Decizia Nr.79 din 22.02.2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Deaconu Petru Alexandru şi Naumencu Andreina în Dosarul nr. 937/3/2015 [număr în format vechi (3.231/2015) ] al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 897D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. Apreciază că reglementarea unei durate maxime a controlului judiciar în faza de judecată a apelului nu este o cerinţă care să rezulte din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, ci doar inexistenţa unui termen pentru care poate fi dispusă măsura controlului judiciar. Plecând de la aceste premise, se arată că, în prezent, este prevăzut un termen pentru care poate fi dispusă măsura controlului judiciar, respectiv 60 de zile. Apreciază că un argument în sprijinul celor susţinute îl reprezintă paragraful 25 din decizia precitată, din care rezultă că instanţa de contencios constituţional a coroborat prevederile art. 53 din Legea fundamentală cu dispoziţiile art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, reţinând „necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă". Consideră că un argument suplimentar celui expus este acela că, verificând reglementarea actuală din perspectiva cerinţei subliniate de Curtea Constituţională de a exista o proporţionalitate a măsurii preventive, se constată că, măsura fiind verificată la 60 de zile de către un judecător, se realizează o verificare a proporţionalităţii dintre interesul general şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.4. În continuare, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate chiar şi în condiţiile în care instanţa de contencios constituţional s-a referit, prin decizia precitată, la obligaţia reglementării atât a unui termen pentru care poate fi dispusă măsura preventivă a controlului judiciar, cât şi a unei durate maxime a acesteia. În acest sens, reiterează cele anterior menţionate referitoare la verificarea proporţionalităţii măsurii preventive a controlului judiciar la fiecare 60 de zile, arătând, de asemenea, că, în Constituţie, este prevăzută o durată maximă doar pentru măsurile preventive privative de libertate. De asemenea, face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 iulie 2008, pronunţată în Cauza Hajibeyli împotriva Azerbaidjanului. În plus faţă de cele anterior menţionate, arată că, în faza de judecată a apelului, singura ipoteză în care se poate dispune măsura preventivă a controlului judiciar este aceea în care a fost pronunţată, în primă instanţă, o hotărâre de condamnare. Apreciază că în faza de judecată a apelului nu se mai verifică acuzaţiile, ci se verifică o hotărâre de condamnare la pedeapsa închisorii, context în care persoana condamnată e mai predispusă să se sustragă procedurilor, decât o persoană care este doar acuzată de săvârşirea unor infracţiuni. În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Încheierea din 31 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 937/3/2015 [număr în format vechi (3.231/2015)], Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Deaconu Petru Alexandru şi Naumencu Andreina, într-o cauză penală, cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei măsurii controlului judiciar.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia arată că durata de 5 ani a măsurii controlului judiciar dispusă faţă de ei s-a împlinit în decembrie 2016. Cu toate acestea, instanţa de judecată a menţinut măsura controlului judiciar, motivând că, potrivit dispoziţiilor în vigoare, durata maximă de 5 ani se aplică doar în cursul judecăţii în primă instanţă, iar nu şi în cursul judecăţii căii de atac a apelului, când nu există un termen maxim pentru care poate fi dispusă această măsură.7. În aceste condiţii, invocând Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, autorii excepţiei consideră că dispoziţiile art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece stabilesc durata maximă a măsurii controlului judiciar doar în ceea ce priveşte faza judecăţii în primă instanţă, nu şi în ceea ce priveşte faza judecăţii în calea de atac a apelului. Astfel, se arată că, în decizia precitată, instanţa de contencios constituţional nu a făcut distincţie între diferitele faze ale procesului penal, ci a impus stabilirea unei durate maxime a acestei măsuri preventive în ceea ce priveşte toate fazele procesului penal. Deşi a intervenit, legiuitorul a remediat neconstituţionalitatea constatată de Curtea Constituţională doar în ceea ce priveşte faza urmăririi penale şi faza judecăţii în primă instanţă, fără a se referi şi la faza judecăţii în calea de atac a apelului. Se ajunge, astfel, şi la o discriminare între inculpaţii aflaţi în faza judecăţii apelului, faţă de cei care se află în faţa judecăţii în primă instanţă.8. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, autorii acesteia nepunând în discuţie probleme de constituţionalitate.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Guvernul susţine, în principal, că excepţia de neconstituţionalitate vizează mai degrabă modul de interpretare şi aplicare a legii de către instanţe decât o problemă de constituţionalitate, autorii excepţiei tinzând la modificarea prevederilor criticate. În subsidiar, Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, reglementând, în art. 215¹ din Codul de procedură penală, durata maximă a controlului judiciar în cursul judecăţii în primă instanţă, legiuitorul asigură proporţionalitatea între ingerinţa pe care măsura preventivă o determină în exerciţiul unor drepturi şi libertăţi fundamentale (libertatea individuală, dreptul la muncă, dreptul de proprietate, libertatea economică) şi scopul urmărit prin aceasta, respectiv desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale. De asemenea, întrucât măsura este necesară într-o societate democratică şi se aplică nediscriminatoriu tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei, Guvernul apreciază că reglementarea criticată este conformă cu art. 53 din Constituţie, iar ingerinţa în drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei, constituţională. Totodată, câtă vreme limitează durata totală a controlului judiciar la „un termen rezonabil", legiuitorul obligă inclusiv instanţa de apel ca, atunci când evaluează necesitatea menţinerii măsurii preventive, să aibă în vedere respectarea proporţionalităţii ingerinţei cu scopul urmărit. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile criticate au fost introduse prin art. I pct. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014. Ordonanţa a fost aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 75/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: „În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată."14. Autorii excepţiei susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 25 referitor la libera circulaţie şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că autorii excepţiei critică dispoziţiile art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală din perspectiva faptului că durata totală a măsurii preventive a controlului judiciar este limitată la 5 ani de la momentul trimiterii în judecată doar în cursul judecăţii în primă instanţă, ceea ce face ca în apel să nu fie reglementată nicio durată maximă a acestei măsuri preventive.16. Plecând de la aceste susţineri, Curtea observă că, prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, a analizat, din perspectivă constituţională, lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse, constatând că nereglementarea acestora determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie.17. Curtea a constatat că, deşi ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept, aceasta nu este, însă, proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea a reţinut că măsura nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o.18. Totodată, Curtea a constatat că prevederile din Codul de procedură penală ce reglementează măsura preventivă a controlului judiciar nu prevedeau nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri, reţinând că apare, astfel, ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Curtea a reţinut că, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.19. Curtea observă că, urmare a pronunţării Deciziei nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 911 din 15 decembrie 2014, prin care a reglementat termenul şi durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă doar pentru etapele procesuale ale urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, fără, însă, a reglementa o durată maximă a acestei măsuri pentru etapa procesuală a apelului. Curtea constată că diferenţa de reglementare a determinat însăşi instanţa judecătorească - Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală - să aprecieze că în faza căii de atac a apelului se poate analiza durata măsurii controlului judiciar doar din perspectiva proporţionalităţii acesteia raportată la elementele specifice cauzei. 20. Astfel, Curtea urmează să stabilească dacă, în calea de atac, evaluarea proporţionalităţii măsurii controlului judiciar, fără existenţa unui termen maxim legal pentru care măsura poate fi dispusă, este suficientă.21. Referitor la proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar, Curtea a statuat că aceasta se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea a apreciat că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea a reţinut că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea a reţinut că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 13 aprilie 2017, paragrafele 48 şi 49).22. Totodată, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată, paragraful 25).23. Aşa fiind, Curtea constată că măsurile preventive trebuie limitate în timp, prin reglementarea unei durate maxime pentru care se pot dispune, indiferent de faza procesuală în care acestea se pot dispune. Cu alte cuvinte, în cazul măsurilor preventive, indiferent de natura privativă sau neprivativă de libertate a acestora, legiuitorul este obligat să reglementeze durata maximă pentru care acestea se pot dispune. Mai mult, dacă legiuitorul a ales să reglementeze o durată maximă a măsurilor preventive, distinct pentru fiecare etapă procesuală, atunci acesta are obligaţia stabilirii unei durate maxime a acestora pentru fiecare fază procesuală.24. Or, raportat la cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că, potrivit art. 215¹ alin. (6) din Codul de procedură penală, „În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani". De asemenea, potrivit art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală, „În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată". În legătură cu dispoziţiile art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală, Curtea constată că, deşi nu este prevăzută o durată maximă a măsurii în cursul procedurii de cameră preliminară, nu se impune o astfel de prevedere, întrucât durata maximă a controlului judiciar în cursul judecăţii se calculează nu de la debutul acestei faze procesuale, ci de la trimiterea în judecată, incluzând, aşadar, durata în care cauza s-a aflat în camera preliminară.25. Pe de altă parte, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat distinct faza procesuală a judecării cauzei în primă instanţă de cea a apelului, Capitolul II al Titlului III din Codul de procedură penală având denumirea marginală - Judecata în primă instanţă, iar Capitolul III al Titlului III din acelaşi act normativ având denumirea marginală - Apelul. Astfel, Curtea observă că durata maximă a măsurii preventive a controlului judiciar este reglementată de către legiuitor în ceea ce priveşte etapele procesuale ale urmării penale, camerei preliminare şi judecăţii în primă instanţă, dar nu şi în ceea ce priveşte etapa procesuală a apelului. 26. Un argument în acest sens îl reprezintă şi faptul că, în ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la domiciliu şi cea a arestului preventiv, deşi legiuitorul nu a reglementat expres un termen maxim pentru care aceste măsuri pot fi dispuse în etapa procesuală a apelului, a prevăzut, totuşi, momentul când aceste măsuri încetează de drept, chiar şi în această etapă procesuală. Astfel, potrivit art. 241 alin. (1¹) lit. b) din Codul de procedură penală, dispoziţii aplicabile doar în ceea ce priveşte măsurile preventive privative de libertate, „arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare".27. Or, având în vedere cele anterior reţinute de instanţa de contencios constituţional, rezultă că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa procesuală a apelului. Acest fapt dă naştere dreptului organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri, ceea ce contravine prevederilor art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie.28. Plecând de la cele anterior expuse, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Totodată, decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, şi nu numai inter partes litigantes.29. Mai mult, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a reţinut că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale.30. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul sau Guvernul, după caz, avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.31. Faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa procesuală a apelului determină o nesocotire a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, precitată, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie.32. Reţinând că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei şi unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, Curtea constată că este competentă a se pronunţa asupra situaţiei de neconstituţionalitate create (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 1.018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010).33. Aşadar, Curtea constată că adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curţii Constituţionale, prin care se tinde la păstrarea soluţiilor legislative afectate de vicii de neconstituţionalitate, încalcă art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală.34. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Deaconu Petru Alexandru şi Naumencu Andreina în Dosarul nr. 937/3/2015 [număr în format vechi (3.231/2015) ] al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că sintagma „în primă instanţă" cuprinsă în art. 215¹ alin. (8) din Codul de procedură penală este neconstituţională.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 22 februarie 2018.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. VALER DORNEANUMagistrat-asistent,Daniela Ramona Mariţiu