Decizia Nr.10 din 23.05.2016

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGIIDosar nr. 7/2016

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 7/2016 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi art. 27² alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de domnul procuror Liviu Daniel Arcer.La şedinţa de judecată participă domnul Aurel Segărceanu, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27³ din Regulamentul de organizare şi funcţionare administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare.Magistratul-asistent prezintă referatul, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse hotărâri judecătoreşti, prin care problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit, raportul comun întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele completului de judecată, constatând că nu există chestiuni prealabile sau excepţii, acordă cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Domnul procuror Liviu Daniel Arcer pune concluzii pentru admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze litigiile având ca obiect repararea prejudiciului creat prin discriminare ca fiind, după caz, judecătoria sau tribunalul, ca instanţe civile, pentru argumentele şi în funcţie de situaţiile prezentate în punctul de vedere exprimat în scris şi depus la dosarul cauzei.Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Problema de drept care a generat practica neunitară1. Recursul în interesul legii vizează stabilirea instanţei competente material să soluţioneze cererile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.2. Dispoziţiile legale a căror interpretare a generat practica neunitară:Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000: Articolul 27(1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului. II. Examenul jurisprudenţial3. Prin recursul în interesul legii se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, dezlegarea problemei de drept supusă analizei fiind menită a conduce la stabilirea instanţei competente material să soluţioneze acţiunile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, formulate în temeiul dispoziţiilor legale în discuţie.III. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreştiA)Într-o primă interpretare dată sintagmei „potrivit dreptului comun", folosită de dispoziţiile legale supuse interpretării, s-a considerat că cererile formulate în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 se judecă de instanţa civilă, ca instanţă de drept comun, pornindu-se de la premisa că dreptul civil reprezintă dreptul comun, iar instanţele civile reprezintă instanţe de drept comun¹.4. Instanţele care au îmbrăţişat această opinie au pronunţat constant soluţii, sub imperiul Codului de procedură civilă din 1865, prin care, în regulator de competenţă, au stabilit competenţa de soluţionare a cererilor în favoarea judecătoriei, ca instanţă de drept comun, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 pct. 1 din acelaşi cod. 5. Sub reglementarea noului cod de procedură civilă, s-a considerat că soluţionarea cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 este de competenţa instanţei civile, ca instanţă de drept comun, iar aceasta este tribunalul, conform art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi indiferent de criteriul valoric, invocându-se argumentul că petitul principal al unor astfel de cereri, respectiv constatarea discriminării, este neevaluabil în bani, în timp ce petitul având ca obiect pretenţii este doar unul accesoriu. Instanţa civilă este instanţa care judecă potrivit dreptului comun, în accepţiunea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, iar atunci când a intenţionat atribuirea unor litigii în competenţa de soluţionare a instanţelor de contencios administrativ, legiuitorul a menţionat-o expres, în cuprinsul art. 20 alin. (9) din cuprinsul aceleiaşi ordonanţe. 6. S-a reţinut că, de la intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 (Codul de procedură civilă), judecătoriile nu mai sunt instanţe de drept comun pentru judecata în primă instanţă, acest rol fiind preluat de către tribunale, potrivit dispoziţiilor art. 95 pct. 1 din acest cod, motiv pentru care, întrucât tribunalul este instanţa de drept comun chemată să soluţioneze litigiul, potrivit art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 coroborat cu art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, s-a reţinut competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului - secţia civilă. B)Într-o a doua interpretare dată sintagmei „potrivit dreptului comun", s-a considerat că prin aceasta nu se înţelege, ca premisă, instanţa de drept civil, stabilirea competenţei de soluţionare a cererilor urmând a avea loc prin raportare la izvorul raportului juridic de drept material dedus judecăţii, discriminarea invocată putând surveni, de exemplu, în contextul unui raport de muncă, ipoteză în care competenţa revine instanţei de dreptul muncii, ori al unui raport de serviciu, caz în care competenţa revine instanţei de contencios administrativ, adică secţiei corespunzătoare a tribunalului².7. În unele cazuri, aceste cauze au fost soluţionate de tribunale, în primă instanţă, fie în materia contenciosului administrativ, fie în materia litigiilor de muncă, fără a se pune în mod expres problema naturii litigiului şi a competenţei materiale³. IV. Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov 8. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, autorul sesizării, nu a formulat un punct de vedere şi nici nu şi-a exprimat opinia cu privire la problema de drept supusă dezlegării. V. Punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 9. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că atunci când, faţă de obiectul litigiului, natura şi valoarea acestuia, nu se identifică, pe baza unor dispoziţii legale speciale, competenţa materială a unei alte instanţe, soluţionarea, în primă instanţă, a cererii prevăzute de art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin care se solicită restabilirea situaţiei anterioare sau înlăturarea situaţiei de discriminare, este de competenţa materială a judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) teza I din Codul de procedură civilă; în aceeaşi ipoteză, competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect acordarea de despăgubiri aparţine judecătoriei sau tribunalului, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, prin raportare la valoarea pretenţiilor. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a instanţelor europene 10. Prin deciziile nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008⁴, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) şi (11), art. 6 şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 sunt neconstituţionale, în măsura în care din ele desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii. În acelaşi sens a fost pronunţată şi Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000. 11. Întrucât chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării ţine de aplicarea dreptului intern în materie de procedură, respectiv determinarea instanţei competente din ¹ În acest sens este jurisprudenţa următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov (majoritar), Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj, Tribunalul Bistriţa-Năsăud şi Tribunalul specializat Cluj; în acelaşi sens şi-au exprimat opinia Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Buzău, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Suceava, Tribunalul Bucureşti (minoritar) şi Comisia de Unificare a Practicii Judiciare a Consiliului Superior al Magistraturii - şedinţa din 24 noiembrie 2010. ² În acest sens este jurisprudenţa următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov (minoritar), Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj şi Tribunalul Sălaj; în acelaşi sens şi-au exprimat opinia Tribunalul Dâmboviţa (minoritar), Tribunalul Bucureşti (majoritar) şi Tribunalul Teleorman. ³ În acest sens este jurisprudenţa următoarelor instanţe: Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Oradea şi Curtea de Apel Târgu Mureş. ⁴ Publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008. punct de vedere material să soluţioneze acţiuni pentru repararea prejudiciilor cauzate prin discriminare, jurisprudenţa instanţelor europene nu cuprinde decizii relevate în privinţa chestiunii supuse dezbaterii. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii 12. Raportul evocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că instanţa supremă s-a pronunţat, prin mai multe decizii de speţă⁵, asupra chestiunii de drept în discuţie, cu prilejul soluţionării unor conflicte de competenţă. 13. Raportul propune admiterea recursului în interesul legii, în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale. VIII. Înalta Curte 14. Înalta Curte a fost învestită, pe calea recursului în interesul legii, cu pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în sensul stabilirii instanţei competente material să soluţioneze acţiunile pentru repararea prejudiciilor invocate de persoanele care se consideră discriminate, acţiuni formulate în temeiul dispoziţiilor legale sus-menţionate. 15. Analiza jurisprudenţei ataşate recursului în interesul legii formulat în cauză a relevat că acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, cu soluţionarea cărora au fost învestite instanţele judecătoreşti, au reclamat, cel mai adesea, discriminarea salarială survenită ca urmare a punerii în aplicare a dispoziţiilor din legile salarizării unice pentru angajaţii din sectorul bugetar, începând cu Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea nr. 330/2009) şi Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), (acţiuni prin care s-au invocat diferenţele salariale dintre angajaţi care ocupă aceleaşi clase de studii şi funcţii, deţin aceeaşi vechime şi au aceleaşi clase de salarizare sau neacordarea diferitelor sporuri de care beneficiau alţi angajaţi ai aceloraşi unităţi), discriminarea în raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, fie ca urmare a aplicării legilor de salarizare, fie ca urmare a punerii în executare de către autoritatea publică angajatoare (Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală a Finanţelor Publice, Ministerul Administraţiei şi Internelor împreună cu inspectoratul general şi inspectoratele judeţene ale Poliţiei Române, Ministerul Justiţiei şi ordonatorii de credite din structura acestuia etc.) a hotărârilor judecătoreşti privitoare la plata unor drepturi salariale, drepturi refuzate reclamanţilor indiferent că se aflau în situaţia în care deţineau hotărâri de recunoaştere a acestora (dar a căror executare fusese refuzată, spre exemplu, pentru motivul nemenţionării procentului în care se acordau drepturile salariale recunoscute - cazul funcţionarilor din structura Ministerului Finanţelor) sau că nu deţineau astfel de hotărâri, respectiv caracterul discriminator al unui act administrativ (spre exemplu, de impunere fiscală). 16. De asemenea, prin alte acţiuni, instanţele judecătoreşti au fost chemate să sancţioneze fapte discriminatorii care au îmbrăcat forma refuzului de a permite accesul la un meci de fotbal pe criteriul domiciliului, a îngrădirii accesului într-un club pe criteriul etniei, a proferării de expresii jignitoare, degradante la adresa persoanei reclamantului pe criteriul orientării sexuale, neacordarea indemnizaţiei de creştere a copilului, în cazul unei sarcini gemelare, pentru fiecare copil în parte etc. 17. Dacă în cazul acestor din urmă acţiuni nu a existat nicio divergenţă în identificarea instanţei competente să efectueze judecata lor, litigiile fiind soluţionate de instanţele civile (judecătorie, tribunal, curte de apel, în funcţie de criteriul valoric), trebuie menţionat că diferenţele de opinii au apărut în legătură cu cele dintâi acţiuni evocate. Este vorba, aşadar, de acţiunile prin care au fost deduse judecăţii cazurile de discriminare salarială invocate fie de angajaţii cu contract individual de muncă din sectorul bugetar, fie de funcţionarii publici sau cazurile de discriminare întemeiate ori izvorâte din acte administrative ori proceduri administrative emise/derulate de autorităţi publice ori autorităţi de utilitate publică sau de interes public (cum ar fi Uniunea Naţională a Barourilor din România, Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă etc.), respectiv în acele acţiuni în care situaţia, fapta sau motivul de discriminare a apărut sau a fost invocat în derularea unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective este asigurată în faţa unor jurisdicţii speciale (de dreptul muncii ori de drept administrativ). 18. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aşa cum rezultă din titulatura sa, îşi propune să asigure prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare [ca mijloc de realizare a principiului constituţional al egalităţii între cetăţeni şi ca instrument de garantare a drepturilor şi libertăţilor constituţionale evocate în cuprinsul art. 1 alin. (2)], indiferent de modalitatea în care aceasta se concretizează, prin acte sau fapte, manifestate în toate domeniile vieţii sociale, cum ar fi: a) în raporturile de muncă - în legătură cu condiţiile de încadrare în muncă, criteriile şi condiţiile de recrutare, selectare şi promovare, accesul la toate formele şi nivelurile de orientare, formare şi perfecţionare profesională; b) protecţia şi securitatea socială; c) serviciile publice, orice alte servicii, accesul la bunuri şi facilităţi; d) sistemul educaţional; e) libertatea circulaţiei; f) liniştea şi ordinea publică; g) orice alte domenii ale vieţii sociale. 19. Potrivit art. 2 alin. (11) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu poate atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii. 20. Dacă în privinţa formelor, modalităţilor şi organelor prin mijlocirea cărora se poate asigura antrenarea răspunderii penale nu există îndoieli sau neclarităţi, ordonanţa a reglementat modalităţile în care se asigură punerea în practică a celorlalte două forme de răspundere la care face trimitere. 21. Pentru prevenirea, medierea, investigarea, constatarea şi sancţionarea contravenţională a faptelor de discriminare, a fost instituit un organism autonom, învestit cu autoritate de stat, având personalitate juridică şi aflat sub controlul parlamentului, respectiv Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, organism căruia i-au fost recunoscute şi atribuţii jurisdicţionale. 22. Activitatea Consiliului de investigare şi constatare se finalizează prin emiterea unei hotărâri care poate să constate sau nu existenţa faptei de discriminare reclamată, în timp ce atribuţiile sale sancţionatoare pun în aplicare răspunderea contravenţională, atunci când este cazul. ⁵ Decizia nr. 5.838 din 19 iunie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 6.215 din 17 septembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal; Decizia nr. 5.675 din 5 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie - Secţia I civilă. 23. Antrenarea răspunderii civile, despre care vorbeşte art. 2 alin. (11) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, este pusă în practică prin mijlocirea art. 27 din acelaşi act normativ, articol a cărui interpretare diferită dată de către instanţe a generat divergenţa de jurisprudenţă semnalată de titularul sesizării. 24. Originea interpretării diferite a avut ca punct de pornire percepţia greşită a unora dintre instanţe asupra utilizării în textul art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a unei noţiuni inexistente, de altfel, în corpul normei de drept supuse analizei, respectiv aceea de „instanţă de drept comun". 25. Textul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu conţine o normă de competenţă, astfel cum ar părea la o primă vedere, articolul în cauză concretizând, în realitate, condiţiile procedurale şi mijlocul procesual de antrenare a răspunderii civile (lato sensu) - în opoziţie cu răspunderea penală şi contravenţională, menţionate la art. 2 alin. (11) din acelaşi act normativ - ce poate fi angajată pentru acte/fapte discriminatorii, semnificaţia sa fiind aceea că orice persoană care se consideră discriminată are asigurată întotdeauna calea unei acţiuni în faţa instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare. 26. În continuare, reglementarea detaliază condiţiile în care se asigură realizarea dreptului de acces la instanţă pentru reclamarea unui caz de discriminare, menţionând că acţiunea poate fi formulată „în faţa instanţei de judecată... potrivit dreptului comun", cererea fiind scutită de taxă judiciară de timbru şi putând fi promovată necondiţionat de sesizarea Consiliului, care însă va fi în mod obligatoriu citat la judecarea cauzei; termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoştinţă de săvârşirea ei. 27. De asemenea sunt reglementate regimul probator al unei astfel de acţiuni [art. 27 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000], măsurile sancţionării complementare pe care le poate dispune instanţa atunci când autor al discriminării este o persoană juridică, faptul că hotărârea pe care o pronunţă instanţa se comunică Consiliului, dar şi subiectele de drept, altele decât victimele discriminării, care pot avea legitimare procesuală activă în astfel de cauze. 28. În alte cuvinte, norma legală examinată nu îşi propune să instituie în mod direct şi explicit reguli de competenţă în soluţionarea acţiunilor de angajare a răspunderii civile pentru acte sau fapte de discriminare, ci aceasta consacră dreptul de acces la instanţă în reclamarea conduitelor discriminatorii, dând astfel expresie art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului (dreptul la un recurs efectiv). 29. Cererea adresată instanţei „potrivit dreptului comun" de către persoana care se consideră discriminată, semnifică - în termenii art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 - posibilitatea de a sesiza instanţa judecătorească în mod direct şi necondiţionat de parcurgerea prealabilă a unor proceduri, de sesizarea altor organisme (spre exemplu, de sesizarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării) ori de respectarea unor termene speciale [altele decât cele din dreptul comun, după cum se arată prin alin. (2) al art. 27 din acelaşi act normativ, cu trimitere la termenul general de prescripţie de 3 ani]. 30. În sfârşit, sintagma „potrivit dreptului comun" semnifică inclusiv aspectul că, de regulă, dar nu în mod necesar şi absolut, instanţa sesizată va fi cea de drept comun, respectiv cea civilă. 31. Ori de câte ori, însă, actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancţionare se urmăreşte intră în sfera ori a fost săvârşit în raporturile juridice care aparţin altor domenii/ramuri ale dreptului - dreptul muncii şi asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenţei etc. - şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în condiţiile unor legi speciale, în faţa unor jurisdicţii speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, aşadar în condiţiile acestora şi în faţa jurisdicţiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în faţa unor instanţe cu competenţă materială specială, derogatorie de la dreptul comun. 32. Soluţia se justifică cu atât mai mult cu cât şi la nivelul legislaţiei speciale aplicabile altor ramuri sau domenii ale dreptului există norme de drept material privitoare la interzicerea discriminării în raporturile juridice pe care acestea le guvernează (spre exemplu, Codul muncii), iar judecarea unor astfel de cauze presupune analizarea raporturilor juridice dintre părţi prin observarea şi aplicarea legislaţiei speciale proprii domeniului/ramurii de drept respective, ceea ce ar trebui să implice o abordare calificată din partea judecătorului, care lipseşte instanţei de drept comun, respectiv aceleia civile. 33. Art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu instituie reguli de competenţă, ci doar consacră existenţa unui drept de acces la justiţie ce poate fi exercitat „în condiţiile dreptului comun". Norma în cauză nu utilizează noţiunea de „instanţă de drept comun" - pentru ca, în opoziţie cu aceea de instanţă de contencios administrativ, la care face trimitere art. 20 alin. (9) din acelaşi act normativ - să valideze concluzia, dedusă în cea dintâi opinie jurisprudenţială, în sensul că întotdeauna şi în mod absolut instanţa competentă material să judece acţiunile în justiţie de sancţionare a actelor/faptelor discriminatorii este aceea de drept comun, respectiv cea civilă (indiferent că discriminarea a fost acuzată în legătură cu raportul de muncă ori de funcţie al persoanei ori în legătură cu emiterea actului administrativ atacat) sub argumentul că, atunci când a intenţionat atribuirea unor litigii în competenţa de soluţionare a unor instanţe speciale, cum ar fi cele de contencios administrativ, legiuitorul a menţionat-o expres în cuprinsul acestui act normativ. 34. De asemenea, acest punct de vedere nu poate fi întemeiat nici pe argumentul că un comportament discriminatoriu se concretizează într-o faptă ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală (patrimonială) a autorului său, iar tratamentul juridic al acestei forme de răspundere este de competenţa exclusivă a instanţei de drept comun, respectiv a celei civile. 35. Este adevărat că, în ceea ce priveşte contenciosul administrativ, acesta este, în principal, un contencios al actelor juridice, iar nu al faptelor juridice, dar nu este exclus, astfel după cum chiar Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 precizează, ca acţiunea discriminatorie să se materializeze într-un act (administrativ), în vreme ce dovedirea caracterului său discriminatoriu să constituie chiar motivul nelegalităţii acestuia. 36. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării şi nu a instituit o jurisdicţie specială pentru cazurile având ca obiect sancţionarea comportamentelor discriminatorii, pentru a se înţelege că a atribuit o competenţă materială de soluţionare a unor astfel de litigii, deferită chiar instanţelor de drept comun, cu sacrificarea (sau încălcarea) competenţelor materiale speciale existente în legislaţie. 37. Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existenţa unei căi în justiţie pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relaţiile sociale aparţinând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă cărora va fi supusă acţiunea, cât şi în ceea ce priveşte instanţa competentă. 38. Este - în analiza jurisprudenţială rezumată anterior - chiar cazul acţiunilor prin care s-a urmărit sancţionarea discriminării salariale din raporturile de muncă ori cele de serviciu ale funcţionarilor publici, ca şi al acţiunilor de contencios administrativ prin care s-a solicitat anularea actului administrativ pretins discriminatoriu, cazuri în care competenţa de soluţionare nu poate fi a altei instanţe decât a celei specifice jurisdicţiei muncii ori celei de contencios administrativ, după caz. 39. Chiar în condiţiile în care recunoaşterea unor drepturi salariale mai largi decât cele deja acordate ori anularea actului administrativ vătămător au fost justificate exclusiv pe argumente de discriminare, litigiile deduse judecăţii şi-au păstrat natura lor proprie, a conflictului de muncă, respectiv de drept administrativ, principiul nediscriminării şi egalităţii de şanse fiind unul de ordin constituţional, aşadar valabil şi general aplicabil în orice domeniu al vieţii sociale, indiferent de raportul de drept analizat, fără a-i schimba natura juridică a acestuia. 40. Calificarea dată în jurisprudenţă noţiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanţa civilă ar fi unica jurisdicţie competentă să sancţioneze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu. 41. Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în condiţiile dreptului comun, înţelegând prin aceasta în faţa instanţei de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială şi în legătură cu drepturi subiective a căror protecţie se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate. 42. Atunci când persoana care se consideră discriminată are deschisă calea acţiunii pentru sancţionarea discriminării „în condiţiile dreptului comun", în faţa instanţei civile, competenţa aparţine judecătoriei sau tribunalului, după caz, prin aplicarea criteriului valoric (aspect valabil atât sub reglementarea vechiului cod de procedură civilă, cât şi a celui în vigoare) şi în funcţie de obiectul învestirii instanţei, dat fiind că, în sensul legii, angajarea răspunderii civile poate avea loc pe calea unei acţiuni în daune („o cerere pentru acordarea de despăgubiri") şi/sau în obligaţie de a face („... şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare"). Totodată, opţiunile de înlăturare a consecinţelor discriminării - prin restabilirea situaţiei anterioare sau anularea situaţiei create prin discriminare - pot fi concretizate şi în alte modalităţi decât cele ale unei acţiuni în obligaţie de a face, în funcţie de forma şi criteriile în raport cu care se manifestă discriminarea. 43. Cele două mijloace, corespunzătoare celor două tipuri de acţiuni, prin care se asigură repararea prejudiciului provocat de un comportament discriminatoriu au regimul unor capete de cerere principale, având un caracter autonom, instanţa de judecată putând fi învestită cu ambele sau doar cu una dintre solicitări. 44. Or, potrivit art. 94 pct. 1 lit. h) şi k) din Codul de procedură civilă, judecătoriile judecă în primă instanţă „cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe", precum şi „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti", în timp ce tribunalul judecă, potrivit art. 95 pct. 1 din acelaşi cod „în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe". 45. Aplicarea acestor reguli de determinare a instanţei competente se va face şi cu luarea în considerare a prevederilor art. 99 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt". 46. Determinarea instanţei (civile) competente să judece acţiunile în angajarea răspunderii civile pentru acte/fapte discriminatorii nu se va realiza în raport cu un aşa-zis capăt principal al cererii având ca obiect constatarea faptei (ilicite) discriminatorii, după cum se arată în soluţiile ce au conturat cea dintâi opinie jurisprudenţială. 47. În aprecierea acestei situaţii trebuie avut în vedere, în primul rând, aspectul că sesizarea instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare poate avea loc şi la solicitarea persoanei care deţine deja o hotărâre a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, de constatare a existenţei/săvârşirii faptei ilicite discriminatorii, caz în care instanţa astfel învestită va efectua cercetarea judecătorească - pornind de la premisa existenţei şi dovedirii caracterului discriminator al faptei acuzate - exclusiv în vederea dimensionării prejudiciului şi a determinării măsurilor adecvate pentru restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare. 48. Relativ la activitatea Consiliului, trebuie precizat că dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care se referă la atribuţiile acestuia, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 997 din 7 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 18 noiembrie 2008, în aceleaşi limite în care instanţa de contencios constituţional a declarat ca fiind neconstituţionale şi prevederile art. 1, art. 2 alin. (1), (3) şi (11) şi art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 ori dispoziţiile întregului act normativ, în ansamblul său, cu referire la activitatea instanţelor judecătoreşti, prin deciziile sale nr. 818, 819, 820, 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi prin Decizia nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, respectiv „în măsura în care sunt interpretate în sensul că acordă Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării competenţa ca, în cadrul activităţii sale jurisdicţionale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative". 49. În al doilea rând, potrivit legii procesuale civile (art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 35 din Codul de procedură civilă în vigoare), părţile nu au deschisă calea unei acţiuni în constatarea existenţei unei stări de fapt (aşa cum este acţiunea în constatarea existenţei faptei discriminatorii), ci doar pe cea a acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, astfel de cereri, cu un astfel de obiect, fiind inadmisibile. În raport cu conţinutul normativ al aceloraşi texte legale, cererea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege. 50. În litigiile supuse analizei, persoana care se consideră discriminată are deschisă - prin norma cuprinsă în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 - chiar calea unei acţiuni în realizare, care este aceea în repararea prejudiciului cauzat prin actul/faptul ilicit discriminatoriu şi în restabilirea situaţiei anterioare. 51. Constatarea existenţei faptei ilicite discriminatorii reprezintă, în economia unor astfel de litigii (în care sesizarea instanţei are loc în absenţa hotărârii Consiliului de constatare a faptei discriminatorii), silogismul judiciar absolut necesar analizei pe care o face instanţa de judecată - indiferent că a fost sau nu învestită cu un astfel de „capăt de cerere" - în vederea antrenării (sau nu) a răspunderii civile (delictuale). 52. Prin urmare, doar în mod artificial plasată de părţi şi acceptată de instanţe sub forma unui capăt principal de cerere, solicitarea de a se constata existenţa faptei ilicite discriminatorii nu poate juca vreun rol în determinarea instanţei competente, neputând în mod legal învesti instanţa de judecată, potrivit explicaţiilor anterioare, în pofida realităţii că acţiunile deduse spre judecată conţin, adeseori, sub forma unui capăt de cerere, o astfel de solicitare. 53. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, instanţa competentă să soluţioneze cererile pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare este judecătoria sau tribunalul, după caz, ca instanţe de drept civil, în raport cu obiectul învestirii şi valoarea acestuia, cu excepţia cererilor în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, cazuri în care cererile vor fi judecate de aceste instanţe, potrivit dispoziţiilor legale speciale. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 mai 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Aurel Segărceanu