Decizia Nr.12 din 16.05.2016

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂDosar nr. 911/1/2016

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.804/308/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) şi art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în contextul soluţionării acţiunii civile în procesul penal.Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală ce formează obiectul Dosarului nr. 911/1/2016 a fost constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că raportul întocmit de judecătorii-raportori a fost depus la dosar şi comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, fiind formulate puncte de vedere de către inculpat, prin avocat, şi de către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş, prin consilier juridic. Prin Adresa nr. 353/C2/616/III-5/2016 din 27 aprilie 2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal a înaintat concluziile formulate de procurorul general şi a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunile de drept a căror dezlegare se cere. Curţile de apel au transmis punctele de vedere şi practica judiciară în materie.Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a solicitat doamnei procuror să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problemele de drept supuse dezbaterii în Dosarul nr. 911/1/2016.Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public a arătat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte prima problemă de drept s-a susţinut că opinia parchetului este în sensul unei interpretări extensive a normei legale, respectiv că poate fi indemnizat atât prejudiciul de afecţiune, cât şi prejudiciul încercat prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială suferit de părinţii victimei directe a infracţiunii de vătămare corporală din culpă. La această concluzie se poate ajunge prin metoda interpretării sistematice a chestiunii analizate, sens în care invocă dispoziţiile art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, coroborate cu art. 1.381 alin. (1) din acelaşi cod, conform căruia orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, precum şi dispoziţiile art. 1.349 alin. (2) şi art. 1.385 alin. (1) din Codul civil, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului. Având în vedere şi denumirea marginală a art. 1.391 din Codul civil - „Repararea prejudiciului nepatrimonial", s-a apreciat că principiul constă în repararea integrală a prejudiciului, de orice natură sau tip, iar excepţiile ce permit excluderea totală sau parţială a reparării/indemnizării anumitor prejudicii trebuie expres prevăzute de lege. Din această perspectivă s-a susţinut că alin. (2) al acestui text de lege consacră o regulă specială de reparare - pentru prejudiciul de afecţiune suferit de anumite categorii de persoane, ca urmare a decesului victimei directe -, intenţia legiuitorului nefiind aceea de a exclude de la indemnizare prejudiciile suferite de victimele prin ricoşeu în situaţia în care victima directă supravieţuieşte. Referitor la cea de-a doua problemă de drept ce face obiectul sesizării s-a arătat că este vorba despre o reminiscenţă a Codului civil de la 1864, unde nu exista o diferenţă între ilicitul civil şi culpă. În prezent, elementele răspunderii privesc o condiţie obiectivă, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar cea de-a doua condiţie se referă la aspectul subiectiv - vinovăţia. Totodată, din cuprinsul art. 1.349 din actualul Cod civil se poate decela şi o definiţie legală a ilicitului civil. Prin urmare, pentru a se reţine culpa victimei la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, este necesar a se reţine vinovăţia victimei şi legătura de cauzalitate, chiar dacă acţiunea sau omisiunea acesteia nu este una ilicită.Domnul judecător Ionuţ Mihai Matei, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din 18 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.804/308/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:1. Art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, părinţii victimei care a suferit o infirmitate gravă sunt îndreptăţiţi să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială sau exclusiv victima infracţiunii poate să obţină o asemenea despăgubire?2. Art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că poate fi reţinută culpa victimei la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, chiar dacă acţiunea sau omisiunea victimei nu este una ilicită?II. Expunerea succintă a procesului Prin Sentinţa penală nr. 65 din 17 aprilie 2015 a Judecătoriei Sighişoara, pronunţată în Dosarul nr. 1.804/308/2014, inculpatul G.J.L. a fost condamnat la 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă şi la 1 an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibaţie alcoolică peste limita legală. S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 3 luni închisoare şi s-a suspendat condiţionat executarea pedepsei, pe un termen de încercare de 3 ani şi 3 luni.În baza dispoziţiilor art. 25, 86 şi 397 din Codul de procedură penală, raportate la art. 1.357 şi următoarele din Codul civil, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig - S.A., să plătească părţii civile M.M.P. suma de 200.000 euro, cu titlu de daune morale, din care se va deduce suma de 7.000 lei, şi, respectiv, suma de 750 euro lunar, cu titlu de rentă viageră, începând cu data de 17 februarie 2013 şi până la încetarea stării de invaliditate, iar părţilor civile M.P. şi M.M. suma de câte 30.000 euro, pentru fiecare, cu titlu de daune morale, fiind respinse restul pretenţiilor civile. Totodată, a fost obligat inculpatul, în solidar cu partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig - S.A., la plata sumei de 78.926,17 lei plus dobânda legală, începând cu data externării părţii civile M.M.P. şi până la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş.Pentru pronunţarea acestei hotărâri, prima instanţă a reţinut că, la data de 17 februarie 2013, în jurul orelor 03:13, inculpatul G.J.L. conducea autoturismul marca Ford pe D.J.134, în sensul de deplasare spre satul Jac, fiind însoţit de pasagerii M.M.P., pe scaunul din dreapta faţă, şi M.I.C., pe bancheta din spate, toţi trei aflându-se sub influenţa băuturilor alcoolice. Partea carosabilă era uscată, iar vizibilitatea era redusă, în condiţiile rulării pe timp de noapte, în zonă neexistând iluminat public.La un moment dat, respectiv la km 2+493 m, într-o curbă, inculpatul a pierdut controlul direcţiei autoturismului şi a pătruns în şanţul de pe marginea sensului opus de mers, după care s-a răsturnat.Imediat după producerea accidentului, la faţa locului s-a deplasat ambulanţa care a transportat la spital victima M.M.P.Sesizându-se cu privire la producerea evenimentului rutier, lucrătorii de poliţie s-au deplasat la locul indicat de către ofiţerul de serviciu, efectuând cercetarea la faţa locului în prezenţa martorului asistent R.A.I. Inculpatul G.J.L. a fost testat cu aparatul alcooltest, rezultatul fiind de 0,79 mg/l alcool pur în aerul expirat, apoi a fost condus la Spitalul Clinic Judeţean Mureş, unde la orele 05,42 şi 06,42 i-au fost prelevate două probe biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, rezultatul fiind de 1,40 ‰ prima probă, respectiv 1,20 ‰ a doua probă, alcool pur în sânge.Prin rapoartele medico-legale de constatare nr. 937 din 29 martie 2013 şi din 21 august 2013, specialiştii din cadrul Institutului de Medicină Legală din Târgu Mureş au concluzionat faptul că persoana vătămată M.M.P. a prezentat leziuni traumatice care s-au putut produce la data de 17 februarie 2013 în cadrul unui accident rutier şi care au necesitat pentru vindecare un număr total de 140-160 de zile de îngrijiri medicale, ceea ce a determinat încadrarea sa în grad de handicap, fiindu-i eliberat în acest sens Certificatul nr. 9.001 din 3 septembrie 2013.La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2015, inculpatul a recunoscut săvârşirea infracţiunilor pentru care a fost trimis în judecată, exact în modalitatea reţinută în rechizitoriu, nu a solicitat probe noi şi a cerut ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală. Analizând probele administrate în faza de urmărire penală, prima instanţă a constatat că starea de fapt reţinută în rechizitoriu corespunde realităţii.În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului care la data de 17 februarie 2013, în jurul orelor 03:00, a condus autoturismul pe D.J. 134, având o alcoolemie de 1,40 g/l alcool pur în sânge la prima probă şi, respectiv, 1,20 g/l la a doua probă, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 87 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.Fapta inculpatului care, la aceeaşi dată şi aceeaşi oră, a condus acelaşi autoturism pe D.J. 134, având o alcoolemie de 1,4 g/l alcool pur în sânge la prima probă şi, respectiv, 1,2 g/l alcool pur în sânge la a doua probă, iar la km 2+493 m, într-o curbă aflată într-o zonă în care nu există iluminat public, pe fondul neadaptării vitezei de deplasare la condiţiile de drum, a pierdut controlul autoturismului şi a pătruns în şanţul de la marginea sensului opus de mers, răsturnându-se, iar în urma accidentului partea civilă M.M.P., pasager în autoturism, a suferit leziuni corporale care au necesitat pentru vindecare aproximativ 200 de zile de îngrijiri medicale, care se încadrează în noţiunea de infirmitate, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) şi (4¹) din Codul penal din 1968.În privinţa laturii civile a cauzei, instanţa a constatat că s-au constituit părţi civile în cauză următoarele persoane vătămate: M.M.P., cu suma de 1.000.000 euro, daune morale, reprezentând contravaloarea suferinţelor psihice şi fizice, şi cu suma de 1.200 euro, despăgubiri periodice lunare, începând cu data producerii accidentului şi până la încetarea stării de invaliditate; M.P. şi M.M. - părinţii persoanei vătămate M.M.P., cu suma de câte 100.000 euro fiecare, daune morale, reprezentând contravaloarea traumelor psihice suferite în urma accidentului, şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Mureş, cu suma de 78.926,17 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare a aceleiaşi părţi civile, plus majorări de întârziere, începând cu data externării părţii civile M.M.P. şi până la data plăţii efective, cu titlu de daune materiale.În privinţa daunelor morale în cuantum de 200.000 euro, solicitate de părţile civile M.P. şi M.M., instanţa a constatat că aceştia, în calitate de părinţi ai persoanei vătămate M.M.P., au suferit fiecare câte un prejudiciu moral, aşa-numitul prejudiciu prin ricoşeu. Instanţa a considerat că acestea au caracter pur afectiv, stabilirea lor fiind lăsată la aprecierea judecătorului. La aprecierea daunelor morale, instanţa a avut în vedere traumele psihice suferite de aceste părţi civile în urma accidentului în care a fost implicat singurul lor copil, care a rămas paralizat într-un scaun cu rotile, posibil pentru tot restul vieţii, în această situaţie prejudiciul moral fiind imens.Instanţa a constatat că totuşi suma de bani pretinsă cu titlu de daune morale este mare, motiv pentru care a cenzurat-o la suma de 30.000 euro pentru fiecare parte civilă. Instanţa a reţinut că această sumă de bani are rolul de a asigura o reparaţie, în măsura în care este posibilă, a unui prejudiciu care în realitate nu se poate repara.În privinţa părţii civile M.M.P., instanţa a considerat că aceasta a suferit un prejudiciu moral imens, în urma acţiunii inculpatului. La aprecierea cuantumului daunelor morale, instanţa a avut în vedere faptul că acestei părţi civile, care a rămas paralizată într-un scaun cu rotile, foarte probabil pentru tot restul vieţii, i-au fost grav afectate viaţa socială şi familială ca urmare a acţiunii inculpatului şi această stare o împiedică să mai ducă o viaţă normală, adecvată preocupărilor specifice vârstei, sexului, care să îi mai permită să se poată bucura de plăcerile vieţii. Instanţa a considerat că în această situaţie compensaţiile morale sunt destinate să îi creeze părţii civile M.M.P., condamnate la izolare ca urmare a infirmităţii permanente pricinuite, condiţii de viaţă care să îi aline într-o oarecare măsură puternicele suferinţe psihice, iar repararea prejudiciului moral trebuie să fie integrală, fiind menită să înlăture, pe cât posibil, consecinţele grave produse.Faţă de aceste considerente şi având în vedere faptul că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa faptei ilicite, prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre fapte şi vinovăţia inculpatului, instanţa a admis în parte acţiunile civile alăturate acţiunii penale în proces.Împotriva acestei hotărâri au declarat apel inculpatul G.J.L., părţile civile M.M.P., M.P. şi M.M. şi partea responsabilă civilmente Societatea Comercială C. Asig - S.A.În motivarea apelului, inculpatul a arătat că hotărârea primei instanţe este netemeinică sub aspectul omisiunii de a reţine în beneficiul său circumstanţe atenuante judiciare, cu consecinţa reducerii pedepselor stabilite şi a celei aplicate în sarcina sa. Referitor la latura civilă a cauzei a susţinut că sumele de bani acordate părţilor civile nu reflectă prejudiciul cauzat prin infracţiunea de vătămare corporală din culpă, fiind prea ridicate. Totodată, a apreciat că părinţii victimei nu pot avea calitatea de părţi civile în cauză, nefiind implicaţi în accidentul rutier.În motivarea apelului lor, părţile civile au arătat că daunele morale acordate de prima instanţă sunt prea reduse şi solicită majorarea acestora. În plus, consideră că în mod neîntemeiat prima instanţă a scăzut din cuantumul daunelor morale suma de 7.000 lei, care a fost plătită de inculpat părţii civile M.M.P. cu titlu de daune materiale.În motivarea apelului său, partea responsabilă civilmente a criticat hotărârea primei instanţe cu privire la modalitatea de soluţionare a acţiunilor civile alăturate acţiunii penale, solicitând, în esenţă, reducerea cuantumului daunelor morale acordate părţii civile M.M.P. şi al daunelor materiale sub forma prestaţiilor periodice, reducerea cuantumului daunelor materiale acordate părţii civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş, precum şi respingerea acţiunilor civile promovate de părţile civile M.P. şi M.M. S-a susţinut că victima a contribuit din culpă la cauzarea şi la mărirea prejudiciului, din moment ce a acceptat să fie pasager în autovehiculul condus de inculpat, cunoscând că acesta se află sub influenţa băuturilor alcoolice. În aceste împrejurări, în temeiul art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, în cauză trebuie să fie reţinută vinovăţia comună a inculpatului şi a părţii civile la producerea prejudiciului. În plus, în cazul părinţilor victimei, în opinia părţii responsabile civilmente, aceştia nu au dreptul la despăgubiri morale, întrucât nu solicită despăgubiri pentru vătămarea corporală proprie şi nu sunt victime indirecte ca urmare a unui deces în familie, nefiind astfel îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1.391 alin. (1) şi (2) din Codul civil pentru a beneficia de daune morale. III. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării Prin Încheierea de sesizare din data de 18 februarie 2016, completul de judecată al Curţii de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a apreciat că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru lămurirea celor două probleme de drept expuse mai sus, îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Astfel, s-a reţinut că:– instanţa de apel în faţa căreia s-au ivit chestiunile de drept sesizate este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

– de lămurirea celor două chestiuni de drept depinde soluţionarea în fond a acţiunilor civile promovate de părţile civile M.M.P., M.P. şi M.M. şi alăturate acţiunii penale puse în mişcare faţă de inculpatul G.J.L., între altele pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă;

– asupra celor două chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii. De asemenea, problemele de drept invocate nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.IV. Punctele de vedere ale părţilor şi al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de drept invocate După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, au fost formulate următoarele puncte de vedere: Inculpatul G.J.L., prin avocat, cu privire la prima chestiune de drept, a considerat că, potrivit dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, titularul dreptului de a obţine o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială este cel care a suferit în mod direct vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, nu şi victimele indirecte. Prin urmare, prejudiciul moral suferit de părinţi poate fi acordat acestora numai dacă este cauzat de decesul victimei, nu şi în caz de vătămare corporală a victimei imediate. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept a apreciat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu condiţionează antrenarea răspunderii victimei de săvârşirea de către aceasta a unei fapte ilicite, întrucât legiuitorul nu distinge şi nu condiţionează ca fapta victimei să fie ilicită. Partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş, prin consilier juridic, a arătat că se află în imposibilitatea de a formula puncte de vedere privind chestiunile de drept supuse judecăţii, întrucât sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile nu priveşte pretenţiile sale referitoare la recuperarea cheltuielilor de spitalizare. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat, cu privire la prima problemă de drept, că textul de lege invocat se impune a fi interpretat extensiv, în sensul că poate fi indemnizat atât prejudiciul de afecţiune, cât şi prejudiciul încercat prin restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială suferit de părinţii victimei directe a infracţiunii de vătămare corporală din culpă. Referitor la cea de-a doua problemă de drept ce face obiectul sesizării, s-a arătat că, pentru a se reţine culpa victimei la mărirea sau la neevitarea prejudiciului, este necesar a se reţine vinovăţia victimei şi legătura de cauzalitate, chiar dacă acţiunea sau omisiunea acesteia nu este una ilicită. V. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Cu privire la prima chestiune de drept, instanţa de trimitere a reţinut că, potrivit art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Spre deosebire de art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, care indică titularii prejudiciului nepatrimonial afectiv, primul alineat al acestui articol nu nominalizează expres persoanele îndreptăţite să obţină despăgubiri băneşti pentru prejudiciile nepatrimoniale de agrement. De aici s-au iscat controverse asupra chestiunii dacă actuala reglementare civilă recunoaşte şi acceptă repararea prejudiciilor morale prin ricoşeu cauzate victimelor indirecte ale faptelor ilicite prin care a fost vătămată integritatea corporală sau sănătatea unei persoane. Prejudiciul prin ricoşeu sau reflectare este acel prejudiciu suferit de o terţă persoană - victimă indirectă, cauzat acesteia de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. Prejudiciul prin ricoşeu apare în special în legătură cu prejudiciile corporale cauzate victimelor imediate. În acest fel, prejudiciul prin ricoşeu este de fapt tot un prejudiciu direct, reparabil în măsura în care se stabileşte că este consecinţa aceleiaşi fapte ilicite produse asupra unei alte persoane. În reglementarea Codului civil de la 1864 nu existau prevederi exprese referitoare la repararea prejudiciului prin ricoşeu, iar în cazul particular al faptelor ilicite având drept rezultat vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei imediate, practica judiciară dezvoltată sub imperiului vechiului Cod civil nu a fost unitară în a recunoaşte un drept de reparare a prejudiciului moral prin ricoşeu cauzat victimelor indirecte. În schimb, actualul Cod civil, în art. 1.391 alin. (2), reglementează expres posibilitatea instanţelor de judecată de a acorda despăgubiri victimelor prin ricoşeu, dar numai în cazul în care s-a produs moartea victimei directe. În opinia instanţei de trimitere, din interpretarea art. 1.391 alin. (1) şi (2) din Codul civil se desprinde ideea că prejudiciul moral suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate, iar prejudiciile afective datorate conştientizării durerilor, degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept s-a reţinut că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la mărirea prejudiciului ori nu l-a evitat, deşi putea să o facă. În opinia instanţei de trimitere, acest articol nu pretinde victimei să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul autorului prejudiciului, ci, în ipoteza acoperită de textul legal în discuţie, atitudinea victimei din punct de vedere subiectiv este importantă, astfel că, atunci când victima avea posibilitatea să reducă sau să evite prejudiciul ori agravarea acestuia prin mijloace rezonabile şi nu a făcut-o, autorul va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Astfel, fapta victimei trebuie analizată din punct de vedere subiectiv, şi nu obiectiv. Concluzia este aceeaşi şi în cazul victimelor accidentelor de circulaţie, întrucât art. 28 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, redă practic în termeni similari dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie Referitor la prima chestiune de drept, privind interpretarea dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, s-au conturat două orientări. Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, părinţii victimei care a suferit o infirmitate gravă nu sunt îndreptăţiţi să obţină despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor lor de viaţă familială şi socială, la o asemenea despăgubire fiind îndreptăţită exclusiv victima directă a infracţiunii. Într-o altă opinie, minoritară, s-a apreciat că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil permit acordarea de despăgubiri părinţilor victimei care a suferit o infirmitate gravă, în cazul în care a existat o restrângere a posibilităţilor acestora de viaţă familială şi socială. Şi cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, vizând interpretarea dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, s-au conturat tot două orientări. Într-o opinie majoritară s-a arătat că textul de lege menţionat nu condiţionează participarea/implicarea victimei la producerea prejudiciului de existenţa unei fapte ilicite sau licite, singura condiţie expres stabilită vizând contribuţia cu intenţie sau din culpă a victimei la cauzarea sau mărirea prejudiciului ori, după caz, evitarea acestuia, în tot sau în parte. Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se aplică doar în situaţia în care culpa victimei la cauzarea, mărirea sau neevitarea prejudiciului este determinată de o acţiune sau omisiune ilicită a victimei, neputându-se reţine incidenţa acestei dispoziţii legale în cazul în care acţiunea sau omisiunea victimei ar fi licită. VII. Raportul asupra chestiunii de drept Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (8) din Codul de procedură penală, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, în ceea ce priveşte legătura dintre dezlegarea chestiunilor de drept şi soluţionarea pe fond a cauzei. În subsidiar, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate a sesizării, opinia judecătorilor-raportori a fost că dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, iar dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele: Prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală legiuitorul a instituit, în mod expres şi limitativ, o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ. Procedând, în prealabil, la o analiză asupra admisibilităţii sesizării, se constată că sunt îndeplinite cerinţele legale. În speţă, există o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a mai pronunţat cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării. De asemenea, chestiunile de drept invocate nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Cât priveşte cerinţa ca soluţionarea fondului cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, se constată că în sesizarea de faţă se are în vedere lămurirea unor texte de lege din Codul civil prin care sunt reglementate: un caz particular de prejudiciu nepatrimonial circumscris vătămării integralităţii corporale sau a sănătăţii - art. 1.391 alin. (1) - şi un aspect vizând complexul cauzal al faptei altei persoane, a cărui incidenţă în cauza penală dedusă judecăţii ar fi de natură să reducă responsabilitatea inculpatului pentru prejudiciul efectiv cauzat de acesta - art. 1.371 alin. (1). Din examinarea încheierii prin care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a hotărârii atacate şi a criticilor formulate în apel se constată că interpretarea textelor de lege pe care este chemată să o dea instanţa supremă are consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei, astfel că şi această condiţie de admisibilitate este îndeplinită. Prima chestiune de drept cu care instanţa de trimitere a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile vizează modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil. În acest context trebuie reţinut că dispoziţiile din actualul Cod civil care reglementează repararea prejudiciului în cadrul răspunderii civile delictuale îşi au sediul într-o secţiune specială (art. 1.381-1.395, secţiunea a 6-a, capitolul IV, titlul II, cartea a V-a), în cuprinsul acestor norme juridice fiind dezvoltate soluţiile care au fost statuate anterior în jurisprudenţă şi în doctrina de specialitate sub imperiul Codului civil de la 1864. Prin prejudiciu înţelegem rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane. Prejudiciul este un element important al răspunderii civile delictuale, este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat. În raport cu normele juridice ce se cer a fi interpretate, cu referire la dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, pentru o mai bună înţelegere a specificului reparării prejudiciului în noua reglementare este necesar a se distinge între repararea pagubelor corporale cauzate prin atingerile aduse sănătăţii şi integrităţii corporale a unei persoane şi prejudiciile produse în ipoteza în care s-a cauzat decesul victimei. În primul caz, analiza reparării prejudiciilor corporale trebuie să aibă în vedere atât repararea componentei economice, prin aplicarea regulilor prevăzute în art. 1.387-1.389 din Codul civil, cât şi repararea prin compensaţii băneşti a componentei morale, având ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea durerilor şi suferinţelor fizice ce au fost cauzate victimelor în cauză. În cel de-al doilea caz, în vederea stabilirii despăgubirilor în situaţia în care consecinţa faptei ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă este decesul victimei, se impune a se deosebi între prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate victimei imediate, care apoi a decedat, şi prejudiciile patrimoniale şi nepatrimoniale cauzate prin ricoşeu ori reflectare victimei/victimelor indirecte, conform regulilor deduse din aplicarea prevederilor art. 1.390-1.392 din Codul civil. Astfel, ţinând seama de distincţiile reţinute anterior, legiuitorul român, prin art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, a prevăzut expres că „În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială", dispoziţie care conferă instanţelor de judecată competenţa de a acorda cu titlu de reparaţie o compensare bănească suplimentară, în raport cu regula generală, pentru ceea ce poartă denumirea, în literatura de specialitate, de „prejudiciu de agrement" (pentru privarea victimei de plăcerile unei vieţi familiale şi sociale normale, respectiv pierderea posibilităţii de a desfăşura activităţi profesionale, sportive, artistice, culturale, de a face călătorii, de a avea relaţii intime, de a procrea etc.). În cazuri de acest fel, la cererea victimei, este necesar să se acorde acesteia o compensaţie bănească, pentru a-i oferi posibilitatea înlocuirii plăcerilor de care este privată cu alte substitute, ce necesită, de cele mai multe ori, cheltuieli suplimentare. Alta este însă situaţia „prejudiciului prin ricoşeu sau reflectare", acel prejudiciu care este suferit de terţe persoane, victime indirecte (rudele şi cei apropiaţi), cauzat acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate. În acest caz, aşadar, prejudiciul este cauzat victimei indirecte, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relaţie de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată şi care suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată. Posibilitatea acordării de despăgubiri victimelor prin ricoşeu pentru durerea ce le-a fost provocată exclusiv de moartea victimei este reglementată în art. 1.391 alin. (2) din Codul civil, potrivit căruia „Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu". Din examinarea acestui text de lege rezultă următoarele: a) prejudiciul afectiv suferit de victimele prin ricoşeu poate fi reparat pe cale pecuniară numai dacă este cauzat de decesul victimei imediate; prejudiciile afective datorate conştientizării durerilor, degradării stării fizice şi de sănătate ori handicapului cauzate victimei imediate nu dau dreptul victimelor prin ricoşeu la reparaţie pecuniară; b) sunt expres menţionate persoanele îndreptăţite, desemnate prin relaţia de rudenie sau de afecţiune pe care o aveau faţă de victimă: ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi soţ, dar şi alte persoane care, la rândul lor, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, în condiţiile legii. Din modalitatea de redactare a art. 1.391 din Codul civil reiese în mod clar că în cadrul dispoziţiilor alin. (1) ce se cer a fi interpretate legiuitorul a avut în vedere persoana efectiv vătămată în urma faptei săvârşite de făptuitor, iar nu şi alte persoane, care pot fi despăgubite doar în cazul decesului victimei, conform alin. (2) al aceluiaşi articol. Drept consecinţă, analizând dispoziţiile legale evocate - alin. (1) şi (2) ale art. 1.391 din Codul civil, se desprinde concluzia că victima prejudiciului este titularul exclusiv al dreptului la despăgubire, respectiv acea persoană care a suferit o traumă corporală produsă prin săvârşirea unei fapte ilicite sau a unui alt eveniment pentru care o persoană este chemată să răspundă şi, numai în situaţia în care intervine decesul victimei, dreptul la despăgubiri aparţine, în condiţiile stipulate de norma juridică incidentă, persoanelor invocate la art. 1.391 alin. (2) din Codul civil. În situaţia de faţă, prevederile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil trebuie coroborate şi cu dispoziţiile art. 1.386 alin. (1) din Codul civil şi cu cele ale art. 1.387 alin. (1) din Codul civil, care reglementează formele reparaţiei prejudiciului (în scopul repunerii victimei în situaţia anterioară comiterii faptei ilicite ori a evenimentului de natură a atrage răspunderea persoanei vinovate) şi întinderea despăgubirii, în situaţia vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii unei persoane, norme juridice care fac referire strict la victima care a suferit o vătămare corporală, iar nu la persoana decedată, victimă a faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. În concluzie, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1.391 alin. (1) din Codul civil, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Aşadar, titularul exclusiv al dreptului la despăgubiri morale poate fi doar persoana vătămată, victimă a infracţiunii. Cea de-a doua chestiune de drept ce face obiectul sesizării se referă la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) din Codul civil, care prevăd că: „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o." Acest text de lege reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei „cu intenţie sau din culpă". Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o. Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. În ce priveşte fapta ilicită, aceasta este o condiţie a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altuia. Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din Codul civil, şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. Aşa stând lucrurile, actualul Cod civil instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite. Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului. În concluzie, art. 1.371 alin. (1) din Codul civil trebuie avut în vedere prin corelare cu art. 16 din Codul civil, care se referă la „vinovăţie" şi trebuie interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 1.804/308/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că: Dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială. Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2016. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, IONUŢ MIHAI MATEI Magistrat-asistent, Mihaela Lorena Mitroi