Decizia Nr.104 din 06.03.2018

1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, obiecţie formulată de Preşedintele României.2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 404 din 18 ianuarie 2018 şi constituie obiectul Dosarului nr. 69A/2018.3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt formulate atât critici de constituţionalitate extrinsecă, privitoare la procedura de adoptare a legii contestate, cât şi critici care vizează constituţionalitatea intrinsecă a prevederilor acesteia.4. Cu privire la criticile de constituţionalitate extrinsecă, se arată că prin articolul unic pct. 1 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se abrogă dispoziţiile art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003, ce instituie incompatibilitatea între calitatea de deputat şi senator şi calitatea de comerciant persoană fizică. În acest context se susţine că, în ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor privind adoptarea legii, având în vedere că se reglementează într-o materie ce ţine de statutul deputaţilor şi al senatorilor, articolul unic pct. 1 din Legea pentru modificarea Legii nr. 161/2003 ar fi trebuit adoptat, în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului. Or, legea criticată a fost respinsă în integralitatea ei de Senat în şedinţa din data de 27 noiembrie 2017 şi adoptată de Camera Deputaţilor în şedinţa din data de 20 decembrie 2017, ceea ce încalcă atât prevederile art. 65 alin. (2) lit. j), cât şi pe cele ale art. 75 din Constituţie.5. Totodată, prin articolul unic pct. 2 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se abrogă dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, ce instituie incompatibilitatea dintre funcţia de membru al Guvernului şi calitatea de comerciant persoană fizică. În acest context se susţine că, în ceea ce priveşte funcţia de membru al Guvernului, art. 105 din Constituţie reglementează incompatibilităţile, prevăzând la alin. (2) că alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. De aceea, pentru articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea Legii nr. 161/2003, potrivit art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală, Senatul ar fi trebuit să fie Camera decizională. Or, legea dedusă controlului de constituţionalitate a fost dezbătută de Senat în calitate de primă Cameră sesizată - fiind respinsă - şi adoptată de către Camera Deputaţilor în calitate de Cameră decizională. În conformitate cu prevederile art. 75 alin. (5) din Constituţie, pentru prevederile articolului unic pct. 2 din legea supusă controlului de constituţionalitate, Camera Deputaţilor ar fi trebuit să retrimită legea Senatului, care ar fi urmat să decidă definitiv.6. Referitor la criticile privitoare la neconstituţionalitatea intrinsecă, se arată că, în ceea ce priveşte incompatibilitatea dintre calitatea de comerciant persoană fizică şi funcţia de deputat, senator, membru al Guvernului, prefect, subprefect, primar, viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean, prin legea dedusă controlului de constituţionalitate se abrogă dispoziţiile art. 82 alin. (1) lit. e), art. 84 alin. (1) lit. g), art. 85 alin. (1) lit. i) şi art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.7. Prin eliminarea incompatibilităţii unor funcţii sau demnităţi publice cu calitatea de comerciant persoană fizică, Legea pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei diminuează standardele de integritate, aducând atingere statului de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie.8. În ceea ce priveşte incompatibilităţile stabilite prin Legea nr. 161/2003, se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că acestea au rolul de a asigura îndeplinirea cu neutralitate a mandatului de către persoane care exercită o funcţie publică de autoritate, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii şi transparenţei. Incompatibilităţile nu constituie o restrângere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, ci o garanţie de natură să confere o autoritate morală de necontestat persoanelor care exercită anumite mandate (a se vedea Decizia nr. 304 din 13 iunie 2013).9. În privinţa incompatibilităţii dintre deputaţi/senatori şi calitatea de comerciant persoană fizică, Curtea, prin Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015, a reţinut că art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003 şi art. 16 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 96/2006 sunt norme clare, previzibile, stabilind precis conduita senatorilor/deputaţilor, astfel încât starea de incompatibilitate să poată fi evitată, iar scopul legii de asigurare a imparţialităţii în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de protejare a interesului social să fie atins şi că încadrarea unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind „comerciant" constituie un aspect referitor la interpretarea şi aplicarea legii de către autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu, respectiv Agenţia Naţională de Integritate (A.N.I.) şi instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare întocmit de A.N.I.10. În ceea ce priveşte aleşii locali, regimul incompatibilităţilor a fost supus în mai multe rânduri controlului de constituţionalitate. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 225 din 15 februarie 2011, Decizia nr. 1.484 din 10 noiembrie 2011 şi Decizia nr. 396 din 1 octombrie 2013, a statuat, cu valoare de principiu, că reglementarea reprezintă o măsură necesară pentru asigurarea transparenţei în exercitarea funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, precum şi pentru prevenirea şi combaterea corupţiei, măsură ce are ca scop garantarea exercitării cu imparţialitate a funcţiilor publice. Instituirea unei astfel de reglementări este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate a atribuţiilor ce le revin potrivit Constituţiei, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public. Totodată, prin Decizia nr. 739 din 16 decembrie 2014 şi Decizia nr. 683 din 20 octombrie 2015, instanţa constituţională a reţinut că nu se poate îndeplini o funcţie publică ce obligă la transparenţa modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice, dacă, în acelaşi timp, o persoană este angrenată şi în mediul de afaceri, întrucât cumularea celor două funcţii ar putea duce la afectarea intereselor generale ale comunităţii şi a principiilor care stau la baza statului de drept, iar prin această incompatibilitate se instituie o garanţie a exercitării funcţiei publice în condiţii de imparţialitate şi transparenţă decizională, obiectiv ce urmăreşte protejarea interesului public constând în apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. De asemenea, prin Decizia nr. 93 din 3 martie 2015, Curtea a mai subliniat că o cumulare a funcţiilor publice cu cele private ar putea duce la atingerea interesului public şi a încrederii cetăţenilor în autorităţile administraţiei publice.11. În ceea ce priveşte incompatibilitatea funcţiei de primar, viceprimar, primar general, viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean cu anumite funcţii private, în jurisprudenţa constituţională s-a stabilit că aceasta nu este o condiţie de eligibilitate, iar înlăturarea ei depinde de voinţa celui ales, care poate opta pentru una dintre cele două calităţi incompatibile.12. Astfel, prin Decizia nr. 739 din 16 decembrie 2014 şi Decizia nr. 640 din 1 noiembrie 2016, Curtea a arătat că nu se poate îndeplini o funcţie publică care obligă la transparenţa modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice, dacă, în acelaşi timp, o persoană este angrenată şi în mediul de afaceri, întrucât cumularea celor două funcţii ar putea duce la afectarea intereselor generale ale comunităţii şi a principiilor care stau la baza statului de drept.13. Aşadar, scopul Legii nr. 161/2003, ce instituie anumite incompatibilităţi pentru funcţii şi demnităţi publice, este acela de a asigura imparţialitatea, protejarea interesului social şi evitarea conflictului de interese în exercitarea acestora. Pentru atingerea acestui deziderat a fost instituită şi sancţiunea pentru persoana aflată în stare de incompatibilitate, respectiv cea a decăderii din dreptul de a mai ocupa orice altă funcţie eligibilă pentru o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului - art. 1 din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (a se vedea Decizia nr. 418 din 3 iulie 2014).14. Astfel, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate susţine că prin abrogarea unor cazuri de incompatibilitate este, practic, eliminată o garanţie de exercitare a funcţiei publice cu imparţialitate şi ferită de orice interese care ar putea să împiedice exercitarea sa în interes public. Prin diminuarea standardelor de integritate şi ignorarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale în materie, Legea pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei contravine art. 1 alin. (3) din Constituţie.15. Dintr-o altă perspectivă se consideră că pretinsa neclaritate a noţiunii de „comerciant" - ca raţiune a intervenţiei legislative - nu poate fi primită şi vine în contradicţie chiar cu cele statuate de Curtea Constituţională. În acest sens, prin Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015, Curtea a reţinut că definirea unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind „comerciant" presupune o analiză de la caz la caz, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, de către instituţiile/autorităţile publice competente, în raport cu coordonatele cuprinse în legislaţia în materie, spre exemplu, art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale. Curtea a observat că aspectele invocate de autorul excepţiei au vizat, în realitate, interpretarea şi aplicarea legii, operaţiuni care constituie atributul instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei.16. Prin urmare, a determina în concret dacă o persoană fizică, desfăşurând o anumită activitate cu caracter lucrativ, se încadrează sau nu în categoria „comercianţilor", în vederea stabilirii existenţei stării de incompatibilitate dintre această calitate şi funcţia de viceprimar, constituie aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii de către autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu, respectiv A.N.I. şi instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare întocmit de A.N.I. (a se vedea Decizia nr. 173 din 21 martie 2017).17. În continuare, se susţine că, prin eliminarea incompatibilităţii unor funcţii sau demnităţi publice cu calitatea de comerciant persoană fizică, legea dedusă controlului de constituţionalitate aduce atingere angajamentelor internaţionale în materie de integritate asumate de România, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi ale art. 148 alin. (4) din Constituţie. Astfel, conform art. 148 alin. (4) din Constituţie, Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării la Uniunea Europeană şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu. Prin Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, România „are obligaţia de a aplica acest mecanism şi a da curs recomandărilor stabilite în acest cadru, în conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (4) din Constituţie" (Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 11 ianuarie 2012). Dintre cele patru obiective stabilite, cel de-al doilea obiectiv vizează instituirea unei agenţii de integritate cu competenţe de verificare a averii, a incompatibilităţilor şi a potenţialelor conflicte de interese, care să emită hotărâri cu caracter obligatoriu pe baza cărora să se poată aplica sancţiuni disuasive. Restrângerea sferei de aplicare a incompatibilităţilor dintre demnităţile şi funcţiile publice de deputat, senator, membru al Guvernului, prefect, subprefect, primar, viceprimar, primar general, viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte sau vicepreşedinte al consiliului judeţean şi calitatea de comerciant persoană fizică este de natură să afecteze activitatea de verificare a incompatibilităţilor de către A.N.I., precum şi să relativizeze cadrul legislativ de integritate, respectiv să vină în contradicţie cu standardele Curţii Constituţionale în materie de integritate.18. Printre recomandările făcute de Comisia Europeană în cadrul rapoartelor de verificare a progresului realizat de România în cadrul Mecanismului de Cooperare şi Verificare au fost amintite următoarele: „(...) să se asigure că nu există excepţii de la aplicabilitatea actelor legislative privind incompatibilitatea, conflictele de interese şi averile nejustificate" (Raportul din luna ianuarie 2014), „(...) să exploreze modalităţi de îmbunătăţire a acceptării publice şi a punerii eficace în aplicare a normelor în materie de incompatibilitate şi a măsurilor de prevenire a situaţiilor de incompatibilitate" (Raportul din luna ianuarie 2015), „(...) integritatea ar trebui să fie principiul călăuzitor în viaţa publică, iar cadrul juridic şi instituţiile din domeniul integrităţii să fie concepute pentru a promova acest obiectiv. Este important să se îmbunătăţească acceptarea publică şi punerea în aplicare eficace a normelor în materie de incompatibilitate şi să se pună accentul pe prevenirea în amonte a incompatibilităţii şi a conflictului de interese." (Raportul din luna ianuarie 2016) sau faptul că „(...) Parlamentul ar trebui să dea dovadă de transparenţă în procesul său decizional cu privire la acţiunile întreprinse în urma hotărârilor definitive şi irevocabile având ca obiect incompatibilităţi, conflicte de interese şi averi ilicite pronunţate împotriva membrilor săi" (Raportul din luna ianuarie 2017).19. Or, eliminând incompatibilitatea dintre o serie de demnităţi şi funcţii publice şi calitatea de comerciant persoană fizică, legea criticată contravine tuturor acestor recomandări, întrucât permite persoanelor aflate în funcţii de autoritate să desfăşoare activităţi comerciale aducătoare de profit care pun sub semnul întrebării principiul neutralităţii, al imparţialităţii şi al protejării interesului public în exercitarea demnităţii sau funcţiei publice.20. Mai mult, în vederea combaterii fenomenului corupţiei, România a ratificat, prin Legea nr. 365/2004, Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, care prevede că fiecare stat parte elaborează şi aplică sau are în vedere, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, politici de prevenire a corupţiei eficiente şi coordonate care favorizează participarea societăţii şi care reflectă principiile de stat de drept, buna gestiune a problemelor politice şi bunurile publice, de integritate, transparenţă şi responsabilitate (art. 5 paragraful 1). Astfel, „fiecare stat parte trebuie să încurajeze în mod special integritatea, cinstea şi răspunderea agenţilor publici, conform principiilor fundamentale ale sistemului său juridic, sens în care va aplica, în cadrul propriilor sisteme instituţionale şi juridice, coduri sau norme de conduită pentru exercitarea corectă, onorabilă şi corespunzătoare a funcţiilor publice" (art. 8 paragrafele 1 şi 2). Dând eficienţă dispoziţiilor Convenţiei, prin Decizia nr. 536 din 6 iulie 2016, Curtea a reţinut că exceptarea anumitor categorii de persoane care deţin o funcţie publică de la anumite standarde de integritate poate reprezenta o încălcare a unor obligaţii asumate prin tratate internaţionale care constituie garanţii pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, ca element al statului de drept.21. În consecinţă, faţă de cele arătate, legea dedusă controlului aduce atingere obligaţiilor ce revin statului român potrivit art. 11 alin. (1) din Constituţie, precum şi celor ce îi revin în calitate de membru al Uniunii Europene, ceea ce contravine şi dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie.22. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a comunica punctul lor de vedere.23. Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul său de vedere, apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, astfel încât propune respingerea acesteia.24. În acest sens arată că, în ceea ce priveşte motivele extrinseci de neconstituţionalitate, raportate la prevederile art. 65 alin. (2) lit. j) şi ale art. 75 din Constituţie, se constată că legea modificată - Legea nr. 161/2003 - lege organică, reglementează în titlul IV conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, iar în capitolul III dedicat incompatibilităţilor le stabileşte pe acelea care privesc calitatea de deputat/senator (titlul IV capitolul III secţiunea a 2-a). Potrivit expunerii de motive a legii, corelativ conţinutului normativ al acesteia, în cadrul dispoziţiilor generale se stabileşte sfera tuturor persoanelor cărora li se aplică reglementările referitoare la conflictul de interese şi la incompatibilităţi, aceste reglementări urmând să se aplice Preşedintelui României, deputaţilor şi senatorilor, consilierilor prezidenţiali şi consilierilor de stat din Administraţia Prezidenţială, prim-ministrului, miniştrilor, miniştrilor delegaţi, secretarilor de stat, subsecretarilor de stat şi persoanelor care îndeplinesc funcţii asimilate acestora, magistraţilor, prefecţilor şi subprefecţilor, aleşilor locali şi funcţionarilor publici. Astfel, Legea nr. 161/2003 este o reglementare complexă care, pe lângă dispoziţiile care au ca scop principal prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cuprinde şi dispoziţii din alte materii conexe, absolut indispensabile realizării scopului urmărit. Situaţia este în acord cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect se cuprind, de regulă, într-un singur act normativ".25. În ceea ce priveşte Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, se arată că aceasta reglementează, la art. 16, cazurile de incompatibilitate cu calitatea de deputat sau de senator, utilizând sub aspect tehnico-legislativ fie o normă de trimitere la legea-cadru în materie, respectiv Legea nr. 161/2003, fie o prevedere expresă.26. Dreptul de iniţiativă legislativă al deputaţilor şi senatorilor este reglementat în art. 74 din Legea fundamentală. Ca urmare, opţiunea iniţiatorilor propunerii legislative de a supune examinării celor două Camere modificarea unor prevederi ale Legii nr. 161/2003, cu aplicarea dispoziţiilor art. 75 din Constituţie, nu poate fi în niciun caz deturnată în sensul schimbării obiectului de reglementare al acesteia şi convertirii iniţiativei legislative în una de modificare a Legii nr. 96/2006.27. Pe de altă parte, raţiunea promovării iniţiativei legislative, după cum rezultă din expunerea de motive a acesteia, rezidă în dificultăţile de interpretare şi deci de aplicare a sintagmei „comerciant persoană fizică" prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, precum şi a altor prevederi incidente acestei materii. Iniţiatorii au avut astfel în vedere abrogarea dispoziţiilor menţionate cu privire la toate categoriile de demnităţi/funcţii/ calităţi pentru care era reglementată această incompatibilitate, şi nu în mod discriminatoriu doar pentru deputaţi şi senatori, legiuitorul având obligaţia de a reglementa norme clare, precise şi previzibile, cu respectarea principiului constituţional al egalităţii în drepturi.28. În acest context se subliniază că au un caracter esenţial atât dreptul la iniţiativă legislativă al deputaţilor şi senatorilor, care este circumscris doar dispoziţiilor constituţionale înscrise în art. 74 alin. (4) şi (5), orice altă limitare fiind neconstituţională, cât şi atribuţiile celor două Camere ale Parlamentului, care relevă plenitudinea de competenţă pe care o are Parlamentul în adoptarea soluţiilor legislative preconizate, dispoziţiile constituţionale conferind elementele acestora. Ca urmare, nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie.29. De asemenea, cu referire la motivele de neconstituţionalitate extrinsecă prin care se susţine că Senatul ar fi trebuit să fie Cameră decizională, iar, pentru că Senatul a respins iniţiativa legislativă în discuţie, ar fi încălcate prevederile art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală, prin raportare la dispoziţiile art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ, se arată că, potrivit art. 105 alin. (2) din Constituţie, „Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică.", cu referire la incompatibilităţile cu funcţia de membru al Guvernului. Având în vedere modalitatea de redactare a dispoziţiei constituţionale enunţate anterior rezultă stricto sensu intenţia legiuitorului constituant de a acorda dispoziţiei normative semnificaţia instituirii de noi incompatibilităţi, respectiv a extinderii sferei de reglementare a incompatibilităţilor cu funcţia de membru al Guvernului. Sub acest aspect este prevăzută calitatea Senatului de Cameră decizională în contextul art. 75 alin. (1) din Constituţie. Însă în cazul legii examinate legiuitorul a prevăzut in terminis abrogarea dispoziţiilor referitoare la incompatibilitatea cu calitatea de „comerciant persoană fizică", situaţie echivalentă cu eliminarea unei incompatibilităţi, potrivit aspectelor menţionate mai sus, iar, potrivit Adresei Senatului din 27 noiembrie 2017, Camera Deputaţilor este Cameră decizională.30. În ceea ce priveşte motivele de neconstituţionalitate intrinsecă, prin care se susţine că legea criticată aduce atingere statului de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, se arată că, dacă s-ar accepta criticile de constituţionalitate, ar însemna că Parlamentul, deşi are calitatea de „autoritate legiuitoare a ţării", nu îşi poate îndeplini rolul constituţional, fiind în imposibilitatea modificării unor dispoziţii normative, care ar deveni astfel imuabile, ceea ce este inadmisibil, cu atât mai mult într-o societate în schimbare. O asemenea interpretare rezidă şi din perspectiva prerogativelor funcţiei de legiferare, printre care se înscrie aceea de a elimina discrepanţele, necorelările dintre dispoziţiile normative cu forţă juridică egală, corespunzător obligaţiei imperative instituite prin art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, potrivit căreia „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. (...)"31. În ceea ce priveşte susţinerea autorului obiecţiei de neconstituţionalitate cu privire la faptul că prin abrogarea de către legea dedusă controlului de constituţionalitate a unora dintre cazurile de incompatibilitate ar fi, practic, eliminată o garanţie de exercitare a funcţiei publice cu imparţialitate şi ferită de orice interese care ar putea să împiedice exercitarea sa în interes public, în condiţiile în care se menţin nemodificate toate celelalte situaţii de incompatibilitate, se arată că acestea sunt, mai degrabă, o temere, invocându-se un risc ipotetic. Or, având în vedere că neconstituţionalitatea unei prevederi legale trebuie analizată din perspectiva nerespectării, în concret, a unor dispoziţii ori principii din Legea fundamentală, se arată că nu se poate reţine ca unic argument de neconstituţionalitate presupunerea că prin abrogarea acestui caz de incompatibilitate s-ar ajunge la situaţia în care funcţia publică nu ar mai fi exercitată cu imparţialitate. De altfel, eventuala deducere sau presupunere cu privire la interpretarea unei dispoziţii legislative, ca şi modalităţile de punere în practică a acesteia, nu echivalează în drept cu neconstituţionalitatea normei juridice respective.32. Referitor la critica de neconstituţionalitate intrinsecă cu privire la susţinerea că prin eliminarea incompatibilităţii unor funcţii sau demnităţi publice cu calitatea de comerciant persoană fizică, legea dedusă controlului de constituţionalitate ar aduce atingere angajamentelor internaţionale în materie de integritate asumate de România, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi ale art. 148 alin. (4) din Constituţie, prin prisma Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene, precum şi a afectării activităţii de verificare a incompatibilităţilor de către A.N.I., sunt invocate considerentele Deciziei nr. 668 din 18 mai 2011.33. Raportat la cauza analizată, se arată că norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituţionalitate o reprezintă Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene, care reglementează obligaţii în sarcina statului român, cu referire expresă la autorităţi şi instituţii publice competente în principal în domeniul judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, după caz. Or, astfel cum se arată şi în motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, prin Raportul din ianuarie 2014, Comisia Europeană a recomandat României „să se asigure că nu există excepţii de la aplicabilitatea actelor legislative privind incompatibilitatea, conflictele de interese şi averile nejustificate". Ca atare, rezultă că problemele constatate sunt legate de implementarea dispoziţiilor normative, aspecte care excedează competenţei forului legislativ. În situaţiile în care problemele sunt generate de necorelări legislative sau de existenţa unor norme juridice imprecise, trebuie să intervină forul legiuitor, care are competenţa exclusivă de a decide atât cu privire la oportunitatea adoptării unui act normativ, cât şi cu privire la conţinutul normativ, cu respectarea prevederilor constituţionale.34. Având în vedere aceste aspecte, se remarcă faptul că măsura legislativă contestată nu afectează şi nici nu împiedică aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în Decizia 2006/928/CE, în sensul atingerii/îndeplinirii obiectivelor de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei. Scopul Legii nr. 161/2003 rămâne, în continuare, acela de a asigura imparţialitatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice şi de a proteja interesul social. În situaţia în care România nu ar reuşi să atingă obiectivele de referinţă în mod corespunzător, ar putea apărea exclusiv consecinţe juridice consacrate de normele europene, respectiv Comisia Europeană poate aplica clauzele de salvgardare în temeiul art. 37 şi 38 din Actul de aderare, în special suspendarea obligaţiei statelor membre de a recunoaşte şi executa, în condiţiile stabilite de legislaţia comunitară, hotărârile judecătoreşti şi deciziile judiciare din România, precum mandatele de arestare europene. De asemenea, poate fi sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă statul român refuză respectarea unei decizii a Comisiei. Prin urmare, invocarea Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 nu poate constitui temei al controlului de constituţionalitate şi nici temei al cenzurării actului normativ intern din perspectiva unei încălcări a Legii fundamentale.35. Totodată, se precizează că simpla menţionare a Legii nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, nu poate constitui temei al încălcării dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Constituţie.36. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:37. Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate.38. Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie prevederile Legii pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care au următorul cuprins: „Articol unic: - Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează, după cum urmează:1. La articolul 82 alineatul (1), litera e) se abrogă.2. La articolul 84 alineatul (1), litera g) se abrogă.3. La articolul 85 alineatul (1), litera i) se abrogă.4. La articolul 87 alineatul (1), litera g) se abrogă."39. Dispoziţiile legale abrogate au următorul cuprins:– Art. 82 alin. (1) lit. e): „(1) Calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: [...] e) calitatea de comerciant persoană fizică;";

– Art. 84 alin. (1) lit. g): „(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: [...] g) calitatea de comerciant persoană fizică;";

– Art. 85 alin. (1) lit. i): „(1) Funcţia de prefect şi subprefect este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: [...] i) calitatea de comerciant persoană fizică;";

– Art. 87 alin. (1) lit. g): „(1) Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: [...] g) calitatea de comerciant persoană fizică;".40. În susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt invocate dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 11 alin. (1) referitor la respectarea obligaţiilor statului român ce îi revin din tratatele la care este parte, art. 65 alin. (2) lit. j) cu privire la domeniile care se legiferează în şedinţă comună, respectiv stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, art. 75 alin. (1) şi alin. (5) referitor la sesizarea Camerelor, art. 105 alin. (2) privind alte incompatibilităţi cu privire la funcţia de membru al Guvernului care se stabilesc prin lege organică, art. 147 alin. (4) referitor la caracterul general şi obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (4) cu privire la rolul Parlamentului, Preşedintelui României, Guvernului şi autorităţii judecătoreşti de aducere la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării. De asemenea, prin prisma art. 11 alin. (1) şi art. 148 alin. (4) din Constituţie, sunt menţionate Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 354 din 14 decembrie 2006, şi Legea nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. 41. Cu titlu preliminar, analizând admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate, sub aspectul obiectului şi titularului sesizării, Curtea constată că sesizarea care formează obiectul prezentului dosar îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, atât sub aspectul obiectului său, fiind vorba de o lege adoptată de Parlament şi încă nepromulgată, cât şi sub aspectul titularului dreptului de sesizare, aceasta fiind formulată de Preşedintele României. De asemenea, în privinţa termenului în care poate fi formulată obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că sunt respectate exigenţele stabilite prin Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018. 42. Cu privire la procesul legislativ de adoptare a legii criticate, Curtea observă că propunerea legislativă a fost iniţiată de 3 deputaţi şi 2 senatori, fiind înregistrată la Senat, ca primă Cameră sesizată, şi respinsă de această Cameră. Ulterior, a fost transmisă la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, unde a fost adoptată în temeiul prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţie. 43. Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin criticile de neconstituţionalitate autorul acesteia consideră că abrogarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003, ce instituie incompatibilitatea între calitatea de deputat şi senator şi calitatea de comerciant persoană fizică, încalcă prevederile art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie cu privire la domeniile în care se legiferează în şedinţă comună, respectiv stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, precum şi ale art. 75 din Constituţie, deoarece această lege a fost adoptată în şedinţe separate, respectiv Cameră de reflecţie şi Cameră decizională, iar nu în şedinţă comună, având în vedere că se reglementează într-o materie ce ţine de statutul deputaţilor şi al senatorilor. 44. Curtea reţine că reglementările constituţionale care conturează cadrul legal cu privire la statutul deputaţilor şi senatorilor sunt cele prevăzute în art. 73 alin. (3) lit. c), potrivit cărora „Prin lege organică se reglementează: [...] c) statutul deputaţilor şi al senatorilor [...]", art. 65 alin. (2) lit. j), potrivit cărora „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: [...] j) stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor[...]", şi, respectiv, titlul III - Autorităţile publice, capitolul I - Parlamentul, secţiunea a 2-a - Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care cuprinde: art. 69 - Mandatul reprezentativ; art. 70 - Mandatul deputaţilor şi al senatorilor, art. 71 - Incompatibilităţi; art. 72 - Imunitatea parlamentară. Textul constituţional de referinţă cu privire la incompatibilităţile senatorilor şi deputaţilor, respectiv art. 71, prevede următoarele: „(1) Nimeni nu poate fi, în acelaşi timp, deputat şi senator. (2) Calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu exercitarea oricărei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de membru al Guvernului. (3) Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică." 45. În înţelesul art. 71 alin. (2) din Legea fundamentală, funcţiile publice de autoritate sunt cele folosite în cadrul autorităţilor publice prevăzute de Constituţie, funcţii care pot fi elective sau neelective. În acest sens, art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, determină înţelesul sintagmei consacrate de norma constituţională, stabilind că, prin funcţii publice de autoritate, incompatibile cu calitatea de deputat sau de senator, se înţelege funcţiile din administraţia publică asimilate celor de ministru, funcţiile de secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate celor de secretar de stat şi subsecretar de stat din cadrul organelor de specialitate din subordinea Guvernului sau a ministerelor, funcţiile din Administraţia Prezidenţială, din aparatul de lucru al Parlamentului şi al Guvernului, funcţiile de conducere specifice ministerelor, celorlalte autorităţi şi instituţii publice, funcţiile de consilieri locali şi consilieri judeţeni, de prefecţi şi subprefecţi şi celelalte funcţii de conducere din aparatul propriu al prefecturilor, funcţiile de primar, viceprimar şi secretar ai unităţilor administrativ-teritoriale, funcţiile de conducere şi execuţie din serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe din unităţile administrativ-teritoriale şi din aparatul propriu şi serviciile publice ale consiliilor judeţene şi consiliilor locale, precum şi funcţiile care, potrivit legii, nu permit persoanelor care le deţin să candideze în alegeri. 46. Astfel, Parlamentul poate să stabilească prin lege organică orice alte incompatibilităţi cu mandatul de parlamentar, altele decât cele prevăzute de textul constituţional, dar, tot potrivit textului constituţional, nu cu funcţii publice de autoritate, ci cu orice alte funcţii publice şi în special cu funcţii private. Principiul general în materie este compatibilitatea mandatului parlamentar cu activităţile private, însă, avânduse în vedere dispoziţiile art. 71 alin. (3) din Legea fundamentală, s-ar putea admite ca printr-o lege organică să fie prevăzute şi unele incompatibilităţi în domeniu (a se vedea Decizia nr. 876 din 28 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 632 din 5 septembrie 2011). 47. Dispoziţiile constituţionale referitoare la incompatibilităţi au fost preluate şi dezvoltate în mai multe legi organice, sens în care sunt dispoziţiile art. 14-16 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12 noiembrie 2008, şi art. 81-83 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003. De asemenea, au incidenţă în materie şi dispoziţiile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 621 din 2 septembrie 2010, care reglementează în titlul II proceduri de asigurare a integrităţii şi transparenţei în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, secţiunea a 3-a din cap. I al respectivului titlu fiind dedicată procedurii de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor (a se vedea Decizia nr. 81 din 27 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 14 martie 2013). 48. Ca atare, textul constituţional lasă posibilitatea legiuitorului să stabilească şi alte incompatibilităţi, aspect ce sa concretizat prin legislaţia infraconstituţională mai sus menţionată. 49. În ceea ce priveşte statutul senatorilor şi deputaţilor, în sensul prevederilor constituţionale cuprinse în titlul III - Autorităţile publice, capitolul I - Parlamentul, secţiunea a 2-a - Statutul deputaţilor şi al senatorilor, art. 69-72, la nivel infraconstituţional, acesta este reglementat în mod concret prin Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, care este o lege specială, iar nu prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, care, cel puţin în contextul actual, are un caracter general, fiind utilizată de alte norme legale ca o nomă de trimitere. În acest sens este, spre exemplu, art. 3 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, potrivit căruia „declaraţiile de interese se fac în scris, pe propria răspundere, şi cuprind funcţiile şi activităţile prevăzute în anexa nr. 2, potrivit prevederilor Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare.", sau art. 16 alin. (1) - Incompatibilităţi - din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor, potrivit căruia „calitatea de deputat sau de senator este incompatibilă cu funcţiile publice de autoritate prevăzute la art. 81 alin. (2) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu situaţiile de incompatibilitate generate de dispoziţiile art. 82¹ din aceeaşi lege". 50. Astfel, în ceea ce priveşte, în mod concret, statutul deputaţilor şi senatorilor, acesta este un domeniu de reglementare care, potrivit art. 73 alin. (3) lit. c) din Constituţie, este rezervat legii organice, iar adoptarea unei asemenea legi, având în vedere obiectul său, se face în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului, conform art. 65 alin. (2) lit. j) din Constituţie, cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1) din Constituţie. Astfel, Curtea, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 31, a reţinut că, în considerarea acestor temeiuri constituţionale, Parlamentul a adoptat Legea nr. 96/2006 privind statutul deputaţilor şi senatorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 380 din 3 mai 2006, în şedinţă comună şi cu majoritatea de vot necesară adoptării legilor organice. 51. Mai mult, prin decizia mai sus menţionată, paragraful 32, analizând obiectul de reglementare a acestui act normativ, respectiv Legea nr. 96/2006, Curtea a constatat că întregul său conţinut normativ transpune şi dezvoltă la nivel legal prevederile constituţionale cuprinse la art. 69-72 referitoare la statutul deputaţilor şi senatorilor. Reglementarea unui statut al deputaţilor şi senatorilor exprimă voinţa constituantului derivat de a supune regimul juridic civil al deputaţilor şi senatorilor numai Constituţiei şi Legii nr. 96/2006, şi nu altor legi organice sau regulamentelor parlamentare. 52. În schimb, Legea nr. 161/2003, prin conţinutul său normativ, cuprinde mai multe reglementări de sine stătătoare sau aduce modificări unor acte normative în vigoare, cuprinzând, pe de o parte, dispoziţii ce vizează direct combaterea fenomenului corupţiei, iar pe de altă parte, dispoziţii din materii conexe, absolut indispensabile realizării scopului propus. De altfel, prin Decizia nr. 147 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, pronunţându-se asupra acestei legi, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, Curtea a arătat că, din acest punct de vedere, „Legea privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi combaterea corupţiei reglementează, în mod primar, modifică şi completează acte normative existente, pentru obţinerea transparenţei decizionale, în scopul prevenirii şi combaterii corupţiei". 53. Curtea reţine că Legea nr. 161/2003 a fost adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului României asupra proiectului Legii privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, în condiţiile art. 113 alin. (1) din Constituţie, nerevizuită. Legea fundamentală, în forma sub imperiul căreia a fost adoptată Legea nr. 161/2003, nu impunea ca statutul deputaţilor şi senatorilor să fie adoptat în şedinţă comună, această prevedere constituţională fiind introdusă prin Legea nr. 429/2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003. 54. În acest context, Curtea reţine că Legea nr. 161/2003 nu mai are nici configuraţia iniţială, respectiv nu îi mai conţine, în mod expres, pe destinatarii normei, întrucât prevederile care stabileau, iniţial, căror subiecţi de drept li se aplică, respectiv titlul IV - Conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor în exercitarea demnităţilor publice şi funcţiilor publice, capitolul I - Dispoziţii generale: art. 68 şi 69 au fost abrogate, aspect ce denotă, cu atât mai mult, faptul că prevederile Legii nr. 161/2003, chiar dacă s-ar admite că iniţial ar fi reglementat în domeniul statutului deputatului şi senatorului, în forma actuală nu se circumscriu statutului deputatului sau senatorului în sensul dispoziţiilor constituţionale, precum şi interpretărilor date acestora de Curtea Constituţională prin jurisprudenţa sa. 55. De asemenea, din evaluarea dinamicii legislative, Curtea constată că Legea nr. 161/2003 a suferit diferite modificări legislative, în sensul reconfigurării acestor incompatibilităţi pentru funcţiile de senatori şi deputaţi, pentru funcţia de membru al Guvernului, pentru funcţia de prefect şi subprefect, pentru funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar etc. atât prin eliminare, cât şi prin sporire, iar toate aceste evenimente au urmat procedura legislativă similară celei din prezenta cauză, respectiv Senatul ca prima Cameră sesizată, Camera Deputaţilor fiind Cameră decizională. În acest sens sunt Legea nr. 134/2011 pentru completarea alin. (1) al art. 82 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 7 iulie 2011, prin care s-a stabilit cu referire la faptul că, în ceea ce priveşte calitatea de deputat şi senator, aceasta este, de asemenea, incompatibilă cu exercitarea funcţiei de preşedinte, vicepreşedinte, secretar şi trezorier al federaţiilor şi confederaţiilor sindicale [art. 82 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 161/2003]; Legea nr. 87/2017 pentru modificarea Legii nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 2 mai 2017, prin care s-a reconfigurat partea introductivă în sensul că, în ceea ce priveşte calitatea de deputat şi senator, funcţia de membru al Guvernului, funcţia de prefect şi subprefect şi funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este, de asemenea, incompatibilă cu exercitarea funcţiilor sau calităţilor prevăzute de lege, iar nu cu deţinerea, pur şi simplu, a acestor funcţii sau calităţi; de asemenea, în contextul adoptării Legii nr. 87/2017 sa reconfigurat şi soluţia legislativă cu privire la calitatea de deputat şi senator care este incompatibilă cu exercitarea funcţiei de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile reglementate de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care desfăşoară sistematic şi efectiv activităţi comerciale, inclusiv la bănci sau alte instituţii de credit, la societăţile de asigurare şi cele financiare şi la instituţiile publice [art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 161/2003]; Legea nr. 128/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 7 iunie 2017, prin care s-au adus mai multe modificări cu privire la incompatibilităţile în ceea ce priveşte funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean cu anumite funcţii sau calităţi. 56. Aşadar, faţă de cele prezentate, Curtea nu poate reţine pretinsa încălcare a prevederilor art. 65 alin. (2) lit. j) şi ale art. 75 din Constituţie, deoarece legea pentru modificarea Legii nr. 161/2003, supusă controlului de constituţionalitate în cauza de faţă, nu aduce modificări, în sensul de sporire a incompatibilităţilor, sau abrogări cu privire la statutul senatorului şi deputatului, astfel cum acesta este configurat la nivel constituţional şi circumstanţiat la nivel infraconstituţional prin Legea nr. 96/2006 şi prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, caracter ce îl are prin prisma conţinutului atotcuprinzător astfel cum este prevăzut la art. 69-72 din Constituţie. De altfel, conţinutul normativ al Legii nr. 96/2006 este neechivoc în această privinţă, capitolele sale vizând în principal validarea şi regimul mandatului, principiile şi regulile de conduită parlamentară, incompatibilităţile, interdicţiile şi conflictul de interese, imunitatea parlamentară, drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor, exercitarea mandatului în circumscripţia electorală, alte drepturi patrimoniale ale deputaţilor şi senatorilor, indemnizaţia pentru limită de vârstă sau regimul disciplinei parlamentare, obiectul său de reglementare circumscriindu-se regimului juridic civil al acestora. 57. Mai mult, referitor la procedura de adoptare a legii criticate, legiuitorul nu a făcut altceva decât să aplice aceeaşi procedură pe care a urmat-o în privinţa tuturor modificărilor operate până în prezent la Legea nr. 161/2003 cu referire la incompatibilitatea calităţii de deputat şi senator cu exercitarea funcţiilor sau calităţilor prevăzute de această lege, neexistând, aşadar, niciun motiv de a se îndepărta de la practica legislativă constantă în materie. Dimpotrivă, o asemenea manieră de legiferare denotă consecvenţa legiuitorului sub aspectul desfăşurării procedurilor parlamentare. Dacă s-ar accepta punctul de vedere al autorului obiecţiei de neconstituţionalitate, ar însemna că şi celelalte modificări (sporire de incompatibilităţi sau reconfigurarea acestora) operate în dinamica legislativă ar fi neconstituţionale. 58. Cu privire la susţinerile potrivit cărora prin modalitatea de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate, respectiv faptul că prin articolul unic pct. 2 din legea dedusă controlului de constituţionalitate se abrogă dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, ce instituie incompatibilitatea dintre funcţia de membru al Guvernului şi calitatea de comerciant persoană fizică, nu au fost respectate prevederile constituţionale ale art. 75 alin. (1) şi (5), deoarece, în ceea ce priveşte funcţia de membru al Guvernului, art. 105 din Constituţie reglementează incompatibilităţile, prevăzând la alin. (2) că alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică, astfel că, pentru articolul unic pct. 2 din Legea pentru modificarea Legii nr. 161/2003, Senatul ar fi trebuit să fie Camera decizională, Curtea constată că acesta este neîntemeiată. 59. Cu privire la cadrul legal privind regimul incompatibilităţilor prevăzute pentru funcţia de membru al Guvernului, potrivit art. 105 din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu excepţia celei de deputat sau de senator. De asemenea, aceasta este incompatibilă cu exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu scop comercial. Alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică. 60. Instituirea unor incompatibilităţi pentru funcţia de membru al Guvernului are drept scop protejarea membrilor Guvernului în raport cu multiplele presiuni exterioare care se pot exercita asupra acestora, astfel că pe lângă incompatibilităţile stabilite prin Constituţie, în funcţie de evoluţia socială şi politică a ţării, în atingerea scopului respectiv, legiuitorul ordinar poate să instituie alte incompatibilităţi faţă de textul constituţional. Însă, în acest caz, în ceea ce priveşte procedura de adoptare a unei astfel de norme, legiuitorul este ţinut de prevederile art. 75 alin. (1) din Legea fundamentală referitor la Camera de reflecţie, care este Camera Deputaţilor, astfel că proiectul de lege sau propunerea legislativă trebuie să fie depusă şi dezbătută mai întâi la această Cameră, iar apoi Senatul să fie Camera decizională. În măsura în care o lege conţine prevederi care sunt de competenţa decizională a ambelor Camere, respectiv conţin prevederi mixte, iar Camera Deputaţilor este Cameră decizională, în conformitate cu prevederile art. 75 alin. (5) din Constituţie, pentru prevederile care sunt, spre exemplu, de competenţa Senatului, Camera Deputaţilor trebuie să retrimită legea Senatului, care urmează să decidă definitiv cu privire la aspecte ce ţin de competenţa sa. 61. Cu privire la incompatibilitatea membrilor Guvernului, Curtea observă că prin legea dedusă controlului de constituţionalitate a priori nu se stabilesc şi alte incompatibilităţi, suplimentare celor prevăzute de textul constituţional al art. 105, ci se abrogă unele stabilite pe cale infraconstituţională, tinzându-se astfel spre menţinerea în cadrul legislativ a celor de natură constituţională. Ca atare, procedura invocată de autorul obiecţiei de neconstituţionalitate trebuie urmată în situaţia în care se sporeşte lista incompatibilităţilor, iar nu în ceea ce priveşte revenirea la textul iniţial reflectat în Constituţie, astfel că nu se poate susţine pretinsa încălcare a prevederilor constituţionale ale art. 75 alin. (1) şi (5) şi art. 105 din Constituţie. 62. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate consideră că prin eliminarea incompatibilităţii unor funcţii sau demnităţi publice cu calitatea de comerciant persoană fizică legea dedusă controlului de constituţionalitate, pe de o parte, diminuează standardele de integritate, aducând atingere statului de drept consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie. Pe de altă parte, apreciază că sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 11 alin. (1), potrivit cărora statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele la care România este parte, ale art. 147 alin. (4) referitor la caracterul general şi obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi art. 148 alin. (4), deoarece sunt contrare celor statuate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu privire la incompatibilităţi, tratatelor internaţionale, respectiv Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, ratificată de România, precum şi obligaţiilor ce decurg din Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, fiind de natură să afecteze activitatea de verificare a incompatibilităţilor de către A.N.I., precum şi să relativizeze cadrul legislativ de integritate, respectiv să vină în contradicţie cu standardele Curţii Constituţionale în materie de integritate. 63. Cu privire la critica de neconstituţionalitate intrinsecă, este de menţionat faptul că, astfel cum reiese din expunerea de motive, iniţiatorii propunerii legislative au arătat că, după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă, s-a schimbat terminologia, iar, din activitatea de interpretare şi aplicare, s-a constatat că sintagma comerciant „persoană fizică" a fost asimilată cu „persoană fizică autorizată". Astfel, s-a arătat că persoanelor cărora, potrivit Constituţiei şi legislaţiei, le este permis să presteze „activităţi în domeniul didactic şi al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar-artistice" le este interzisă această activitate dacă este realizată de o persoană fizică autorizată. Ca atare, având în vedere faptul că sintagma „persoană fizică autorizată" cuprinde atât activităţi economice propriu-zise, cât şi activităţi liberale, iniţiatorii propunerii legislative au considerat că se impune eliminarea, respectiv abrogarea acesteia din cadrul legislativ existent. 64. Cu privire la sintagma „comerciant persoană fizică", aceasta a format obiectul controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţându-se, spre exemplu, asupra dispoziţiilor art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003 şi ale art. 16 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 96/2006, a căror neconstituţionalitate a fost susţinută de autorii excepţiei prin aceea că, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „comerciant persoană fizică", textele de lege criticate pot genera interpretări şi aplicări eronate, motiv pentru care se impune nuanţarea acestora, în sensul clarificării înţelesului lor. Astfel, răspunzând unei asemenea critici, prin Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 166 din 4 martie 2016, Curtea a reţinut că aspectele invocate au vizat, în realitate, interpretarea şi aplicarea legii, operaţiuni care constituie atributul instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea cauzei. Calificarea unei persoane fizice ce desfăşoară o activitate economică autorizată ca fiind „comerciant" presupune o analiză de la caz la caz, în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, de către instituţiile/autorităţile publice competente, în raport cu coordonatele cuprinse în legislaţia în materie; spre exemplu: art. 6 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011, cu modificările şi completările ulterioare, Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 25 aprilie 2008. Pe cale de consecinţă, a determina în concret dacă o persoană fizică care desfăşoară o anumită activitate cu caracter lucrativ se încadrează sau nu în categoria „comercianţilor", în vederea stabilirii existenţei stării de incompatibilitate dintre această calitate şi cea de deputat sau de senator, constituie aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea legii de către autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu, respectiv A.N.I. şi instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea contestaţiei împotriva raportului de evaluare întocmit de A.N.I. 65. Cu privire la statul de drept, instanţa de contencios constituţional a statuat că, în ceea ce priveşte conceptul „statului de drept", consacrat de art. 1 alin. (3) din Constituţie, acesta presupune, pe de o parte, capacitatea statului de a asigura cetăţenilor servicii publice de calitate şi de a crea mijloacele pentru a spori încrederea acestora în instituţiile şi autorităţile publice (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 582 din 20 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 731 din 21 septembrie 2016). Aceasta presupune obligaţia statului de a impune standarde etice şi profesionale, în special celor chemaţi să îndeplinească activităţi ori servicii de interes public şi, cu atât mai mult, celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică, adică pentru acei agenţi publici sau privaţi care sunt învestiţi şi au abilitarea de a invoca autoritatea statului în îndeplinirea anumitor acte sau sarcini. Statul este dator să creeze toate premisele - iar cadrul legislativ este una dintre ele - pentru exercitarea funcţiilor sale de către profesionişti care îndeplinesc criterii profesionale şi de probitate morală, iar stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, unica autoritate decizională în crearea cadrului legal corespunzător protejării acestei valori sociale, iar nu orice diminuare a acestor standarde reprezintă automat o încălcare a prevederilor constituţionale. 66. Raportat la prevederile criticate în cauza de faţă şi având în vedere faptul că textul constituţional lasă legiuitorului posibilitatea de a legifera noi incompatibilităţi la nivel infraconstituţional, în legislaţia actuală, Curtea constată că există un paralelism legislativ în ceea ce priveşte soluţia legislativă cuprinsă în art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003, respectiv „Calitatea de deputat şi senator este, de asemenea, incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: [...] e) calitatea de comerciant persoană fizică", aceasta regăsindu-se şi în Legea nr. 96/2006 la art. 16 alin. (2) lit. e), potrivit căruia „Calitatea de deputat sau de senator este, de asemenea, incompatibilă cu: [...] e) calitatea de comerciant persoană fizică". Aşadar, chiar dacă are loc abrogarea soluţiei legislative din Legea nr. 161/2003, aceasta rămâne în Statutul senatorilor şi deputaţilor, respectiv în Legea nr. 96/2006. 67. Cu privire la situaţia juridică a aleşilor locali, Curtea, în jurisprudenţa sa, a arătat că aceasta nu poate fi comparată cu cea a secretarului unităţii administrativ-teritoriale, deţinătorul acestei din urmă calităţi fiind funcţionar public de conducere datorită atribuţiilor specifice care incumbă funcţiei publice respective (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 249 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2005). 68. De asemenea, Curtea a reţinut că statutul juridic al aleşilor locali nu poate fi comparat cu cel al magistraţilor, care, în considerarea activităţii lor profesionale, beneficiază de pensie de serviciu. De principiu, pensiile de serviciu se acordă unor categorii socioprofesionale supuse unui statut special, respectiv persoanelor care în virtutea profesiei, meseriei, ocupaţiei sau calificării îşi formează o carieră profesională în acel domeniu de activitate şi sunt nevoite să se supună unor exigenţe inerente carierei profesionale asumate atât pe plan profesional, cât şi personal (pentru dezvoltări, a se vedea Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010). Or, nu se poate susţine că o persoană care deţine calitatea de ales local îşi formează o carieră profesională în această funcţie; aşadar, aleşii locali nu reprezintă o categorie socioprofesională care să urmărească dezvoltarea unei cariere ca ales local, ci ei sunt aleşi în cadrul unităţii administrativ-teritoriale respective pentru a gestiona problemele comunităţii locale. Alegerea este o opţiune a electoratului, şi nu a persoanei care candidează, ceea ce înseamnă că alegerea nu ţine de resortul subiectiv al acesteia din urmă. O carieră profesională se formează şi se dezvoltă distinct de alegerile pe care le face corpul electoral de la un moment dat (a se vedea Decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 2 martie 2016). 69. În ceea ce priveşte prefecţii, aceştia au reglementare atât la nivel constituţional prin art. 123 din Constituţie, cât şi la nivel infraconstituţional. Astfel, Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 24 martie 2008, la art. 10 prevede că „Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici", iar potrivit art. 12 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, prefecţii şi subprefecţii sunt parte a categoriei înalţilor funcţionari publici. 70. Faţă de cele de mai sus, precum şi din evaluarea cadrului legislativ existent cu privire la incompatibilităţi şi conflict de interese ale unor categorii de funcţii şi demnităţi publice, Curtea observă că materia supusă controlului de constituţionalitate se regăseşte în mai multe acte normative disparate sau există chiar paralelisme legislative. 71. Totodată, având în vedere principiul de interpretare istorico-teleologic, Curtea constată că legea supusă controlului de constituţionalitate este departe de a-şi atinge finalitatea dorită de iniţiatorii propunerii legislative, aceea de a crea un cadru legislativ coerent şi clar în materie de incompatibilităţi, cel puţin la nivelul incompatibilităţilor ce privesc deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică. Or, Curtea, în jurisprudenţa sa, spre exemplu Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, a arătat că orice lege trebuie să îndeplinească anumite exigenţe constituţionale referitoare la calitatea legii - condiţii de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, neîndeplinirea acestor condiţii conducând la încălcarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. 72. Pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţă publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe atât o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cât şi o corespondenţă sub aspectul forţei lor juridice. Nu este aşadar admisă o reglementare disparată a domeniului sau care să rezulte din coroborarea unor acte normative cu forţă juridică diferită. În acest sens, normele de tehnică legislativă referitoare la integrarea proiectului în ansamblul legislaţiei statuează că actul normativ trebuie să se integreze organic în sistemul legislaţiei, scop în care actul normativ trebuie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior sau de acelaşi nivel cu care se află în conexiune [art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000]. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere [art. 16 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 24/2000], care operează întotdeauna între acte normative cu aceeaşi forţă juridică. 73. De altfel, sistemul dreptului românesc este format din totalitatea normelor juridice adoptate de către statul român şi care trebuie să fie în consonanţă cu principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul legalităţii, care sunt de esenţa cerinţelor statului de drept, principii înscrise în art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie", unica autoritate legiuitoare a ţării fiind Parlamentul, având în vedere că statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. Democraţia constituţională, într-un stat de drept, nu este însă o abstracţie, ci este o realitate a unui sistem în cadrul căruia supremaţia Constituţiei limitează suveranitatea legiuitorului, care în procesul de creare a normelor juridice şi de adoptare a unor acte normative trebuie să ţină cont de anumite principii, cum ar fi principiul legalităţii, care este de rang constituţional. În acest sens este de menţionat şi faptul că, după Raportul privind statul de drept, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 86-a reuniune plenară a sa din 25-26 martie 2011, aceasta a adoptat, la cea de-a 106-a reuniune plenară a sa din 11-12 martie 2016, o Listă detaliată privind statul de drept, care oferă o imagine de ansamblu asupra domeniului de aplicare extins al statului de drept care acoperă, printre altele, legalitatea (supremaţia dreptului, relaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, procedurile legislative, competenţele de legiferare ale executivului, situaţiile de urgenţă, actorii privaţi care exercită sarcini publice), securitatea juridică (accesibilitatea legislaţiei şi deciziile judiciare, previzibilitatea, stabilitatea şi coerenţa, încrederea legitimă, principiul neretroactivităţii, principiul nulla poena sine lege, autoritatea de lucru judecat), prevenirea abuzurilor de putere, egalitatea în faţa legii şi nediscriminarea, precum şi accesul la justiţie (independenţa şi imparţialitatea sistemului judiciar/judecătorilor, procesul echitabil, inclusiv eficacitatea hotărârilor judecătoreşti şi autonomia organelor de urmărire penală). 74. În cadrul controlului de constituţionalitate, principiul legalităţii a fost analizat inclusiv prin încorporarea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Temeiul constituţional al valorificării normelor de tehnică legislativă în controlul de constituţionalitate a fost identificat aşadar în dispoziţiile art. 1 alin. (3) „România este stat de drept [...]", precum şi ale art. 1 alin. (5), „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie". 75. Corelaţia dintre cele două componente - principiul statului de drept şi principiul legalităţii - cuprinse în art. 1 din Constituţie este realizată de Curtea Constituţională prin faptul că principiul legalităţii este unul de rang constituţional (a se vedea Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009), astfel încât încălcarea legii are drept consecinţă imediată nesocotirea art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevede că respectarea legilor este obligatorie. Încălcarea acestei obligaţii constituţionale atrage implicit afectarea principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituţie (a se vedea Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). 76. Ca atare, prin prisma considerentelor mai sus expuse, prevederile legii supuse controlului de constituţionalitate, în ansamblul său, nu îndeplinesc cerinţa de calitate a legii prevăzută la art. 1 alin. (5) din Constituţie şi, implicit, conduc la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, fiind evident că există o anumită necorelare normativă în privinţa tratamentului juridic aplicat incompatibilităţilor şi nu numai. 77. Or, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, legea trebuie să întrunească cele trei cerinţe de calitate care rezultă din art. 1 alin. (5) din Constituţie - claritate, precizie şi previzibilitate. Curtea a statuat că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative. Aşadar, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, respectiv să fie clar, precis şi previzibil (în acest sens, a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragrafele 223-225, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 16-20, Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragrafele 20-23, sau Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 45, 46, 55). 78. Prin urmare, legiuitorului îi revine obligaţia ca, în actul de legiferare, indiferent de domeniul în care îşi exercită această competenţă constituţională, să dea dovadă de o atenţie sporită în respectarea principiului clarităţii şi previzibilităţii legii. Curtea a stabilit că cerinţa de claritate a legii vizează caracterul neechivoc al obiectului reglementării, cea de precizie se referă la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit, în timp ce previzibilitatea legii priveşte scopul şi consecinţele pe care le antrenează (Decizia nr. 183 din 2 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 22 mai 2014, paragraful 23). 79. De asemenea, Curtea a mai reţinut că legiuitorul trebuie să se raporteze la reglementările ce reprezintă un reper de claritate, precizie şi previzibilitate, iar erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare; din contră, aceste erori trebuie corectate pentru ca actele normative să contribuie la realizarea unei securităţi sporite a raporturilor juridice (Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014, paragraful 32). 80. Astfel, legiuitorul are atributul şi, în acelaşi timp, obligaţia constituţională, în măsura în care consideră necesară multiplicarea incompatibilităţilor prevăzute de textul constituţional sau, dimpotrivă, abrogarea celor existente în legile infraconstituţionale, de a adopta acte normative care să reglementeze în materia incompatibilităţilor cu respectarea principiului unicităţii reglementării în materie, potrivit art. 14 din Legea nr. 24/2000, mai ales că reglementările de acelaşi nivel şi având acelaşi obiect trebuie să fie cuprinse, de regulă, într-un singur act normativ. Aşadar, fie se legiferează prin statute proprii ale fiecărei categorii de funcţii şi demnităţi publice, fie se adoptă legi care să cuprindă toate categoriile de funcţii şi demnităţi pe care legiuitorul le apreciază că ar trebui să se circumscrie acestor incompatibilităţi. 81. Cu privire la invocarea prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituţie, prin raportare la Decizia 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 354 din 14 decembrie 2006, Curtea observă că, potrivit art. 2 din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României şi adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, parte a tratatului de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, „de la data aderării, dispoziţiile tratatelor originare şi actele adoptate de instituţii şi de Banca Centrală Europeană înainte de aderare sunt obligatorii pentru Bulgaria şi România şi se aplică în aceste state în condiţiile stabilite prin aceste tratate şi prin prezentul act". Aşadar, aderând la ordinea juridică a Uniunii Europene, România a acceptat ca, în domeniile în care competenţa exclusivă aparţine Uniunii Europene, indiferent de tratatele internaţionale pe care le-a încheiat, implementarea obligaţiilor rezultate din acestea să fie supusă regulilor Uniunii Europene. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia nedorită ca, prin intermediul obligaţiilor internaţionale asumate bi- sau multilateral, statul membru să afecteze grav competenţa Uniunii şi, practic, să se substituie acesteia în domeniile menţionate. Aşadar, în aplicarea art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, România aplică cu bună-credinţă obligaţiile rezultate din actul aderării, neinterferând cu competenţa exclusivă a Uniunii Europene, şi, astfel cum a stabilit în jurisprudenţa sa, în virtutea clauzei de conformare cuprinse chiar în textul art. 148 din Constituţie, România nu poate adopta un act normativ contrar obligaţiilor la care s-a angajat în calitate de stat membru (a se vedea Decizia nr. 887 din 15 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016, paragraful 75). Toate cele anterior arătate cunosc desigur o limită constituţională, exprimată în ceea ce Curtea a calificat „identitate constituţională naţională" (a se vedea Decizia nr. 683 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 479 din 12 iulie 2012, sau Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015). 82. De asemenea, folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituţionalitate ca normă interpusă celei de referinţă implică, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, o condiţionalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă şi neechivocă prin ea însăşi sau înţelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis şi neechivoc de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene şi, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanţă constituţională, astfel încât conţinutul său normativ să susţină posibila încălcare de către legea naţională a Constituţiei - unica normă directă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate. Într-o atare ipoteză demersul Curţii Constituţionale este distinct de simpla aplicare şi interpretare a legii, competenţă ce aparţine instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor administrative, sau de eventualele chestiuni ce ţin de politica legislativă promovată de Parlament sau Guvern, după caz. 83. Prin prisma condiţionalităţii cumulative enunţate, rămâne la aprecierea Curţii Constituţionale aplicarea în cadrul controlului de constituţionalitate a hotărârilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene sau formularea de către ea însăşi de întrebări preliminare în vederea stabilirii conţinutului normei europene. O atare atitudine ţine de cooperarea dintre instanţa constituţională naţională şi cea europeană, precum şi de dialogul judiciar dintre acestea, fără a se aduce în discuţie aspecte ce ţin de stabilirea unor ierarhii între aceste instanţe (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011). 84. În acest context, Curtea observă că, astfel cum reiese din preambulul Deciziei 2006/928/CE, decizie ce este invocată ca temei în controlul de constituţionalitate, prin prisma art. 148 alin. (2) din Constituţie, în virtutea prevederilor art. 37 şi art. 38 din Tratatul de aderare, ratificat prin Legea nr. 157/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 1 iunie 2005, a fost adoptată, înainte de aderarea României la Uniunea Europeană, Decizia 2006/928/CE, care prevede, la art. 1, că în fiecare an, până la 31 martie cel târziu, iar în primul an la 31 martie 2007, România prezintă Comisiei un raport privind progresele realizate în vederea atingerii fiecăruia dintre obiectivele de referinţă enumerate în anexă, care sunt în număr de patru, respectiv: 1. garantarea unui proces judiciar mai transparent şi mai eficient totodată, în special prin consolidarea capacităţilor şi a responsabilizării Consiliului Superior al Magistraturii. Raportarea şi evaluarea impactului noilor coduri de procedură civilă şi administrativă; 2. înfiinţarea, conform celor prevăzute, a unei agenţii pentru integritate cu responsabilităţi în domeniul verificării patrimoniului, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale, precum şi cu capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni disuasive; 3. continuarea, în baza progreselor realizate deja, a unor cercetări profesioniste şi imparţiale cu privire la acuzaţiile de corupţie la nivel înalt; 4. adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire şi combatere a corupţiei, în special în cadrul administraţiei locale. 85. Aşadar, Curtea observă că prin Decizia 2006/928/CE se prevede înfiinţarea unei agenţii pentru integritate şi nicidecum obligarea legiuitorului la stabilirea unor incompatibilităţi, aspecte ce sunt stabilite înainte de aderare, deşi prevederile cuprinse în Protocolul din 31 martie 2005 privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi României în Uniunea Europeană statuează că aceste decizii vor fi adoptate, în măsura în care sunt necesare, ulterior aderării. Mai mult, în cuprinsul acestei decizii se precizează că aceasta intră în vigoare „numai sub rezerva şi la data intrării în vigoare a Tratatului de aderare" [art. 3 din Decizia 2006/928/CE]. 86. Astfel, potrivit art. 37 şi art. 38 din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană - anexă la Tratatul de aderare (anexa: Protocolul din 31 martie 2005 privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea Republicii Bulgaria şi României în Uniunea Europeană), temeiuri invocate la adoptarea Deciziei 2006/928/CE, în cazul în care Bulgaria sau România nu şi-a îndeplinit angajamentele asumate în contextul negocierilor de aderare, determinând o perturbare semnificativă a bunei funcţionări a pieţei interne, inclusiv orice angajamente asumate în cadrul politicilor sectoriale care privesc activităţi economice cu efecte transfrontaliere, ori pericolul iminent al unei atari perturbări, Comisia poate să adopte măsurile corespunzătoare până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie iniţiativă. Măsurile sunt proporţionale şi se acordă prioritate acelora dintre ele care perturbă cel mai puţin funcţionarea pieţei interne şi, după caz, aplicării mecanismelor sectoriale de salvgardare în vigoare. (...) În cazul în care, în Bulgaria sau în România, există deficienţe semnificative sau un risc iminent privind apariţia unor asemenea deficienţe în transpunerea, stadiul aplicării sau asigurarea respectării deciziilor-cadru sau a oricăror altor angajamente, instrumente de cooperare şi decizii privind recunoaşterea reciprocă în domeniul dreptului penal în conformitate cu titlul VI al Tratatului UE, precum şi a directivelor şi regulamentelor privind recunoaşterea reciprocă în domeniul dreptului civil în conformitate cu titlul IV din Tratatul CE, Comisia poate să adopte, până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării, la cererea motivată a unui stat membru sau din proprie iniţiativă şi după consultarea statelor membre, măsurile corespunzătoare şi să precizeze condiţiile şi modalităţile în care aceste măsuri intră în vigoare. Măsurile pot lua forma suspendării provizorii a aplicării dispoziţiilor şi hotărârilor corespunzătoare în relaţiile dintre Bulgaria sau România şi oricare alt stat membru ori alte state membre, fără să aducă atingere continuării cooperării judiciare strânse. Clauza de salvgardare poate fi invocată chiar înainte de aderare în temeiul concluziilor urmăririi îndeplinirii angajamentelor asumate în negocieri, iar măsurile adoptate intră în vigoare la data aderării, cu excepţia cazului în care acestea prevăd o dată ulterioară. Măsurile nu pot fi menţinute mai mult decât este strict necesar şi, în orice caz, sunt revocate la data la care deficienţele sunt remediate. 87. Totodată, potrivit art. 39 alin. (1) din Actul privind condiţiile de aderare a Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană - anexă la Tratatul de aderare, în cazul în care, în temeiul urmăririi continue de către Comisie a îndeplinirii angajamentelor asumate de Bulgaria şi România în contextul negocierilor de aderare şi în special în temeiul rapoartelor Comisiei în această privinţă, există dovezi clare că stadiul pregătirii pentru adoptarea şi aplicarea acquis-ului în Bulgaria sau România este de asemenea natură încât există un risc semnificativ ca, într-un număr important de domenii, oricare dintre aceste state să fie în mod evident nepregătit să îndeplinească obligaţiile care decurg din calitatea de membru la data aderării, 1 ianuarie 2007, Consiliul poate să hotărască în unanimitate, la recomandarea Comisiei, ca data aderării statului respectiv să fie amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008. 88. Raportat la jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale în materie, înţelesul Deciziei 2006/928/CE a Comisiei Europene din 13 decembrie 2006 de stabilire a unui mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, act adoptat anterior aderării României la Uniunea Europeană, nu a fost desluşit de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte conţinutul, caracterul şi întinderea temporală şi dacă acestea se circumscriu celor prevăzute în Tratatul de aderare, implicit prin Legea nr. 157/2005, care face parte din ordinea normativă internă, astfel încât Decizia 2006/928/CE nu poate constitui normă de referinţă în cadrul controlului de constituţionalitate prin prisma art. 148 din Constituţie. 89. Mai mult, chiar dacă s-ar admite că Decizia 2006/928/CE ar putea fi un indicator în privinţa evaluării constituţionalităţii normei, nu ar avea incidenţă în cauză, deoarece prin conţinutul acesteia se recomandă doar înfiinţarea unei agenţii pentru integritate, care să aibă capacitatea administrativă de a conduce o anchetă în domeniul incompatibilităţilor şi al conflictelor de interese potenţiale, precum şi capacitatea de a adopta decizii obligatorii care să poată duce la aplicarea unor sancţiuni. 90. De altfel, ţine de competenţa exclusivă a statului membru stabilirea unor incompatibilităţi, altele suplimentare celor prevăzute de Legea fundamentală a statului respectiv, întrucât, astfel cum a reţinut Curtea prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 456, Legea fundamentală a statului - Constituţia este expresia voinţei poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu îşi poate pierde forţa obligatorie doar prin existenţa unei neconcordanţe între prevederile sale şi cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremaţia Constituţiei asupra întregii ordini juridice (a se vedea în acelaşi sens şi Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunţată de Tribunalul Constituţional al Republicii Polonia). 91. Constituţia dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Însă, în legătură cu noţiunea de „legi interne", prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României, Curtea a făcut o distincţie între Constituţie şi celelalte legi (a se vedea Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 452). De asemenea, aceeaşi distincţie este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, iar art. 11 alin. (3) statuează că, în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. 92. Cu privire la invocarea prevederilor Legii nr. 365/2004 pentru ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, prin prisma art. 11 alin. (1), Curtea observă că art. 65: Aplicarea convenţiei, prevede că fiecare stat parte ia măsurile necesare, inclusiv legislative şi administrative, conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, pentru a asigura executarea obligaţiilor asumate în baza prezentei convenţii; fiecare stat parte poate lua măsurile necesare mai stricte sau mai severe decât cele prevăzute prin această convenţie în scopul de a preveni şi de a combate corupţia. Or, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie de incompatibilităţi, precum şi faptul că stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, nu se poate reţine presupusa încălcare a prevederilor art. 11 din Constituţie prin prisma unei eventuale încălcări a normelor internaţionale. De altfel, autorul obiecţiei de neconstituţionalitate nu precizează în concret care ar fi normele imperative ce ar înlătura dreptul legiuitorului în a avea o marjă de apreciere în ceea ce priveşte stabilirea unor incompatibilităţi suplimentare celor prevăzute de textul constituţional sau, dimpotrivă, de a renunţa la unele deja stabilite pe cale infraconstituţională, în funcţie de valorile sociale ocrotite, de evoluţia societăţii, în care persoanele îşi pot organiza conduita, conştientizând ele însele supremaţia valorilor sociale ce trebuie protejate pentru a concura la respectarea statului de drept, nefiind necesară constrângerea suplimentară printr-o legislaţie care să extindă incompatibilităţile deja instituite prin Legea fundamentală. 93. Faţă de cele prezentate, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie de incompatibilităţi, precum şi faptul că stabilirea standardelor de integritate constituie o chestiune de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului, iar prin prisma art. 148 din Constituţie, în acest context, legiuitorul este unul dintre subiecţii ce garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării, astfel cum a statuat deja instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 23 februarie 2012, Curtea constată că legiferarea în această materie intră în această marjă de apreciere, desigur în limitele constituţionale în ceea ce priveşte identitatea constituţională, coroborată cu suveranitatea naţională şi cu obligaţiile constituţionale ce decurg din art. 11 şi art. 148. 94. Pentru motivele arătate mai sus, Curtea nu poate reţine nici pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât considerentele reţinute de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa menţionată de autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se pot converti de plano în motive ce ar conduce la suprimarea dreptului constituţional al puterii legiuitoare de a adopta acte normative, mai ales dacă domeniul supus reglementării ţine de probleme de oportunitate care intră în marja de apreciere a legiuitorului. 95. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de Preşedintele României şi constată că dispoziţiile Legii pentru modificarea Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei sunt neconstituţionale. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data 6 martie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu