Decizia Nr.1039 din 05.12.2012

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.076/59/2011 şi care constituie obiectul Dosarului nr. 677D/2012 al Curţii Constituţionale.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 27 septembrie 2012, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, ale cărui concluzii au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 18 octombrie 2012. Ulterior, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, Curtea, în temeiul art. 58 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, a dispus amânarea pronunţării pentru datele de 13, 22 şi 27 noiembrie 2012, respectiv pentru data de 5 decembrie 2012, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 8 martie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 1.076/59/2011, Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţie ridicată din oficiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal argumentează, mai întâi, teza admisibilităţii excepţiei, în condiţiile în care, în prezent, dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt abrogate.În acest sens, se arată că aceste dispoziţii produc efecte juridice în calea de atac pendinte, având în vedere că revizuentul le-a invocat când erau în vigoare, fiind incidente, aşadar, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011. Mai mult, de vreme ce a fost invocată însăşi neconstituţionalitatea actului normativ abrogator, rezultă că se pune în discuţie dacă aceste norme pot fi sau nu considerate ca fiind „în vigoare“, astfel cum impune art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Totodată, este necesar a se determina, pentru soluţionarea acestei cauze, dacă art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 permite revizuirea unei hotărâri date de instanţele de recurs prin care nu se evocă fondul, pentru motivul încălcării dreptului Uniunii Europene. Este important a se stabili şi dacă motivele de revizuire suplimentare, depuse de revizuent ulterior abrogării art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 şi întemeiate pe aceste text, pot fi luate în considerare, în condiţiile în care revizuentul a formulat o primă cerere de revizuire înainte ca decizia vizată să fie redactată, cu rezerva completării ulterioare a motivelor pe care îşi întemeiază acţiunea.Cât priveşte argumentele ce susţin teza neconstituţionalităţii fostului art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa judecătorească apreciază că acestea sunt aceleaşi, mutatis mutandis, cu cele cuprinse în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, prin care Curtea Constituţională a statuat că aceste din urmă prevederi sunt neconstituţionale „în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.“ În caz contrar, a arătat Curtea Constituţională, justiţiabilul s-ar vedea lipsit de protecţia conferită dreptului de acces la justiţie prin normele Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ceea ce ar fi în dezacord cu obligaţiile asumate de România în calitate de stat membru al acestei convenţii.Prin urmare, pentru respectarea art. 11 alin. (2) şi a art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, dar şi a jurisprudenţei constante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instanţa judecătorească apreciază că se impune ca Parlamentul să legifereze mecanisme corespunzătoare care să asigure înfăptuirea justiţiei cu respectarea legislaţiei Uniunii Europene (autorul excepţiei invocă în acest sens Hotărârea din 7 iulie 2011, pronunţată în Cauza C-263/10, Nisipeanu împotriva Direcţia Generală a Finanţelor Publice Gorj şi alţii, paragraful 32, Hotărârea din 2 februarie 1988, pronunţată în Cauza 24/86, Blaizot împotriva Université de Liège şi alţii, punctul 27, Hotărârea din 10 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C-402/03, Skov Æg împotriva Bilka Lavprisvarehus A/S şi Bilka Lavprisvarehus A/S împotriva Jette Mikkelsen and Michael Due Nielsen, punctul 50, precum şi Hotărârea din 18 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza C 313/05, Brzeziński împotriva Dyrektor Izby Celnej w Warszawie, punctul 55). Această obligaţie ar păstra un caracter pur declarativ în măsura în care nu s-ar permite revizuirea unor hotărâri irevocabile date de instanţa de recurs, prin care s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, pentru unicul motiv că prin aceasta nu se evocă fondul cauzei.Cu atât mai mult, înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislaţiei Uniunii, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, pare a fi de natură să încalce obligaţia asumată de statul român prin aderarea la Uniune, obligaţie înscrisă în art. 10 alin. (2) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie. Or, această garanţie este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât şi a celei judecătoreşti, astfel încât adoptarea Legii nr. 299/2011 ar trebui privită ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.În concluzie, instanţa judecătorească opinează că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. De asemenea, instanţa consideră că Legea nr. 299/2011, prin care a fost abrogat art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, este neconstituţională.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul, prin punctul său de vedere, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Susţine, în acest sens, că o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă se bucură de autoritate de lucru judecat, aşa încât un litigiu astfel soluţionat nu mai poate, de principiu, să formeze obiectul unui nou proces, cu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi. Legea permite, cu titlu de excepţie, înlăturarea unor hotărâri judecătoreşti care nu reflectă adevărul, prin promovarea căilor extraordinare de atac. Literatura de specialitate a subliniat că problema esenţială în reglementarea corectă a căilor de atac extraordinare constă în găsirea unor „ipoteze de mijloc“ care să împace ambele cerinţe, pe de o parte, principiul autorităţii de lucru judecat şi, pe de altă parte, necesitatea pronunţării unei hotărâri judecătoreşti legale şi temeinice, ţinând seama de faptul că „excesele autorităţii de lucru judecat sunt tot atât de periculoase ca şi concepţia reformării acestora cu prea multă largheţe.“ Aşadar, este necesară identificarea unor ipoteze mediane care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice.În materia procedurii civile, în general, revizuirea este o cale extraordinară de atac care se justifică, de regulă, prin aceea că instanţa a săvârşit involuntar o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită prin hotărârea atacată. Or, din modul de redactare al alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004, rezultă că acest motiv de revizuire nu privea o astfel de eroare involuntară, ci o rejudecare a fondului cauzei pentru „erori voluntare“ comise de instanţă, respectiv încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, ceea ce transforma calea de atac a revizuirii dintr-una extraordinară într-una ordinară, sub forma „apelului deghizat“, fiind periclitat atât dreptul la un proces echitabil, cât şi principiul securităţii raporturilor juridice.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În urma declarării ca neconstituţionale a prevederilor art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004, Parlamentul avea obligaţia, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. În exercitarea funcţiei sale legislative, ca unică autoritate legiuitoare a ţării, Parlamentul poate decide să nu mai reexamineze legea sau dispoziţiile din conţinutul ei declarate ca neconstituţionale şi să le scoată din circuitul legislativ. Ca atare, Parlamentul a adoptat Legea nr. 299/2011 prin care au fost abrogate prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Or, potrivit art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie:

– Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 916 din 22 decembrie 2011;

– art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, text abrogat, în prezent, prin articolul unic al Legii nr. 299/2011. Textul de lege vizat de instanţa judecătorească avea următorul conţinut:
(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. (...) Motivele de revizuire, la care textul de lege examinat face referire, sunt cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: 1. dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire; 2. dacă s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut; 3. dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă; 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii ori dacă un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în acea cauză. În cazul în care, în ambele situaţii, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa de revizuire se va pronunţa mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat şi cel învinuit de săvârşirea infracţiunii; [n.a.: în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale din 66 din 31 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 25 februarie 2008.] 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau s-a modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere; 6. dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere; 7. dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate. Aceste dispoziţii se aplică şi în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanţe de recurs. În cazul când una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă; 8. dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa; 9. dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate; [n.a.: prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea acestor dispoziţii în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Textele constituţionale invocate în motivarea excepţiei sunt cele ale art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 148 alin. (2) referitor la principiul priorităţii de aplicare a prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene şi a celorlalte reglementări europene cu caracter obligatoriu, faţă de dispoziţiile contrare din legile interne şi ale art. 148 alin. (4), privind atribuţia Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti de garantare a aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alin. (2). Totodată, sunt invocate dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 10 din Versiunea consolidată a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 321E din 29 decembrie 2006 [preluat, pe fond, de art. 4 alin. (3) din Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010]. Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate de instanţa de judecată, Curtea Constituţională constată că acestea sunt întemeiate, urmând ca excepţia de neconstituţionalitate să fie admisă pentru cele ce se vor arăta în continuare: I. Cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: Curtea reţine că prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 aveau, anterior abrogării prin articolul unic al Legii nr. 299/2011, următoarea redactare:(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părţii interesate, în termen de 15 zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare. Dispoziţiile alin. (2) teza întâi al art. 21 din Legea nr. 554/2004 instituiau un nou motiv de revizuire, care se adăuga la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, vizând hotărârile rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene. Teza a doua a alin. (2) al art. 21 a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011, Curtea reţinând că acest text legal, prin modalitatea defectuoasă şi imprecisă de redactare, genera confuzii de natură a afecta dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la exercitarea căilor legale de atac. Mai exact, regulile de natură procedurală specifice cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza a doua împiedicau, prin lipsa de coerenţă şi precizie, exercitarea în concret a dreptului de acces la această cale extraordinară de atac. Totodată, prin decizia menţionată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Întregul alineat (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - deci inclusiv teza întâi şi teza a treia - a fost abrogat prin Legea nr. 299/2011. Urmărind procesul legislativ desfăşurat în cele două Camere ale Parlamentului asupra actului normativ criticat - Legea nr. 299/2011 -, Curtea constată că propunerea legislativă privind modificarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a fost iniţiată de un grup de 18 deputaţi care au invocat, în expunerea de motive ce o însoţeşte, necesitatea punerii de acord a acestor prevederi cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, în conformitate cu art. 147 alin. (1) din Constituţie. În forma sa iniţială, propunerea legislativă cuprindea un articol unic, cu următorul conţinut: „Alineatul (2) al articolului 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:(2) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de Codul de procedură civilă, încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar, printr-o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. Hotărârea se comunică părţii interesate în termen de 30 de zile de la pronunţare. Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare şi se soluţionează de urgenţă şi cu precădere, într-un termen de maximum 60 de zile de la înregistrare. Propunerea legislativă, însoţită de avizul Consiliului Legislativ şi raportul favorabil al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, a fost înscrisă pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor, iar după depăşirea termenului de 45 de zile, aceasta a fost considerată ca adoptată tacit, potrivit art. 75 alin. (2) teza a treia din Constituţie. Senatul, în calitate de Cameră decizională, a adoptat „Legea pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004“, devenită, după promulgare şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, conform art. 77 şi 78 din Constituţie, Legea nr. 299/2011. În temeiul art. 142 din Constituţie, potrivit căruia Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei, aceasta urmează, faţă de împrejurările învederate, să analizeze dacă a fost respectat, în activitatea de legiferare, principiul bicameralismului, consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie. Instanţa de contencios constituţional a stabilit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, spre exemplu prin Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, că principiul bicameralismului este respectat atunci când ambele Camere ale Parlamentului au dezbătut şi s-au exprimat cu privire la acelaşi conţinut şi la aceeaşi formă ale iniţiativei legislative şi că legea trebuie să fie rezultanta manifestării de voinţă concordante a ambelor Camere ale Parlamentului. Dacă forma finală a legii, în redactarea adoptată de Camera decizională, se îndepărtează în mod substanţial de forma adoptată de Camera de reflecţie, aceasta echivalează practic cu excluderea primei Camere de la procesul de legiferare şi înseamnă încălcarea principiului bicameralismului. Or, în situaţia examinată, Camera decizională a adoptat propunerea legislativă într-o redactare fundamental diferită - chiar cu sens opus - faţă de conţinutul iniţial al propunerii, iar soluţia legislativă adoptată - şi anume abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 554/2004 - nu a făcut obiectul dezbaterii în plenul Camerei Deputaţilor, ca primă Cameră sesizată. Astfel, rezultatul final al propunerii legislative depuse la Camera Deputaţilor nu a mai fost modificarea, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, a dispoziţiilor declarate neconstituţionale - aşa cum a fost în intenţia iniţiatorilor propunerii legislative -, ci eliminarea întregului alineat (2) în care erau inserate normele neconstituţionale - teza a doua -, cu consecinţa înlăturării în totalitate a motivului de revizuire suplimentar instituit prin alin. (2) teza întâi al art. 21 din Legea nr. 554/2004. Mai mult, Curtea observă că procedând astfel, Senatul, în calitate de Cameră decizională, s-a îndepărtat de sensul prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţie - avute în vedere la iniţierea propunerii legislative -, deturnând obligaţia legiuitorului de punere de acord a textului neconstituţional cu normele fundamentale, deci de legiferare, în cazul de faţă, în sens pozitiv, într-una de legiferare negativă, adică de abrogare a textelor constatate neconstituţionale. Curtea conchide că, din perspectiva respectării procedurii de adoptare, ce se constituie în aspecte de constituţionalitate extrinsecă, Legea nr. 299/2011 contravine exigenţelor impuse de principiul bicameralismului, reglementat de art. 61 alin. (2) din Constituţie. Totodată, sub aspectul criticilor de neconstituţionalitate intrinseci, Curtea consideră că în cazul de faţă se impune constatarea încălcării art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Astfel, înlăturarea prin Legea nr. 299/2011 a unui mijloc procedural care permitea redeschiderea unor procese soluţionate irevocabil, dar în cursul cărora s-a încălcat dreptul Uniunii Europene, mijloc care asigura aplicarea unitară a legislaţiei europene, astfel cum trebuia aceasta interpretată încă de la intrarea sa în vigoare, este de natură să încalce obligaţia asumată de statul român prin Actul de aderare, obligaţie înscrisă în art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană şi garantată prin art. 148 alin. (4) din Constituţie. Or, această garanţie este instituită atât în sarcina puterii legislative, cât şi a celei judecătoreşti, astfel că adoptarea Legii nr. 299/2011 nu poate fi privită decât ca o limitare nepermisă a mijloacelor procedurale care asigură aplicarea unitară a dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Prin eliminarea din cuprinsul Legii nr. 554/2004 a motivului suplimentar de revizuire reprezentând încălcarea, de către instanţă, a principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de legile interne, reglementat de art. 148 alin. (2), are loc chiar nesocotirea acestor norme fundamentale, precum şi ale art. 148 alin. (4) din Legea fundamentală, care impun autorităţilor statului, deci inclusiv autorităţii judecătoreşti, sarcina garantării aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din principiul priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene. Contrar susţinerilor prezentate în punctul de vedere al Guvernului, Curtea Constituţională consideră că reglementarea unui mijloc procedural care să permită reformarea unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pronunţate de o instanţă judecătorească, cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a constatat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, nu este de natură să încalce nici dreptul la un proces echitabil şi nici principiul securităţii raporturilor juridice. O hotărâre judecătorească, deşi definitivă şi irevocabilă, nu poate fi considerată legală atât timp cât se întemeiază pe un act normativ contrar prevederilor dreptului Uniunii Europene, acestea din urmă beneficiind, în virtutea art. 148 alin. (2) din Constituţie, de aplicare prioritară faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Curtea a reţinut în jurisprudenţa sa că principiul stabilităţii raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalităţi (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 347 din 6 mai 2008). Aşadar, în această situaţie, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătoreşti pronunţate cu încălcarea dreptului Uniunii Europene constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Nu în ultimul rând, dreptul la un proces echitabil presupune eo ipso prezumţia de conformitate a actelor normative interpretate şi aplicate de instanţa judecătorească în actul de înfăptuire a justiţiei cu legislaţia prioritară a Uniunii Europene. Indiferent de opţiunea legiuitorului pentru reglementarea unei anumite căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, indiferent de denumirea acesteia, obiectivul esenţial al unui astfel de mijloc procedural constă în pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice care să reflecte adevărul, prin revenirea la starea de legalitate conformă cu acest principiu, în condiţiile în care, în situaţia examinată, instanţei judecătoreşti nu i se poate imputa săvârşirea vreunei erori voluntare cu privire la starea de fapt şi nici cu privire la starea de drept. Curtea recunoaşte necesitatea urmăririi şi menţinerii unui echilibru între respectarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului securităţii raporturilor juridice, însă abrogarea motivului de revizuire a hotărârilor judecătoreşti irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene nu reprezintă nicidecum o soluţie de mediere, ci, dimpotrivă, prin vidul legislativ creat, încalcă o obligaţie a statului român. În condiţiile constatării, de către Curtea Constituţională, a neconstituţionalităţii Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pentru motivele expuse mai sus, este necesară o analiză asupra efectului juridic al dispoziţiilor ce au constituit obiectul abrogării dispuse prin legea constatată ca fiind neconstituţională. Cu privire la constatarea neconstituţionalităţii unor norme abrogatoare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat, de pildă prin Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, sau Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 27 aprilie 2010, sau Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, reţinând, de principiu, că, „în cazul constatării neconstituţionalităţii unor dispoziţii de abrogare, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte“, deoarece „acesta este un efect specific al pierderii legitimităţii constituţionale (...), sancţiune diferită şi mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ.“ În continuare, Curtea reţine că nicio altă autoritate publică, fie ea şi instanţă judecătorească, nu poate contesta considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aceasta fiind obligată să le aplice în mod corespunzător, respectarea deciziilor Curţii Constituţionale fiind o componentă esenţială a statului de drept. Aplicând cele reţinute de Curtea Constituţională, rezultă că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 vor continua să producă efecte juridice după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, cu excepţia prevederilor cuprinse în teza a doua a textului, declarate ca neconstituţionale prin Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Efectele juridice ale acestor din urmă norme au încetat în virtutea dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie. Cât priveşte dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi şi a treia, acestea urmează a continua să producă efecte juridice. Este adevărat că în perioada cuprinsă între intrarea în vigoare a legii de abrogare - Legea nr. 299/2011 -, respectiv 25 decembrie 2011, şi publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentei decizii de constatare a neconstituţionalităţii normei abrogatoare, dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 erau abrogate şi nu au produs efecte juridice, însă, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, acestea reintră în fondul activ al legislaţiei. II. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea urmează să examineze dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în raport cu criticile de neconstituţionalitate formulate de instanţa de judecată pe calea excepţiei de neconstituţionalitate. În opinia instanţei de judecată, prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale dreptului Uniunii Europene, astfel cum acesta este interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Textul legal criticat introduce în planul legii contenciosului administrativ un nou motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de art. 322 din Codul de procedură civilă. Întrucât partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă conţine norme comune tuturor cazurilor de revizuire enumerate în continuarea textului, instanţa judecătorească, prin excepţia ridicată, tinde spre a se stabili dacă se menţine condiţia evocării fondului pentru revizuirea hotărârilor irevocabile pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, aşa cum dispune art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă. Apreciază, în consecinţă, că în speţa de faţă sunt aplicabile, mutatis mutandis, motivele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 17 mai 2011, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă. Cu acel prilej, Curtea Constituţională a constatat că aceste din urmă dispoziţii sunt neconstituţionale „în măsura în care nu permit revizuirea unei hotărâri judecătoreşti prin care, fără a se evoca fondul, s-au produs încălcări ale unor drepturi şi libertăţi fundamentale, încălcări constatate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.“ Curtea constată ca fiind întemeiate criticile de neconstituţionalitate formulate din oficiu de instanţa judecătorească, pentru următoarele argumente: Prin Decizia nr. 233 din 15 februarie 2011, Curtea a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă, care prevăd ca motiv de revizuire pronunţarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei hotărâri prin care aceasta a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorată unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. În măsura în care pentru promovarea unei cereri de revizuire întemeiate pe acest motiv se impune condiţia evocării fondului hotărârii, Curtea a constatat că aceste dispoziţii încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20 alin. (1), precum şi ale art. 21 din Constituţia României. Aceleaşi concluzii sunt valabile, mutatis mutandis, şi în prezenta cauză, în condiţiile în care dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 reglementează motivul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor rămase definitive şi irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, revizuentul fiind obligat, potrivit cu art. 322 din Codul de procedură civilă, partea introductivă, ca, la invocarea acestui motiv de revizuire, să evoce fondul hotărârii atacate. Potrivit acestei interpretări sistematice a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 şi a dispoziţiilor art. 322, partea introductivă, din Codul de procedură civilă, rezultă, per a contrario, că hotărârile rămase definitive şi irevocabile, în care nu se evocă fondul, dar care au fost pronunţate prin încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, nu pot constitui de plano obiectul cererii de revizuire întemeiate pe acest motiv, cererea de revizuire fiind respinsă ca inadmisibilă. Principiul aplicării cu prioritate a dreptului Uniunii Europene este consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţie, iar garantarea aducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din aplicarea acestui principiu revine, în ordine, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol, Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti. În acelaşi sens, art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria C nr. 83 din 30 martie 2010, reglementează principiul cooperării loiale dintre Uniune şi statele membre şi prevede, totodată, obligaţia pozitivă a statelor membre de a adopta orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Acelaşi text consacră şi obligaţia negativă a statelor membre de a se abţine de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. Cât priveşte competenţa de asigurare a interpretării dreptului Uniunii în scopul aplicării unitare la nivelul tuturor statelor membre, aceasta aparţine Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, în calitate de autoritate de jurisdicţie a Uniunii, în temeiul art. 19 alin. (3) lit. b) din Tratat, hotărăşte cu titlu preliminar, la solicitarea instanţelor judecătoreşti naţionale, cu privire la interpretarea dreptului Uniunii sau la validitatea actelor adoptate de instituţii. Efectele juridice ale hotărârii preliminare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene au fost conturate pe cale jurisprudenţială. Astfel, Curtea de la Luxemburg a statuat că o asemenea hotărâre, purtând asupra interpretării sau a validităţii unui act al Uniunii Europene, este obligatorie pentru organul de jurisdicţie care a formulat acţiunea în pronunţarea unei hotărâri preliminare, iar interpretarea, făcând corp comun cu dispoziţiile europene pe care le interpretează, este învestită cu autoritate şi faţă de celelalte instanţe judecătoreşti naţionale, care nu pot da o interpretare proprie acelor dispoziţii. Totodată, efectul hotărârilor preliminare este unul direct, în sensul că resortisanţii statelor membre au dreptul să invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene şi retroactiv, în sensul că interpretarea unei norme de drept a Uniunii Europene în cadrul unei trimiteri preliminare lămureşte şi precizează semnificaţia şi câmpul de aplicare al acesteia, de la intrarea sa în vigoare (în acest sens, a se vedea pct. 1 al dispozitivului Hotărârii din 5 februarie 1963 pronunţate în Cauza 26/62, Van Gend en Loos împotriva Nederlandse Administratie der Belastingen, preluat în cuprinsul Hotărârii din 27 martie 1963 pronunţată în cauzele reunite 28, 29 şi 30/62, Da Costa şi alţii împotriva Nederlandse Belastingadministratie sau Hotărârea din 24 iunie 1969 pronunţată în Cauza 29/68, Milch-, Fett- und Eierkontor GmbH împotriva Hauptzollamt Saarbrücken, punctul 3). În concluzie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, având competenţa de interpretare a dreptului Uniunii Europene (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011), hotărârile sale preliminare sunt obligatorii erga omnes, la nivelul tuturor statelor membre, sub rezerva solicitării la un moment ulterior, de către instanţele judecătoreşti naţionale, a unor lămuriri suplimentare asupra respectivei interpretări a Curţii. În prezenta cauză, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată din oficiu într-un litigiu având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire a unei decizii civile prin care a fost respins, fără a se evoca fondul, recursul formulat într-o cauză privind restituirea taxei pe poluare. Astfel, revizuentul a atacat decizia prin care recursul său a fost respins ca urmare a admiterii unei excepţii de inadmisibilitate, motivată de introducerea tardivă a plângerii prealabile referitoare la cererea de restituire a taxei de poluare. Or, în această materie, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a pronunţat, la 7 aprilie 2011, respectiv 7 iulie 2011, hotărârile preliminare din Cauza C-402/09 Ioan Tatu împotriva Statului român, respectiv CAUZA C-263/10, IULIAN NISIPEANU ÎMPOTRIVA DIRECŢIEI GENERALE A FINANŢELOR PUBLICE GORJ ŞI ALŢII. Prin aceste hotărâri, Curtea de la Luxemburg a stabilit, în esenţă, că art. 110 din Tratatul pentru funcţionarea Uniunii Europene trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acel stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională. De altfel, ulterior pronunţării de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a celor două hotărâri, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 24 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012, prin care a admis recursurile în interesul legii şi a decis admisibilitatea acţiunii de restituire a taxei de poluare, în condiţiile în care reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile. Aşadar, Curtea constată că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, sub aspectul reglementării motivului de revizuire referitor la încălcarea dreptului Uniunii Europene printr-o hotărâre irevocabilă, reflectă tocmai materializarea obligaţiei asumate de autorităţile statului român, inclusiv cea judecătorească, de a garanta aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din aplicarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Lipsa unui asemenea motiv de revizuire ar echivala cu negarea forţei juridice pe care o au hotărârile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene asupra instanţelor judecătoreşti din statele membre, ar priva justiţiabilul de efectele obligatorii ale acestor hotărâri şi ar însemna nesocotirea principiului aplicării cu prioritate a dreptului unional. În virtutea calităţii de stat membru al Uniunii Europene, statul român are obligaţia de a pune la dispoziţia instanţelor judecătoreşti şi, implicit, a justiţiabililor, un instrument juridic eficient care să asigure aplicarea normelor Uniunii Europene, acestea având caracter prioritar faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. Curtea constată că, în redactarea sa actuală, art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, interpretat prin coroborare cu partea introductivă a art. 322 din Codul de procedură civilă, contravine principiilor de drept enunţate prin impunerea condiţiei evocării fondului hotărârii pentru a beneficia de motivul de revizuire constând în pronunţarea hotărârilor irevocabile prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene. Reglementarea condiţiei evocării fondului, ca o condiţie de admisibilitate a cererii de revizuire a respectivei hotărâri judecătoreşti, obstrucţionează accesul liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, în sensul privării justiţiabilului de la beneficiul principiului aplicării cu prioritate a prevederilor dreptului unional. Curtea, având în vedere concluzia potrivit căreia dispoziţiile de lege criticate contravin art. 21 şi art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, constată, în continuare, că sunt încălcate şi prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, care consacră valorile supreme ale statului român, respectiv principiul obligaţiei respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Curtea subliniază că dispoziţiile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă, în esenţă, o soluţie legislativă necesară şi adecvată, un remediu naţional în sensul unui recurs efectiv, însă nu în actuala redactare, deoarece pot fi interpretate, prin coroborare cu art. 322 partea introductivă din Codul de procedură civilă, în sensul că sunt excluse de la posibilitatea revizuirii hotărârile irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii de aplicare a dreptului Uniunii Europene, în care nu se evocă fondul cauzei. Or, legislaţia naţională trebuie să pună la dispoziţia justiţiabilului un instrument eficient pentru protejarea drepturilor sale ce decurg din dreptul Uniunii Europene, fără a impune condiţii cu caracter dirimant, ce obstrucţionează realizarea acestui deziderat. Nu în ultimul rând, în contextul reexaminării de către autoritatea legiuitoare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, Curtea consideră că este oportun să reamintească argumentele cuprinse în Decizia nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 referitoare la anumite carenţe în redactarea acestor norme legale. Curtea Constituţională a subliniat constant în jurisprudenţa sa că forţa obligatorie care însoţeşte actele jurisdicţionale ale Curţii - deci şi deciziile - se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină aceasta (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012). Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Timişoara - Secţia contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.076/59/2011 şi constată că: – Legea nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ansamblul său, este neconstituţională;

– prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei.Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 decembrie 2012. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Claudia-Margareta Krupenschi