Decizia Nr.9 din 15.03.2017

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂDosar nr. 71/1/2017

Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal".Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi art. 27⁴ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.Conform art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la şedinţa de judecată a participat doamna Liliana Miu, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror şef birou în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 9.131/2/2011* aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că la data de 21 februarie 2017 a fost depus la dosar raportul întocmit de judecătorul raportor, doamna judecător Florentina Dragomir, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, la dosar nefiind depuse puncte de vedere din partea acestora privind chestiunea de drept supusă judecăţii.În continuare, magistratul-asistent a arătat că la dosar au transmis puncte de vedere Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Timişoara şi Curtea de Apel Târgu Mureş, fiind conturate două opinii, astfel cum sunt menţionate în raportul depus la dosar.De asemenea, a învederat că Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi-a exprimat în scris punctul de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.A mai arătat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată opinia scrisă a specialiştilor din domeniul juridic cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării, la dosar fiind comunicate puncte de vedere formulate de către Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Craiova.La data de 20 februarie 2017, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus la dosar Adresa nr. 93/C/88/III-5/2017, prin care s-a adus la cunoştinţă faptul că în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept cu care a fost sesizată instanţa, fiind comunicate, totodată, şi concluzii scrise.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri sau excepţii de formulat, a solicitat reprezentantului Ministerului Public să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept supusă dezbaterii.Reprezentantul Ministerului Public a susţinut că sesizarea îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, respectiv chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă şi, de asemenea, există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în apel.A învederat că prin chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa se tinde la interpretarea, în abstract, a împrejurării dacă art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal.De asemenea, a menţionat că, în speţă, chestiunea de drept supusă dezlegării prezintă importanţă în situaţiile în care sunt mai mulţi participanţi la săvârşirea unei fapte, iar prejudiciul este achitat doar de către unul dintre aceştia.Aşadar, a apreciat că problema de drept supusă dezlegării trebuie soluţionată prin stabilirea caracterului personal al cauzei de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, întrucât în ipotezele reglementate de textul menţionat acoperirea prejudiciului intervine după săvârşirea faptei şi nu are legătură cu comiterea propriu-zisă a infracţiunii.Totodată, a precizat că, având în vedere că infracţiunea de evaziune fiscală este o infracţiune de pericol, şi nu o infracţiune de rezultat, cauza de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă nu se referă la faptă, ci la atitudinea făptuitorului care înţelege să repare consecinţele faptelor sale. Doar acţiunea participantului sau participanţilor care repară consecinţele faptei lor indică o modificare a modului în care aceştia înţeleg să se raporteze la fapta de care sunt acuzaţi, şi anume că depun eforturi pentru repararea prejudiciului.În final, a solicitat admiterea sesizării şi pronunţarea unei decizii în sensul că recuperarea prejudiciului în condiţiile prevăzute de lege are semnificaţia juridică a unei cauze personale de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar dosarul a fost reţinut în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.ÎNALTA CURTE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin Încheierea de şedinţă din 8 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, în baza art. 475 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: „dacă interpretarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la 1 februarie 2014, pentru a se stabili dacă «art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal.»"II. Expunerea succintă a cauzeiÎn primul ciclu procesual, prin Sentinţa penală nr. 75/F din 7 mai 2013 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 9.131/2/2011*:1. A fost a condamnat inculpatul D.A.S. la pedepsele de:– 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani;

– 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani;

– 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3 ani.În baza art. 33 şi art. 34 din Codul penal din 1969, au fost contopite pedepsele aplicate, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3 ani. În baza art. 71 din Codul penal din 1969, a interzis inculpatului D.A.S. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969. În baza art. 86¹ din Codul penal din 1969, a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei, iar în baza art. 86² din Codul penal din 1969, a fixat termen de încercare de 7 ani. În sarcina inculpatului D.A.S. au fost instituite măsurile şi obligaţiile prevăzute de art. 86³ alin. 1 lit. a)-d) din Codul penal din 1969, respectiv: – să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probaţiune de pe lângă Tribunalul Bucureşti;

– să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte opt zile, precum şi întoarcerea;

– să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;

– să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 86⁴ din Codul penal din 1969 în raport cu dispoziţiile art. 359 din Codul procedură penală din 1969. A făcut aplicarea art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969. 2. A fost condamnat inculpatul V.M.D. la pedeapsa de: – 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală prevăzută de art. 26 din Codul penal raportat la art. 9 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 2 ani.În baza art. 71 din Codul penal din 1969 a interzis inculpatului V.M.D. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a IIa din Codul penal din 1969. În baza art. 81 din Codul penal din 1969, a suspendat condiţionat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 din Codul penal din 1969 a fost fixat termen de încercare de 4 ani. A atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal din 1969. A făcut aplicarea art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969. 3. A fost condamnat inculpatul P.B. la pedeapsa de: – 4 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de instigare la complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 25 raportat la art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 37 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 4 ani.În baza art. 71 din Codul penal din 1969 a interzis inculpatului P.B. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969. 4. A fost condamnat inculpatul T.V.T. la pedeapsa de: – 3 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969, ca pedeapsă complementară, pe o perioadă de 3 ani şi 6 luni.În baza art. 71 din Codul penal din 1969 a interzis inculpatului T.V. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi b) teza a II-a din Codul penal din 1969. 5. A fost condamnat inculpatul M.M.I. la pedeapsa de: – 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 320¹ din Codul de procedură penală din 1969.În baza art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969 a interzis inculpatului M.M.I. drepturile prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) şi lit. b) teza a II-a din Codul penal din 1969. În baza art. 81 din Codul penal din 1969 a suspendat condiţionat executarea pedepsei, iar în baza art. 82 din Codul penal din 1969 a fost fixat termen de încercare de 3 ani şi 6 luni. A atras atenţia inculpatului M.M.I. asupra dispoziţiilor art. 83 din Codul penal din 1969. A admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F. şi au fost obligaţi inculpaţii, în solidar, să plătească suma de 309.077,25 lei cu titlu de despăgubiri civile. A menţinut sechestrul asigurător asupra bunurilor sechestrate în faza de urmărire penală. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti, partea civilă Statul român prin A.N.A.F. şi inculpaţii D.A.S., V.M.D., P.B. şi T.V.T. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia penală nr. 271/A din 23 septembrie 2014, a admis apelurile declarate în cauză, a desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în ceea ce-i priveşte pe inculpaţii D.A.S., V.M.D., P.B. şi T.V.T., sub aspectul laturii penale, precum şi pentru rejudecarea în integralitate a laturii civile. A menţinut soluţia pronunţată sub aspectul laturii penale în ceea ce-l priveşte pe inculpatul M.M.I. Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a pronunţat o hotărâre de condamnare a apelanţilor inculpaţi fără a dovedi, cu excepţia inculpatului M.M.I., faptele deduse judecăţii, fără a prezenta, indica şi analiza că din probele administrate rezultă vinovăţia inculpaţilor. De asemenea, a indicat ca, odată cu rejudecarea cauzei, instanţa de fond: să analizeze critica inculpatului P.B. privind excepţia de necompetenţă a organului de urmărire penală; să procedeze la audierea inculpaţilor şi la verificarea apărării acestora, audierea în calitate de martor a inculpatului M.M.I., în legătură cu acuzaţiile ce i se aduc inculpatului P.B.; să analizeze, în raport cu stadiul procesual al cauzei şi de data la care s-a achitat prejudiciul, aplicarea dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005 sau a dispoziţiilor art. 74¹ din Codul penal din 1969, ca lege penală mai favorabilă, în condiţiile art. 5 din Codul penal; să procedeze la stabilirea persoanelor care au achitat prejudiciul; să administreze orice alte probe necesare soluţionării cauzei cu respectarea condiţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor în scopul stabilirii unei situaţii de fapt concrete, a încadrării juridice, a vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpaţilor. În rejudecare, instanţa de fond, prin Sentinţa penală nr. 56 din 6 mai 2016, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, a încetat procesul penal faţă de inculpatul D.A.S., pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de: – art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal;

– art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal;

– art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) din Codul penal anterior, a aplicat inculpatului amenda administrativă de 1.000 lei. În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. 1 lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, a încetat procesul penal pentru inculpatul V.M.D., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal din 1969 raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) din Codul penal din 1969, a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei. În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, a încetat procesul penal pentru inculpatul P.B. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 25 raportat la art. 26 din Codul penal din 1969, raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 37 lit. b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) din Codul penal din 1969, a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei. În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, a încetat procesul penal pentru inculpatul T.V.T., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 26 din Codul penal din 1969, raportat la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. În baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) din Codul penal din 1969, a aplicat inculpatului amenda administrativă de 800 lei. A constatat prejudiciul acoperit şi a respins ca nefondată acţiunea civilă exercitată de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F. A fost ridicat sechestrul asigurător asupra bunurilor inculpaţilor în faza de urmărire penală. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti. Prin motivele de apel s-a criticat greşita încetare a procesului penal faţă de inculpaţii V.M. D., T.V.T. şi P.B., întrucât în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa de fond, soluţionând acţiunea civilă, a dispus obligarea inculpaţilor la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015. Or, instanţa de fond, în rejudecare, a menţionat că prejudiciul în materialitatea sa, mai puţin accesoriile, a fost acoperit în integralitate. Faţă de împrejurarea că inculpatul D.A.S. a achitat doar parţial prejudiciul, respectiv debitul principal, nu şi obligaţiile de plată accesorii aferente debitului principal, s-a apreciat că dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 nu sunt incidente în cauză, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. În reformularea motivelor de apel, Ministerul Public a criticat greşita încetare a procesului penal faţă de inculpatul D.A.S. având în vedere concursul de infracţiuni de evaziune fiscală şi greşita aplicare a unei amenzi administrative faţă de acesta, precum şi greşita încetare a procesului penal faţă de inculpaţii V.M.D., T.V.T. şi P.B., aceştia din urmă neavând nicio contribuţie la achitarea prejudiciului. III. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită 1. Cu privire la admisibilitatea sesizării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, respectiv învestirea cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă (soluţia pronunţată în judecarea contestaţiei este definitivă); de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a problemei de drept puse în discuţie depinde soluţionarea cauzei pe fond (admiterea sau respingerea contestaţiei); chestiunea de drept supusă dezlegării nu face obiectul unui recurs în interesul legii, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat deja printr-o decizie întemeiată pe dispoziţiile art. 471 sau ale art. 475 din Codul procedură penală. 2. Referitor la problema de drept ce formează obiectul sesizării Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a considerat că soluţia ce ar trebui adoptată, în cazul problemei de drept a cărei dezlegare se solicită, ar trebui să fie în sensul stabilirii caracterului personal al consecinţelor decurgând din acoperirea prejudiciului. S-a arătat că în cazul participaţiei penale ar trebui să beneficieze de aplicarea unei sancţiuni administrative (pentru fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014, atunci când legea veche este mai favorabilă) ori de circumstanţa atenuantă specială, doar acea persoană (învinuit sau inculpat) care repară efectiv paguba, având în vedere că doar conduita sa indică o modificare a modului în care se raportează la fapta de care este acuzată, şi anume că depune eforturi pentru a restitui persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor incriminate de Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, impozitele, taxele sau contribuţiile datorate. Soluţia contrară nu este argumentată nici de faptul că prevederile Codului penal includ o circumstanţă atenuantă generală, respectiv art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal, care are consecinţe diferite de cele prevăzute de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, deşi sursa diminuării periculozităţii faptei este aceeaşi, şi anume, acoperirea prejudiciului. Nu este posibilă însă nici aplicarea concomitentă faţă de aceeaşi persoană a dispoziţiilor art. 75 alin (1) lit. d) din Codul penal şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. În cazul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a prevăzut consecinţe mai largi în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului (aplicarea unei amenzi administrative, pentru fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014, atunci când legea veche este mai favorabilă, ori reducerea limitelor speciale ale pedepsei la jumătate), faţă de art. 75 alin. (1) lit. d) din Codul penal (reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o treime) în considerarea faptului că de acoperirea prejudiciului constând în impozite, taxe sau contribuţii datorate beneficiază mai multe persoane decât strict persoana vătămată (toţi cei care într-o formă sau alta beneficiază de bugetul de stat), contrar ipotezei infracţiunilor contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţiuni contra siguranţei publice, infracţiuni contra sănătăţii publice, infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţii naţionale, contra capacităţii de luptă a forţelor armate, infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război, a infracţiunilor privind frontiera de stat a României, a infracţiunilor la legislaţia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţiunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţa zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţia martorilor, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţesuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţiilor. Aplicarea unei sancţiuni administrative (pentru fapte comise anterior datei de 1 februarie 2014, atunci când legea veche este mai favorabilă), a unei circumstanţe atenuante speciale, nu ar putea să aibă drept consecinţă obligaţia acoperirii integrale a prejudiciului de către fiecare dintre cei care au participat la săvârşirea faptei ce formează obiectul acuzaţiei, astfel încât nu se poate susţine că s-ar putea cere inculpaţilor să acopere mai mult decât prejudiciul efectiv creat prin punerea pe numele şi la dispoziţia persoanei vătămate a câte unei sume echivalente cu prejudiciul din cauză. Atât Codul de procedură penală, cât şi Codul civil, respectiv Codul de procedură civilă prevăd soluţii prin care părţile să contribuie la acoperirea prejudiciului prin depunerea unor sume corespunzătoare contribuţiei fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii sau prin restituirea sumei corespunzătoare către cel care a plătit deja integral prejudiciul, până la termenul prevăzut de lege. În consecinţă, s-a apreciat că deşi efectele acoperirii prejudiciului contribuie la scăderea periculozităţii faptei prin îndepărtarea unora dintre consecinţele acesteia, neputând fi ignorată sursa influenţării pericolului social, respectiv conduita unuia sau unora dintre inculpaţi, care au acoperit integral prejudiciul, efectele art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 au un caracter personal. IV. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită Procurorul a arătat că, în opinia sa, cauza de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzută de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este una personală, întrucât nu se referă la faptă (infracţiunea de evaziune fiscală fiind, de altfel, o infracţiune de pericol), ci la atitudinea făptuitorului care înţelege să repare consecinţele faptelor sale. Inculpaţii, prin apărători, dar şi personal, au arătat că problema supusă dezlegării nu este o veritabilă problemă de drept, ci este o chestiune de fapt cu influenţă asupra soluţionării laturii penale a cauzei. V. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi instanţele de judecată arondate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în această materie au fost conturate mai multe opinii, după cum urmează: Într-o opinie majoritară, s-a apreciat că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. În acest sens, s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală; Tribunalul Ilfov; Tribunalul Giurgiu; Tribunalul Teleorman; Curtea de Apel Piteşti; Tribunalul Vâlcea (minuta Sentinţei penale nr. 215 din 14 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.277/90/2015, Sentinţa penală nr. 178 din 26 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.254/90/2016); Curtea de Apel Ploieşti; Tribunalul Prahova, Tribunalul Buzău; Tribunalul Dâmboviţa; Judecătoria Câmpina; Judecătoria Mizil; Curtea de Apel Craiova; Tribunalul Olt; Tribunalul Mehedinţi; Tribunalul Dolj; Tribunalul Gorj; Judecătoria Târgu Jiu; Judecătoria Târgu Cărbuneşti; Judecătoria Motru; Judecătoria Novaci; Curtea de Apel Alba Iulia; Tribunalul Hunedoara (Sentinţa penală nr. 173 din 16 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 7.133/97/2013); Tribunalul Sibiu (minuta Sentinţei penale nr. 113/2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.322/85/2016, minuta Sentinţei penale nr. 125/2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.503/85/2016); Judecătoria Sălişte (Sentinţa penală nr. 9 din 26 ianuarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 257/294/2010); Judecătoria Avrig (Sentinţa penală nr. 25 din 12 februarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 1.325/787/2009); Curtea de Apel Bacău; Tribunalul Bacău; Curtea de Apel Braşov; Tribunalul Covasna (Sentinţa penală nr. 4 din 25 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.164/119/2015, Sentinţa penală nr. 20 din 6 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 862/119/2016, Sentinţa penală nr. 32 din 18 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 508/119/2016); Curtea de Apel Galaţi; Tribunalul Galaţi (Sentinţa penală nr. 61 din 25 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.140/121/2016); Curtea de Apel Iaşi; Tribunalul Iaşi; Curtea de Apel Constanţa; Tribunalul Tulcea; Curtea de Apel Cluj; Tribunalul Cluj; Curtea de Apel Târgu Mureş; Judecătoria Luduş; Judecătoria Reghin; Judecătoria Harghita; Curtea de Apel Suceava; Tribunalul Suceava (Sentinţa penală nr. 289 din 13 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.408/86/2016). În opinie minoritară s-a reţinut că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real. În acest sens s-au pronunţat următoarele instanţe: Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală; Tribunalul Bucureşti; Tribunalul Ilfov (Sentinţa penală nr. 26/F din 12 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 269/93/2014, Sentinţa penală nr. 237/F din 26 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.223/93/2015, Sentinţa penală nr. 236/F din 25 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.074/93/2015, Sentinţa penală nr. 159/F din 26 august 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.052/93/2015); Tribunalul Giurgiu (Sentinţa penală nr. 501 din 25 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.768/122/2012); Tribunalul Teleorman (Sentinţa penală nr. 57/F din 16 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.288/87/2014); Tribunalul Ialomiţa; Curtea de Apel Ploieşti; Judecătoria Mizil; Curtea de Apel Alba Iulia; Tribunalul Alba; Curtea de Apel Bacău; Tribunalul Neamţ; Curtea de Apel Braşov; Tribunalul Braşov; Curtea de Apel Galaţi; Curtea de Apel Oradea; Tribunalul Satu Mare (Sentinţa penală nr. 63 din 28 aprilie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.136/83/2015); Curtea de Apel Iaşi; Tribunalul Vaslui; Judecătoria Vaslui; Curtea de Apel Constanţa (Decizia penală nr. 215/P din 13 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.550/118/2014, Decizia penală nr. 122/P din 10 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.354/118/2015); Tribunalul Constanţa (Sentinţa penală nr. 547 din 30 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1.550/118/2014, Sentinţa penală nr. 356 din 12 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.824/118/2014, Sentinţa penală nr. 272 din 23 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 7.354/118/2015); Tribunalul Tulcea; Judecătoria Hârşova (Sentinţa penală nr. 113 din 1 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 826/842/2016); Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 1.554 din 14 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.406/84/2015); Tribunalul Sălaj (Sentinţa penală nr. 205 din 7 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 1.406/84/2015 şi nr. 168/2016); Curtea de Apel Bacău; Tribunalul Neamţ (Sentinţa penală nr. 19/P din 10 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.263/103/2014, Sentinţa penală nr. 33/P din 26 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.004/103/2016, Sentinţa penală nr. 41/P din 22 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 881/103/2016, Sentinţa penală nr. 80/P din 16 noiembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.239/103/2016). VI. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Referitor la chestiunea de drept care formează obiectul sesizării prealabile în Dosarul nr. 71/1/2017 s-a apreciat că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. Opinia exprimată se întemeiază pe următoarele argumente: 1. Cauza de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă reglementată în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, priveşte, în esenţă, acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Acoperirea integrală a prejudiciului de către făptuitor până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală săvârşită, ci priveşte conduita făptuitorului întrun moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea proprie a făptuitorului manifestată până la momentul procesual stabilit de legiuitor. Conduita făptuitorului într-un moment ulterior comiterii faptei şi atitudinea acestuia manifestată la un anumit moment procesual caracterizează persoana făptuitorului şi permit stabilirea periculozităţii sale, iar nu fapta săvârşită şi gravitatea acesteia. Conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal reprezintă, conform art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, un criteriu general de individualizare a pedepsei, cu caracter personal, pe baza căruia se determină periculozitatea făptuitorului. Acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, constituie o formă de manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, căreia legiuitorul i-a atribuit valoarea de cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, menţinându-i caracterul personal. De asemenea, eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii reprezintă, potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, o circumstanţă atenuantă judiciară, cu caracter personal, pe baza căreia se reduc limitele de pedeapsă, conform art. 76 din Codul penal. Acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reflectă eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, cărora legiuitorul le-a atribuit valoarea de cauză de nepedepsire/ reducere a limitelor de pedeapsă, menţinându-le caracterul personal. Interpretarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în mod corelat cu dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. f) şi art. 75 alin. (2) lit. a) din Codul penal, conduce la concluzia că acoperirea integrală a prejudiciului constituie o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, aplicabilă exclusiv făptuitorului (autor sau participant), care întruneşte condiţiile prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare pană la data de 1 februarie 2014, conform art. 28 alin. 1 din Codul penal anterior şi art. 50 alin. (1) din Codul penal. 2. Opinia exprimată ţine seama de considerentele deciziilor Curţii Constituţionale privitoare la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014. 3. Opinia exprimată se reflectă şi în deciziile Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind exemplificate în acest sens: Sentinţa penală nr. 120 din 24 martie 2011, pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia penală, menţinută sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 prin Decizia penală nr. 95/Ap din 15 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia penală şi prin Decizia penală nr. 1.386 din 30 aprilie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală. Dispoziţiile legale menţionate au fost aplicate numai inculpaţilor care au acoperit integral prejudiciul, iar nu şi inculpatului care nu a acoperit integral prejudiciul, reţinându-se următoarele: „(...) Cu privire la infracţiunile de evaziune fiscală comise de inculpatele A. şi B., dat fiind că la termenul de judecată din 17 martie 2011 s-a făcut dovada că acestea, până la primul termen de judecată acordat în cauză, au achitat integral obligaţiile bugetare imputate, s-a constatat incidenţa cauzei de nepedepsire reglementată de art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi s-a dispus, relativ la infracţiunile de evaziune fiscală, încetarea procesului penal pornit împotriva acestor inculpate pentru existenţa temeiului înscris în art. 10 alin. (1) lit. i¹) din Codul de procedură penală anterior şi a cauzei de nepedepsire anterior indicată (...)". În acelaşi sens este şi Sentinţa penală nr. 142 din 23 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalului Mehedinţi - Secţia penală, menţinută sub aspectul aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 prin Decizia penală nr. 344 din 7 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi prin Decizia penală nr. 1.425 din 23 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, reţinându-se că, întrucât inculpatul A. a achitat integral prejudiciul ce nu depăşeşte 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 raportat la art. 11 pct. 2 lit. b) şi art. 10 alin. (1) lit. i¹) din Codul de procedură penală din 1969, s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul A. în legătură cu săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969, considerând că această împrejurare nu poate produce consecinţe în planul răspunderii penale şi pentru inculpata persoană juridică, în speţă pentru societatea B. De asemenea s-a menţionat că în Decizia penală nr. 201/A din 27 iunie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a reţinut că, pentru a opera dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, prejudiciul trebuie achitat de inculpat, şi nu de partea responsabilă civilmente. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale Prin Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012, s-a reţinut faptul că stabilirea prin dispoziţiile legale criticate a unui regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiţia nu ar fi unică, egală şi imparţială pentru toţi, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancţionator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziţie de lege. Aşadar, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 sunt considerate de către instanţa de contencios constituţional ca dispoziţii legale care stabilesc un regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate, atitudinea procesuală a făptuitorului constituind o circumstanţă personală, iar nu reală. Prin Decizia nr. 1.196 din 30 septembrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, s-a reţinut că legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/ învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului. Din considerentele deciziei sus-menţionate rezultă că scopul dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este reprezentat de încurajarea comportamentul activ al făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite, instanţa de contencios constituţional plasând, în consecinţă, aceste dispoziţii în sfera reglementării circumstanţelor personale. Prin Decizia nr. 60 din 15 ianuarie 2009 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 25 februarie 2009, s-a constatat că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale şi cu o motivare asemănătoare. Prin Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007, Curtea Constituţională a reţinut că este respectat principiul egalităţii în drepturi, statuat în art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cauzele de reducere ori de înlocuire a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârşite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracţiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Prin Decizia nr. 285 din 28 martie 2006 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 14 aprilie 2006, s-a statuat că nu se poate primi critica privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece cazul de reducere a pedepsei prevăzut de textul de lege atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005, respectiv autorilor unei infracţiuni de evaziune fiscală care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, au acoperit integral prejudiciul cauzat prin fapta penală. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1.053 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Decizia nr. 1.594 din 26 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 15 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.564 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 2 februarie 2011, Decizia nr. 802 din 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 1 august 2008, Decizia nr. 1.084 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 6 octombrie 2009, şi Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007. VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii de drept supuse dezlegării este în sensul că: „art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal". În sprijinul acestei opinii a fost invocată jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, respectiv Decizia penală nr. 1.425/R din 23 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.214/101/2013 - „Deoarece inculpatul M.I. a achitat integral această sumă, ce nu depăşeşte 50.000 euro (...) s-a dispus încetarea procesului penal privind pe inculpatul M.I., în legătură cu săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal din 1969, considerând că această împrejurare nu poate produce consecinţe în planul răspunderii penale şi pentru inculpata persoană juridică (...)"; Decizia penală nr. 201/A din 27 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 263/35/2013: „Pentru a opera dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 prejudiciul trebuie recuperat de inculpat şi nu de partea responsabilă civilmente" şi Decizia penală nr. 368/RC din 11 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.447/1/2014: „Or, cauza de nepedepsire reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 trebuie să aibă la bază atitudinea inculpatului de a acoperi integral prejudiciul infracţional, iar nu atitudinea părţii civile de a-şi recupera debitele. Altfel spus, nu orice modalitate de recuperare a prejudiciului duce la incidenţa cauzei de nepedepsire, ci numai atitudinea activă, strict personală a inculpatului, de a înlătura consecinţele infracţiunii săvârşite". IX. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Universitatea din Craiova - Facultatea de Drept - a apreciat că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu un caracter personal. Acoperirea prejudiciului denotă o conştientizare a faptei, o asumare a acesteia şi un efort din partea infractorului în a-şi îndrepta conduita. Ar fi inechitabil ca o asemenea conduită a unei persoane să se răsfrângă şi asupra situaţiei juridice a celorlalţi participanţi, dacă aceştia, la rândul lor, nu au înţeles să se raporteze astfel rigorilor normei penale. Situaţia în care o persoană a achitat integral prejudiciul până la termenul prevăzut de lege nu îi împiedică pe ceilalţi participanţi care doresc să beneficieze de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 să restituie persoanei care a plătit partea de bani care îi revenea potrivit contribuţiei sale la comiterea infracţiunii. Prin urmare, restituirea acestor sume de bani permite evaluarea conduitei unei persoane după comiterea infracţiunii, conduită care conduce şi la diminuarea gravităţii faptei astfel cum se afirmă în încheierea de sesizare. X. Dispoziţiile legale incidente Art. 10 alin.(1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (forma în vigoare anterior datei de 1 februarie 2014): În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar Textul a fost modificat prin art. 79 pct. 2 şi art. 104 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, iar în prezent are următorul conţinut: În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Opinia judecătorului-raportor a fost în sensul admiterii sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, constatând îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. S-a opinat, în raport de considerentele de ordin teoretic în materie şi având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a instanţei supreme, că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării Prin reglementarea în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală a condiţiilor de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a prevăzut posibilitatea ca anumite instanţe, printre care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, atunci când constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Din analiza dispoziţiilor legale menţionate rezultă că sub aspectul admisibilităţii sesizării trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele arătate expres în norma de reglementare, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii. În ceea ce priveşte sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, se constată că este îndeplinită prima condiţie privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, aceasta fiind învestită cu soluţionarea apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P.P., prin A.J.F.P.A., împotriva Sentinţei penale nr. 56 din 6 mai 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 9.131/2/2011* prin care, în al doilea ciclu procesual, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. h) raportat la art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpaţilor: D.A.G. pentru săvârşirea în concurs a trei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, din care una în formă continuată; V.M.D. pentru săvârşirea unei singure infracţiuni de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005; P.B. pentru săvârşirea, în stare de recidivă postcondamnatorie, a instigării la complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal din 1969 şi art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969 şi T.V.T. pentru săvârşirea, în stare de recidivă postcondamnatorie, a infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969. Prin aceeaşi sentinţă, în baza dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 şi art. 91 lit. c) din Codul penal din 1969 a fost aplicată inculpatului D.A.G. amenda administrativă în cuantum de 1.000 lei şi inculpaţilor V.M.D., P.B şi T.V.T amenzi administrative în cuantum de câte 800 lei. S-a constatat acoperit prejudiciul şi a fost respinsă, ca nefondată, acţiunea civilă exercitată de către partea civilă A.N.A.F. - D.G.R.F.P.P., prin A.J.F.P.A. De asemenea se apreciază că este realizată şi cea de-a doua cerinţă referitoare la legătura dintre chestiunea de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a apelurilor declarate de Ministerul Public şi partea civilă, hotărârea prealabilă având în acest caz o influenţă directă asupra deciziei ce va fi dată de instanţa de control judiciar (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală) cu privire la modul de dezlegare a raportului juridic de drept penal dedus judecăţii, sub aspectul interpretării dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale (denumită în continuare Legea nr. 241/2005), în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, în sensul stabilirii dacă textul menţionat reglementează o cauză de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal. Totodată, se constată îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate a sesizării. Astfel, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării instanţei nu a primit încă o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aşa cum rezultă din Adresa nr. 93/C/88/III-5/2017 din 20 februarie 2017 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu excepţia unor decizii ale Curţii Constituţionale în ale căror considerente este realizată o interpretare a problemei de drept ce face obiectul prezentei hotărâri prealabile. În considerarea celor expuse anterior, având în vedere şi modalitatea reglementării condiţiilor cuprinse în conţinutul art. 475 din Codul de procedură penală se opinează în sensul admiterii sesizării formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, fiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de norma procedurală invocată. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu prezenta chestiune de drept a fost determinată de dificultatea interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la 1 februarie 2014, în sensul stabilirii dacă textul legal menţionat reglementează în conţinutul alin. (1) o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal. În capitolul III al Legii nr. 241/2005, în vigoare până la data de 1 februarie 2014, intitulat „Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor", a fost inclus şi art. 10 care stabilea că:(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.(2) Dispoziţiile prevăzute la alin. (1) nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de cinci ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile alin. (1) Deşi denumirea marginală a capitolului anterior menţionat se referă la „Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepselor", stabilirea naturii juridice a instituţiilor reglementate în conţinutul articolului 10 suscită însă anumite precizări. Pentru teza I a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, respectiv pentru ipoteza în care limitele de pedeapsă se reduc la jumătate în cazul acoperirii integrale a prejudiciului în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, denumirea de cauză de reducere a pedepsei se justifică. În ceea ce priveşte natura juridică a instituţiei reglementate de textul alin. (1), teza a II-a a art. 10, în care se prevede că, în situaţia în care prejudiciul cauzat şi recuperat integral în aceleaşi condiţii, este mai mic de 100.000 euro, se poate aplica pedeapsa cu amendă, în doctrină, pornindu-se de la distincţia între stările de atenuare sau de agravare a pedepsei şi circumstanţele atenuante sau agravante, au fost cristalizate două opinii: o primă opinie, potrivit căreia ar fi vorba de o cauză de reducere a pedepsei având în vedere că legiuitorul nu le-a inclus în conţinutul art. 73 din Codul penal din 1969 şi a stabilit acestor împrejurări un caracter imperativ, şi o a doua opinie, care susţine că ne aflăm în prezenţa unei circumstanţe atenuante legale personale. În doctrină, circumstanţele au fost definite ca fiind acel complex de date, împrejurări, stări, calităţi sau situaţii care însoţesc săvârşirea faptei sau privesc persoana făptuitorului, în legătură cu manifestarea sa infracţională, iar stările de atenuare sau de agravare au fost definite ca acele situaţii, care deşi nu sunt legate direct de faptă, caracterizează gradul de pericol social al acesteia sau periculozitatea socială a infractorului. Cu alte cuvinte, circumstanţele sunt legate de fapta comisă, influenţează pedeapsa, ca urmare a acelor stări, situaţii care însoţesc fapta şi influenţează gravitatea faptei şi situaţia făptuitorului, iar stările de atenuare sau de agravare determină gravitatea faptei şi influenţează situaţia făptuitorului în mod autonom, fără o legătură directă cu fapta şi persoana făptuitorului. În considerarea distincţiei făcute de doctrină între stările de atenuare sau de agravare a pedepsei şi circumstanţele atenuante sau agravante se constată că, în ipoteza reglementată de art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, repararea integrală a prejudiciului se realizează după săvârşirea infracţiunii, fiind o împrejurare care nu are legătură directă cu fapta de evaziune fiscală, influenţează gravitatea acesteia însă, din motive de politică penală - recuperarea prejudiciului cauzat bugetului de stat -, legiuitorul a prevăzut această instituţie care poate fi calificată ca o cauză de atenuare a pedepsei, în contextul în care în categoria stărilor de atenuare pot fi incluse şi cauzele de reducere a pedepselor reglementate de norme penale din legi speciale [exemplificativ, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, cu modificările ulterioare], precum şi schimbarea pedepsei într-o sancţiune penală mai uşoară. Or, prin introducerea acestor cauze de nepedepsire/reducere a pedepsei s-a urmărit facilitarea recuperării la bugetul statului a creanţelor rezultate prin săvârşirea faptelor de evaziune fiscală şi, corelativ, atenuarea regimului sancţionator pentru persoanele care contribuie la recuperarea lor. În viziunea legiuitorului, recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii şi care are ca efect atenuarea regimului sancţionator. Criteriul prejudiciului luat în considerare de legiuitor în evaluarea generică a pericolului social al faptelor de evaziune fiscală determină fie agravarea sa, atunci când prejudiciul depăşeşte un anumit nivel, fie scăderea sa, în ipoteza recuperării prejudiciului, şi explică, pe de o parte, caracterul tehnic, pecuniar al infracţiunii, iar, pe de altă parte, faptul că dincolo de considerentele de ordin general privind protejarea intereselor generale sunt avute în vedere creanţa bugetară, valoarea acesteia şi recuperarea ei. Un alt argument în susţinerea acestei aprecieri este şi faptul că în cazul ipotezei descrise în conţinutul art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei posibilitatea aplicării amenzii penale, pe când, în cazul reţinerii de către instanţă a circumstanţelor atenuante legale sau judiciare, efectul nu poate fi decât cel al reducerii sau înlocuirii pedepsei cu alta mai uşoară. Şi în ceea ce priveşte instituţia reglementată de art. 10 alin. (1) teza a III-a din Legea nr. 241/2005, care prevede că în situaţia în care prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro se aplică o sancţiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar, au fost exprimate în doctrină două puncte de vedere. Astfel, unii autori au considerat că este vorba de o cauză de nepedepsire, iar alţii au apreciat că este o cauză de înlocuire a răspunderii penale - art. 90 din Codul penal din 1969, susţinătorii opiniei admiţând, însă, că nu se poate realiza o comparare cu instituţia prevăzută la art. 18¹ din Codul penal din 1969, pornind de la caracterul facultativ al aplicării sancţiunii administrative cuprinse în norma penală şi caracterul obligatoriu al aplicării sancţiunii administrative în ipoteza descrisă în norma penală din legea specială. Având în vedere argumentele expuse în doctrină de susţinătorii celor două opinii, s-a apreciat că teza finală reglementează o cauză de nepedepsire care face parte din categoria mai largă a cauzelor care înlătură răspunderea penală. Astfel, cauzele care înlătură răspunderea penală sunt instituţii de drept penal care fac ca incidenţa şi funcţionarea constrângerii juridice penale să corespundă scopului legii penale şi scopului pedepsei. Ele sunt definite ca fiind acele stări, situaţii, împrejurări, posterioare săvârşirii infracţiunii, reglementate de lege, care conduc la stingerea raportului juridic penal de conflict. Aceste cauze se împart în: cauze generale, fiind reglementate în titlul VII, respectiv prescripţia răspunderii penale, amnistia, lipsa plângerii prealabile etc., şi sunt incidente pentru orice infracţiune şi cauze speciale care înlătură răspunderea penală sau de impunitate şi sunt reglementate în Partea generală şi în Partea specială a Codului penal din 1969, cu referire la desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului - art. 22; împiedicarea săvârşirii faptei de către participant - art. 30; denunţarea faptei de către mituitor - art. 255 alin. 3 sau în legi penale speciale ori în legi ce conţin dispoziţii penale (cum este şi cazul art. 10 din Legea nr. 241/2005). Deşi în doctrină unii autori au făcut distincţia între cauzele de nepedepsire şi cele care înlătură răspunderea penală, într-o decizie de îndrumare, Plenul Tribunalului Suprem a stabilit că denunţarea şi desistarea se asimilează cauzelor de înlăturare a răspunderii penale (Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 3/1969). Ca atare, cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea specială a Codului penal din 1969 sau în legi speciale care conţin dispoziţii penale sunt împrejurări, stări subiective şi au în vedere conduita făptuitorului după săvârşirea faptei, iar cauzele speciale prevăzute în Partea generală a Codului penal, deşi sunt tot împrejurări, stări subiective, au în vedere conduita făptuitorului în timpul săvârşirii faptei (Drept penal român. Partea generală, Universul Juridic, Bucureşti, 2007, Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache, pag. 148). În concluzie, în situaţia în care se constată incidenţa unor asemenea cauze considerate exclusive de infracţiune, fapta este considerată infracţiune, fiind înlăturată doar consecinţa comiterii ei, respectiv răspunderea penală. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei constau în anumite situaţii, stări, împrejurări existente în momentul săvârşirii faptei, care împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi prin aceasta exclud caracterul penal al faptei (V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. 1, 1969, pag. 332). Spre deosebire de cauzele care înlătură răspunderea penală, aceste cauze există în momentul comiterii faptei, împiedică realizarea unei trăsături esenţiale a infracţiunii şi, ca atare, exclud caracterul penal al faptei. Astfel, în ipoteza în care se constată incidenţa acestor cauze care înlătură caracterul penal al faptei, aceasta nu mai constituie infracţiune şi nu mai putem vorbi de o răspundere penală, care nu poate avea alt temei decât săvârşirea unei infracţiuni, potrivit dispoziţiilor art. 17 alin. 2 din Codul penal din 1969. În susţinerea interpretării că teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate sunt şi următoarele argumente cu efecte asupra soluţiilor ce puteau fi dispuse în practică: este o cauză ce poate fi constatată şi în cursul urmăririi penale şi se poate dispune încetarea procesului penal de către procuror, nemaifiind necesară sesizarea instanţei atunci când se constată că prejudiciul cauzat prin infracţiunea de evaziune fiscală a fost acoperit integral încă din cursul urmăririi penale (spre deosebire de instituţia înlocuirii răspunderii penale pe care doar instanţa de judecată o poate dispune) şi poate opera pentru una sau unele dintre infracţiunile ce intră în concurs (pe când înlocuirea răspunderii penale poate fi dispusă în cazul infracţiunilor concurente dacă pentru fiecare infracţiune aflată în concurs sunt îndeplinite condiţiile de înlocuire a răspunderii penale). Un alt argument vizează raţiunea legiuitorului care în evaluarea pericolului social al faptelor de evaziune fiscală a considerat că acea împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii, constând în conduita făptuitorului de a acoperi integral prejudiciul până la primul termen de judecată, influenţează pericolul social al faptei, determinând înlăturarea pedepsei penale, interpretare care ar justifica şi denumirea marginală dată capitolului III din Legea nr. 241/2005, cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepselor. În consecinţă, pentru toate aceste argumente, se apreciază că şi teza finală a art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 reglementează o cauză specială de nepedepsire sau impunitate care sub aspectul naturii juridice se aseamănă cu cea de reducere a pedepsei, în prima situaţie pedeapsa este înlăturată, iar, în cea de-a doua, operează o reducere a pedepsei în limitele stabilite de legiuitor. Stabilind natura juridică a instituţiilor reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 ca fiind cauze de nepedepsire şi de reducere a pedepselor, o altă chestiune ce trebuie lămurită şi care are efecte în practica judiciară sub aspectul sancţionării participanţilor este stabilirea caracterului real sau personal al acestor cauze. Pentru lămurirea controversei privind caracterul real sau personal al acestor cauze de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă prevăzute în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 este necesar a releva modul în care sunt definite şi clasificate circumstanţele reale şi personale în norma de drept penal material. Aşadar, în doctrină, circumstanţele sunt definite ca acele împrejurări, stări, situaţii, calităţi, întâmplări sau alte date ale realităţii, care stau în afara conţinutului esenţial al infracţiunii, care au legătură cu fapta săvârşită sau cu persoana făptuitorului, sporesc sau nu gradul de pericol social al faptei ori periculozitatea făptuitorului, putând determina fie o agravare, fie o atenuare a pedepsei concrete. În funcţie de anumite elemente care le diferenţiază, circumstanţele se clasifică în funcţie de obiectul la care se referă, în circumstanţe reale (cu privire la faptă) şi circumstanţe personale (cu privire la făptuitor). Astfel, circumstanţele reale sunt acele împrejurări, stări, situaţii calităţi care sunt legate de faptă şi au în vedere obiectul şi latura obiectivă a faptei prevăzute de legea penală şi se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care aceştia le-au cunoscut şi le-au prevăzut - art. 50 alin. (2) din Codul penal, art. 28 alin. 2 din Codul penal din 1969, iar circumstanţele personale sunt acele împrejurări, stări, situaţii calităţi, însuşiri care sunt legate de persoana făptuitorului şi care îl caracterizează sub aspectul periculozităţii sale. Acestea din urmă cuprind atât circumstanţele personale subiective (cele referitoare la legătura dintre participant şi atitudinea sa psihică în efectuarea actelor contributive la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, respectiv forma de vinovăţie cu care făptuitorul a acţionat, scopul urmărit, dorinţa de a se desista, căinţa activă), cât şi circumstanţele personale de individualizare (care privesc particularităţile persoanei participantului la săvârşirea infracţiunii, respectiv calitatea făptuitorului, antecedentele penale, raporturile cu victima etc.). În considerarea aspectelor teoretice prezentate se subliniază faptul că, prin introducerea în conţinutul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 a cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, legiuitorul, în evaluarea generică a pericolului social al faptei, a considerat că recuperarea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, până la momentul stabilit de legiuitor (primul termen de judecată, astfel cum a fost stabilit şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.519 din 18 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011), este o împrejurare ulterioară săvârşirii infracţiunii care influenţează acest pericol social şi are ca efect atenuarea regimului sancţionator, în raport cu conduita făptuitorului după comiterea faptei. Ca atare, se apreciază că acoperirea integrală a prejudiciului până la momentul procesual stabilit de legiuitor nu se referă la fapta de evaziune fiscală, ci priveşte conduita făptuitorului după momentul comiterii faptei, conturând atitudinea psihică, de căinţă activă manifestată de făptuitor până la acel moment procesual, conduită în raport cu care se poate aprecia asupra periculozităţii sale. În susţinerea acestei aprecieri este şi faptul că legiuitorul a inclus printre criteriile generale de individualizare a pedepsei şi criteriul „conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal", avut în vedere la aprecierea periculozităţii făptuitorului în procesul individualizării judiciare a pedepsei art. 74 alin. (1) lit. f) din Codul penal, criteriu care exista şi în vechea reglementare în conţinutul art. 74 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, în varianta „stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţiunii sau a repara paguba pricinuită". Or, acoperirea integrală a prejudiciului de către autorul infracţiunii de evaziune fiscală, realizată la un moment ulterior comiterii faptei, reprezintă o manifestare a conduitei după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal, pe care legiuitorul a calificat-o ca fiind o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, păstrându-i însă caracterul personal. Totodată, în conţinutul art. 75 alin. (2) din Codul penal legiuitorul a înţeles să includă şi alte situaţii, împrejurări care pot fi apreciate de instanţă drept circumstanţe atenuante judiciare, cu caracter personal, printre care la lit. a) a inclus şi „eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii" (acea căinţă activă) şi care conduc, atunci când sunt reţinute, la reducerea limitelor de pedeapsă la jumătate, în condiţiile stabilite de art. 76 din Codul penal (în norma penală anterioară efectele reţinerii acestei circumstanţe atenuante judiciare personale au vizat reducerea limitelor de pedeapsă sau a cuantumului amenzii care nu puteau coborî sub anumite limite/anumit cuantum stabilit de legiuitor, prin raportare la minimul special al pedepsei închisorii sau al amenzii). Prin urmare, acoperirea integrală a prejudiciului, în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, conturează tot eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, fiind incluse de legiuitor în categoria cauzelor de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă, fără a le afecta prin acesta caracterul personal. De asemenea, în susţinerea opiniei că art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data de 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal, sunt şi considerentele unor decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005. Astfel, în mai multe decizii prin care a respins excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, Curtea Constituţională a apreciat că „atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate", respectiv „comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor faptei săvârşite", constituie o circumstanţă personală, cu efecte doar asupra participantului care are un asemenea comportament activ. În acest sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut următoarele: „(...) Faptul că dispoziţiile legale criticate stabilesc un regim sancţionator diferit în funcţie de atitudinea procesuală concretă a persoanelor cercetate nu poate conduce la concluzia că justiţia nu ar fi unică, egală şi imparţială pentru toţi, judecătorul, în limitele acestor principii, procedând la individualizarea regimului sancţionator potrivit criteriilor obiective puse la dispoziţie de lege (...)" (Decizia nr. 362 din 24 aprilie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 370 din 31 mai 2012); „(...) Legiuitorul este liber să acorde anumite măsuri de favoare cu caracter penal, condiţionat de repararea prejudiciului cauzat tocmai pentru a încuraja comportamentul activ al inculpatului/învinuitului/făptuitorului în sensul diminuării consecinţelor periculoase ale faptei penale săvârşite şi pentru a repune în circuitul bugetar sumele de bani ce au constituit obiectul prejudiciului (...)". (Decizia nr. 1.162 din 28 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 9 noiembrie 2010). Şi efectele acoperirii prejudiciului asupra participanţilor au fost lămurite de către instanţa de contencios constituţional cu ocazia analizării excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, prin care autorii acestor excepţii au invocat, în esenţă, încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 4 alin. (2) şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, cu referire la diferenţa de tratament juridic între inculpaţii care comit o infracţiune de evaziune fiscală de pericol şi cei care comit o infracţiune de evaziune fiscală de rezultat, între cei care dispun de mijloace financiare pentru a achita prejudiciul până la primul termen de judecată şi cei care nu dispun de resurse financiare, fapt ce creează o inechitate în faţa legii şi a autorităţilor publice, fiind încălcat şi dreptul la un proces echitabil. Fiind constantă jurisprudenţei sale, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale şi cu o motivare asemănătoare. Astfel, prin Decizia nr. 638 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 23 august 2007, s-a reţinut că este respectat principiul egalităţii în drepturi statuat prin art. 16 alin. (1) din Constituţie, deoarece cauzele de reducere ori de înlocuire a pedepsei prevăzute de lege pentru faptele săvârşite se aplică fără nicio discriminare autorilor infracţiunii de evaziune fiscală care au acoperit prejudiciul în condiţiile reglementate de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005; Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 25 februarie 2009, în acelaşi sens fiind şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 272 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 20 aprilie 2010). Tot instanţa de contencios constituţional a reţinut într-o altă decizie că „nu se poate primi critica privind încălcarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi, deoarece cazul de reducere a pedepsei prevăzut de textul de lege atacat se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţia art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005, adică autorilor unei infracţiunii de evaziune fiscală care, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, au acoperit integral prejudiciul cauzat prin fapta penală" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 285/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 27 martie 2009), după cum a mai relevat că: „(...) Legiuitorul a reglementat în art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale o cauză de reducere a pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită, în condiţiile stabilite de textul de lege (...). Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de specificul infracţiunilor de evaziune fiscală, respectiv de necesitatea recuperării, cu celeritate, a sumelor datorate bugetului consolidat, şi nu este de natură a aduce atingere dreptului la un proces echitabil (...). Faptul că de reducerea limitelor de pedepsei prevăzute de lege beneficiază numai învinuitul sau inculpatul care acoperă integral prejudiciul cauzat, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, nu are semnificaţia îngrădirii liberului acces la justiţie. Cel în cauză are posibilitatea de a se adresa instanţelor judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertate sau interesele legitime au fost încălcate şi de a beneficia de toate garanţiile procesuale prevăzute de lege, inclusiv în ceea ce priveşte latura civilă (...) partea interesată are deplină libertate să demonstreze existenţa, inexistenţa, respectiv întinderea prejudiciului, instanţa fiind cea care în temeiul competenţei sale constituţionale (...) să decidă în cauză, pe baza probelor administrate, şi asupra laturii civile (...)" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 647 din 19 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 18 iulie 2012). În sensul opiniei exprimate în cele ce precedă sunt şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, ca instanţă de recurs, apel sau în recurs în casaţie, cu referire la Decizia penală nr. 1.386 din 30 aprilie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 15.820/62/2010, prin care s-a apreciat ca fiind corectă interpretarea dată de Tribunalul Braşov în considerentele Sentinţei penale nr. 120 din 24 martie 2011, menţinută de Curtea de Ape Braşov prin Decizia penală nr. 95/A din 15 septembrie 2011, în sensul că de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005 beneficiază doar inculpaţii care au achitat integral prejudiciul, până la termenul prevăzut de legiuitor, instanţa reliefând în motivarea soluţiei caracterul de circumstanţă personală al conduitei inculpaţilor de a acoperi integral prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală; Decizia penală nr. 1.425/R din 23 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2.214/101/2013 prin care s-a reţinut că, în mod corect, prin Sentinţa penală nr. 142 din 23 septembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi (menţinută sub acest aspect prin Decizia penală nr. 344 din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova), s-a dispus încetarea procesului penal faţă de inculpatul A., întrucât acesta a achitat integral prejudiciul cauzat prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal (din 1969), a cărui valoare nu depăşeşte 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, apreciind că această împrejurare nu poate produce consecinţe în planul răspunderii penale şi pentru inculpata persoană juridică B; Decizia penală nr. 201/A din 27 iunie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 263/35/2013 prin care s-a reţinut că, pentru a putea opera dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005, prejudiciul trebuie recuperat de inculpat şi de partea responsabilă civilmente; Decizia penală nr. 368/RC din 11 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.447/1/2014, prin care s-a apreciat că, pentru a fi incidentă cauza de nepedepsire reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) teza finală din Legea nr. 241/2005, este necesar a fi constatată contribuţia inculpatului de a acoperi integral prejudiciul infracţional, iar nu atitudinea şi contribuţia părţii civile de a-şi recupera debitele. Altfel spus, nu orice modalitate de recuperare a prejudiciului duce la incidenţa cauzei de nepedepsire, ci numai atitudine activă, strict personală a inculpatului, de a înlătura consecinţele infracţiunii săvârşite. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE în numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, în Dosarul nr. 9.131/2/2011*, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „dacă art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter real sau personal". Stabileşte că dispoziţiile art. 10 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, în forma în vigoare până la data 1 februarie 2014, reglementează o cauză de nepedepsire/reducere a limitelor de pedeapsă cu caracter personal. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2017. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător MIRELA SORINA POPESCU Magistrat-asistent, Liliana Miu