a atribuţiilor exercitate de către titularii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, şi nu reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi nici a art. 16 alin. (1) din Constituţie. Cu privire la statutul personalului instituţiei Avocatul Poporului s-a propus asimilarea personalului, ca rang, salarizare şi condiţii de pensionare, cu funcţionarii publici parlamentari, beneficiind de toate drepturile şi având toate obligaţiile acestora. Această asimilare există deja şi este recunoscută parţial de legea modificată, fiind detaliată în Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei. Necesitatea reluării dispoziţiilor şi în legea-cadru are la bază diversele interpretări în detrimentul angajaţilor, de aceea prevederea acestora în lege este necesară. De asemenea, în ceea ce priveşte dreptul la sporul privind condiţiile vătămătoare, precum şi acordarea acestuia, se arată că sunt reglementate de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, fiind citat în acest sens art. 23 din legea menţionată. 30. Pentru aceste motive, se conchide în sensul că dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului sunt constituţionale prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 61 alin. (2), art. 75 alin. (2), art. 138 alin. (5) coroborat cu art. 111 alin. (1), precum şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţia României, iar sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, propunându-se respingerea sa.31. Guvernul a transmis, cu Adresa nr. 5/6457/2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.295 din 7 decembrie 2018, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.757A/2018.32. Astfel, cât priveşte critica vizând art. 9 alin. (4) din lege, aşa cum a fost modificat, se apreciază că autorul sesizării nu critică pe fond dreptul la pensie de serviciu, ci modul de formulare a textului, nefiind clar, în viziunea sa, cui se cuvine acest drept şi care este cuantumul pensiei în urma actualizării. Potrivit punctului de vedere, eventualele interpretări diferite pot fi clarificate în practica organelor competente în domeniu, astfel încât chestiunea ridicată este strict de interpretare a legii, iar nu de constituţionalitate. Sub această rezervă se apreciază că formularea textului este suficient de clară, inclusiv prin coroborarea cu alte dispoziţii cuprinse în această lege ori prin trimitere expresă la dispoziţii din alte acte normative, în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.33. Cu referire la art. 9 alin. (6) din lege, privind rezervarea postului în cazul în care în funcţia de Avocat al Poporului este numit un consilier juridic sau o persoană din cadrul instituţiei Avocatul Poporului, se apreciază că din criticile formulate nu rezultă de ce textul constituţional contravine dispoziţiilor constituţionale şi nici în ce constă neclaritatea acestuia. În măsura în care pretinsa neclaritate este reţinută prin prisma lipsei unei completări referitoare la modul de încetare a mandatului, se arată că aceasta nu este o problemă ce ţine de constituţionalitate, fiind exclusiv de competenţa legiuitorului. Aceleaşi argumente sunt aplicabile şi în privinţa criticilor art. 57 alin. (4) din lege, dată fiind similitudinea acestora.34. În ceea ce priveşte dispoziţiile referitoare la salarizarea personalului contractual, respectiv a şoferilor, se apreciază că interpretarea textului criticat este de competenţa celui chemat să aplice acest text, fiind strict o chestiune de aplicare a legii, iar nu de constituţionalitate, cuvântul „respectiv" putând fi interpretat în sensul de „inclusiv", pentru a accentua faptul că şi şoferii sunt incluşi în ipoteza textului. 35. Cu privire la acordarea unui spor de 15% pentru condiţii vătămătoare, reglementat de art. 55² din lege, se consideră că nu contravine niciunei dispoziţii constituţionale, fiind de competenţa legiuitorului să stabilească drepturi, inclusiv salariale, pentru personalul plătit din fonduri publice. Faptul că aceste drepturi salariale nu sunt stabilite prin însăşi Legea-cadru nr. 153/2017 nu este o chestiune de constituţionalitate, ci de oportunitate, de opţiune legislativă, importantă fiind, pentru a fi în acord cu cerinţele constituţionale, respectarea nivelului de reglementare a acestor drepturi, respectiv prin act normativ primar.36. În legătură cu critica privitoare la art. 75 alin. (2) din lege se apreciază că este neîntemeiată, deoarece ocuparea posturilor în cadrul instituţiei Avocatul Poporului se face în condiţiile legii aplicabile fiecărei categorii de personal, prin ordin al conducătorului instituţiei putând fi detaliate dispoziţiile legale incidente. 37. Cu privire la critica potrivit căreia legea în discuţie încalcă prevederile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se apreciază că modul de legiferare este atribuţia exclusivă a Parlamentului, nefiind o chestiune de constituţionalitate. Indiferent de soluţia adoptată - lege nouă integratoare sau lege modificatoare - în speţă nu este afectat caracterul unitar al actului normativ sau fondul soluţiilor legislative adoptate.38. Referitor la critica vizând impactul bugetar, cheltuielile bugetare şi sursele de finanţare, se invocă punctul de vedere al Guvernului transmis Camerei Deputaţilor cu Adresa nr. 6.403 din 18 mai 2018. 39. Preşedintele Senatului nu a transmis Curţii Constituţionale punctul său de vedere.40. Avocatul Poporului a transmis, cu Adresa nr. 21.650 din 27 noiembrie 2018, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 9.926 din 27 noiembrie 2018, un punct de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate care face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.757A/2018, prin care apreciază că aceasta este neîntemeiată.41. Referitor la critica de neconstituţionalitate extrinsecă arată că susţinerile care o fundamentează sunt legate, în principal, de calculul termenelor de adoptare a proiectelor de lege sau a propunerilor legislative, astfel cum este statuat prin prevederile art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. Nefiind abilitat să formuleze o asemenea sesizare de neconstituţionalitate cu privire la Regulamentul Camerei Deputaţilor, Preşedintele României nu poate utiliza sesizarea de neconstituţionalitate cu privire la aspecte ce ţin de reglementarea termenelor statuate în acest sens prin regulament. Ca urmare, sesizarea formulată trebuie examinată prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare, apreciate ca fiind relevante în cauză şi care se bucură de prezumţia de constituţionalitate, în forma prevăzută în Regulamentul Camerei Deputaţilor la data analizării ei. Astfel fiind, cu privire la modul de calcul al termenelor privind adoptarea proiectelor de lege sau al propunerilor legislative, astfel cum sunt statuate prin prevederile art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, invocat în cauză de către Preşedintele României, ca fiind neconstituţional, se consideră că sesizarea de neconstituţionalitate este inadmisibilă, fiind invocată de către un subiect de drept în favoarea căruia legea nu reglementează un astfel de drept, în sensul arătat. 42. Cât priveşte parcursul legislativ al actului criticat se arată că în data de 5 martie 2018 (astfel cum este reţinut şi în sesizarea de neconstituţionalitate), iniţiativa legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, iar în data de 14 mai 2018 a intrat în dezbatere în plenul Camerei Deputaţilor, care a aprobat modificarea termenului de adoptare la 60 de zile pentru Camera Deputaţilor ca primă Cameră sesizată, stabilind termenul de 18 iunie 2018 ca fiind cel de adoptare a legii. Detaliindu-se în continuare acest parcurs şi invocându-se faptul că, în temeiul dispoziţiilor constituţionale, fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească, în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regulile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcătuiesc regulamentul fiecărei Camere, se conchide în sensul că „legea criticată a fost adoptată în cadrul termenului legal prevăzut de Legea fundamentală", interpretările formulate în susţinerea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă fiind neîntemeiate. 43. În privinţa motivelor de neconstituţionalitate intrinsecă invocate de Preşedintele României se apreciază că nu pot fi reţinute, sens în care sunt aduse o serie de argumente, grupate pe categorii de critici.44. Astfel, referitor la critica de neconstituţionalitate vizând pensia de serviciu a Avocatului Poporului, se arată că instituirea, stabilirea şi calcularea în condiţiile prevăzute pentru judecătorii Curţii Constituţionale reprezintă recunoaşterea la nivel legislativ a statutului constituţional specific al Avocatului Poporului. Legea criticată nu face decât să reia, într-o formulare mai clară, prevederile art. 9 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, republicată, în actuala redactare, imprimând un plus de previzibilitate modului de stabilire concretă a pensiei de serviciu a Avocatului Poporului. De asemenea se înlătură o inconsecvenţă a Legii nr. 35/1997, republicată, în forma în vigoare, în sensul că, deşi la art. 9 alin. (4) se prevede dreptul la o pensie de serviciu calculată similar cu cea a judecătorilor Curţii Constituţionale, la art. 59 alin. (3) teza întâi din legea actuală se prevede că „Funcţia de Avocat al Poporului este asimilată ca rang, salarizare şi condiţii de pensionare cu funcţia de ministru". Apărea ca necesară înlăturarea sintagmei „condiţii de pensionare", ştiut fiind că o asemenea noţiune juridică nu este reglementată în legislaţia românească pentru miniştri. Diferenţa de tratament juridic instituită în favoarea Avocatului Poporului prin stabilirea unei pensii de serviciu este pe deplin justificată, în considerarea caracteristicilor diferite care vin să contureze funcţiei de Avocat al Poporului o poziţie deosebită faţă de funcţia de ministru deţinută de un membru al Guvernului, însă similară cu cea a judecătorilor Curţii Constituţionale. Se susţine în continuare această afirmaţie prin invocarea trăsăturilor distincte determinate de incompatibilităţile de rang constituţional, de specificul legal al Avocatului Poporului, accentuându-se independenţa acestuia, precum şi de complexitatea atribuţiilor Avocatului Poporului. Potrivit punctului de vedere transmis, „rezultă în mod evident care este poziţia Avocatului Poporului raportat la celelalte autorităţi publice, subliniind faptul că principala menire a acestei instituţii este tocmai de a monitoriza autorităţile administraţiei publice - inclusiv activitatea miniştrilor şi, în anumite cazuri, chiar a Guvernului (contestarea ordonanţelor simple şi a celor de urgenţă) - şi de a prezenta rezultatul final către Parlament, precum şi de a colabora cu autoritatea judecătorească şi justiţia constituţională". În dezvoltarea şi susţinerea aceleiaşi idei se prezintă evoluţia reglementării constituţionale şi legale a Avocatului Poporului, care i-au conferit acestuia noi atribuţii, din ce în ce mai complexe, şi i-au consolidat statutul. Se conchide în sensul că „dispoziţiile atacate nu instituie nicio discriminare, ci oferă soluţii diferite pentru situaţii diferite"; „în context, statutul juridic al Avocatului Poporului poate fi comparat cu cel al magistraţilor (inclusiv al judecătorilor Curţii Constituţionale), care, în considerarea activităţii lor profesionale, beneficiază de pensie de serviciu". Se apreciază că sunt relevante în susţinerea acestor argumente şi considerentele reţinute în Decizia Curţii Constituţionale nr. 262 din 5 mai 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. 45. Se subliniază că, dintre cele cinci persoane care au ocupat/ocupă funcţia de Avocat al Poporului, patru beneficiază deja de pensie de magistrat, astfel încât prevederile noii legi vor implica, eventual, câteva corecţii financiare pentru punerea în acord a pensiilor de magistraţi cu cele de judecător la Curtea Constituţională. Finalitatea soluţiei legislative nu este crearea unei noi categorii de pensii de serviciu [reglementată de art. 9 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, republicată], ci reglementarea previzibilă a modului concret de calcul al acesteia, în acord cu statutul constituţional al Avocatului Poporului şi cu deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în materia pensiilor de serviciu (cu trimitere la Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012, Decizia nr. 684 din 15 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006, Decizia nr. 455 din 30 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 22 iunie 2006). În aceste condiţii, deosebirea de tratament în privinţa acordării pensiei astfel stabilită este justificată de poziţia diferită atribuită Avocatului Poporului pornind de la nivel constituţional şi reglementată prin lege organică. 46. În ceea ce priveşte argumentele invocate din perspectiva lipsei de previzibilitate se apreciază că acestea cuprind, în esenţă, aprecieri pur subiective şi de oportunitate referitoare la conţinutul normelor. Împrejurarea că stabilirea şi calculul pensiei persoanei ce îndeplineşte/a îndeplinit funcţia de Avocat al Poporului se realizează prin raportare la dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 47/1992 nu poate să aibă drept consecinţă instituirea unei interdicţii de a extinde sfera beneficiarilor pensiei speciale. Totodată, din interpretarea coroborată a dispoziţiei legale potrivit căreia pensia se stabileşte şi se calculează potrivit art. 71 din Legea nr. 47/1992 cu reglementarea legală care prevede că pensia de serviciu a Avocatului Poporului se actualizează în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale şi se impozitează conform legii rezultă în mod neechivoc că stabilirea pensiei şi calcularea pensiei se realizează potrivit art. 71 din Legea nr. 47/1992 - pensie de serviciu de 80% din indemnizaţia brută lunară, iar actualizarea se realizează prin raportare la indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale.47. În concluzie, se apreciază că asimilarea Avocatului Poporului cu judecătorii Curţii Constituţionale produce efecte la data pensionării/a recalculării pensiei, dar şi la momentul actualizării cuantumului pensiei, justificarea regăsindu-se în dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 35/1997 (poate fi numit Avocat al Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituţională). În realitate, normele legale criticate vin să concretizeze soluţia statuată de Curtea Constituţională în Decizia nr. 163 din 12 martie 2013, prin care s-a constatat că „dispoziţiile art. 71 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în măsura în care se aplică judecătorilor Curţii Constituţionale care au exercitat această funcţie, indiferent de data pensionării". Astfel fiind, noul text legal este în total acord cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Pe cale de consecinţă, interpretarea dată textului de lege criticat în sesizarea de neconstituţionalitate în sensul că un fost Avocat al Poporului, dacă îndeplineşte condiţiile de pensionare la un moment ulterior încheierii mandatului său, nu va beneficia direct de pensie de serviciu în înţelesul art. 71 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 47/1992, indiferent de motivul pentru care a pierdut această funcţie, apare ca fiind neconstituţională, întrucât vizează aplicarea unui tratament juridic diferenţiat unei persoane (fost Avocat al Poporului) aflate într-o situaţie juridică identică cu altă persoană (Avocat al Poporului în funcţie). În aceste condiţii, o atare interpretare este în mod evident contrară art. 16 din Constituţie şi, excedând cadrului constituţional, urmează a fi exclusă de la aplicare.48. Referitor la pensia de serviciu a adjuncţilor Avocatului Poporului, pentru considerente similare cu cele enunţate în privinţa Avocatului Poporului, se susţine că diferenţa de tratament juridic instituită de prevederile art. I pct. 15 din legea criticată, care se referă la modul de calcul al pensiei adjuncţilor Avocatului Poporului, precum şi a persoanelor care au îndeplinit această funcţie, este justificată pe baza unor criterii rezonabile şi obiective în raport cu secretarii de stat. În plus, se apreciază că argumentele invocate în obiecţia de neconstituţionalitate vizează exclusiv aspecte de oportunitate a normelor, ceea ce excedează analizei ce poate fi efectuată ca urmare a sesizării instanţei de contencios constituţional. În plus, prevederile criticate, astfel cum sunt formulate, dau expresie opţiunii legiuitorului de a stabili categoriile de beneficiari ai pensiei de serviciu şi condiţiile pe care această categorie trebuie să le îndeplinească pentru a beneficia de aceasta, fără să contravină dispoziţiilor constituţionale. Cu privire la celelalte critici de neconstituţionalitate formulate, modul de calcul concret al pensiei, precum şi aprecierea asupra îndeplinirii de către adjuncţii Avocatului Poporului a condiţiilor legale referitoare la pensia de serviciu reprezintă aspecte care ţin de interpretarea şi aplicarea legii menţionate de autorităţile publice cu atribuţii în domeniu şi de instanţele judecătoreşti. În aceste condiţii, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii prevederii de lege cu care a fost sesizată, Curtea urmează să constate că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât priveşte chestiuni de interpretare şi aplicare a unor texte de lege, ceea ce excedează controlului de constituţionalitate.49. Se mai susţine că statutul adjuncţiilor Avocatului Poporului este mai degrabă asemănător cu cel al consilierilor de conturi, cu privire la care, prin Decizia nr. 1.094 din 15 octombrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi aceştia nu fac parte din sistemul judiciar, sunt independenţi în exercitarea mandatului lor şi inamovibili pe toată durata acestuia, sunt supuşi incompatibilităţilor prevăzute de lege pentru judecători, nu pot face parte din partidele politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic, le sunt interzise exercitarea, direct sau indirect, a activităţilor de comerţ, participarea la administrarea ori conducerea unor societăţi comerciale sau civile şi nu pot fi experţi ori arbitri desemnaţi într-un arbitraj. În consecinţă, Curtea a concluzionat că statutul consilierilor de conturi este similar cu cel al judecătorilor, fapt care justifică acordarea consilierilor de conturi a unei pensii de serviciu similar judecătorilor. 50. Cu referire la statutul personalului instituţiei Avocatul Poporului se apreciază că nu pot fi reţinute criticile de neconstituţionalitate, întrucât prevederile criticate sunt suficient de clare şi de precise pentru a permite destinatarului normei juridice să înţeleagă statutul juridic al personalului instituţiei Avocatul Poporului, şi anume acela de funcţionar public parlamentar. În mod firesc, elementele privind salarizarea şoferilor, aparţinând categoriei personalului contractual, au fost prevăzute în mod distinct de elementele privind salarizarea personalului cu funcţii publice, a căror salarizare decurge din statutul de funcţionar public parlamentar. Soluţia legislativă nu vine cu elemente de noutate în privinţa statutului juridic al personalului instituţiei Avocatul Poporului, ci cu o serie de clarificări menite să imprime concizie, predictibilitate şi claritate cadrului legislativ privind statutul personalului Avocatului Poporului. Personalul cu funcţii de conducere şi de execuţie de specialitate din cadrul instituţiei Avocatul Poporului are un statut juridic special conferit de atribuţiile legale, răspunderile şi incompatibilităţile specifice, prin care contribuie nemijlocit la realizarea prerogativelor constituţionale şi legale ale Avocatului Poporului, configurate prin art. 58-60 din Constituţie şi prin Legea nr. 35/1997, republicată. Soluţia legislativă privind salarizarea funcţiilor de conducere şi de execuţie la nivelul funcţiilor similare din cadrul Parlamentului este în concordanţă şi cu statutul de instituţie naţională pentru promovarea şi protecţia drepturilor omului, în sensul stabilit prin Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) nr. 48/134 din 20 decembrie 1993, prin care au fost adoptate Principiile de la Paris, stabilit prin prevederile art. 1 alin. (11) din Legea nr. 35/1997, republicată, astfel cum au fost acestea modificate recent prin Legea nr. 9/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 8 ianuarie 2018. Printre criteriile de acreditare se regăseşte şi acela al salarizării personalului instituţiei pentru protecţia şi promovarea drepturilor omului.51. În ceea ce priveşte şoferii, din economia Legii-cadru nr. 153/2017, se observă că funcţia de şofer este considerată funcţie de execuţie, astfel încât în ceea ce priveşte salarizarea acestei categorii de personal contractual au incidenţă prevederile art. 29 şi art. 30 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatul Poporului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 27 octombrie 2011, care prevăd că „Personalul cu funcţii (...) de execuţie beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru funcţiile similare din aparatul Parlamentului", respectiv „Salarizarea personalului cu funcţii (...) de execuţie se face la nivelul prevăzut de lege pentru funcţiile similare din aparatul Parlamentului".52. Cu referire la critica privind modalitatea de stabilire (prin ordin) a condiţiilor pentru ocuparea funcţiilor din aparatul instituţiei Avocatul Poporului se arată că aceasta este nefondată, întrucât actul administrativ, respectiv ordinul la care face referire autorul obiecţiei, este dat în temeiul şi în aplicarea actelor normative ce constituie sediul reglementării în materie. Cât priveşte pretinsa lipsă de claritate şi precizie a normelor supuse controlului de constituţionalitate se observă că prevederile art. 57 alin. (2) din actul criticat nu pot fi disociate de dispoziţiile art. 55² din acelaşi act, care reprezintă norme de trimitere, urmând a fi interpretate şi aplicate prin coroborare cu normele legale care reglementează statutul personalului cu funcţii de conducere şi de execuţie din cadrul instituţiei Avocatul Poporului.53. Cât priveşte acordarea sporului de 15% pentru condiţii de muncă vătămătoare personalului Mecanismului naţional de prevenire şi personalului instituţiei care efectuează vizite sau anchete în spaţii unde există factori ce pot afecta sănătatea şi integritatea fizică şi psihică se apreciază că elementele invocate de autorul sesizării de neconstituţionalitate nu pot face obiectul unui veritabil control de constituţionalitate, întrucât acestea aduc în prim-plan oportunitatea reglementării criticate, precum şi modul de interpretare şi aplicare a acesteia. Detaliindu-se atribuţiile şi activitatea specifică a categoriei profesionale vizate prin normele criticate, se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 667 din 9 noiembrie 2016, prin care Curtea a statuat că legiuitorul este în drept să instituie anumite sporuri la indemnizaţiile şi salariile de bază, premii periodice şi alte stimulente, pe care le poate diferenţia în funcţie de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula. Referitor la cuantumul sporurilor rezultat ca urmare a stabilirii sporului pentru condiţii de muncă vătămătoare se menţionează că sporul în discuţie se aplică în mod corespunzător timpului efectiv lucrat la locurile de muncă respective.54. Cu referire la critica de neconstituţionalitate privind obligativitatea rezervării postului unui consilier juridic sau unei persoane din cadrul instituţiei Avocatul Poporului în ipoteza numirii sale în funcţia de Avocat al Poporului se arată că argumentele invocate se referă la o altă soluţie legislativă care a existat, într-adevăr, într-un proiect de lege anterior, însă a fost înlăturată de către Parlament în procesul de reexaminare a legii iniţiat la solicitarea Preşedintelui României, astfel încât, în prezent, această critică a rămas fără obiect. Textul vizat reprezintă o măsură de protecţie instituită în favoarea persoanelor numite în funcţia de Avocat al Poporului sau de adjunct al Avocatului Poporului, determinată de caracterul temporar al acestei funcţii de demnitate, care atrage suspendarea contractelor de muncă sau, după caz, a raporturilor de muncă/serviciu şi, implicit, rezervarea posturilor ocupate anterior numirii ca Avocat al Poporului sau adjunct al Avocatului Poporului, pe perioada în care persoanele vizate îşi desfăşoară activitatea în această calitate.55. În ceea ce priveşte aspectele privind cheltuielile bugetare generate de aplicarea Legii nr. 35/1997, cu modificările adoptate de Parlament, se evidenţiază faptul că, în derularea procedurii legislative, s-a solicitat şi s-a transmis avizul favorabil al Comisiei pentru buget, finanţe, activitate bancară şi piaţa de capital din Senat (nr. XXII/413 din 26.06.2018), care a analizat implicaţiile financiare sub toate aspectele, inclusiv din perspectiva noilor atribuţii suplimentare, însoţite de creşterea numărului de personal. Constituţia vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008). Aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993). De altfel, fiind vorba de drepturi viitoare, cheltuiala nu apasă asupra bugetului aflat în curs de execuţie (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, paragraful 57).56. Faţă de cele expuse, se apreciază că există suficiente argumente pentru respingerea sesizării de neconstituţionalitate formulate de Preşedintele României. 57. Avocatul Poporului a mai transmis, cu Adresa nr. 708 din 16 ianuarie 2019, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 327 din 16 ianuarie 2019, o scrisoare în care face referire la „Compendiul de opinii ale Comisiei de la Veneţia referitoare la instituţiile Ombudsman", realizat de Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept, la data de 5 februarie 2016. Totodată, face referire şi la argumentele expuse în punctul de vedere elaborat şi ataşat, „cu privire la constituţionalitatea legii şi la netemeinicia susţinerilor din obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României".58. La termenul de judecată stabilit pentru data de 12 decembrie 2018, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 23 ianuarie 2019, iar apoi pentru data de 30 ianuarie 2019, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 59. Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 60. Astfel, autorul sesizării este Preşedintele României, titular al dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, în conformitate cu prevederile art. 146 lit. a) din Constituţie. Obiectul sesizării îl constituie o lege adoptată de Parlament, dar nepromulgată, încadrându-se deci în dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie. Cât priveşte termenul de sesizare a Curţii Constituţionale se constată că, în calitate de Cameră decizională, Senatul a adoptat legea pe data de 15 octombrie 2018, iar la data de 22 octombrie 2018 aceasta a fost depusă la secretarul general al Senatului în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale. La data de 24 octombrie 2018, legea adoptată a fost înaintată, pentru promulgare, Preşedintelui României, care, la data de 12 noiembrie 2018, a sesizat Curtea Constituţională în vederea exercitării controlului de constituţionalitate a priori, deci în interiorul termenului de 20 de zile prevăzut în art. 77 alin. (1) din Constituţie.61. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, în ansamblul său, criticată atât sub aspectul procedurii de adoptare, aşadar al constituţionalităţii extrinseci, cât şi al încălcării, prin unele dintre prevederile pe care le cuprinde, precum şi în ansamblul său, a normelor constituţionale, aşadar sub aspectul constituţionalităţii intrinseci. 62. Prevederile constituţionale invocate sunt, cât priveşte criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, cele ale art. 75 alin. (2), care consacră procedura adoptării tacite a legilor în prima Camera sesizată, coroborate cu ale art. 61 alin. (2), potrivit cărora Parlamentul este alcătuit din Camera Deputaţilor şi Senat, precum şi cu ale art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt raportate la prevederile art. 1 alin. (5), care consacră principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 alin. (1), care consacră principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi ale art. 138 alin. (5) potrivit cărora nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare, coroborat cu art. 111 alin. (1), care stabileşte caracterul obligatoriu al solicitării informării Parlamentului de către Guvern atunci când iniţiativa legislativă implică modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat.63. Analizând, mai întâi, criticile de neconstituţionalitate extrinsecă formulate, Curtea constată că întregul raţionament juridic care stă la baza acestora porneşte de la premisa potrivit căreia termenul stabilit de art. 75 alin. (2) din Constituţie se calculează pe zile calendaristice, incluzându-se în termen şi ziua în care el începe să curgă şi ziua când se împlineşte, sens în care se invocă şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la modul de calcul al termenelor în dreptul public. Astfel, Curtea a statuat că „termenele care privesc desfăşurarea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere" (Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999, sau Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010). 64. În cauza de faţă, Curtea constată însă că regulamentul parlamentar aplicabil prevede în mod expres un alt mod de calcul, prin excepţie de la regula comună existentă în dreptul public. Astfel, potrivit art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, „(1) În temeiul art. 75 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, republicată, Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, se pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative în termen de 45 de zile de la data prezentării la Biroul permanent. Fac excepţie codurile şi legile de complexitate deosebită, asupra cărora se pronunţă în termen de 60 de zile de la data prezentării la Biroul permanent şi ordonanţele de urgenţă, pentru care termenul este de 30 de zile de la data depunerii acestora la Camera Deputaţilor.(1¹) În cazul propunerilor legislative care sunt depuse la Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, termenele aferente procesului legislativ curg de la data înregistrării la Biroul permanent însoţite de avizele solicitate şi se socotesc luând în calcul 4 zile pe săptămână, cu excepţia sărbătorilor legale.
(2) La data expirării termenelor prevăzute la alin. (1) proiectele de legi sau propunerile legislative se consideră adoptate de Camera Deputaţilor şi se trimit Senatului sub semnătura preşedintelui Camerei Deputaţilor.
(3) Amendamentele, avizele şi, eventual, raportul care nu a fost dezbătut în plen se vor transmite Senatului ca material documentar."65. Urmărind procesul legislativ corespunzător dezbaterii şi adoptării legii criticate în prezenta cauză, Curtea constată că, în data de 1 februarie 2018, propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor şi s-a înregistrat la Camera Deputaţilor pentru dezbatere. Pentru data de 26 februarie 2018 a fost solicitat punctul de vedere de la Guvern şi de la Consiliul Legislativ, iar pentru data de 15 februarie 2018 de la Consiliul Economic şi Social. Ulterior, aceste instituţii şi-au exprimat punctele de vedere cu privire la lege. În data de 5 martie 2018 (astfel cum este reţinut şi în sesizarea de neconstituţionalitate), propunerea legislativă a fost prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, iar în data de 14 mai 2018 a intrat în dezbatere în plenul Camerei Deputaţilor, care a aprobat modificarea termenului de adoptare la 60 de zile pentru Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, stabilind termenul de 18 iunie 2018 ca fiind cel de adoptare a legii. Data de 5 martie 2018 corespunde aşadar momentului de la care începe să se calculeze termenul de 45/60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie, în conformitate cu art. 113 alin. (1¹) din Regulamentul Camerei Deputaţilor. De asemenea, data de 18 iunie corespunde împlinirii termenului de 60 de zile, aplicând modul de calcul stabilit de acelaşi text regulamentar. Se observă faptul că termenul iniţial de 45 de zile, avut în vedere pentru Camera Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată, se împlinea în data de 21 mai 2018, însă plenul Camerei a aprobat, în data de 14 mai 2018, modificarea termenului de adoptare la 60 de zile, având în vedere că legea supusă dezbaterii este o lege organică, de o complexitate deosebită, fapt care a determinat ca termenul final de adoptare să fie prelungit până în data de 18 iunie 2018. În data de 12 iunie 2018, proiectul de lege a primit raport favorabil de la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, care a menţionat faptul că proiectul de lege face parte din categoria legilor organice, acesta fiind înscris pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor în aceeaşi zi. A doua zi, în data de 13 iunie 2018, propunerea legislativă a intrat în dezbatere în plenul Camerei Deputaţilor, unde a fost adoptată, fiind înaintată în aceeaşi zi la Senat, aşadar în termenul calculat potrivit art. 113 din Regulamentul Camerei Deputaţilor. În concluzie, prima Cameră competentă - Camera Deputaţilor - a adoptat legea criticată în termenul constituţional de 60 de zile prevăzut de art. 75 alin. (2) din Constituţie şi cu respectarea prevederilor regulamentare proprii, aplicabile pentru determinarea modului de calcul al acestui termen. 66. Prin urmare, în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocată ca temei al sesizării, calculul termenului constituţional s-a realizat potrivit normelor regulamentare în vigoare mai sus citate, iar nu potrivit regulii care s-ar aplica în absenţa unei astfel de reglementări exprese. Astfel fiind, nu pot fi reţinute criticile referitoare la încălcarea art. 75 alin. (2) raportat la art. 61 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie. 67. În privinţa criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă se constată că acestea vizează atât legea în ansamblul său, cât şi, în mod distinct, unele prevederi ale legii, astfel încât şi analiza Curţii este punctuală, cu raportare la criticile astfel cum au fost formulate de autorul sesizării. Susţinerile privind încălcarea, prin dispoziţiile art. I pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (4)], art. I pct. 9 [cu referire la art. 9 alin. (4¹)] şi art. I pct. 15 [cu referire la art. 11 alin. (12)-(13)], a prevederilor art. 1 alin. (5) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie 68. Curtea constată că dispoziţiile criticate au următorul cuprins: – Art. I pct. 8: „La articolul 9, alineatul (4) se modifică şi va avea următorul cuprins:
(4) Avocatul Poporului, precum şi persoanele care au exercitat funcţia de Avocat al Poporului, la data pensionării sau recalculării pensiei anterior acordate, beneficiază de pensie stabilită şi calculată conform art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Pensia de serviciu astfel stabilită poate fi cumulată cu indemnizaţia pentru mandatul în curs de exercitare.»";

– Art. I pct. 9: „La articolul 9, după alineatul (4) se introduce un nou alineat, alineatul (4¹), cu următorul cuprins: (4¹) Pensia de serviciu a Avocatului Poporului se actualizează în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale şi se impozitează potrivit legii.»";

– Art. I pct. 15: „La articolul 11, după alineatul (10) se introduc trei noi alineate, alineatele (11)-(14), cu următorul cuprins: (...)(12) Adjuncţii Avocatului Poporului, precum şi persoanele care au îndeplinit funcţia de Avocat al Poporului beneficiază, la împlinirea vârstei standard de pensionare, de pensie de serviciu în cuantum de 80% din indemnizaţia brută avută în ultima lună de activitate. Pensia de serviciu astfel stabilită poate fi cumulată cu indemnizaţia pentru mandatul în curs de exercitare.
(13) Pensia de serviciu poate fi acordată adjuncţilor Avocatului Poporului anticipat, cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, în acest caz cuantumul pensiei fiind micşorat cu 1% din baza de calcul prevăzută în acest alineat, pentru fiecare an care lipseşte până la împlinirea vârstei standard de pensionare. (...) 69. Criticile autorului sesizării nu vizează, în sine, instituirea pensiei de serviciu pentru Avocatul Poporului şi, respectiv, pentru adjuncţii Avocatului Poporului. Ceea ce se susţine, în esenţă, este faptul că acordarea de pensii speciale pentru Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia constituie un privilegiu nejustificat în raport cu alţi demnitari asimilaţi ca rang, respectiv miniştri şi secretari de stat, iar acest privilegiu este interzis de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Se mai susţine că textele citate nu sunt clare, încălcând astfel prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 70. Examinarea criticii vizând încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie presupune analiza statutului Avocatului Poporului şi, respectiv, al adjuncţilor acestuia, pentru a stabili dacă este diferit de cel al miniştrilor şi, respectiv, al secretarilor de stat (asimilaţi ca rang), pentru a susţine un tratament diferit în privinţa acordării pensiei, sau, fiind un statut identic, acordarea unei asemenea pensii în cauză constituie un privilegiu prohibit de normele constituţionale de referinţă. 71. Curtea constată în acest sens că statutul Avocatului Poporului este consacrat la nivel constituţional, fiind reglementat în capitolul IV - Avocatul Poporului, cuprins în titlul II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale. Introdus în sistemul juridic român prin Constituţia din 1991, Avocatul Poporului este reglementat în prezent de dispoziţiile art. 58-60 din Constituţie, care stabilesc numirea şi rolul, exercitarea atribuţiilor şi raportul în faţa Parlamentului. Textele constituţionale menţionate se referă, deopotrivă, la Avocatul Poporului şi adjuncţii acestuia. De asemenea, textele constituţionale utilizează două exprimări - instituţia Avocatul Poporului (referindu-se la autoritatea publică) şi Avocat Poporului (referindu-se la conducătorul instituţiei). Legiuitorul constituant a reglementat instituţia Avocatul Poporului distinct şi în afara celor trei puteri - legislativă, executivă şi judecătorească, cu menirea de a sprijini realizarea echilibrului puterilor în stat, în beneficiul persoanelor fizice, al drepturilor acestora pe care Avocatul Poporului este chemat să le apere. 72. În considerarea importanţei instituţiei Avocatul Poporului într-un stat de drept, corelativ cu dezvoltarea instrumentelor de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, revizuirea Constituţiei, în anul 2003, a adus o serie de modificări şi completări faţă de redactarea iniţială a textelor constituţionale de referinţă, de natură a consolida instituţia Avocatul Poporului, dar şi de a recunoaşte o evoluţie a acesteia. Astfel, a fost stabilit un mandat mai lung al Avocatului Poporului (de la 4 la 5 ani), s-a lărgit sfera persoanelor protejate prin activitatea sa (stabilindu-se că Avocatul Poporului apără drepturile şi libertăţile persoanelor fizice, iar nu doar pe cele ale cetăţenilor, cum prevedea reglementarea iniţială), i-au fost oferite noi instrumente juridice pentru realizarea rolului său constituţional (posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgare, precum şi posibilitatea de a sesiza direct Curtea Constituţională cu privire la excepţii de neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor). Funcţia de adjunct al Avocatului Poporului a dobândit consacrare constituţională. 73. În mod corespunzător, dispoziţiile constituţionale au fost dezvoltate prin Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionare instituţiei Avocatul Poporului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 27 februarie 2018, care a cunoscut o seamă de modificări succesive, menite să consolideze, dar şi să dezvolte instituţia Avocatul Poporului, cu consecinţe în planul sporirii atribuţiilor Avocatului Poporului. Cele mai recente modificări sub acest aspect dau expresie unor angajamente asumate la nivel internaţional. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 48/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 30 iunie 2014, s-a reglementat în cadrul Avocatului Poporului Domeniul privind prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante în locurile de detenţie, în vederea îndeplinirii atribuţiilor specifice de Mecanism naţional de prevenire a torturii în locurile de detenţie, în sensul Protocolului opţional, adoptat la New York la 18 decembrie 2002, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, ratificat prin Legea nr. 109/2009. În preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 48/2014 se precizează că această măsură s-a impus întrucât, prin Legea nr. 109/2009, România a ratificat Protocolul opţional din 18 decembrie 2002 la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, asumându-şi astfel obligaţia de a înfiinţa, la nivel naţional, mecanismul menţionat. Din anul 2018, Avocatul Poporului asigură apărarea, protecţia şi promovarea drepturilor copilului prin mijloace specifice prin domeniul privind apărarea, protecţia şi promovarea drepturilor copilului, potrivit Legii nr. 9/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 17 din 8 ianuarie 2018. Potrivit expunerii de motive la legea menţionată, se asigură astfel „concordanţa cu recomandarea de ţară făcută României de Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului de la Geneva". Se constată, aşadar, o creştere a numărului şi complexităţii atribuţiilor Avocatului Poporului, în corelaţie cu creşterea standardelor de protecţie a drepturilor fundamentale şi multiplicarea mecanismelor de garantare a acestora la nivel internaţional şi naţional. 74. Analizând în continuare elementele care particularizează statutul Avocatului Poporului şi adjuncţilor săi, Curtea constată că regimul incompatibilităţilor pentru aceste funcţii este identic cu cel reglementat de legiuitorul constituant pentru judecătorii Curţii Constituţionale şi, respectiv, pentru judecători. Art. 58 alin. (2) din Constituţie stabileşte în acest sens că „Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior". În acelaşi sens, art. 125 alin. (3) din Constituţie prevede că „Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior," iar art. 144 din Constituţie stabileşte că „funcţia de judecător al Curţii Constituţionale este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul juridic superior". De altfel, într-o simetrie dată şi de aceste norme, Legea nr. 35/1997 prevede în art. 6 alin. (2) că „poate fi numit Avocat al Poporului orice cetăţean român care îndeplineşte condiţiile de numire prevăzute pentru judecători la Curtea Constituţională". 75. Reglementarea acestui regim strict al incompatibilităţilor constituie o garanţie a independenţei Avocatului Poporului, al cărui rol nu se poate realiza în mod eficient fără o independenţă reală şi fără a i se pune la îndemână instrumente instituţionale corespunzătoare pentru realizarea atribuţiilor. Într-o serie de avize, Comisia de la Veneţia subliniază importanţa garanţiilor constituţionale în acest sens, reţinând că „în vederea protejării independenţei ombudsman-ului de fluctuaţiile politice, este preferabil să fie garantate existenţa şi principiile de bază ale activităţii sale în Constituţie" [CDL-AD (2004)041, paragraful 9]. De asemenea, Comisia de la Veneţia reţine că „modelul cel mai larg urmat pentru instituţia ombudsman-ului sau apărătorului drepturilor fundamentale poate fi descris pe scurt ca fiind acela al unui oficial independent având ca rol principal de a acţiona ca intermediar între popor/persoană şi stat, precum şi administraţia locală, fiind în măsură în această funcţie să monitorizeze activitatea administraţiei prin posibilităţile de anchetă şi acces la informaţii, şi de a adresa administraţiei recomandări bazate pe lege şi echitate în sens larg, pentru a contracara şi remedia încălcările de drepturi fundamentale şi cazurile de administrare defectuoasă" [CDL-AD(2007)020, paragrafele 7, 9, 10 şi 12, CDL-AD(2015)017, paragraful 22]. 76. Referitor la raporturile cu celelalte autorităţi publice şi poziţia de independenţă a Avocatului Poporului, Constituţia stabileşte în mod expres, în art. 59 alin. (2), obligaţia autorităţilor publice de a asigura Avocatului Poporului „sprijinul necesar în exercitarea atribuţiilor sale". Potrivit art. 2 alin. (4) din Legea nr. 35/1997, „Avocatul Poporului nu poate fi supus niciunui mandat imperativ sau reprezentativ. Nimeni nu îl poate obliga pe Avocatul Poporului să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale". Referitor la adjuncţii Avocatului Poporului, aceştia „îndeplinesc atribuţiile ce le revin potrivit domeniului de specializare, cât şi orice alte atribuţii care le sunt încredinţate de Avocatul Poporului" [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 35/1997]. De asemenea, „adjuncţii Avocatului Poporului îndeplinesc, în ordinea stabilită de Avocatul Poporului, atribuţiile acestuia în caz de imposibilitate temporară a exercitării funcţiei". Implicit, acestora le sunt aplicabile în mod corespunzător aceleaşi garanţii. 77. În ceea ce îi priveşte pe miniştri, al căror statut este invocat de autorul sesizării pentru a susţine concluzia vizând privilegiul acordat Avocatului Poporului, Curtea constată că aceştia sunt menţionaţi în cadrul structurii Guvernului [art. 102 alin. (2)], iar, cu excepţia ministrului justiţiei [menţionat expres şi cu atribuţii specifice în art. 132 alin. (1) - Statutul procurorilor şi, respectiv, art. 133 alin. (2) lit. c) - Rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii], nu au o reglementare constituţională distinctă. În ceea ce priveşte funcţia de secretar de stat, aceasta nu este reglementată în Constituţie, ci numai în lege (a se vedea Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001, cu modificările şi completările ulterioare). 78. De asemenea, potrivit art. 105 alin. (1) din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului „este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial", iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică". 79. Se observă, aşadar, un regim mult mai strict al incompatibilităţilor în privinţa Avocatului Poporului şi a adjuncţilor săi, în raport cu miniştrii şi secretarii de stat. Cât priveşte rolul constituţional şi legal, precum şi raporturile cu celelalte autorităţi publice, în cazul Avocatului Poporului acestea vizează, în esenţă, monitorizarea autorităţilor administraţiei publice - inclusiv a activităţii miniştrilor şi, în anumite cazuri, chiar a Guvernului (contestarea ordonanţelor simple şi a celor de urgenţă) - şi prezentarea rezultatului final către Parlament, precum şi colaborarea cu autoritatea judecătorească şi justiţia constituţională. Cât priveşte raporturile miniştrilor şi, după caz, ale secretarilor de stat cu celelalte autorităţi publice, acestea sunt circumscrise rolului şi poziţiei Guvernului în rândul autorităţilor publice, precum şi răspunderii solidare pe care o reglementează Constituţia în art. 109 alin. (1) pentru membrii Guvernului atunci când este vorba despre activitatea Guvernului şi actele sale. 80. În concluzie, elementele analizate, şi anume reglementarea constituţională, rolul, regimul incompatibilităţilor, raporturile cu autorităţile publice, aşadar statutul constituţional şi legal al Avocatului Poporului şi adjuncţilor acestora, configurează un regim juridic diferit faţă de cel pe care Constituţia şi, după caz, legea îl stabileşte pentru funcţiile de ministru şi secretar de stat, indiferent de asimilările de rang. De altfel, asemenea şi altor legislaţii, aceste asimilări de rang au rolul de a stabili o anumită poziţie a Avocatului Poporului, de natură a-i releva importanţa în rândul autorităţilor statului, iar nu identitate de regim juridic sub aspectul atribuţiilor, salariului/pensiei. 81. În documentul de sinteză intitulat „Compilation of Venice Commission Opinions concerning the Ombudsman Institution" [CDL-PI (2016)001], care reuneşte studii şi opinii exprimate de-a lungul timpului de Comisia de la Veneţia în această materie, se reţine că „nu există standarde europene vizând statutul ombudsmanului. Într-adevăr, există o varietate de modalităţi de stabilire a unui asemenea statut în Europa." [CDL-AD(204)006, paragrafele 9, 10, 16]. Potrivit Comisiei de la Veneţia, în unele state, statutul, rangul şi salarizarea ombudsmanului sunt reglementate cu referire la judecători, de exemplu în Malta, unde acesta este remunerat la nivelul de judecător de instanţe superioare, în Norvegia, unde este remunerat cu 20% mai mult decât un judecător de Curte Supremă, în Suedia, unde rangul Ombudsmanului parlamentar este acelaşi cu cel de judecător de Curte Supremă sau de Curte Supremă Administrativă, iar remuneraţia este cu 20% mai mare. În alte state, statutul, salarizarea şi rangul sunt stabilite cu referire la alte instituţii sau funcţii similare. De exemplu, în Croaţia, rangul şi salarizarea sunt echivalente cu cele celor ale unui preşedinte de organism de lucru parlamentar, judecător la Curtea Constituţională, ministru şi preşedinte al instituţiei echivalente Curţii de Conturi. Această din urmă asimilare există şi în Republica Cehă. În Olanda, remuneraţia este la nivelul celei de vicepreşedinte al Consiliului de Stat şi a preşedintelui Camerei de Audit. În Macedonia rangul Ombudsmanului este la acelaşi nivel cu cel de ministru, preşedinte de Curte Supremă, procuror public, judecător la Curtea Constituţională şi guvernator al Băncii Naţionale. [CDL-AD(2002) 008, paragrafele 6, 7] Ceea ce Comisia de la Veneţia subliniază este faptul că, indiferent de instituţia cu a cărui rang se realizează asimilarea - judecători sau demnitari -, este întotdeauna reglementat un rang corespunzător, care se reflectă şi în nivelul salarizării: „rangul înalt este unul dintre factorii esenţiali care garantează independenţa Avocatului Poporului de interferenţele politice şi fac posibil ca instituţia să funcţioneze efectiv şi eficient". Cât priveşte beneficiile materiale, „problema stabilirii remuneraţiei ombudsmanului nu este doar o problemă de respect public, ci, de asemenea, de independenţă a instituţiei" [CDL-AD (2004)006, paragrafele 9, 10, 16]. 82. În aceste condiţii, deosebirea de tratament în privinţa acordării pensiei de serviciu faţă de miniştri şi secretari de stat îşi găseşte explicaţia în poziţia diferită atribuită Avocatului Poporului şi adjuncţilor acestuia, pornind de la nivel constituţional şi reglementată prin lege organică. Câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, nu se poate afirma că normele criticate creează discriminări. Principiul egalităţii în drepturi nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994), condiţie care este îndeplinită în prezenta cauză. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că nu este întemeiată critica textelor de lege analizate în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. 83. Curtea constată însă că este întemeiată critica aceloraşi texte în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, din perspectiva lipsei de claritate, pentru considerentele expuse în cele ce urmează. 84. Astfel, potrivit art. I pct. 7 [cu referire la art. 9 alin. (3²)], din lege, „funcţia de Avocat al Poporului este asimilată ca rang cu funcţia de ministru, beneficiind în mod corespunzător de toate drepturile acestuia, precum şi de cele prevăzute de prezenta lege"; „salarizarea Avocatului Poporului se face conform anexei IX: Funcţii de demnitate publică lit. B - Funcţii de demnitate publică numite - Coeficienţi corespunzători indemnizaţiilor persoanelor din cadrul organelor autorităţii publice numite în funcţii potrivit legii din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, iar pensionarea se face potrivit alin. (4)". Alin. (4) al art. 9 din lege, criticat de autorul sesizării, trimite, cât priveşte stabilirea şi calcularea pensiei, la dispoziţiile art. 71 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd în acest sens următoarele: „(1) Judecătorii Curţii Constituţionale cu o vechime în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior de cel puţin 25 de ani, indiferent de vârstă şi de data pensionării, beneficiază, la cerere, de pensie de serviciu egală cu 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile avute. Pentru fiecare an care depăşeşte vechimea menţionată, la cuantumul pensiei se adaugă câte 1% din baza de calcul, fără a o putea depăşi. Pensia astfel stabilită se actualizează în raport cu indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile aferente ale judecătorilor Curţii Constituţionale. Pensia de serviciu se recalculează, la cerere, prin adăugarea vechimii dobândite în funcţia de judecător după data stabilirii acesteia." 85. Chiar dacă norma de trimitere cuprinsă în alin. (4) al art. 9 din legea criticată pare a fi introdusă pentru a clarifica regimul juridic al pensiei Avocatului Poporului/persoanelor care au exercitat funcţia de Avocat al Poporului, referirea făcută la modul de stabilire, iar nu numai la modul de calcul al pensiei este de natură să determine confuzie în privinţa intenţiei legiuitorului şi deci în privinţa interpretării normei. Aceasta, cu atât mai mult cu cât alin. (4¹) al art. 9, introdus prin legea criticată, stabileşte că actualizarea pensiei Avocatului Poporului se face în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale. Ar rezulta astfel că, deşi salarizarea Avocatului Poporului este reglementată distinct de cea a judecătorilor Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului primeşte o pensie stabilită şi actualizată în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale. Or, de principiu, stabilirea şi actualizarea pensiei pentru o funcţie se fac în raport cu indemnizaţia reglementată de legiuitor pentru aceeaşi funcţie, iar nu cu raportare la alte indemnizaţii, corespunzătoare altor categorii de funcţii sau personal. 86. Avocatul Poporului apare astfel ca având rang de ministru, salarizare reglementată distinct în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în anexa privind Funcţii de demnitate publică, pensie stabilită şi calculată potrivit dispoziţiilor legale aplicabile judecătorilor Curţii Constituţionale şi actualizată în raport cu indemnizaţia judecătorilor Curţii Constituţionale. Textele sunt neclare atât în ceea ce priveşte cuantumul pensiei rezultate, determinat de modul de stabilire şi actualizare a acesteia, cât şi în privinţa întregului regim juridic al pensionării şi drepturilor de care beneficiază Avocatul Poporului, precum şi persoanele care au exercitat funcţia de Avocat al Poporului. Deopotrivă art. I pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (4)] şi art. I pct. 15 [cu referire la art. 11 alin. (12)-(13)] din lege cuprind prevederi neclare în privinţa condiţiilor de acordare a pensiei de serviciu. Astfel, nu rezultă dacă aceasta se cuvine tuturor persoanelor care au deţinut funcţia de Avocat al Poporului/adjunct al Avocatului Poporului, indiferent de durata mandatului şi indiferent de modalitatea în care acesta a încetat, cum ar fi, de exemplu, situaţia la care face referire autorul sesizării, respectiv revocarea din funcţie de către Parlament ca urmare a încălcării Constituţiei şi a legilor. De asemenea, legea criticată stabileşte, prin introducerea la art. 11 din Legea nr. 35/1997 a alin. (13), posibilitatea acordării adjuncţilor Avocatului Poporului a unei pensii anticipate, cu cel puţin 5 ani înainte de împlinirea vârstei standard de pensionare, fără a preciza dacă acordarea acestui tip de pensie este posibilă şi în situaţia încetării deţinerii acestor funcţii, în condiţiile legii, ca urmare a revocării din funcţie. 87. Cu privire la regimul juridic al pensiilor de serviciu, Curtea Constituţională a reţinut, de principiu, că acestea se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi au obligaţia să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Tot astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul are libertatea să stabilească drepturile de asigurări sociale cuvenite, condiţiile şi criteriile de acordare a acestora, modul de calcul şi cuantumul lor valoric, în raport cu posibilităţile create prin resursele financiare disponibile, şi să le modifice în concordanţă cu schimbările ce se produc în resursele economico-financiare ale statului. Astfel, este la aprecierea legiuitorului reglementarea condiţiilor şi criteriilor necesare a fi îndeplinite pentru a beneficia de o categorie de pensie sau alta, cu condiţia de a nu încălca exigenţele constituţionale şi de a respecta o condiţie de rezonabilitate în stabilirea condiţiilor de pensionare (a se vedea Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 680 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 9 august 2012). 88. Aceste exigenţe şi condiţia de rezonabilitate trebuie deopotrivă respectate şi în privinţa stabilirii pensiei de serviciu a Avocatului Poporului şi, respectiv, a adjuncţilor Avocatului Poporului. Chiar dacă intenţia legiuitorului pare a fi să acorde cât mai multe drepturi Avocatului Poporului, în considerarea importanţei incontestabile pe care această instituţie trebuie să o aibă într-un stat de drept, rezultatul obţinut prin normele criticate este acela al unui regim juridic confuz, contrar exigenţelor de claritate şi precizie care trebuie să caracterizeze dispoziţiile legale. Cât priveşte adjuncţii Avocatului Poporului, chiar dacă este clară modalitatea de stabilire şi calcul al pensiei de serviciu, nu sunt clar precizate condiţiile de acordare a pensiei, în sensul mai sus arătat. Ca urmare, dispoziţiile art. I pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (4)], art. I pct. 9 [cu referire la art. 9 alin. (4¹)] şi art. I pct. 15 [cu referire la art. 11 alin. (12)-(13)] din legea criticată sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie sub aspectul lipsei de claritate şi precizie care trebuie să caracterizeze legea, în sensul principiului constituţional de referinţă. 89. Concluzionând în privinţa criticilor formulate cu privire la textele de lege mai sus menţionate, Curtea reţine că atâta vreme cât nu există nici standarde naţionale sau internaţionale obligatorii cu privire la reglementarea unui anume statut, inclusiv sub aspectul salarizării şi pensiei Avocatului Poporului (implicit cazul adjuncţilor, care în legislaţia naţională au consacrare constituţională, aceleaşi incompatibilităţi şi atribuţii specifice din aria de competenţă a Avocatului Poporului, fiind specializaţi pe domenii de activitate), este la latitudinea legiuitorului să reglementeze aceste elemente, cu respectarea Constituţiei, inclusiv a unei inerente rezonabilităţi şi proporţionalităţi în configurarea lor. Amintind importanţa instituţiei Avocatului Poporului, mai sus argumentată, Curtea reţine că regimul juridic stabilit pentru această instituţie, inclusiv în privinţa rangului, salariului şi pensiei Avocatului Poporului şi adjuncţilor acestuia, trebuie să reflecte această importanţă, de o manieră clară şi coerentă. Pentru claritatea reglementării este recomandabilă stabilirea unui regim juridic distinct, unitar în privinţa drepturilor, respectiv pensiei Avocatului Poporului şi adjuncţilor acestuia, care să ţină seama de rolul şi particularităţile instituţiei, iar nu bazat pe asimilarea cu diverse funcţii/demnităţi publice. Acest statut trebuie să asigure independenţa Avocatului Poporului de interferenţele politice şi să îi asigure o funcţionare eficientă şi efectivă în slujba drepturilor şi libertăţilor fundamentale în realizarea rolului său constituţional şi a înseşi raţiunii instituţiei, subliniată şi în avizele pe care Comisia de la Veneţia le-a adoptat de-a lungul timpului legat de acest subiect. Susţinerile privind încălcarea, prin dispoziţiile art. I pct. 10 [cu referire la art. 9 alin. (6)], a prevederilor art. 16 alin. (1) şi art. 1 alin. (5) din Constituţie 90. Curtea constată că textul de lege criticat are următorul cuprins: – Art. I pct. 10: „La articolul 9, după alineatul (5) se introduce un nou alineat, alineatul (6), cu următorul cuprins:
(6) Dacă în funcţia de Avocat al Poporului este numit un consilier juridic sau o persoană din cadrul instituţiei Avocatului Poporului, rezervarea postului acestuia/acesteia este obligatorie. 91. Se susţine că soluţia legislativă, potrivit căreia dacă în funcţia de Avocat al Poporului este numit un consilier juridic sau o persoană din cadrul instituţiei Avocatul Poporului, rezervarea postului acestuia/acesteia este obligatorie, instituie un privilegiu pentru foştii adjuncţi ai Avocatului Poporului la ocuparea unui post în cadrul instituţiei, în detrimentul altor persoane care ar îndeplini criteriile cerute pentru ocuparea respectivului post prin concurs. De asemenea se susţine că reglementarea este lipsită de claritate, argumentarea autorului sesizării vizând, deopotrivă, problematica foştilor adjuncţi ai Avocatului Poporului. 92. Curtea constată că aceste critici sunt nemotivate, întrucât ipoteza la care se referă (situaţia foştilor adjuncţi ai Avocatului Poporului) nu se regăseşte în structura normei criticate (care se referă la consilieri juridici sau persoane din cadrul instituţiei Avocatului Poporului). 93. Se mai susţine că rezervarea postului unei persoane angajate în cadrul acestei instituţii trebuie să ţină cont şi de situaţia ducerii la îndeplinire a respectivului mandat, aşa cum, de altfel, pentru judecătorii Curţii Constituţionale Legea nr. 47/1992 precizează, la art. 69 alin. (1), că după încetarea mandatului ca urmare a expirării perioadei pentru care el a fost acordat, judecătorul are dreptul să revină în postul ocupat anterior, dacă numirea sa la Curtea Constituţională s-a făcut cu condiţia rezervării acestuia. 94. Curtea constată că această critică nu este fundamentată pe vreun text constituţional, ci se configurează mai mult într-o apreciere de oportunitate, ce ar fi putut face obiectul, eventual, al unei cereri de reexaminare a legii. Susţinerile privind încălcarea, prin art. I pct. 65 [cu referire la art. 55² alin. (1), (2) şi (4)], a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie 95. Normele criticate au următorul cuprins: Art. I pct. 65: După articolul 55 se introduc şase noi articole, art. 55¹-art. 55⁶, cu următorul cuprins: (...) – Art. 55² - (1) Personalul instituţiei Avocatului Poporului este format din demnitari, personal de conducere şi de execuţie de specialitate cu statut de funcţionar public parlamentar şi personal încadrat prin contract individual de muncă.
(2) Personalului de conducere şi de execuţie de specialitate cu statut de funcţionar public parlamentar i se aplică prevederile Legii nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, beneficiind în mod corespunzător, de toate drepturile şi având obligaţiile acestuia. Salarizarea personalului cu funcţii de conducere şi de execuţie de specialitate din instituţia Avocatului Poporului se realizează la nivelul salariului corespunzător funcţiilor publice parlamentare similare. Personalul contractual, respectiv şoferii beneficiază de salarii stabilite la nivelul în plată aferent funcţiilor similare din cadrul serviciilor Parlamentului.(...) (4) Personalul Mecanismului naţional de prevenire şi personalul instituţiei care efectuează vizite şi anchete în spaţii unde există factori ce pot afecta sănătatea şi integritatea fizică şi psihică beneficiază de sporuri de 15% pentru condiţii vătămătoare. 96. Cu privire la alin. (2) teza finală a art. 55², astfel cum a fost modificat, se susţine că nu este clar dacă personalul contractual va fi format exclusiv din şoferi sau dacă intenţia legiuitorului este de a echivala doar salariile şoferilor din rândul personalului contractual cu cele aferente funcţiilor similare din cadrul serviciilor Parlamentului. Prin urmare, potrivit sesizării, sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 97. Analizând textul de lege criticat, coroborat cu alin. (1) al aceluiaşi articol, Curtea constată că dispoziţiile legale sunt suficient de clare şi de precise pentru a permite destinatarului normei juridice să înţeleagă statutul juridic al personalului instituţiei Avocatul Poporului, sub aspectul regulilor de salarizare. Alin. (1) şi (2) ale art. 55² disting din această perspectivă între demnitari, personal de conducere şi de execuţie de specialitate cu statut de funcţionar public parlamentar şi personal încadrat prin contract individual de muncă, în această ultimă categorie fiind cuprinşi şi şoferii, aspect dedus din economia Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Chiar dacă alin. (2) al art. 55² prezintă deficienţe de redactare, intenţia legiuitorului părând a fi aceea de a se referi inclusiv/precum şi la şoferi, iar nu respectiv la şoferi, această redactare nu constituie un viciu de neconstituţionalitate din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie, câtă vreme permite înţelegerea şi aplicarea corespunzătoare a normei, sensul acesteia fiind univoc. 98. Cu privire la alin. (4) al art. 55² se susţine că intră în contradicţie cu alte reglementări în vigoare care privesc salarizarea personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cu privire la cuantumul sporurilor care pot fi acordate, încălcând astfel dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 99. Curtea constată că această critică nu este motivată, limitându-se la o exprimare generală (contradicţia cu „alte reglementări în vigoare"), fără a preciza, în mod punctual, care este deficienţa textului de natură a determina incidenţa art. 1 alin. (5) din Constituţie. Curtea nu se poate substitui autorului sesizării, în sensul de a proceda la o examinare a legislaţiei aplicabile în materie şi a identifica eventuale necorelări care să prezinte relevanţă din perspectiva art. 1 alin. (5) din Constituţie. Acestea trebuiau evidenţiate punctual în cuprinsul sesizării, în conformitate cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, potrivit cărora „Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate". Susţinerile privind încălcarea, prin dispoziţiile art. I pct. 67 [cu referire la art. 57 alin. (2) şi (4)], a prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie 100. Normele criticate au următorul cuprins: – Art. I pct. 67 „Articolul 57 se modifică şi va avea următorul cuprins:Art. 57 - (...) (2) Condiţiile pentru ocuparea funcţiilor sunt stabilite prin ordin al Avocatului Poporului. (...) (4) În situaţia în care o persoană din cadrul instituţiei este numită într-o funcţie de demnitate publică, rezervarea postului acesteia este obligatorie. (...) 101. Cu privire la alin. (2) al art. 57, astfel cum a fost modificat, se susţine că creează o stare de confuzie în legătură cu cerinţele pe care va trebui să le îndeplinească categoria de personal la care se referă, în situaţia în care condiţiile specifice ocupării funcţiei vor fi cunoscute abia după reglementarea lor prin ordin. De asemenea, prin reglementarea acestor condiţii prin ordin, printr-un act emis în executarea legii, se face de fapt o completare a unui act juridic cu forţă juridică superioară actului administrativ, cu consecinţa încălcării art. 1 alin. (5) referitor la cerinţele de calitate a legii, prin nerespectarea principiului ierarhiei juridice a actelor normative, fiind afectat astfel caracterul previzibil şi stabil al reglementării. 102. Analizând aceste critici, Curtea observă, mai întâi, că, potrivit alin. (1) al art. 57 din lege, „funcţiile din aparatul instituţiei Avocatului Poporului se ocupă prin concurs sau examen în condiţiile legii." Următorul alineat, alin. (2) al aceluiaşi articol, care se referă la ordinul Avocatului Poporului prin care se stabilesc condiţiile de ocupare a funcţiilor, nu poate fi interpretat decât în continuare şi prin raportare la alin. (1), ceea ce conduce la concluzia că un astfel de ordin, fiind dat în temeiul şi în aplicarea actelor normative ce constituie sediul reglementării în materie („în condiţiile legii"), nu poate să modifice sau să completeze legea, ci doar să enunţe condiţiile pe care aceasta le prevede, în mod corespunzător, pentru funcţiile la care se referă, mai precis aspecte legate de condiţiile punctuale de ocupare a postului, solicitate în acord cu fişa postului şi determinate de necesităţile organizaţionale concrete ale instituţiei. În acest sens, art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative stabileşte că „ordinele, instrucţiunile şi alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe bază şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora". De altfel, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea Avocatului Poporului cuprinde norme de trimitere de natură să circumstanţieze care sunt condiţiile legii la care se face referire. Astfel este art. 55² alin. (2) introdus prin art. I pct. 65, care trimite în mod expres la Legea nr. 7/2006 privind statutul funcţionarului public parlamentar, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce înseamnă că sediul materiei pentru selectarea, numirea, evaluarea şi promovarea funcţionarului public parlamentar, precum şi cel pentru modificarea, suspendarea şi încetarea raportului de serviciu se află în Legea nr. 7/2006. 103. Este adevărat că, extras din contextul articolului 57 al Legii nr. 35/1997, astfel cum a fost modificat, alin. (2) al art. 57 poate crea confuzii în sensul arătat în motivarea sesizării. Acest alineat nu poate fi însă disociat de alineatul care îl precedă şi nici de ansamblul reglementării, urmând a fi interpretat în corelaţie cu acestea şi în sensul de a produce efectele juridice pe care legea le prevede. Întrucât o astfel de interpretare, inerentă de altfel procesului de aplicare al oricărei norme juridice, nu relevă un sens neconstituţional al dispoziţiilor criticate, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de autorul sesizării. 104. În privinţa alin. (4) al art. 57 din lege se susţine că încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât, reglementând că în situaţia în care o persoană din cadrul instituţiei este numită într-o funcţie de demnitate publică rezervarea postului acesteia este obligatorie, legiuitorul nu distinge dacă persoana în cauză, angajată a instituţiei, deţine statutul de funcţionar public sau este încadrată pe bază de contract. Se apreciază că, în absenţa unei astfel de reglementări şi în condiţiile în care privilegiul rezervării postului este specific funcţiei publice, legea este neclară şi susceptibilă de interpretări. 105. Examinând textul art. 57 alin. (4), astfel cum este reglementat de legea criticată, Curtea constată că acesta utilizează sintagma „o persoană din cadrul instituţiei", fără a distinge sub aspectul categoriilor de personal din cadrul Avocatul Poporului. Este fără dubiu aşadar că se referă la toate categoriile de personal cărora li se aplică deopotrivă beneficiul prevăzut de lege, textul de lege nefiind susceptibil de interpretări sub acest aspect. Astfel fiind, nu pot fi reţinute criticile referitoare la lipsa de claritate a legii şi nici susţinerea potrivit căreia „privilegiul rezervării postului este specific funcţiei publice", câtă vreme nu există norme constituţionale în acest sens. Susţinerile potrivit cărora legea, în integralitatea sa, încalcă art. 61 din Legea nr. 24/2000, aşadar şi art. 1 alin. (5) din Constituţie 106. Se arată că, fiind de o complexitate deosebită, legea ar fi trebuit să îmbrace forma unui nou act normativ, iar nu a unei modificări a unui act normativ preexistent. Această susţinere este motivată cu raportare la art. 61 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, referitoare la condiţiile de fond pentru modificarea şi completarea actelor normative, potrivit căruia „modificarea sau completarea unui act normativ este admisă numai dacă nu se afectează concepţia generală ori caracterul unitar al acelui act sau dacă nu priveşte întreaga ori cea mai mare parte a reglementării în cauză; în caz contrar actul se înlocuieşte cu o nouă reglementare, urmând să fie în întregime abrogat", apreciindu-se că prin încălcarea acestui text (susţinută printr-un examen bazat pe criterii cantitative) se încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. 107. Cu privire la această critică, Curtea observă că este raportată la o normă legală infraconstituţională, cuprinsă în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a făcut adesea referire la normele de tehnică legislativă atunci când a analizat respectarea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care consacră principiul respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Aşa cum Curtea Constituţională a statuat expres, „respectarea prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative se constituie într-un veritabil criteriu de constituţionalitate prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Constituţie." (Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016). Aşadar, regulile stabilite prin normele de tehnică legislativă devin criterii prin prisma aplicării art. 1 alin. (5) din Constituţie în măsura în care le este demonstrată relevanţa constituţională. Curtea Constituţională nu efectuează un control de constituţionalitate în raport cu Legea nr. 24/2000, ci în raport cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Or, în cauză, nu este demonstrată relevanţa constituţională, ci se afirmă doar o încălcare a unui text din Legea nr. 24/2000, bazată pe o apreciere cantitativă a modificărilor pe care legea criticată le prevede. Astfel fiind, nu pot fi reţinute criticile formulate, problema pe care o ridică fiind una de legalitate, de competenţa Consiliului Legislativ, iar nu a Curţii Constituţionale. De altfel, Consiliul Legislativ a dat aviz favorabil cu observaţii propunerii legislative (înregistrat la Camera Deputaţilor cu nr. 2/1861 din 22 februarie 2018), în care sesizează, ca observaţie generală, amploarea modificărilor, apreciind că este necesară abrogarea actualei reglementări şi înlocuirea sa cu o nouă reglementare, precizând că „o asemenea soluţie este de preferat", aşadar admiţând implicit şi soluţia adoptată prin redactarea propunerii legislative. Susţinerile privind încălcarea art. 138 alin. (5) coroborat cu art. 111 alin. (1) din Constituţie, în sensul că legea generează noi cheltuieli din fonduri publice „necesare plăţii unor categorii de pensii speciale, pensii anticipate şi a unor cheltuieli cu veniturile încadrate pe alte grile de salarizare", fără a se preciza impactul bugetar, cheltuielile pe anul curent şi următorii ani, precum şi sursele din care să se asigure acoperirea acestor cheltuieli 108. Cu privire la aceste critici, Curtea observă că pensia de serviciu a Avocatului Poporului este reglementată de legislaţia în vigoare [art. 9 alin. (4) din Legea nr. 35/1997]. Tot astfel este reglementată şi asimilarea funcţiilor de conducere şi de execuţie de specialitate cu cele din aparatul Parlamentului, inclusiv sub aspectul salarizării. Art. 59 alin. (3) din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, republicată, stabileşte în acest sens că „funcţiile de conducere şi de execuţie de specialitate sunt asimilate cu cele din aparatul Parlamentului". Regulamentul de organizare şi funcţionare a instituţiei Avocatului Poporului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 27 octombrie 2011, stabileşte în art. 30 că „salarizarea personalului cu funcţii de conducere şi de execuţie se face la nivelul prevăzut de lege pentru funcţiile similare din aparatul Parlamentului". Prin urmare, critica referitoare la creşterea cheltuielilor financiare este inexactă, creând impresia unei sporiri a cheltuielilor bugetare ce nu îşi are suport în realitate. Desigur însă că reglementarea de pensii de serviciu pentru adjuncţii Avocatului Poporului şi pentru persoanele care au ocupat aceste funcţii (Avocat al Poporului/adjunct al Avocatului Poporului), acordarea de sporuri şi creşterea numărului de posturi presupun cheltuieli bugetare, sens în care Guvernul s-a exprimat în punctul său de vedere, înregistrat la Camera Deputaţilor cu nr. 2/4852 din 18 mai 2018, însă a reţinut că susţine propunerea legislativă, cu propuneri şi observaţii. Tot astfel, Comisia de buget, finanţe, activitate bancară şi piaţă de capital a dat aviz favorabil cu amendamente (nr. XXII/413/26 iunie 2018) propunerii legislative. 109. Cu referire la art. 138 alin. (5) din Constituţie, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta „face diferenţa între stabilirea sursei de finanţare şi caracterul suficient al resurselor financiare din sursa astfel stabilită. Primul aspect este legat de imperativele art. 138 alin. (5) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 28 septembrie 1993, sau Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 28 decembrie 1993). Art. 138 alin. (5) din Constituţie impune stabilirea concomitentă atât a alocaţiei bugetare, ce are semnificaţia unei cheltuieli, cât şi a sursei de finanţare, ce are semnificaţia venitului necesar pentru suportarea ei, spre a evita consecinţele negative, pe plan economic şi social, ale stabilirii unei cheltuieli bugetare fără acoperire (a se vedea Decizia nr. 36 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996). Majorarea cheltuielilor din sursa indicată poate fi realizată în cursul anului bugetar, cu condiţia menţinerii în alocaţia aferentă sursei (Decizia nr. 6 din 24 ianuarie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 31 ianuarie 1996, sau Decizia nr. 515 din 24 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.195 din 14 decembrie 2004). În textul Constituţiei se vorbeşte numai despre stabilirea sursei de finanţare înainte de aprobarea cheltuielii, iar nu despre obligativitatea indicării în lege a sursei respective (Decizia nr. 173 din 12 iunie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 9 iulie 2002, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 8 iulie 2013, sau Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Lipsa precizării exprese a sursei de finanţare nu presupune implicit inexistenţa sursei de finanţare (Decizia nr. 1.056 din 14 noiembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 802 din 23 noiembrie 2007, Decizia nr. 320 din 19 iunie 2013, precitată, Decizia nr. 1.092 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 20 octombrie 2008, sau Decizia nr. 1.093 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 711 din 20 octombrie 2008). În schimb, aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare nu îşi are temeiul în art. 138 alin. (5) din Constituţie, fiind o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Curtea a mai adăugat că „art. 138 alin. (5) din Constituţie nu se referă la existenţa in concreto a unor resurse financiare suficiente la momentul adoptării legii, ci la faptul ca acea cheltuială să fie previzionată în deplină cunoştinţă de cauză în bugetul de stat pentru a putea fi acoperită în mod cert în cursul anului bugetar". 110. Raportând aceste considerente la cauza de faţă, se constată, cât priveşte pensiile de serviciu reglementate pentru foştii Avocaţi ai Poporului, respectiv pentru adjuncţii Avocatului Poporului, justificate prin prisma statutului acestora şi pentru eliminarea unor discriminări între actualul şi foştii Avocaţi ai Poporului, şi la care autorul sesizării face referire, că acestea urmează să greveze următoarele exerciţii bugetare. Tot astfel, cât priveşte suplimentarea de posturi, cuprinse în art. II pct. (3) din lege, alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că „garantarea fondurilor necesare ocupării posturilor prevăzute la alin. (3) urmează să se îndeplinească cu ocazia elaborării proiectului bugetului de stat pentru anul 2019". Curtea nu are competenţa de a aprecia asupra caracterului suficient al resurselor financiare, pentru că aceasta este o problemă exclusiv de oportunitate, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. 111. În consecinţă, având în vedere conţinutul normativ al legii criticate, în discuţie sunt chestiuni referitoare la caracterul suficient al resurselor bugetare care urmează a fi previzionate pentru bugetele următoare, aspect pe care Curtea nu îl poate antama, neputându-şi aroga competenţa de a stabili dacă există sau nu astfel de resurse. De altfel, aceleaşi recomandări ale Comisiei de la Veneţia mai sus citate subliniază importanţa independenţei bugetare a Avocatului Poporului: „Legislaţia privind ombudsman-ul ar trebui să prevadă că alocaţia bugetară trebuie să fie adecvată nevoii de a asigura întreaga, independenta şi efectiva îndeplinire a responsabilităţilor şi funcţiilor instituţiei, luând în calcul asemenea chestiuni de referinţă precum numărul plângerilor adresate instituţiei în anul precedent. Legea ori statutul ar putea, de asemenea, să asigure relativa independenţa bugetară a ombudsman-ului stabilind că instituţia însăşi ar trebui să propună bugetul său." [CDL-AD (2007)020]. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că aprecierea caracterului suficient al resurselor financiare este o problemă exclusiv de oportunitate politică, ce priveşte, în esenţă, relaţiile dintre Parlament şi Guvern. Dacă Guvernul nu are resurse financiare suficiente, poate să propună modificările necesare pentru asigurarea lor, în virtutea dreptului său de iniţiativă legislativă (a se vedea Decizia nr. 47 din 15 septembrie 1993, Decizia nr. 64 din 16 noiembrie 1993 sau Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016). 112. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa pct. I din dispozitiv şi cu majoritate de voturi în privinţa pct. II din dispozitiv*, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: I. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 8 [cu referire la art. 9 alin. (4)], art. I pct. 9 [cu referire la art. 9 alin. (4¹)] şi art. I pct. 15 [cu referire la art. 11 alin. (12)-(13)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului sunt neconstituţionale. II. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile art. I pct. 10 [cu referire la art. 9 alin. (6)], art. I pct. 65 [cu referire la art. 55² alin. (1), (2) şi (4)] şi art. I pct. 67 [cu referire la art. 57 alin. (2) şi (4)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului, precum şi legea în ansamblul său sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 30 ianuarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Prim-magistrat-asistent, Marieta Safta * Cu opinia separată a doamnei judecător Livia Doina Stanciu - în privinţa punctului II din dispozitiv, cu referire la criticile de neconstituţionalitate extrinsecă - în sensul opiniei separate formulate la Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, punctul I.9, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019.