DECIZIE   Nr. 820 din 7 iunie 2010

referitoare la obiectia de neconstitutionalitate a dispozitiilor Legii lustratiei, privind limitarea temporara a accesului la unele functii si demnitati publice pentru persoanele care au facut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989

ACT EMIS DE: CURTEA CONSTITUTIONALA

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 420 din 23 iunie 2010

Pe rol se află soluţionarea obiecţiilor de neconstituţionalitate asupra dispoziţiilor Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, formulate de un grup de 29 de senatori şi de un grup de 58 de deputaţi, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie.

Curtea, având în vedere că obiecţiile de neconstituţionalitate, care formează obiectul dosarelor nr. 1.357A/2010 şi nr. 1.368A/2010, au conţinut identic, dispune conexarea Dosarului nr. 1.368A/2010 la Dosarul nr. 1.357A/2010, care este primul înregistrat.

I. Cu Adresa nr. 2.380 din 25 mai 2010, secretarul general al Senatului a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată de un grup de 29 de senatori.

La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 29 de senatori, autori ai sesizării de neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Sorin Constantin Lazăr, Ion Toma, Ioan Chelaru, Vasile-Cosmin Nicula, Dan-Coman Şova, Gheorghe Pop, Gheorghe Marcu, Trifon Belacurencu, Nicolae-Dănuţ Prunea, Viorel Arcaş, Laurenţiu-Florian Coca, Ioan Mang, Daniel Savu, Gavril Mîrz'a, Ion Rotaru, Elena Mitrea, Constantin Tămagă, Şerban-Constantin Valeca, Radu-Cătălin Mardare, Nicolae Moga, Marius-Sorin-Ovidiu Bota, Adrian Ţuţuianu, Titus Corlăţean, Ecaterina Andronescu, Lia-Olg'uţa Vasilescu, Alexandru Cordoş, Toni Greblă, Gheorghe Saghian şi Florin Constantinescu.

La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi' demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.723 din 26 mai 2010 si formează obiectuf Dosarului nr. 1.357A/2010.

Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în continuare Legea lustraţiei, sunt înfrânte, în principal, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 23, art. 37, art. 41 alin. (1) şi art. 53, precum şi prevederile art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în esenţă, pentru următoarele motive:

Legea lustraţiei excedează prevederilor constituţionale ale art. 37 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 16 alin. (3) şi art. 40 alin. (3), prin aceea că prevede o nouă situaţie care ar justifica restrângerea dreptului de acces în funcţiile publice, situaţie care însă nu este prevăzută de art. 53 din Constituţie. Chiar dacă s-ar admite posibilitatea restrângerii dreptului de a accede în funcţiile publice pe criteriul apartenenţei în anumite funcţii ale nomenclaturii comuniste, se ridică problema proporţionalităţii şi a eficienţei juridice a unei astfel de măsuri în condiţiile adoptării sale la peste 21 de ani de la căderea regimului comunist. Or, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, acest temei nu mai este suficient pentru a justifica efectul preventiv al restricţiei, în condiţiile trecerii unei perioade de timp atât de îndelungate din decembrie 1989. Astfel, apare ca necesară verificarea altor elemente, în special participarea persoanelor vizate de măsurile de lustraţie la acte concrete de răsturnare a regimului democratic. Promovarea Legii lustraţiei atât de tardiv aduce atingere deosebit de gravă însăşi esenţei statului de drept, pe care se întemeiază statul român, conform art. 1 alin. (3) din Constituţie. Astfel, această lege încalcă cerinţele de previzibilitate ale normei juridice, instituind totodată o limitare a dreptului de a fi ales, pe temeiul unei culpabilizări generale având la bază criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim care, la momentul funcţionării sale, era în concordanţă cu prevederile constituţionale şi legale aplicabile în statul român. Faptul că ineligibilitatea destinatarilor Legii lustraţiei se bazează pe angajamentul lor din trecut, iar nu pe comportamentul lor actual, aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie instituite în art. 23 alin. (11) din Constituţie.'

In continuare, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei instituie, în mod evident, o discriminare între cetăţenii români în ceea ce priveşte accesul în funcţiile publice, numite şi elective, pe criteriul apartenenţei la partidul comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, după 21 de ani de la căderea regimului totalitar, în condiţiile actualului context istorico-politic, în care nu sunt semnalate ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu există riscul reinstaurării vechiului regim.

Legea lustraţiei contravine prevederilor constituţionale ale art. 11 alin. (2) şi art. 20 referitoare la supremaţia instrumentelor juridice internaţionale ratificate de România în materia drepturilor omului. Această lege aduce atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe care statul român se obligă să le garanteze, după cum urmează:

- art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care proclamă dreptul fiecărei persoane de a participa la conducerea treburilor publice ale ţării, dreptul de a avea acces în condiţii de egalitate la funcţiile publice, dreptul la opinie şi exprimare, precum şi libertatea de întrunire şi asociere paşnică;

- art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, care consacră dreptul de a fi ales şi, respectiv, numit în funcţiile publice în condiţii de egalitate, cât şi protecţia împotriva discriminării pentru opiniile exprimate, inclusiv cele politice;

- art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care se consacră dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, libertatea de exprimare, libertatea de întrunire şi de asociere, interzicerea discriminării, precum şi art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care proclamă dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în funcţiile elective publice.

Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în acest sens fiind speţe relevante, precum Cauza Sidabras şi Dziautas contra Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius contra Lituaniei, Cauza Zdanoka contra Letoniei şi Cauza JanisAdamsons contra Letoniei.

In aceste cauze, Curtea, analizând interdicţiile adoptate de aceste state ale fostului bloc comunist, interdicţii similare celor cuprinse în Legea lustraţiei, a constatat incompatibilitatea acestora cu prevederile convenţionale menţionate, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce se impun respectate ori de câte ori se aduce o restrângere a drepturilor prevăzute de Convenţie. Astfel, adoptarea tardivă a legii, la peste 21 de ani de la căderea comunismului, nu este proporţională cu scopurile legitime pe care se presupune că le urmăreşte.

De asemenea, autorii sesizării susţin că Legea lustraţiei încalcă condiţiile stabilite prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 relativă la măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, măsurile de lustraţie nefiind compatibile cu un stat de drept şi democratic decât dacă sunt respectate toate aceste condiţii. Astfel, măsurile de lustraţie ar fi trebuit să ia sfârşit cel mai târziu la 31 decembrie 1999, deoarece la acea dată noile regimuri democratice ar fi trebuit să fie consolidate în toate ţările care au fost anterior supuse unui regim totalitar comunist. Adoptarea legii lustraţiei la peste 21 de ani de la reinstaurarea democraţiei în România este o măsură în vădită disproporţie cu scopurile urmărite şi încalcă, în mod flagrant, înseşi valorile democraţiei pe care doreşte să o protejeze.

In fine, Legea lustraţiei contravine art. 2 şi 4 din Convenţia nr. 111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind discriminarea un domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, art. 1 alin. (2) din Convenţia nr. 122/1964 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind politica de ocupare a forţei de muncă, precum şi art. E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite, în sensul în care instituie discriminare în ceea ce priveşte dreptul la muncă, în condiţii de liberă alegere a muncii, fără deosebire de opinii politice, printre altele.

Autorii sesizării apreciază că o reglementare precum Legea lustraţiei este inadmisibilă, în condiţiile în care se bazează pe o prezumţie de vinovăţie colectivă, aplicată extensiv, cu înfrângerea principiilor neretroactivităţii legii, a dreptului la apărare si a prezumţiei de nevinovăţie.

II. Cu Adresa nr. 51/2.499 din'28 mai 2010, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea privind neconstituţionalitatea Legii lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulată de un grup de 58 de deputaţi.

La sesizare s-a anexat lista cuprinzând semnăturile a 58 de deputaţi, autori ai sesizării de neconstituţionalitate. Potrivit acestei liste, autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt următorii: Viorel Hrebenciuc, Florin Iordache, Dumitru Chiriţă, Bogdan Nicolae Niculescu Duvăz, Rodica Nassar, Carmen Moldovan, Dan-Mircea Popescu, Marian Neacşu, Cornel Itu, Neculai Răţoi, Vasile Mocanu, Ioan Stan, Ioan Cindrea, Horia Teodorescu, Horia Grama, Ioan Damian, Andrei Dolineaschi, Florin Pâslaru, Adrian Solomon, Mircea Dusa, Gheorghe Antochi, Vasile Popeanga, Vasile Gliga, Tudor Panţîru, Dorel Covaci, Sorin Constantin Stragea, Victor Cristea, Cornel Cristian Resmeriţă, Ioan Sorin Roman, Laurenţiu Nistor, Gheorghe Ana, Dan Nica, Petru Gabriel Vlase, Angel Tîlvăr, Aurel Vlădoiu, Eugen Bejinariu, Ion Călin, Anghel Stanciu, Mircea Lup Silvestru, Marian Ghivenciu, Constantin Niţă, Ion Stan, Costică Macaleţi, Antonella Marinescu, Lucreţia Roşea, Georgian Pop, Filip Georgescu, Ion Burnei, Ion Dumitru, Cristian Sorin Dumitrescu, Sonia-Maria Drăghici, Sergiu Andon, Damian Florea, Vasile Bleotu, Valeriu Ştefan Zgonea, Iulian Iancu, Raul-Victor Surdu-Soreanu şi Eduard-Stelian Martin.

La sesizare a fost anexată, în copie, Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere si din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 6.854 din 28 mai 2010 si formează obiectul Dosarului nr. 1.368A/2010.

Autorii sesizării susţin că prin legea contestată, denumită în continuare Legea lustraţiei, sunt înfrânte, în principal, prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) si (5), art. 4, art. 8 alin. (1), art. 15 alin'. (2), art. 16 alin. (1) si (3), art. 20 alin. (1), art. 23 alin. (11), art. 29 alin. (1), art. 37 alin. (1), art. 38, art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 53, precum şi prevederile art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Protocolului nr. 12 la Convenţie şi rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 şi nr. 1.481/2006, în esenţă, pentru următoarele motive:

Principalul viciu al Legii lustraţiei îl constituie instituirea unei adevărate sancţiuni colective, bazate pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice. Astfel, simpla apartenenţă la o structură politică sau la un organism aparţinând unui regim politic constituie o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a acţionat şi s-a comportat persoana în funcţia ocupată. în legătură cu acest aspect, autorii excepţiei invocă Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 95 din 6 februarie 2008, prin care Curtea Constituţională, declarând legea neconstituţională, a statuat, printre altele, faptul că „legea creează premizele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, fără vinovăţie şi fără existenţa unei fapte de încălcare a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."

In continuare, autorii sesizării arată că problema lustraţiei are o importantă rezonanţă internaţională, dovadă fiind principiile şi criteriile directoare ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei aprobate prin Raportul privind măsurile de desfiinţare a moştenirii fostelor regimuri totalitare comuniste, din 3 iunie 1996. Insă forma de lustraţie instituită prin legea criticată, afectând grav drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului prin înfrângerea unor documente internaţionale ratificate de România, poate avea implicaţii internaţionale negative. Dintre documentele internaţionale cele mai relevante, autorii sesizării fac referire la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Convenţia nr. 111/1958 a Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, Tratatul dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005, ratificat prin Legea nr. 157/2005, precum şi Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care a devenit parte integrată a Tratatului de la Lisabona.

Una din principalele sancţiuni colective prevăzute în art. 2 vizează dreptul de a candida, prin consecinţă dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate, al persoanelor care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 37 şi 38, coroborate cu cele ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 4, art. 8 alin. (1), art. 16, art. 23 alin. (1) şi (11), ceea ce creează o formă de incompatibilitate necunoscută şi nerecunoscută într-un stat democratic, nedemocratică, bazată pe prezumţia de vinovăţie, şi nu pe o răspundere individuală care să pornească de la fapte ilicite, care încalcă principiile pluralismului politic, ale solidarităţii cetăţeanului României, ale egalităţii în drepturi. In sprijinul acestor argumente, este evocată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 3 februarie 2005, definitivă la 6 iulie 2005, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României. Cu acel prilej, Curtea a decis că România a încălcat art. 11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

De asemenea, sunt înfrânte prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. In legătură cu aceste aspecte, sunt invocate deciziile nr. 1.039 din 9 iulie 2009 şi nr. 414 din 14 aprilie 2010, prin care Curtea Constituţională a statuat că trebuie să existe o unitate de tratament juridic cu privire la condiţiile de acces la funcţia publică de conducere sau cea de execuţie, iar derogările de la procedura generală să fie justificate în mod obiectiv, raţional, temeinic. Totodată, se face referire la o serie de legi adoptate în unele ţări excomuniste din Europa, precum Cehia, Germania, Polonia, Ungaria şi Bulgaria, legi care au fost fie abrogate, fie au rămas fără aplicare, din cauza reacţiei negative a unor organisme democratice instituite pentru a garanta şi apăra statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.

In continuare, autorii sesizării critică dispoziţiile art. 3, 4 şi 6 din lege, deoarece persoanelor alese sau numite, pentru care s-a constatat, prin hotărâre judecătorească, că au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist, le încetează de drept mandatul, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie.

Caracterul nedemocratic al unor măsuri de acest fel reiese şi din decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţate în Cauza Sidabras şi Dziautas contra Lituaniei, 2004, şi în Cauza Zdanoka contra Letoniei, 2004.

Tot atât de puternice, dar şi mai actuale, sunt considerentele pe care le-a formulat Comisia de la Veneţia prin Avizul nr. 524/2009 în cazul legii lustraţiei din Albania. Astfel, la punctul 154, arată că dispoziţiile legii lustraţiei cu privire la revocarea mandatului constituie o violare a garanţiilor constituţionale ale acestor mandate, iar la punctul 160, consideră că „multe elemente indică faptul că legea ar putea constitui o ingerinţă disproporţională în dreptul de a fi ales, dreptul la muncă şi dreptul la acces în administraţia publică".

Nu se poate susţine cu argumente juridice ca persoanele vizate de dispoziţiile art. 2 lit. I) şi m), cărora li se reproşează activităţi trecute de ordin politic, să fie sancţionate cu interdicţia de a participa la conducerea şi administrarea unor entităţi care desfăşoară activităţi economice. In aceste cazuri sunt înfrânte şi prevederile art. 45 din Constituţie referitoare la libertatea economică.

Autorii sesizării susţin că legea este criticabilă şi pentru retroactivitate. Toate persoanele vizate de această lege au acţionat în trecut într-o ordine de drept existentă şi recunoscută ca atare atât la nivelul legislaţiei, cât şi al instituţiilor de stat.

In fine, în contextul celor arătate mai sus, autorii criticii subliniază faptul că, potrivit art. 53 din Constituţie, în condiţiile strict reglementate, se poate acţiona doar pentru restrângerea unor drepturi, iar în niciun caz pentru eliminarea, anihilarea, desfiinţarea lor.

Măsurile cuprinse în această lege sunt evident discriminatorii şi disproporţionate în raport cu situaţiile avute în vedere.

In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a transmite punctele lor de vedere.

Preşedintele Senatului, în punctul său de vedere, apreciază că sesizările de neconstituţionalitate sunt întemeiate. In acest sens, în esenţă, arată că Legea lustraţiei instituie o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare globală făcută pe criterii politice. Simpla apartenenţă la o structură politică a unei persoane sau la un organism aparţinând unui regim politic se constituie, potrivit acestei legi, într-o prezumţie de vinovăţie, indiferent de modul în care a acţionat şi s-a comportat persoana respectivă în funcţia deţinută. Acest aspect contravine flagrant principiilor statului de drept şi ale ordinii de drept, potrivit cărora orice sancţiune are ca temei o răspundere juridică, de regulă individuală, determinată de săvârşirea unei fapte ilicite cu vinovăţie. Sistemul juridic al oricărui stat de drept consacră, iar funcţionarea acestuia se bazează pe prezumţia de nevinovăţie, instituită de art. 23 alin. (11) din Constituţie, care stabileşte că o persoană este considerată nevinovată până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, prezumţia de nevinovăţie constituind un drept fundamental al cetăţeanului român. Or, Legea lustraţiei instituie legal o prezumţie de vinovăţie în sarcina categoriilor de persoane care se încadrează în prevederile acesteia, ceea ce contravine flagrant art. 23 alin. (11) din Constituţie.

Este inadmisibil ca într-un stat de drept să se adopte un act normativ care instituie o limitare a dreptului de fi ales, pe temeiul unei culpabilizări generale având la bază criteriul simplei apartenenţe în structurile unui regim care, la momentul funcţionării sale, era în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale şi legale aplicabile în statul român.

Totodată, este inacceptabil pentru un stat de drept ca persoanele care au ocupat funcţiile prevăzute de art. 1 din Legea lustraţiei în cadrul fostului regim comunist să suporte interdicţia ocupării unor funcţii publice sau elective, în condiţiile în care, în sistemul de drept actual, o astfel de măsură poate fi aplicată doar în urma unei condamnări penale.

Or, ineligibilitatea destinatarilor Legii lustraţiei se bazează pe angajamentul lor politic din trecut, iar nu pe comportamentul ior actual, neluând în calcul inexistenţa condamnărilor penale ale acestora, aducându-se în acest mod atingere şi prezumţiei de nevinovăţie.

Legea lustraţiei instituie, în mod evident, o discriminare între cetăţenii români în ceea ce priveşte accesul în funcţiile publice, numite şi elective, pe criteriul apartenenţei la partidul comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în condiţiile în care această restrângere depăşeşte cadrul constituţional prevăzut de art. 53 din Legea fundamentală, negăsindu-şi justificarea la distanţa de 21 de ani de la căderea regimului totalitar, în condiţiile actualului context istorico-politic, în care nu sunt semnalate ameninţări la adresa ordinii democratice şi nici nu există riscul reinstau'rării vechiului regim.

Potrivit art. 20 din Constituţie, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar în măsura în care există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionalei cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Or, Legea lustraţiei aduce atingere unei serii de acte internaţionale care instituie drepturi şi libertăţi pe care statul român se obligă să le garanteze.

Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existând, în acest sens, o serie de speţe relevante în care Curtea, analizând interdicţiile similare celor cuprinse în Legea lustraţiei, adoptate de unele dintre statele din fostul bloc comunist, a constatat incompatibilitatea acestora cu art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţie, precum şi cu art. 3 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

In lumina argumentelor prezentate în raţionamentele Curţii Europene a Drepturilor Omului, se poate deci observa că Legea lustraţiei contravine atât art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţie, cât şi art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, prin încălcarea cerinţelor de proporţionalitate ce se impun respectate ori de câte ori se aduce o restrângere drepturilor prevăzute de Convenţie.

Astfel, adoptarea sa tardivă, la mai mult de 21 de ani de la căderea regimului comunist nu este proporţională cu scopurile legitime pe care se presupune că le urmăreşte - respectiv „necesitatea însănătoşirii moralei publice, întinată de cutumele comuniste", după cum se precizează în expunerea de motive -, reducând drepturile electorale la un nivel la care este adusă atingere însăşi substanţei acestora, fără ca necesitatea lor într-o societate democratică să fie demonstrată.

In considerarea celor expuse mai sus, rezultă că adoptarea Legii lustraţiei la peste 21 de ani de la reinstaurarea democraţiei în România nu poate fi motivată de necesitatea eliminării sau reducerii ameninţărilor pe care subiecţii lustraţiei ar putea-o constitui pentru blocarea procesului de democratizare, fiind o măsura în vădită disproporţie cu scopurile urmărite. Mai mult, instituirea unor interdicţii pentru accesul în funcţiile publice, numite sau elective, pe considerentul simplei apartenenţe în trecut la nomenclatura comunistă - partidul comunist fiind unul legal la data desfăşurării activităţilor imputate persoanelor care intră sub incidenţa Legii lustraţiei -fără aducerea vreunei probe care să demonstreze că persoanele în cauză au săvârşit acte concrete care au urmărit reinstaurarea vechiului regim comunist în România constituie, ea însăşi, o ingerinţă adusă sistemului democratic român, încălcând, în mod flagrant, însăşi valorile democraţiei pe care doreşte să le protejeze în acest fel.

In contextul încălcării actelor internaţionale menţionate, ratificate de România, ceea ce rezidă într-un angajament asumat pe plan internaţional, în raport cu celelalte state, de a promova şi respecta drepturile prevăzute de acestea, Legea lustraţiei va genera implicaţii negative pe plan internaţional atât în ceea ce priveşte imaginea României, cât şi a răspunderii sale din perspectiva angajamentelor luate prin aceste acte, deschizând calea sesizării Curţii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg de către persoanele care se vor considera nedreptăţite, cu grave consecinţe asupra credibilităţii României la nivel internaţional.

Preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că sesizările de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate, deoarece legea criticată nu încalcă normele constituţionale invocate în susţinerea criticilor. Astfel, referitor la înfrângerea art. 23 alin. (11) din Constituţie, apreciază că acest text constituţional nu are nicio legătură cu conţinutul Legii lustraţiei, întrucât în cuprinsul acesteia nu este prevăzută nicio formă de răspundere penală. In continuare, arată că în aceeaşi situaţie de nemotivare a încălcărilor Constituţiei şi a actelor internaţionale invocate se află şi celelalte susţineri ale autorilor sesizărilor. Legea lustraţiei este în concordanţă cu prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (3) şi art. 53, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Aşadar, cel puţin pentru morala publică, o asemenea lege trebuie să fie adoptată şi să rămână în vigoare.

Guvernul arată că în expunerea de motive, precum şi în preambulul legii sunt invocate ca argumente în susţinerea acestui demers necesitatea consolidării valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor fundamentale constituţionale, înlăturarea „oamenilor cu formaţie de activist comunist", adică a acelor persoane care, potrivit punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, „şi-au abandonat profesiile lor pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta".

Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Guvernul apreciază că legea criticată, prin faptul că impune, în mod nediferenţiat, eliminarea din funcţii şi demnităţi actuale a tuturor persoanelor care au ocupat o funcţie de natura celor enumerate la art. 1, deoarece se apreciază ope legis că acestea au adus prejudicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi că acest comportament al lor este în sine de natură a prejudicia mecanismele democraţiei, ridică probleme din punctul de vedere al conformităţii cu prevederile Convenţiei Europene şi ale Constituţiei României.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că un stat, pentru a garanta stabilitatea şi eficienţa unui sistem democratic, poate dispune anumite măsuri specifice şi că pluralismul şi democraţia sunt bazate pe un compromis care determină uneori cetăţenii să accepte limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi. In aprecierea art. 3 al Protocolului nr. 1 la Convenţie referitor la organizarea, la intervale rezonabile, de alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la componenţa forului legislativ, se lasă statelor membre o marjă largă de apreciere asupra modului în care se reglementează drepturile respective, dar impune ca eventualele restrângeri ale exercitării acestor drepturi să nu afecteze însăşi esenţa lor.

Curtea a recunoscut, de asemenea, dreptul oricărui stat de a-şi reglementa cadrul legislativ în contextul evoluţiei politice interne. Curtea a arătat ca previzibilitatea unei norme, mai ales când aceasta impune restricţii, nu a fost respectată atunci când restricţia vine ca urmare a unor fapte din trecut, când persoana în cauză nu putea în mod rezonabil să prevadă faptul că acţiunile sale pot avea consecinţe negative în viitor.

In continuare, Guvernul arată, în esenţă, că din perspectiva normelor constituţionale şi a actelor internaţionale invocate în susţinerea criticilor eliminarea, nediferenţiată în funcţie de comportamentul efectiv al persoanelor respective pe perioada regimului comunist, este de natură a ridica semne de întrebare cu privire la conformitatea cu aceste reglementări.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a depus la dosare un act intitulat „Somaţie către Plenul Curţii Constituţionale, semnată de 36 de organizaţii civice şi sindicale", înregistrat la Curtea Constituţională sub nr. 7.398 din 9 iunie 2010.

CURTEA,

examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să soluţioneze obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de grupul celor 29 de senatori şi de grupul celor 58 de deputaţi.

Obiecţiile de neconstituţionalitate se referă la Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Autorii sesizărilor susţin că această lege contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) si (5), art. 4, art. 8 alin. (1), art. 11 lin. (2), art. 15 alin. (2), art. 16 alin. (1) si (3), art. 20, art. 23, art. 29 alin. (1), art. 37, art. 38, art. 41 alin. (1), art. 45 şi art. 53, prevederilor art. 8, 10, 11 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, ale Protocolului nr. 12 la Convenţie, ale art. 19, 20 şi 21 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 19 şi 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ale rezoluţiilor Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096/1996 şi nr. 1.481/2006, precum şi prevederilor art. 2 şi 4 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 111/1958 privind discriminarea în domeniul forţei de muncă şi exercitării profesiei, ale art. 1 alin. (2) din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 122/1964 privind politica de ocupare a forţei de muncă, şi celor ale art. E din partea a V-a a Cartei sociale europene revizuite.

Curtea Constituţională consideră că lustraţia se poate constitui ca reper moral, de rememorare a ororilor comunismului, dar şi ca măsură temporară de excludere de la funcţiile de conducere a unor autorităţi şi instituţii publice a persoanelor care au lucrat sau colaborat cu regimul comunist. Lustraţia nu înseamnă, însă, epurare sau răzbunare pentru alegeri ideologice greşite ori accidente biografice, ci încercarea de regăsire a demnităţii şi încrederii, precum şi redarea autorităţii instituţiilor fundamentale ale statului. Lustraţia accentuează mai ales principiul responsabilităţii în exercitarea demnităţilor publice.

Dincolo de numeroasele probleme morale, sociale, politice, economice, legale etc. care se pot ridica după adoptarea unei legi a lustraţiei, aceasta are, per ansamblu, un efect pozitiv în perioada de tranziţie a fostelor ţări comuniste în vederea trecerii la un stat democratic, de drept, bineînţeles, dacă este adoptată în conformitate cu prevederile constituţionale ale statului respectiv.

Principiul egalităţii accesului la o funcţie publică este consacrat prin Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, precum şi în art. 21 paragraful 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, potrivit căruia „Orice persoană are dreptul de acces, egal, la funcţiile publice ale ţării sale" şi în art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966, potrivit căruia „Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără niciuna dintre discriminările la care se referă art. 2 şi fără restricţii nerezonabile; [...] c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa".

Astfel, sunt interzise discriminările bazate pe rasă, sex, religie, opinie, avere, origine socială etc, dar fiecare stat are dreptul să impună, pe cale legislativă, anumite condiţii specifice pe care trebuie să le îndeplinească un funcţionar public, cum ar fi cetăţenia, exercitarea deplină a drepturilor civile şi politice, moralitatea etc.

Aşadar, în toate statele membre ale Uniunii Europene există condiţii specifice pentru accederea la o funcţie publică. Unele state membre cer deţinerea anumitor diplome sau a unor studii specifice diferitelor niveluri de ocupare, altele solicită anumite competenţe lingvistice, cunoaşterea drepturilor civile, obligaţii militare, limită de vârstă, aptitudini fizice etc. De asemenea, posturile care implică respectarea unui secret profesional necesită un control de securitate.

In ţările foste comuniste, o condiţie specială pentru accederea într-o funcţie publică o reprezintă neapartenenţa la nomenclatură şi, ca o consecinţă, a apărut conceptul „lustraţie", termen ce semnifică procedura existentă în aceste ţări de a-i arăta pe cei care au colaborat cu fostul regim şi de a le interzice ocuparea unor funcţii publice. Această practică a apărut ca o garanţie a respectării statului democratic, de drept, în vederea bunei funcţionări a administraţiei publice bazate pe credibilitatea şi loialitatea funcţionarilor publici.

Toate ţările foste comuniste din Europa Centrală şi de Est care au aderat la Uniunea Europeană s-au confruntat cu problema lustraţiei, adică a interzicerii accesului sau îndepărtării din instituţiile publice a acelor persoane cu privire la care există certitudinea că au făcut parte din regimul comunist.

Fiecare ţară confruntată cu problema lustraţiei, în funcţie de scopul urmărit şi de specificul naţional, a adoptat un anumit tip de realizare a lustraţiei, considerându-se, în doctrină, că Cehia a reglementat un model radical, că Lituania şi ţările baltice au adoptat un model intermediar şi că Ungaria, Polonia şi Bulgaria s-au raliat unui model moderat.

In România, comunismul a fost condamnat la nivel de doctrină, schimbarea regimului fiind consacrată prin acte juridice cu valoare constituţională, precum Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 22 decembrie 1989, şi Decretul-lege privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 27 decembrie 1989.

După o încercare nereuşită, cea din 1997, adoptarea în România a Legii lustraţiei este lipsită de eficienţă juridică, nefiind actuală, necesară şi utilă, doar cu o semnificaţie exclusiv morală, ţinând seama de perioada mare de timp care a trecut de la căderea regimului totalitar comunist.

De altfel, chiar iniţiatorii legii, invocând art. 53 din Constituţie, afirmă că Legea lustraţiei se subscrie acestei norme constituţionale care statuează că „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea [...] moralei publice, [...]", morală întinată de cutumele comunismului.

La ora actuală, în România, în ceea ce priveşte funcţiile de demnitate publică, nu există o condiţionare a ocupării acestora de neapartenenţa la vechile structuri comuniste, ci există doar obligaţia de a declara apartenenţa sau neapartenenţa la poliţia politică.

In condiţiile legislaţiei actuale, o asemenea condiţie este numai cea prevăzută la art. 54 lit. j) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi are următorul conţinut: „Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii: [...]]) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege".

Procedând la examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, astfel cum rezultă din preambulul care însoţeşte Legea lustraţiei, adoptarea acesteia „este necesară pentru consolidarea valorilor şi instituţiilor democratice din România şi pentru protejarea principiilor fundamentale prevăzute de Constituţie, justificând astfel restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi ale unor persoane, prin restrângerea exercitării dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de putere şi în aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Curtea ia notă de formularea într-o manieră defectuoasă, confuză şi deficitară a preambulului legii, ceea ce duce la concluzia că restrângerile şi interdicţiile prevăzute de această lege au ca scop „restrângerea exercitării dreptului de a ocupa funcţii numite sau alese în structurile de putere şi în aparatul represiv al regimului comunist, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Curtea observă, de asemenea, că dispoziţiile Legii lustraţiei sunt lipsite de rigoare normativă, nefiind suficient de clare şi de precise.

Faţă de aceste ambiguităţi, Curtea se mărgineşte să atragă atenţia asupra posibilelor dificultăţi de ordin practic în aplicarea măsurilor prevăzute de lege.

In continuare, Curtea reţine că în concepţia legii criticate răspunderea juridică şi sancţionarea se întemeiază pe deţinerea unei demnităţi sau funcţii în structurile şi aparatul represiv al fostului regim totalitar comunist. Răspunderea juridică, indiferent de natura ei, este o răspundere preponderent individuală şi există numai întemeiată pe fapte juridice şi acte juridice săvârşite de o persoană, iar nu pe prezumţii.

Aşa cum s-a mai arătat, lustraţia nu poate fi utilizată ca mijloc de pedeapsă sau răzbunare, deoarece scopul acesteia nu este pedepsirea celor prezumaţi vinovaţi. O pedeapsă poate fi impusă doar pentru o activitate criminală din trecut, pe baza Codului penal aplicabil şi în conformitate cu toate procedurile şi garanţiile procesului penal.

Or, supusă controlului de constituţionalitate sub acest aspect, Legea lustraţiei este excesivă în raport cu scopul legitim urmărit, deoarece nu permite individualizarea măsurii. Această lege instituie o prezumţie de vinovăţie şi o adevărată sancţiune colectivă, bazată pe o formă de răspundere colectivă şi pe o culpabilizare generică, globală, făcută pe criterii politice, ceea ce contravine principiilor statului de drept, ale ordinii de drept şi prezumţiei de nevinovăţie instituită prin art. 23 alin. (11) din Constituţie. Chiar dacă legea criticată permite apelarea la justiţie pentru justificarea interzicerii dreptului de a candida şi de a fi ales în funcţii şi demnităţi, aceasta nu reglementează un mecanism adecvat în scopul stabilirii desfăşurării unor activităţi concrete îndreptate împotriva drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu alte cuvinte, legea nu oferă garanţii adecvate de control judiciar asupra aplicării măsurilor restrictive.

Nicio persoană nu va putea fi supusă lustraţiei pentru opinii personale şi convingeri proprii sau pentru simplul motiv de asociere cu orice organizaţie care, la data asocierii sau a activităţii desfăşurate, era legală şi nu a comis încălcări grave ale drepturilor omului. Lustraţia este permisă doar cu privire la acele persoane care au luat parte efectiv, împreună cu organizaţii ale statului la grave încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului.

Art. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate prevede una dintre principalele sancţiuni colective care vizează dreptul de a candida şi dreptul de a fi ales în funcţiile de demnitate publică enumerate al persoanelor care au aparţinut anumitor structuri politice şi ideologice. Dispoziţiile acestui articol de lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 37 şi 38 prin care se consacră dreptul de a fi ales, cu interdicţiile expres şi limitativ menţionate. Este evident că dispoziţiile art. 2 din Legea lustraţiei excedează cadrului constituţional, prevăzând o nouă interdicţie dreptului de acces în funcţiile publice, care nu respectă art. 53 din Constituţie referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Astfel, Curtea constată că această limitare este lipsită de prbporţionalitate în raport cu scopul urmărit, întrucât aduce atingere înseşi existenţei dreptului şi nu îşi justifică necesitatea într-o societate democratică.

Curtea consideră că Legea lustraţiei aduce atingere şi principiului neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile". Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare.

Totodată, Curtea observă că Legea lustraţiei a fost adoptată după 21 de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind relevant pentru disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum şi a altor circumstanţe.

In acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind legitimitatea legii lustraţiei în timp.

Astfel, în Cauza Zdanoka contra Letonia, 2004, Curtea s-a pronunţat cu privire la măsurile statului leton de a dispune excluderea pe termen nedefinit a unor persoane de la eligibilitatea în alegerile naţionale parlamentare şi locale, datorită activităţilor pe care acestea le-au întreprins într-o perioadă de timp (1991) în cadrul unor structuri comuniste declarate neconstituţionale. Analizând cazul, Curtea a arătat că o astfel de măsură ar fi fost justificată şi proporţională în timpul primilor ani după înlăturarea regimului, „când nou-instauratele structuri încă mai puteau fi ameninţate de alunecare către totalitarism, iar astfel de restricţii ar fi fost de natură a înlătura un astfel de risc". Curtea a condamnat statul leton pentru încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, motivând că nu s-a dovedit faptul că excluderea unei persoane de la dreptul de a candida este proporţională cu scopul legitim. In speţă, Curtea a considerat că participarea persoanei în acţiunile antidemocratice realizate imediat după instaurarea noului regim democratic în Letonia nu a fost suficient de serioasă pentru a justifica restricţiile din prezent. După trecerea însă a unei perioade mai lungi de timp, nu se mai poate invoca un caracter preventiv pentru o astfel de măsură.

De asemenea, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că nici contextul istoric, nici experienţa totalitaristă trăită în România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerinţe de genul interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă, de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale Convenţiei europene, iar democraţia se clădeşte pe pluralism politic.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

In numele legii

DECIDE:

Constată că Legea lustraţiei, privind limitarea temporară a accesului la unele funcţii şi demnităţi publice pentru persoanele care au făcut parte din structurile de putere şi din aparatul represiv al regimului comunist în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 7 iunie 2010 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader şi Augustin Zegrean, judecători.

In temeiul dispoziţiilor art. 261 alin. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 1 din Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 8 din 8 iunie 2010, semnează

PREŞEDINTE,

ION PREDESCU

Magistrat-asistent-şef,

Doina Suliman