Decizia Nr.12 din 06.05.2020

1. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 403/1/2020 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror şef al Secţiei judiciare Antonia Constantin.4. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.6. Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi opiniile specialiştilor de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.7. Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.8. Doamna procuror Antonia Constantin, rezumând orientările jurisprudenţiale prezentate în cuprinsul sesizării cu recurs în interesul legii, arată că procurorul general apreciază ca fiind în litera şi spiritul legii acea orientare a practicii judiciare în care s-a decis ca partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară poate formula critici care să vizeze măsura instanţei, de amendare, prin aceeaşi hotărâre prin care a fost soluţionată cererea principală, accesorie, adiţională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac, exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. În motivarea acestui punct de vedere, procurorul general a luat în considerare necesitatea respectării principiului legalităţii căilor de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, dar şi dispoziţiile art. 191 din Codul de procedură civilă, care reglementează cererea de reexaminare ca pe o cale de atac specială, de retractare, derogatorie de la categoria căilor de atac de reformare. 9. Dispoziţiile legale care reglementează cererea de reexaminare au fost supuse, în repetate rânduri, controlului de constituţionalitate, atât în forma art. 108⁵ din Codul de procedură civilă de la 1865, cât şi în forma în vigoare din art. 191 din Codul de procedură civilă, apreciindu-se că sunt conforme cu Constituţia României, precum şi cu art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.10. Din perspectivă comparativă, art. 191 din Codul de procedură civilă consacră o soluţie similară cu cea prevăzută în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează o cale de atac de retractare specifică, cu privire la care s-a pronunţat o decizie de unificare a practicii, respectiv Decizia Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015. În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că adverbul „numai" din cuprinsul art. 108⁵ din Codul de procedură civilă de la 1865 imprimă caracter de exclusivitate cererii de reexaminare şi a concluzionat că, în niciun caz, nu se poate deduce că partea în sarcina căreia s-a stabilit taxa judiciară de timbru ar avea posibilitatea să exercite, cu privire la modul de stabilire a acestei taxe, atât calea de atac a reexaminării, cât şi calea de atac de reformare - apelul sau recursul. Aşadar, concursul dintre calea de atac de reformare şi calea de atac de retractare se soluţionează în favoarea acesteia din urmă, aceste argumente fiind aplicabile mutatis mutandis şi în cauza de faţă.11. Dacă prin hotărârea finală partea a fost amendată, va putea exercita două căi de atac: una împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată cauza, în măsura în care aceasta este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac de reformare, iar partea are interes să le exercite, de competenţa instanţelor ierarhic superioare, şi o cale de atac de retractare, cererea de reexaminare, împotriva dispoziţiei de amendare din cadrul aceleiaşi hotărâri, de competenţa aceleiaşi instanţe ce a pronunţat hotărârea atacată. Prin această abordare nu este încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de art. 460 din Codul de procedură civilă, al cărui domeniu predilect de aplicare îl constituie apelul şi recursul. 12. În măsura în care consideră că soluţia care va fi pronunţată în cadrul cererii de reexaminare depinde de soluţia care va fi pronunţată în calea de atac de reformare (apel sau recurs), partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluţionării cererii de reexaminare până la soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică. Dacă însă, în urma soluţionării apelului sau recursului, se constată că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de reexaminare, întrucât s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.13. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii de unificare a practicii, apreciind că s-a făcut dovada existenţei problemei de drept şi a caracterului neunitar al soluţiilor pronunţate în această materie.14. Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie15. La data de 12 februarie 2020, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: posibilitatea părţii în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pentru introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost soluţionate aceste cereri, de a supune instanţei de control judiciar, în căile de atac de reformare, critici care vizează amendarea sa.16. Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la aceeaşi dată, formându-se Dosarul nr. 403/1/2020, cu termen de soluţionare la 6 mai 2020. II. Obiectul recursului în interesul legii17. Din cuprinsul recursului în interesul legii declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte posibilitatea părţii în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pentru introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost soluţionate aceste cereri, de a supune instanţei de control judiciar, în căile de atac de reformare, critici care vizează amendarea sa.III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie18. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:Codul de procedură civilă Articolul 187
(1) Dacă legea nu prevede altfel, instanţa, potrivit dispoziţiilor prezentului articol, va putea sancţiona următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei: a)introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice; (...) Articolul 190Abaterea săvârşită, amenda şi despăgubirea se stabilesc de către instanţa în faţa căreia s-a săvârşit fapta sau, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia. Atunci când fapta constă în formularea unei cereri cu rea-credinţă, amenda şi despăgubirea pot fi stabilite fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când acestea sunt diferite. Articolul 191
(1) Împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare, solicitând, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acesteia. (...) IV. Examenul jurisprudenţial 19. Autorul sesizării a constatat existenţa unor puncte de vedere diferite cu privire la problema de drept dedusă dezlegării. 20. Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, majoritară s-a considerat că partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară poate formula critici care să vizeze măsura instanţei, de amendare, prin aceeaşi hotărâre prin care a fost soluţionată cererea principală, accesorie, adiţională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac, exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. 21. Instanţele învestite cu astfel de cereri în calea de atac a apelului sau recursului fie le-au respins ca inadmisibile, fie au procedat la recalificarea căilor de atac în cereri de reexaminare şi au dispus declinarea competenţei de soluţionare a acestora la instanţele care au aplicat amenda judiciară. 22. În esenţă, argumentele care susţin această opinie sunt similare celor care au stat la baza pronunţării de către Completul competent să judece recursul în interesul legii a Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 24 februarie 2015 (Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014), avându-se în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cel obligat la amendă poate face numai cerere de reexaminare. 23. Cererea de reexaminare este o cale de atac de retractare, specifică, derogatorie de la dreptul comun, nefiind posibilă formularea unor critici relative la amenda judiciară prin intermediul căilor de atac de reformare, ordinare sau extraordinare. 24. Într-o a doua orientare jurisprudenţială se consideră că aceste critici pot fi deduse controlului judiciar, prin căile de atac de reformare (apel sau recurs), împreună cu alte critici privind modul de soluţionare a cererii, atunci când amendarea părţii s-a dispus prin aceeaşi hotărâre prin care a fost soluţionată cererea principală, adiţională sau incidentală ori pentru exercitarea unei căi de atac. 25. În susţinerea acestei opinii a fost invocat argumentul potrivit căruia instanţa de control judiciar, având posibilitatea de a reforma hotărârea atacată şi a considera cererea, în considerarea căreia partea a fost amendată, ca nefiind vădit netemeinică şi introdusă cu rea-credinţă, se poate pronunţa şi asupra soluţiei de amendare dispuse prin aceeaşi hotărâre a instanţei inferioare. 26. Astfel, soluţia ce va fi dată în privinţa acestei măsuri depinde de soluţia pe care instanţa de control judiciar o va da asupra cererii în considerarea căreia partea a fost amendată. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 27. În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale care interesează prezenta cauză. 28. Astfel, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 50 din 1 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 22 mai 2018, şi prin Decizia nr. 469 din 27 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 18 august 2017, paragrafele 18 şi 19, Curtea Constituţională a reţinut că, în condiţiile în care textul legal criticat se referă la introducerea cu „rea-credinţă" a unei cereri vădit netemeinice, sintagma „vădit netemeinică" sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaşte. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc., instanţa îşi poate forma o convingere şi poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu reacredinţă; or, textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situaţie să o şi sancţioneze. Pentru valorificarea drepturilor şi intereselor legitime, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă, iar nu în spirit abuziv, şicanator, vexatoriu pentru magistraţi ori pentru instanţă. 29. De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, paragrafele 17 şi 18, a mai reţinut, referitor la sintagma „rea-credinţă", că aceasta are semnificaţia de atitudine incorectă, necinstită. Reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată. Reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte sau omite, în mod conştient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. 30. Totodată, prin decizia menţionată anterior, Curtea a reţinut că textul legal criticat nu instituie inegalităţi sau discriminări între cetăţeni ori categorii de persoane şi nici nu aduce atingere principiului unicităţii, egalităţii şi imparţialităţii justiţiei, ci prevede doar posibilitatea aplicării unor amenzi judiciare, în cazul exercitării cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, ceea ce corespunde exigenţelor art. 57 din Constituţie, care instituie îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără încălcarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi. Mai mult, s-a reţinut că dispoziţiile legale criticate nu împiedică persoanele interesate să apeleze la instanţele judecătoreşti şi să se prevaleze de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul civil. De altfel, în temeiul art. 191 din Codul de procedură civilă, persoana obligată la amendă sau despăgubire poate face cerere de reexaminare, prin care solicită, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii. 31. Aceste considerente au fost reluate şi prin deciziile nr. 813 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 26 martie 2019, şi nr. 204 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 24 iulie 2019. 32. Cât priveşte dispoziţiile art. 190 din Codul de procedură civilă, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 713 din 5 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 3 martie 2020, paragrafele 18-20, că dispoziţiile legale criticate reprezintă norme de procedură, edictate de legiuitor în virtutea mandatului său constituţional conferit de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, acesta putând reglementa norme cu caracter general sau cu caracter special, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei care trebuie, spre exemplu, să îndeplinească aceleaşi categorii de obligaţii. Aceste dispoziţii sunt deopotrivă aplicabile tuturor persoanelor care se află în aceeaşi situaţie, în aceeaşi poziţie procesuală. Nu sunt instituite privilegii sau discriminări şi, ca atare, este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Stabilirea de către legiuitor a caracterului executoriu al încheierii prin care se stabileşte amenda judiciară nu aduce nicio îngrădire accesului liber la justiţie sau dreptului la apărare, persoana obligată la amendă sau despăgubire putând face cerere de reexaminare, prin care solicită, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii. Totodată, textele criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale privind statul de drept şi respectarea supremaţiei Constituţiei, celor privind dreptul internaţional şi dreptul intern şi nici celor privind tratatele internaţionale referitoare la drepturile omului. 33. De asemenea, respingând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de contencios constituţional a reţinut că acestea nu contravin accesului liber la justiţie, prevăzut de art. 21 din Constituţie, şi nici prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi celor ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). 34. Astfel, Curtea a constatat că soluţia legislativă criticată se regăsea, iniţial, în art. 108⁵ alin. (3) din Codul de procedură civilă din 1865 şi prevedea că „cererea se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea". Curtea, în jurisprudenţa conturată cu privire la dispoziţiile procedurale cuprinse în vechea lege procesual civilă, a reţinut că soluţia legislativă criticată nu contravine prevederilor art. 6 din Convenţie, întrucât acestea se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, or, cererea de reexaminare nu presupune o judecare pe fond a litigiului. În acest sens, prin Decizia din 6 iulie 2000, pronunţată în Cauza Moura Carreira şi Margarida Lourenco Carreira împotriva Portugaliei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că sfera de aplicare a art. 6 din Convenţie vizează drepturile şi obligaţiile cu caracter civil care trebuie să constituie obiectul - sau unul dintre obiectele - litigiului, iar rezultatul unei astfel de proceduri trebuie să fie direct determinant pentru un astfel de drept, ceea ce, în speţa de faţă, nu este cazul - cererea de reexaminare fiind un incident procedural care nu vizează fondul pretenţiei deduse judecăţii instanţei. 35. Nici încălcarea art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţie nu a fost reţinută, întrucât în cadrul cererii de reexaminare sunt analizate legalitatea şi temeinicia sancţiunii amenzii, precum şi elementele necunoscute la momentul aplicării acesteia. Totodată, Curtea a constatat că reglementarea criticată prevede doar aplicarea unor amenzi în cazul exercitării cu reacredinţă a unor drepturi procesuale, iar faptul că împotriva încheierii de stabilire a amenzii sau despăgubirii se poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluţionându-se de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea, nu poate constitui o încălcare a vreunei norme constituţionale sau convenţionale, întrucât instanţa nu soluţionează fondul litigiului. Prin această măsură, legiuitorul nu a înţeles să limiteze accesul la justiţie sau dreptul la apărare, ci să asigure valorificarea în condiţii egale a acestor drepturi constituţionale. De altfel, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, de natură a preveni eventualele abuzuri şi tergiversarea soluţionării cauzelor deduse judecăţii (în acest sens, deciziile nr. 374 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 622 din 1 august 2017, şi nr. 192 din 3 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 22 august 2018). VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 36. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudenţială. 37. În argumentarea acestei opinii, redând dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 187, 190 şi 191 din Codul de procedură civilă, a susţinut că împotriva aplicării amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă legiuitorul a stabilit o cale de atac specială de retractare, denumită cerere de reexaminare, care este diferită de exercitarea căii de atac a apelului sau recursului. 38. Invocând principiul legalităţii căilor de atac, înscris în art. 457 din Codul de procedură civilă, şi prevederile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie, procurorul general a arătat că vechea reglementare cuprinsă în art. 108⁵ din Codul de procedură civilă din 1865, similară cu cea redată în art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, potrivit căreia cel obligat la amendă va putea face numai cerere de reexaminare, a fost supusă controlului de constituţionalitate, iar Curtea Constituţională, printr-o bogată jurisprudenţă, a stabilit că cererea de reexaminare este un incident procedural care nu vizează fondul pretenţiei deduse judecăţii, ci constituie o cale specifică de retractare ce nu presupune o judecare pe fond a litigiului. 39. Totodată, formularea art. 191 din Codul de procedură civilă este similară cu cea cuprinsă în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 146/1997), care prevede că „împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicării sumei datorate". 40. Or, în privinţa cererii de reexaminare în materia taxelor judiciare de timbru, în jurisprudenţa de unificare anterioară, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul interesul legii a statuat, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. 41. Observând evoluţia în timp a redactării textelor din fostul şi actualul Cod de procedură civilă şi interpretarea sistematică a acestora, procurorul general a apreciat că cererea de reexaminare a rămas, şi în configurarea adusă prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată (Legea nr. 134/2010), calea de atac specifică, de retractare, chiar şi pentru ipoteza în care sancţiunea este aplicată prin sentinţă sau decizie, iar nu prin încheiere. 42. Aşadar, dacă prin hotărârea finală partea a fost amendată, aceasta va putea exercita două căi de atac: una împotriva hotărârii judecătoreşti prin care a fost soluţionată cauza, în măsura în care aceasta este susceptibilă de exerciţiul căilor de atac de reformare, iar partea are interes să exercite aceste căi de atac, de competenţa instanţelor ierarhic superioare, şi o cale de atac de retractare, cererea de reexaminare, împotriva dispoziţiei de amendare din cadrul aceleiaşi hotărâri. 43. Prin această abordare nu este încălcat principiul unicităţii căii de atac prevăzut de art. 460 din Codul de procedură civilă, care presupune că dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic şi se epuizează odată cu exercitarea lui, nimănui nefiindu-i îngăduit de a uza de două ori de una şi aceeaşi cale de atac. 44. De asemenea, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a apreciat că limitarea posibilităţii părţii în sarcina căreia s-a impus obligaţia de a plăti amenda judiciară de a o contesta exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiţie şi nici la un proces echitabil. 45. A susţinut că, în privinţa cererii de reexaminare prevăzute de art. 191 din Codul de procedură civilă, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 7 din 8 decembrie 2014. 46. Împrejurarea că soluţia pe care o va pronunţa completul învestit cu soluţionarea cererii de reexaminare a amenzii judiciare depinde de soluţia pe care instanţa de apel sau recurs o va pronunţa cu privire la cererea principală, accesorie sau incidentală ori pentru exercitarea căii de atac, respinsă ca vădit neîntemeiată, în virtutea legăturii logice dintre cele două chestiuni soluţionate şi, respectiv, dispuse printr-un unic act jurisdicţional, nu este de natură a conduce la concluzia nesocotirii principiului unicităţii căii de atac. 47. La dispoziţia părţilor interesate există mijloace procesuale specifice pentru prevenirea ori remedierea unor eventuale hotărâri contradictorii pronunţate de instanţe diferite. 48. Astfel, în măsura în care consideră că soluţia care va fi pronunţată în cadrul cererii de reexaminare depinde de soluţia care va fi pronunţată în calea de atac de reformare (apel sau recurs), partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluţionării cererii de reexaminare până la soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică. 49. Pe de altă parte, în măsura în care s-a dovedit, în urma soluţionării apelului sau recursului, că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de reexaminare, întrucât s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. 50. Din perspectiva instanţei superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac (apel sau recurs), prin care sunt formulate critici cu privire la amenda judiciară, aceasta o poate respinge ca inadmisibilă sau, după caz, o poate recalifica drept cerere de reexaminare şi dispune declinarea ei la instanţa inferioară, soluţiile oferite de art. 457 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, precum şi prin Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii (Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016), fiind pe deplin aplicabile şi în prezenta ipoteză. VII. Opinia specialiştilor 51. Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiştilor de la Institutul de Cercetări Juridice „Academician Andrei Rădulescu" al Academiei Române şi de la facultăţile de drept din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi şi Universităţii de Vest din Timişoara. 52. La 9 martie 2020, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a depus o opinie juridică, cadrele didactice implicate în analiza problemei de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii formulând două puncte de vedere. 53. Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că a doua orientare jurisprudenţială este cea corectă, având în vedere că, spre deosebire de aplicarea amenzii în timpul procesului, care se realizează printr-o încheiere, potrivit dispoziţiilor art. 190 din Codul de procedură civilă, în situaţia în care amenda este stabilită prin hotărârea ce soluţionează fondul cauzei, partea nemulţumită poate să exercite calea de atac a apelului sau recursului, în funcţie de materia dedusă judecăţii. Altfel spus, art. 190 din Codul de procedură civilă, chiar dacă aparent se referă doar la instanţa competentă să stabilească amenda judiciară, are două ipoteze de reglementare, prima referindu-se la toate faptele sancţionabile cu amendă judiciară, iar cea de-a doua, descrisă în mod expres ca „formularea unei cereri cu reacredinţă", se referă, fără îndoială, la cererile principale, accesorii, adiţionale sau incidentale introduse cu rea-credinţă şi la căile de atac vădit netemeinice la care face referire art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă. 54. Coroborând dispoziţiile art. 190 cu cele ale art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, rezultă că poate fi atacată doar cu cerere de reexaminare exclusiv încheierea prin care se stabileşte amenda judiciară din prima ipoteză a art. 190 din Codul de procedură civilă. Cât priveşte cea de-a doua ipoteză a art. 190, singura modalitate de interpretare este aceea că cererea formulată cu rea-credinţă se poate afla fie pe rolul unei instanţe necompetente, fie pe cel al unei instanţe competente, care o soluţionează. Indiferent de faptul că instanţa este competentă sau nu, hotărârea prin care se pronunţă prima instanţă - inclusiv când cererea principală, accesorie, adiţională sau incidentală este introdusă cu rea-credinţă - se numeşte sentinţă, conform art. 424 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar hotărârea prin care se pronunţă instanţa superioară - inclusiv cu privire la căile de atac vădit netemeinice - poartă denumirea de decizie, conform art. 424 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 55. Nu este însă posibil ca instanţa de judecată, anterior soluţionării cauzei printr-o sentinţă (în primă instanţă) sau printr-o decizie (în calea de atac), să aprecieze printr-o încheiere asupra bunei sau relei-credinţe în formularea unei cereri de chemare în judecată, respectiv asupra văditei netemeinicii a unei căi de atac, având în vedere că o cerere formulată cu reacredinţă, respectiv vădit netemeinică, conduce în mod inevitabil la respingerea acesteia, fiind incidente cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 din Codul de procedură civilă, judecătorii care ar pronunţa o astfel de încheiere nemaiputând să soluţioneze cauza printr-o sentinţă sau decizie, cum impune art. 424 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă. 56. De aceea, s-a considerat de neconceput pentru o judecată unitară ca, de exemplu, soluţia asupra cererii principale să poată fi atacată cu apel sau recurs, iar soluţia asupra cererii de aplicare a amenzii, cu cerere de reexaminare. În acest sens, prevederile art. 460 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispun că, dacă prin aceeaşi hotărâre au fost soluţionate şi cereri accesorii, hotărârea este supusă în întregul ei căii de atac prevăzute de lege pentru cererea principală. Or, cererea de aplicare a sancţiunii amenzii este clar o cerere accesorie şi nu ar putea fi o cerere principală în nicio situaţie, deoarece este determinată de cererea de chemare în judecată considerată abuzivă. 57. Într-o a doua interpretare s-a apreciat ca fiind corectă prima opinie jurisprudenţială, majoritară, potrivit căreia singura cale de atac ce poate fi exercitată în atare situaţii este cererea de reexaminare prevăzută de art. 191 din Codul de procedură civilă, indiferent de tipul hotărârii (încheiere, sentinţă sau decizie) prin care a fost aplicată amenda judiciară. 58. Art. 457 alin. (1) din Codul de procedură civilă instituie principiul legalităţii căii de atac, motiv pentru care, în lipsa unei derogări exprese, hotărârea, indiferent de tipul său, este supusă căilor de atac prevăzute de lege. Or, în cazul amenzii judiciare, art. 190 din Codul de procedură civilă menţionează că încheierea prin care se aplică această sancţiune este executorie, iar art. 191 din Codul de procedură civilă instituie o cale de atac unică, anume cererea de reexaminare, într-un termen de 15 zile de la comunicare, precum şi o competenţă materială derogatorie de la regulile generale (un alt complet din cadrul aceleiaşi instanţe de judecată), soluţia pronunţată astfel fiind definitivă. 59. Drept urmare, de la bun început, legiuitorul stabileşte nu doar unicitatea căii de atac, ci şi competenţa exclusivă a instanţei care se poate pronunţa asupra acesteia. Or, prin asemenea dispoziţie, este limpede că instanţa superioară, de control judiciar, nu poate fi învestită cu un astfel de obiect. 60. Nu în ultimul rând, trebuie avută în vedere împrejurarea că reglementarea cuprinsă în art. 187-191 din Codul de procedură civilă priveşte măsuri pe care instanţa le dispune din oficiu (în condiţiile în care dispoziţiile privitoare la despăgubirile reglementate de art. 189 din Codul de procedură civilă nu fac obiectul problemei analizate). Drept urmare, dispoziţiile art. 460 alin. (2) sau (3) din Codul de procedură civilă nu îşi găsesc aplicare, câtă vreme măsura aplicării amenzii judiciare prevăzute de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu poate face obiectul unei cereri principale, incidentale sau accesorii promovate de partea adversă celei amendate, întrucât nu ar întruni cerinţele art. 36 ori, eventual, ale art. 33 din Codul de procedură civilă. Drept urmare, solicitarea părţii de aplicare a unei asemenea amenzi, dacă este formulată în cadrul litigiului pe fond, nu poate primi o asemenea calificare şi nici nu poate urma regulile prevăzute de art. 460 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă. VIII. Opinia judecătorilor-raportori 61. Constatând că recursul în interesul legii promovat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este admisibil, judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, pentru introducerea, cu reacredinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost soluţionate aceste cereri, poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 62. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii 63. Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti. 64. Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii". 65. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 66. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât în practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în situaţia stabilirii amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost respinse cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac, vădit netemeinice. 67. Astfel, unele instanţe au apreciat că partea astfel sancţionată poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, iar nu şi pe calea apelului sau recursului. 68. Alte instanţe au apreciat că aceste critici pot fi deduse controlului judiciar prin căile de atac de reformare (apel sau recurs). 69. De asemenea este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive. 70. În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti definitive cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare. Anexele I şi II care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 71. În consecinţă, recursul în interesul legii îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de un subiect de drept căruia legea îi recunoaşte legitimare procesuală şi având ca obiect o problemă de drept pentru care s-a făcut dovada că a fost soluţionată în mod diferit, prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate de instanţe judecătoreşti naţionale. IX. 2. Asupra fondului recursului în interesul legii: 72. Potrivit art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice, se sancţionează cu amendă judiciară de la 100 lei la 1.000 lei, iar potrivit art. 190 teza a doua din Codul de procedură civilă, amenda se stabileşte în acest caz fie de instanţa în faţa căreia cererea a fost formulată, fie de către instanţa care a soluţionat-o, atunci când acestea sunt diferite. 73. Pentru a reţine săvârşirea acestei abateri judiciare şi pentru aplicarea amenzii, instanţa stabileşte mai întâi dacă o cerere este „vădit netemeinică", în sensul că nu are în mod evident niciun fundament, şi mai apoi dacă este formulată „cu rea-credinţă", sintagmă ce semnifică acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte sau omite, în mod conştient, un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale (în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 204 din 9 aprilie 2019, paragrafele 28 şi 31). 74. Bineînţeles că aprecierea asupra caracterului „vădit netemeinic" al cererii presupune, uneori, o analiză a fondului cauzei. De aceea, instanţa nu se poate pronunţa asupra stabilirii abaterii şi amenzii judiciare printr-o încheiere premergătoare, anterior soluţionării cauzei prin hotărârea finală, fără a se expune unei antepronunţări, ce atrage incompatibilitatea judecătorului, potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă. 75. În jurisprudenţă, din considerente de ordin practic, instanţele au dispus aplicarea amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, prin aceeaşi hotărâre prin care au soluţionat cererea dedusă judecăţii [sentinţă sau, după caz, decizie, după distincţiile prevăzute la art. 424 alin. (1)-(4) din Codul de procedură civilă], deşi exista şi varianta întocmirii concomitente a unei încheieri executorii de stabilire a amenzii judiciare, cu stricta respectare a dispoziţiilor art. 190 din Codul de procedură civilă. 76. În aceste condiţii s-a ivit divergenţa de interpretare cu privire la aplicarea art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul că partea poate formula critici care vizează amendarea sa pe calea apelului/recursului sau numai pe calea cererii de reexaminare. 77. În sprijinul opiniei conform căreia aceste critici pot fi deduse controlului judiciar prin căile de atac de reformare (apel sau recurs) s-a adus un argument de interpretare literală, restrictivă a textului art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă: „împotriva încheierii prevăzute la art. 190, cel obligat la amendă sau despăgubire va putea face numai cerere de reexaminare (...)", susţinându-se că împotriva sentinţei/deciziei prin care se stabileşte amenda judiciară pentru formularea unei cereri cu rea-credinţă poate fi exercitată calea de atac de reformare de drept comun. 78. Acest argument de interpretare nu poate fi primit, întrucât vine în contradicţie cu principiul legalităţii căii de atac, prevăzut de art. 457 din Codul de procedură civilă, precum şi cu regimul derogatoriu al reglementării căii de atac în materia amenzilor judiciare, în privinţa termenului de exercitare, a instanţei competente, a procedurii de judecată şi a caracterului definitiv al încheierii [art. 191 alin. (2)-(4) din Codul de procedură civilă]. Astfel, denumirea hotărârii prin care se stabileşte amenda judiciară nu poate determina un regim juridic diferit al căii de atac prin care partea sancţionată solicită să se revină asupra amenzii sau să se dispună reducerea acesteia. 79. Aşadar, cererea de reexaminare reglementată de art. 191 din Codul de procedură civilă este singura cale de atac specifică, de retractare, aplicabilă pentru unitate de tratament şi în ipoteza în care sancţiunea amenzii judiciare a fost stabilită prin sentinţă sau decizie, iar nu prin încheiere. 80. În această situaţie, partea sancţionată va putea exercita două căi de atac:

81. Această interpretare nu contravine principiului unicităţii căii de atac, concretizat în dispoziţiile art. 460 alin. (2) şi (5) din Codul de procedură civilă, deoarece măsura stabilirii amenzii judiciare nu reprezintă soluţionarea unei cereri accesorii, ci se dispune de instanţă din oficiu, indiferent că o parte din proces a sesizat sau nu necesitatea aplicării acestei sancţiuni autorului cererii vădit netemeinice. Dispoziţia de aplicare a amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă nu constituie o soluţie dată unei cereri principale, accesorii ori incidentale, ci este expresia puterii recunoscute judecătorului de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului procesual de sesizare a instanţei cu cereri vădit netemeinice, complementar soluţiei date acestor cereri. 82. În sprijinul interpretării de mai sus poate fi adusă, pentru identitate de raţiune, soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7 din 8 decembrie 2014, care a statuat că „...partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul căilor de atac de reformare, apelul sau recursul". 83. În considerentele acestei decizii a fost înlăturat unul dintre argumentele aduse în susţinerea opiniei contrare celei adoptate, constând în aceea că în materia cererilor de reexaminare legiuitorul a prevăzut, spre exemplu în cazul art. 108⁵ din Codul de procedură civilă de la 1865 sau art. 191 alin. (1) din Legea nr. 134/2010, că se poate face numai cerere de reexaminare. În schimb, în cazul cererii de reexaminare exercitate în condiţiile art. 18 din Legea nr. 146/1997, legiuitorul nu face o asemenea menţiune. 84. Prin utilizarea argumentului de interpretare logică a fortiori, rezultă că folosirea adverbului „numai" imprimă ideea de exclusivitate a căii de atac a reexaminării, în defavoarea căilor de atac de reformare. 85. Limitarea posibilităţii părţii în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară de a formula critici care vizează amendarea sa exclusiv prin intermediul cererii de reexaminare nu încalcă dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. 86. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat în mod constant că această soluţie legislativă nu contravine prevederilor art. 6 din Convenţie, întrucât acestea se referă exclusiv la soluţionarea în fond a cauzei, or cererea de reexaminare nu presupune o judecare pe fond a litigiului. Nu sunt încălcate nici prevederile art. 13 din Convenţie privind dreptul la un recurs efectiv, întrucât în cadrul cererii de reexaminare sunt analizate legalitatea şi temeinicia sancţiunii amenzii, precum şi elementele necunoscute la momentul aplicării acesteia. Totodată, Curtea a constatat că reglementarea criticată prevede doar aplicarea unor amenzi în cazul exercitării cu rea-credinţă a unor drepturi procesuale, iar faptul că împotriva încheierii de stabilire a amenzii se poate face numai cerere de reexaminare, aceasta soluţionându-se de către un alt complet decât cel care a stabilit amenda sau despăgubirea, nu poate constitui o încălcare a vreunei norme constituţionale sau convenţionale invocate, întrucât instanţa nu soluţionează fondul litigiului (în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, paragrafele 23 şi 24). 87. Este adevărat că soluţia pe care o va pronunţa completul învestit cu soluţionarea cererii de reexaminare a amenzii judiciare depinde de soluţia pe care instanţa de apel sau recurs o va pronunţa cu privire la cererea principală, accesorie sau incidentală ori pentru exercitarea căii de atac, respinsă ca vădit neîntemeiată, în virtutea legăturii logice dintre cele două chestiuni, însă această împrejurare nu este de natură a conduce la concluzia necesităţii efectuării concomitente a controlului judiciar printr-o cale de atac unică, cu încălcarea normelor de ordine publică care reglementează cererea de reexaminare. 88. În acest sens, partea interesată are la dispoziţie mijloace procesuale specifice pentru a preveni pronunţarea ori pentru a schimba o eventuală încheiere a instanţei de reexaminare care să fie contradictorie deciziei pronunţate în căile de atac de reformare. 89. Astfel, în mod preventiv, partea are posibilitatea să solicite, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea soluţionării cererii de reexaminare până la soluţionarea căii de atac declarate împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea ca vădit netemeinică. 90. Pe de altă parte, în ipoteza în care cererea de reexaminare a fost respinsă, iar ulterior, în urma soluţionării apelului sau recursului, s-a constatat că cererea care a stat la baza aplicării amenzii nu este vădit netemeinică, partea are posibilitatea formulării cererii de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, întrucât s-a schimbat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. 91. Din perspectiva instanţei superioare învestite cu soluţionarea unei căi de atac (apel sau recurs), prin care sunt formulate critici cu privire la amenda judiciară, aceasta o poate respinge ca inadmisibilă sau, după caz, o poate califica/recalifica drept cerere de reexaminare şi dispune declinarea ei la instanţa inferioară, soluţiile oferite de art. 457 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, precum şi prin Decizia nr. 19 din 24 octombrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind pe deplin aplicabile şi în prezenta ipoteză. 92. În concluzie, este corectă prima opinie exprimată, potrivit căreia împotriva măsurii aplicării amenzii judiciare pentru fapta prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă se poate exercita numai cererea de reexaminare, în condiţiile art. 191 din Codul de procedură civilă, indiferent de tipul hotărârii (încheiere, sentinţă sau decizie) prin care a fost aplicată amenda judiciară. 93. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 191 alin. (1) din Codul de procedură civilă, partea în sarcina căreia s-a stabilit amenda judiciară prevăzută de art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă pentru introducerea, cu reacredinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau incidentale, precum şi pentru exercitarea unor căi de atac vădit netemeinice, prin aceeaşi hotărâre prin care au fost soluţionate aceste cereri, poate formula critici care vizează amendarea sa numai pe calea cererii de reexaminare, neputând supune aceste critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 mai 2020. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu