DECIZIE Nr.
1237 din 6 octombrie 2010
referitoare la obiectia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) si pct.
IV lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin. (4), art. 102 alin.
(1) si (2) si ale art. 196 lit. b), e), g), r) si s) din Legea privind sistemul
unitar de pensii publice, precum si ale legii în ansamblul sau
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 785 din 24 noiembrie 2010
In temeiul prevederilor art.
146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, la
data de 23 septembrie 2010, un grup de 55 de deputaţi a solicitat Curţii
Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii dispoziţiilor Legii
privind sistemul unitar de pensii publice.
Sesizarea de
neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr.
13.853 din 23 septembrie 2010 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.867A/2010.
Această sesizare a fost semnată de către următorii
deputaţi: Cristian Mihai Adomniţei, Marin Almăjanu, Teodor Atanasiu, Vasile
Berci, Viorel-Vasile Buda, Daniel-Stamate Budurescu, Cristian Buican, Mihăiţă
Calimente, Mircea Vasile Cazan, Cătălin Cherecheş, Daniel Chiţoiu, Tudor-Alexandru
Chiuariu, Horia Cristian, Ciprian Minodor Dobre, Paul Victor Dobre, Mihai-Aurel
Donţu, Gheorghe Dragomir, George Ionuţ Dumitrică, Relu Fenechiu, Gheorghe
Gabor, Gratiela Leocadia Gavrilescu, Andrei Dominic Gerea, Alina-Ştefania
Gorghiu, Titi Holban, Pavel Horj, Mircea Irimescu, Nicolae Jolţa, Mihai Lupu,
Dan Ilie Morega, Dan-Ştefan Motreanu, Gheorghe-Eugen Nicolăescu, Ludovic Orban,
Viorel Palaşcă, Ionel Palăr, Cornel Pieptea, Gabriel Plăiaşu, Cristina-Ancuţa
Pocora, Virgil Pop, Octavian-Marius Popa, Călin Constantin Anton
Popescu-Tăriceanu, Ana Adriana Săftoiu, Nini Săpunaru, Adrian George Scutaru,
Ionuţ-Marian Stroe, Radu Stroe, Gigel-Sorinel Ştirbu, Gheorghe-Mirel Taloş,
Adriana Diana Tuşa, Claudiu Ţaga, Radu Bogdan Ţîmpău, Ioan Ţintean, Florin Ţurcanu,
Horea-Dorin Uioreanu, Lucia-Ana Varga şi Mihai Alexandru Voicu.
Tot la data de 23 septembrie 2010, un grup de 33 de
senatori a solicitat Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra
constituţionalităţii dispoziţiilor Legii privind sistemul unitar de pensii
publice.
Sesizarea de neconstituţionalitate a fost înregistrată
la Curtea Constituţională sub nr. 13.856 din 23 septembrie 2010 şi constituie
obiectul Dosarului nr. 3.870A/2010.
Potrivit listei anexate, sesizarea a fost semnată de
următorii senatori: Ilie Sârbu, Viorel Arcaş, Alexandru Cordoş, Ioan Chelaru,
Trifon Belacurencu, Titus Corlăţean, Laurenţiu Florian Coca, Nicolae Moga, Ioan
Mang, Iulian Bădescu, Sorin-Constantin Lazăr, Gheorghe Pop, Ecaterina
Andronescu, Vaier Marian, Sergiu-Florin Nicolăescu, Petre Daea, Nicolae Dănuţ
Prunea, Georgică Severin, Gheorghe Marcu, Gavril Mîrza, Constantin Tămagă,
Doina Silistru, Avram Crăciun, Mitrea Elena, Ion Toma, Gheorghe Saghian,
Gheorghe Pavel Bălan, Lia-Olguţa Vasilescu, Şerban Constantin Valeca, Ion Rotaru,
Daniel Savu, Florin Constantinescu şi Dan-Coman Şova.
In cele două obiecţii
de neconstituţionalitate formulate sunt învederate următoarele motive de
neconstituţionalitate:
I. In ceea ce priveşte critica
referitoare la neconstituţionalitatea extrinsecă a Legii privind sistemul
unitar de pensii publice, se arată următoarele aspecte:
1.1. Adoptarea legii a fost
făcută cu încălcarea art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, întrucât la
momentul votului final asupra legii nu a fost asigurat cvorumul legal de
şedinţă, în sală fiind prezenţi în jur de 80 de deputaţi. In consecinţă, nu se
putea întruni nici majoritatea cerută de Constituţie pentru adoptarea acestei
legi. Autorii sesizării arată că, în lipsa cvorumului de şedinţă şi a
majorităţii de adoptare, se aduce atingere spiritului democratic şi se încalcă
prevederile art. 111 şi 144 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, dar şi cele
ale art. 76 alin. (1) din Constituţie.
1.2. De asemenea, se arată că
ar fi fost oportun ca printre comisiile de specialitate al căror aviz s-a
solicitat asupra proiectului Legii privind sistemul unitar de pensii publice,
potrivit art. 61 din Regulamentul Camerei Deputaţilor, să se fi numărat şi
comisiile competente în domeniul sănătăţii, întrucât sunt modificate anumite dispoziţii
privind condiţiile acordării pensiei de invaliditate.
Se susţine că sunt încălcate şi
prevederile art. 64 alin. (1) din Constituţie, prin nerespectarea dispoziţiilor
art. 69 alin. (2) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, care stabilesc un termen
de 5 zile - anterior datei
prevăzute pentru dezbaterea proiectului de lege - înăuntrul căruia raportul
comisiei sesizate în fond trebuie pus la dispoziţia deputaţilor. Or, se arată
că raportul Comisiei pentru muncă şi protecţia socială din cadrul Camerei
Deputaţilor asupra proiectului Legii privind sistemul unitar de pensii publice
a fost depus cu nerespectarea intervalului de timp stabilit de lege, în fapt
acesta fiind înaintat Biroului permanent la data de 15 septembrie 2010, în
condiţiile în care dezbaterea proiectului de lege a fost stabilită tot pentru
aceeaşi dată.
Se mai apreciază că au fost
încălcate prevederile art. 76 alin. (3) din Constituţie, întrucât nu au fost
respectate anumite termene procedurale prevăzute de Regulamentul Camerei
Deputaţilor atunci când legea este adoptată în procedură de urgenţă.
1.3. Se mai arată că adoptarea
legii criticate a fost făcută cu încălcarea principului bicameralismului
consacrat de art. 61 alin. (2) din Constituţie, întrucât forma legii adoptată
de Camera Deputaţilor cuprinde modificări esenţiale faţă de forma adoptată de
Senat, dar şi pentru că, între momentul adoptării celor două forme, Guvernul a
mai emis o „serie de ordonanţe pe aceeaşi temă, acte normative ale căror
prevederi au fost introduse în textul proiectului adoptat de camera
decizională".
1.4. Se susţine că legea
criticată a fost adoptată cu nesocotirea art. 79 din Constituţie, întrucât,
fiind diferenţe atât de mari între forma adoptată de Camera Deputaţilor şi cea
adoptată de Senat, era necesar să fie solicitat din nou punctul de vedere al
Consiliului Legislativ, în conformitate cu art. 99 alin. (7) din Regulamentul
Camerei Deputaţilor.
1.5. Se consideră că prin eliminarea pensiilor de
serviciu ale deputaţilor şi senatorilor prin legea criticată sunt încălcate
prevederile art. 65 alin. (2) lit. j), art. 73 alin. (3) şi ale art. 75 alin.
(4) din Constituţie, întrucât adoptarea unei atari prevederi legale nu era de
competenţa decizională a Camerei Deputaţilor, ci trebuia adoptată în şedinţa
comună a celor două Camere.
II. In ceea ce priveşte criticile referitoare la
neconstituţionalitatea intrinsecă a Legii privind sistemul unitar de pensii
publice, se arată următoarele aspecte:
2.1. La momentul adoptării acestei legi erau în vigoare
o serie de acte cu conţinut normativ similar, astfel că edictarea noii
reglementări apare ca inutilă, cu atât mai mult cu cât cele câteva prevederi cu
caracter de noutate ar fi putut fi instituite sub forma de modificări punctuale
ale normelor deja existente. Astfel, stabilitatea legislativă este afectată,
prejudiciind grav principiul supremaţiei legii. Schimbările excesiv de dese ale
legislaţiei determină instabilitatea mediului economic, politic şi social,
generând dificultăţi cetăţenilor în recepţionarea şi aplicarea legii şi, nu în
ultimul rând, discriminări serioase între generaţiile de asiguraţi care
beneficiază (la data pensionării) de reglementări diferite şi - corespunzător
acestora - de drepturi de pensie diferite. De asemenea, astfel de modificări
legislative afectează încrederea cetăţenilor în sistemul de legi şi fac
imposibilă previzionarea drepturilor lor în viitor, la momentul pensionării.
Tot prin raportare la dispoziţiile constituţionale care
consacră obligaţia respectării legilor, invocându-se în acelaşi timp şi
considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 415 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, cu privire la principiul unicităţii
reglementării în materie, se arată că Legea privind sistemul unitar de pensii
publice este neconstituţională, întrucât conţine reglementări referitoare la
calculul pensiilor speciale, în condiţiile în care Legea nr. 119/2010 privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor reglementează modul de calcul al
pensiilor speciale care au fost acordate în temeiul legilor speciale.
De asemenea, se arată că
afectarea pensiilor speciale, care constituie drepturi legal câştigate şi sunt
ocrotite de dispoziţiile art. 47 alin. (2) din Constituţie, are ca rezultat
încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la supremaţia Legii
fundamentale.
Mai mult decât atât, Legea nr. 19/2000 privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale stabilea în art. 80
alin. (3), cu titlu de principiu, faptul că valoarea punctului de pensie urma
să fie de minimum 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009. Eliminarea
limitei minime a valorii punctului de pensie, instituită de Legea nr. 19/2000, cu
consecinţa plafonării acesteia, aşadar în absenţa corelării valorii punctului
de pensie cu nivelul salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului
asigurărilor sociale de stat (prin legea anuală a bugetului asigurărilor
sociale de stat), are ca efect diminuarea cu titlu permanent a tuturor
pensiilor.
Prin stabilirea valorii
punctului de pensie la suma de 732,8 lei şi abrogarea Legii nr. 19/2000,
legiuitorul a diminuat drastic cuantumul pensiei, aspect care - împreună cu celelalte condiţionări şi modificări impuse de Legea privind sistemul unitar
de pensii publice, cum ar fi majorarea vârstei de pensionare, a stagiului de
cotizare ş.a. - este de natură să afecteze dreptul fundamental la pensie în
substanţa sa.
2.2. Legea criticată încalcă
dispoziţiile art. 47 alin. (1) din Constituţie referitoare la nivelul de trai.
Astfel, reducerea drepturilor cuvenite pensionarilor prin: creşterea vârstelor
de pensionare, reducerea valorii punctului de pensie şi implicit a cuantumului
pensiei, reducerea pensiilor anticipate parţiale, transformarea pensiilor
speciale în pensii în sensul Legii privind sistemul unitar de pensii publice
etc, sub pretextul „îmbunătăţirii sustenabilităţii sistemului de pensii",
nu asigură creşterea calităţii vieţii în România. Mai mult, creşterea vârstelor
de pensionare este de natură să prejudicieze chiar şi speranţa de viaţă, oricum
redusă, din România.
Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 53 din
Constituţie, întrucât restrângerea drepturilor fundamentale invocate mai sus nu
este justificată, nerespectând condiţiile impuse de acest text constituţional.
Deficitul bugetului asigurărilor sociale de stat nu se numără printre cauzele
care, potrivit art. 53 din Constituţie, ar putea justifica restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, iar nesustenabilitatea sistemului de
pensii, invocată ca impunând necesitatea noii reglementări, este determinată de
modul de administrare a sumelor colectate drept contribuţii, politica
demografică şi modalitatea nelegală de acordare a unor pensii de invaliditate,
aspecte care nu pot constitui fundament al restrângerii unor drepturi
fundamentale. De asemenea, cu privire la problema raportului dintre
contribuabili şi pensionari, care este de 0,98 la 1, legiuitorul poate găsi
alte soluţii. Deşi cuantumul drepturilor în materia asigurărilor sociale poate
comporta anumite variabile în raport cu situaţia economică a statului, acesta
este ţinut să respecte drepturile consacrate prin Legea fundamentală,
indiferent de situaţia economică pe care o traversează. Mai mult, se arată că
afectarea dreptului la pensie nu are un caracter temporar, ci definitiv, precum
şi faptul că restrângerea exerciţiului drepturilor fundamentale invocate este
disproporţionată în raport cu obiectivul urmărit. Reducerea pensiilor speciale
şi a valorii punctului de pensie nu este de natură să aducă atingere scopului
propus, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare şi asigurarea
sustenabilităţii bugetului asigurărilor sociale de stat, prin reechilibrarea
veniturilor cu cheltuielile, în beneficiul societăţii.
2.3. Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 15
alin. (2) din Constituţie. Transformarea pensiilor speciale dobândite anterior
Legii privind sistemul unitar de pensii publice şi care constituie drepturi
câştigate, în pensii, în înţelesul acestei legi, aduce atingere principiului
neretroactivităţii legii civile. In sprijinul acestor susţineri sunt invocate
cele reţinute de Curtea Constituţională cu privire la neretroactivitate în
domeniul pensiilor, prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Decizia nr. 57 din 26 ianuarie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 21 februarie 2006, şi Decizia nr. 120 din 15 februarie
2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 26 martie 2007.
Astfel, recalcularea pensiilor stabilite prin legi
speciale, aflate în plată la data introducerii sistemului unitar de pensii
publice, are caracter retroactiv.
Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 44 din
Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. In acest sens se arată că, potrivit celor
statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Buchen împotriva Cehiei, 2002, noţiunea „bun" înglobează orice interes al unei persoane de
drept privat ce are o valoare economică, astfel încât dreptul la pensie poate
fi asimilat unui drept de proprietate, iar pensia, unui bun proprietate
privată. Or, transformarea pensiilor speciale în pensii în sensul Legii privind
sistemul unitar de pensii publice şi reducerea cuantumului pensiilor constituie
o ingerinţă, care afectează dreptul de proprietate în substanţa sa. De asemenea,
transformarea pensiilor speciale echivalează cu o expropriere, fără a exista o
cauză de utilitate publică. In sprijinul acestor argumente sunt invocate şi
cele reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Gaygusuz împotriva Austriei, 1996, sau Stubbings ş.a. împotriva Marii Britanii, 1996, prin care se reţine că dreptul la
pensie este asimilat dreptului de proprietate.
Totodată, se arată că art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din lege încalcă art. 47 alin.
(1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie, tocmai prin afectarea
cuantumului pensiilor de serviciu ale militarilor, poliţiştilor şi
funcţionarilor publici cu statut special. In acest sens sunt invocate şi
prevederile art. 1 paragraful 1 din Protocolul adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 2 din
Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, ale art. 6 din
Tratatul Uniunii Europene, precum şi Directiva nr. 86/378/CEE. Se susţine că
„atât pensiile cadrelor militare din domeniul apărării naţionale, ordinii
publice şi siguranţei naţionale, cât şi pensiile judecătorilor şi procurorilor
se încadrează în pilonul al doilea privind schemele ocupaţionale guvernate de
Directiva nr. 86/378/CEE". Totodată, autorii sesizării fac o pledoarie în
sensul acordării pensiilor de serviciu în favoarea militarilor, poliţiştilor,
funcţionarilor publici cu statut special, judecătorilor şi procurorilor,
invocând în esenţă rolul şi importanţa activităţii pe care o desfăşoară, precum
şi faptul că pensia de serviciu este un drept al lor, şi nu un privilegiu. In
sensul îndrituirii militarilor de a beneficia de pensie de serviciu, autorii
sesizării invocă şi avizul Consiliului Legislativ la legea criticată, în care
se arată că în alte state pensiile militare au un statut distinct de pensiile
reglementate de legea generală.
2.4. Se mai susţine că
eliminarea pensiilor de serviciu ale magistraţilor încalcă prevederile art. 124
alin. (3), art. 144 şi 145 din Constituţie. In acest sens este citată Decizia
Curţii Constituţionale nr. 20/2000.
2.5. Se susţine, cu referire la
militari, poliţişti şi funcţionari publici cu statut special, că legea
criticată încalcă dreptul fundamental de alegere a profesiei şi a meseriei sau
ocupaţiei. Totodată, prin obligarea persoanelor care realizează venituri din
activităţi profesionale la plata contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale
de stat, spre exemplu, a avocaţilor, se încalcă art. 41 alin. (1) din
Constituţie, întrucât aceste persoane vor plăti contribuţii la „case de pensii
diferite", ţinându-se seama de faptul că statutele proprii ale acestora
reglementează existenţa caselor de pensii proprii ale profesiilor care intră
sub incidenţa art. 6 alin. (1) pct. IV din lege.
2.6. Se susţine că egalizarea
vârstei de pensionare pentru femei şi bărbaţi reprezintă o greşită aplicare a
art. 16 din Constituţie. Pe de o parte, se arată că vârsta de 65 de ani de
pensionare pentru bărbaţi este mult prea mare raportată la speranţa de viaţă a
acestora, iar pe de altă parte, stabilirea vârstei de pensionare a femeilor la
65 de ani este, de asemenea, prea mare, în acest sens
invocându-se particularităţile fiziologice ale
acestora. In susţinerea acestui punct de vedere sunt invocate hotărârile
pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Stec şi alţii
împotriva Regatului Unit, 2006, şi Walker împotriva Regatului
Unit, 2006, precum şi Decizia Curţii
Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994.
2.7. Legea criticată contravine dispoziţiilor art. 16
alin. (1) din Constituţie şi dispoziţiilor art. 14 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece
reglementează aplicarea unui tratament în mod vădit defavorabil asiguraţilor
care nu intră sub incidenţa prevederilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) din
această lege faţă de cei care se încadrează în ipoteza acestui articol sub
aspectul vârstei standard de pensionare. De asemenea, se arată că modificările
dese, succesive, ale prevederilor aplicabile în materia pensiilor sunt de natură
să creeze discriminări între diferitele generaţii de beneficiari ai dreptului la pensie.
2.8. Pentru motivele indicate mai sus, Legea privind
sistemul unitar de pensii publice criticată contravine dispoziţiilor art. 20
din Constituţie, prin raportare la dispoziţiile art. 17, art. 23 pct. 3 şi art.
25 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1, art. 17
alin. (1), art. 25, art. 34 alin. (1) şi art. 52 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene.
Curtea, având în vedere că obiecţiile de
neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor sus-menţionate au
conţinut similar, prin Incheierea din 29 septembrie 2010, în temeiul art. 164
din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, a
dispus conexarea Dosarului nr. 3.870A/2010 la Dosarul nr. 3.867A/2010, care
este primul înregistrat.
In conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului,
precum şi Guvernului, pentru a-şi comunica punctele lor de vedere.
Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, prin adresele nr. 51/4.383 şi nr. 51/4.384 din 28
septembrie 2010, înregistrate la Curtea Constituţională cu nr. 14.012 din 28
septembrie 2010 şi nr. 14.013 din 28 septembrie 2010, punctul de vedere asupra
sesizării de neconstituţionalitate.
Referitor la încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1)
şi art. 67 din Constituţie, se arată că, potrivit stenogramei şedinţei Camerei
Deputaţilor din data de 15 septembrie 2010, la votul final au fost întrunite
condiţiile de cvorum. Totodată, se arată că procedura de adoptare a legii a
respectat întru totul principiul bicameralismului prevăzut de art. 61 din
Constituţie.
Cu privire la criticile de neconstituţionalitate
raportate la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, se arată că
susţinerile autorilor sesizării nu au nicio legătură cu principiul consacrat de
acest text constituţional, întrucât prin legea criticată nu a fost revizuită
Constituţia şi nu a fost adoptat niciun act juridic subsecvent legii criticate
care o să modifice sau să o completeze pe aceasta din urmă. In plus,
necesitatea sistematizării legislaţiei este de competenţa Consiliului
Legislativ şi în niciun caz nu constituie motiv de neconstituţionalitate a unei
legi. De asemenea, încălcarea Legii nr. 24/2000 de către legea criticată nu
constituie motiv de neconstituţionalitate.
In ceea ce priveşte încălcarea art. 15 alin. (2) şi
art. 47 alin. (2) din Constituţie, se invocă cele reţinute de Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 873/2010 şi Decizia nr. 871/2010. De asemenea,
arată că art. 146 din Constituţie nu prevede printre atribuţiile Curţii
Constituţionale verificarea conformităţii legii
criticate cu vreun regulament al vreunei Camere a Parlamentului.
Cu privire la criticile de
neconstituţionalitate intrinsecă referitoare la transformarea pensiilor
speciale în pensii în sistemul public, invocă cele reţinute de Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 873/2010 şi Decizia nr. 871/2010. In plus faţă
de considerentele deciziilor citate, arată că justificarea adoptării Legii
privind sistemul unitar de pensii publice are în vedere situaţia de criză
economică în care se află România în prezent, precum şi necesitatea respectării
angajamentelor internaţionale asumate de stat. Cu privire la problema
egalizării vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei, arată că reglementarea
sistemului de asigurări sociale de stat intră în competenţa exclusivă a
statului.
Guvernul a transmis,
prin adresele nr. 5/7.530/EB şi nr. 5/7.531/EB, înregistrate la Curtea
Constituţională cu nr. 13.883 din 28 septembrie 2010 şi nr. 13.992 din 29
septembrie 2010, punctul de vedere asupra sesizării de neconstituţionalitate.
In legătură cu criticile de neconstituţionalitate extrinsecă, se arată că este
necesară solicitarea unor clarificări celor două Camere ale Parlamentului din
moment ce vizează deficienţe care ţin de modul de aplicare a dispoziţiilor
Regulamentului Camerei Deputaţilor. Se invocă Decizia nr. 786/2009, Decizia nr.
413/2010 şi Decizia nr. 1.466/2009, prin care Curtea Constituţională a arătat
că nu este de competenţa sa controlul modalităţii în care sunt puse în aplicare
regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul legislativ. Cu
referire la pretinsa încălcare a principiului bicameralismului, se apreciază că
o atare susţinere este neîntemeiată, întrucât modificările aduse legii de
Camera Deputaţilor, faţă de forma adoptată de Senat, nu sunt de natură a
imprima deosebiri majore de conţinut juridic sau o configuraţie semnificativ
diferită a actului normativ adoptat.
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate
intrinsecă a Legii privind sistemul unitar de pensii publice, referitor la
argumentele invocate în legătură cu desfiinţarea pensiilor speciale, se arată
că această problemă a fost deja soluţionată de Curtea Constituţională prin
Decizia nr. 873/2010 cu ocazia controlului a priori de constituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor. In ceea ce priveşte critica referitoare la
modificarea punctului de pensie, invocă Decizia nr. 793/2009, Decizia nr.
966/2007 şi Decizia nr. 1.140/2007, prin care Curtea Constituţională a statuat
că este de competenţa exclusivă a legiuitorului, în funcţie de resursele
fondurilor de asigurări sociale disponibile, stabilirea valorii punctului de
pensie, a limitei maxime a cuantumului pensiei, a condiţiilor de recalculare şi
de recorelare a pensiilor anterior stabilite, precum şi indexarea acestora. In
sfârşit, cu privire la problema egalizării treptate a vârstei de pensionare, se
arată că aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de
oportunitate, aflată în competenţa exclusivă a legiuitorului, potrivit art. 47
din Constituţie.
Preşedintele Senatului nu
a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele
de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele
întocmite de judecătorul-raportor, dovezile depuse, dispoziţiile legii
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi
ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
sesizarea de neconstituţionalitate.
Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum rezultă din sesizarea formulată, îl constituie
dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice. Din motivarea
obiecţiei de neconstituţionalitate Curtea constată că aceasta vizează atât o
critică de neconstituţionalitate extrinsecă privind legea în ansamblul său, sub
aspectul procedurii de adoptare, cât şi o critică de neconstituţionalitate
intrinsecă, ce priveşte, în special, prevederile art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) şi pct. IV
lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin.
(4), art. 102 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi
s) din lege. In consecinţă, Curtea urmează să se pronunţe asupra
constituţionalităţii prevederilor art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) şi pct. IV
lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin.
(4), art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din
Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi asupra legii în
ansamblul său. Textele criticate punctual au următorul cuprins:
- Art. 6: „(1) In sistemul public de pensii sunt
asigurate obligatoriu, prin efectul legii: [...]
I. c) cadrele militare în activitate, soldaţii şi
gradaţii voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din
sistemul administraţiei penitenciare, din domeniul apărării naţionale, ordinii publice
şi siguranţei naţionale;
IV. persoanele care realizează, în mod exclusiv, un
venit brut pe an calendaristic, echivalent cu cel puţin de 4 ori câştigul
salariat mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de
stat, şi care se află în una din situaţiile următoare: [...]
e) alte persoane care realizează venituri din
activităţi profesionale.";
- Art. 53: „(1) Vârsta
standard de pensionare este de 65 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru
bărbaţi. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor
standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5.";
- Art. 54: „(1) In cazul
persoanelor prevăzute la art. 6 alin. (1) pct. I
lit. c), vârsta standard de pensionare este de
60 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestei vârste
se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform
eşalonării prevăzute în anexa nr. 6.
(2) In cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin.
(1) pct. I lit.
c), stagiul minim de cotizare în specialitate este de 20 de ani, atât pentru
femei, cât şi pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin
creşterea stagiului minim de cotizare în specialitate, conform eşalonării
prevăzute în anexa nr. 6.
(3) In cazul persoanelor prevăzute la art. 6 alin.
(1) pct. I lit. c), stagiul complet de cotizare
este de 30 de ani, atât pentru femei, cât şi
pentru bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se realizează prin creşterea stagiului
complet de cotizare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 6.";
- Art. 65 alin. (4): „Cuantumul
pensiei anticipate parţiale se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită
de vârstă care s-ar fi cuvenit, prin diminuarea acestuia cu 0,75% pentru
fiecare lună de anticipare, până la îndeplinirea condiţiilor pentru obţinerea
pensiei pentru limită de vârstă.";
- Art. 102 alin. (1) şi (2): „(1) La data intrării
în vigoare a prezentei legi, valoarea punctului
de pensie este de 732,8 lei.
(2) Valoarea punctului de pensie se majorează anual
cu 100% din rata inflaţiei la care se adaugă 50% din creşterea reală a
câştigului salariat mediu brut, realizat pe anul precedent.";
- Art. 196: „La data
intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă: [...]
b) Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de
stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 14 octombrie 2002, cu
modificările şi completările ulterioare; [...]
e) Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi
alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, cu modificările şi completările
ulterioare; [...]
g) art. 49-51 din
Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
763 din 12 noiembrie 2008; [...]
r) prevederile referitoare la pensii cuprinse la
alin. (1) şi (2) ale art. 11, alin. (3) al art. 21 şi art. 24 din Legea nr.
80/1995 privind Statutul cadrelor militare, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, cu modificările şi completările
ulterioare;
s) prevederile referitoare la pensii cuprinse la
alin. (3) al art. 19 din Legea nr. 384/2006
privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 24 octombrie 2006, cu modificările
şi completările ulterioare."
Dispoziţiile constituţionale pretins încălcate sunt
cele ale art. 1 alin. (3) cu referire la caracterul de stat de drept al
României, art. 1 alin. (5) referitor la obligaţia respectării Constituţiei, a
supremaţiei sale şi a legilor, art. 11 alin. (2) privind dreptul internaţional
şi dreptul intern, art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea, art. 16
privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale
privind drepturile omului, art. 41 alin. (1) privind dreptul la muncă, art. 44
privind dreptul de proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai, art.
53 referitor la restrângerea exerciţiului drepturilor sau libertăţilor
fundamentale, art. 61 alin. (2) privind structura Parlamentului, art. 64 alin.
(1) potrivit căruia organizarea şi funcţionarea fiecărei Camere se stabilesc
prin regulament propriu, art. 65 alin. (2) lit. j) privind şedinţele comune ale
Camerelor, art. 67 privind cvorumul legal, art. 73 alin. (3) privind
categoriile de legi organice, art. 75 alin. (4) privind sesizarea Camerelor,
art. 76 alin. (1) şi (3) privind adoptarea legilor, art. 79 privind Consiliul
Legislativ, art. 124 alin. (3) privind înfăptuirea justiţiei, art. 135 alin.
(2) lit. f) privind economia, art. 144 şi 145 privind incompatibilităţile,
respectiv independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor Curţii Constituţionale
şi art. 147 privind deciziile Curţii Constituţionale. Totodată, sunt
considerate ca fiind încălcate şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
Carta socială europeană, art. 6 din Tratatul Uniunii Europene privind
recunoaşterea drepturilor, libertăţilor şi principiilor rezultate din Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 2 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice - privind recunoaşterea de către
statele semnatare a tuturor drepturilor garantate de pact persoanelor care se
află pe teritoriul lor, precum şi Directiva Consiliului din 24 iulie 1986
privind punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între
bărbaţi şi femei în cadrul regimurilor profesionale de securitate socială
86/378/CEE şi Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de
creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce
priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
Inainte de a proceda la analiza obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că sesizările
formulate îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie
sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât acestea au fost
semnate de un număr de 55 de deputaţi, respectiv 33 de
senatori.
Examinând obiecţia de neconstituţionalitate, Curtea
urmează a se pronunţa, pe de o parte, asupra unor aspecte de ordin procedural
ce se constituie în critici de neconstituţionalitate extrinsecă, iar, pe de
altă parte, asupra criticilor de neconstituţionalitate intrinsecă a legii
supuse controlului.
I. In privinţa criticilor de
neconstituţionalitate extrinsecă, instanţa constituţională reţine următoarele:
1.1. Pentru a analiza pretinsa încălcare a prevederilor
art. 67 şi art. 76 alin. (1) din Constituţie, Curtea urmează să facă aplicarea
strictă a jurisprudenţei sale în materia cvorumului şi a majorităţii necesare
adoptării legilor. In acest sens Curtea face referire la Decizia nr. 55 din 21
februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 128
din 14 martie 2001, prin care a statuat că, dintre cvorumul de lucru şi cel de
vot, numai acesta din urmă este reglementat prin Constituţie şi că „nimic nu
împiedică instituirea prin regulament a unui alt cvorum de lucru decât cvorumul
de vot". Totodată, prin Decizia nr. 123 din 25 aprilie 2001, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 4 iunie 2001, Curtea a
stabilit că dispoziţiile constituţionale ale art. 74 alin. (2) [devenite, în
urma revizuirii şi republicării Constituţiei, art. 76 alin. (2) ] „au în vedere
votul final exprimat pentru proiectul de lege în ansamblu".
In mod indubitabil, această jurisprudenţa a Curţii
plasează dispoziţiile art. 67 şi 76 la momentul votului final. Această
concluzie este întărită şi prin dispoziţiile art. 75 alin. (1) din Constituţie,
care vizează „dezbaterea şi adoptarea legii"; întrucât art. 67 şi 76 din
Constituţie prevăd că numai la adoptarea legii este nevoie de un anumit cvorum
şi majoritate de adoptare, rezultă, fără dubiu, că textul Constituţiei nu
impune aceleaşi cerinţe şi cu privire la dezbaterea legii. Astfel, Curtea
constată că adoptarea legii, ca parte a procesului legislativ, vizează votul
final exercitat de către Parlament asupra ansamblului legii. In acest sens se
pronunţă atât doctrina juridică din România, cât şi cea străină.
In aceste condiţii, Curtea observă că, potrivit
stenogramei şedinţei Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea a II-a, nr. 129 din 24 septembrie 2010, legea criticată a fost
adoptată la votul final cu 170 de voturi pentru, două voturi împotrivă şi 3
abţineri. Legea criticată, având caracter organic, se adoptă, potrivit art. 76
alin. (1) din Constituţie, cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; or,
din cei 333 de membri ai Camerei Deputaţilor au votat în favoarea legii un
număr de 170 de deputaţi, ceea ce înseamnă că legea, conform stenogramei, a
fost adoptată cu respectarea art. 76 alin. (1) din Constituţie. Având în vedere
acest lucru, Curtea concluzionează că, pe baza datelor existente în stenogramă,
era întrunit şi cvorumul legal necesar pentru adoptarea legilor în sensul art.
67 din Constituţie.
Cu privire la susţinerile că, la momentul votului final
asupra legii, în sală mai erau 80 de deputaţi, Curtea reiterează cele statuate
în Decizia nr. 74 din 16 aprilie 1997, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 75 din 29 aprilie 1997, în care a stabilit că, în lipsa
unei solicitări pentru reverificarea cvorumului după apelul nominal,
„rezultatele acestuia au rămas valabile până la finele şedinţei". De
asemenea, prin Decizia nr. 96 din 30 iunie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 260 din 13 iulie 1998, Curtea, analizând o obiecţie de
neconstituţionalitate care viza lipsa cvorumului de şedinţă, s-a raportat în
mod exclusiv la stenograma şedinţei comune; Curtea a mai statuat că, „întrucât
cvorumul stabilit de preşedintele de şedinţă la începutul acesteia era de 245
de senatori şi deputaţi, deci peste minimul necesar prevăzut de Constituţie, şi
având în vedere că, în timpul şedinţei, preşedinţii grupurilor parlamentare nu
au cerut preşedintelui şedinţei comune reverificarea cvorumului, aşa cum se
prevede la art. 22 alin. 1 din regulament, se impune concluzia că adoptarea
Legii privind acordarea tichetelor de masă s-a făcut cu respectarea cerinţelor
privitoare la cvorum, impuse de dispoziţiile art. 64 din Constituţie şi ale
art. 39 din Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului".
In fine, prin Decizia nr. 188
din 29 decembrie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 521 din 31 decembrie 1998, Curtea a statuat că, „In ceea ce priveşte faptul
că, după părăsirea sălii de şedinţă de către grupurile parlamentare ale
P.D.S.R., P.R.M. şi P.U.N.R., preşedintele de şedinţă avea obligaţia să
verifice în ce măsură condiţia constituţională de cvorum era întrunită, se reţine
că şi această susţinere vizează tot aspecte de nivel regulamentar, iar nu
constituţional. [...] Din examinarea stenogramei lucrărilor, Curtea reţine că
era îndeplinit cvorumul legal prevăzut de Constituţie înainte ca grupurile
parlamentare menţionate să părăsească şedinţa, iar ulterior nu s-a cerut
verificarea cvorumului conform Regulamentului Camerei Deputaţilor".
Curtea mai reţine că, potrivit art. 144 alin. (3) din
Regulamentul Camerei Deputaţilor, reverificarea cvorumului se dispune la
şedinţele de vot final de către preşedinte, imediat înaintea votării, din
proprie iniţiativă ori la cererea liderului unui grup
parlamentar.
Curtea constată, în cauza de faţă, că la lucrările
şedinţei Camerei Deputaţilor din 15 septembrie 2010 din partea a doua, în care
de altfel a şi fost adoptată legea criticată, au luat parte, conform
stenogramei şedinţei, 181 de deputaţi, lipsind 152. Pe parcursul şedinţei, în
lipsa oricărei solicitări din partea liderilor de grup parlamentar,
preşedintele de şedinţă nu a mai verificat cvorumul, astfel încât, având în
vedere jurisprudenţa menţionată a Curţii Constituţionale, cvorumul stabilit la
deschiderea şedinţei şi-a păstrat valabilitatea pe tot parcursul acesteia.
Astfel, nu se poate constata că nu a existat cvorum la votul final, mai ales
că, potrivit stenogramei şedinţei, chiar la votul final a rezultat o prezenţă
de cel puţin 175 de deputaţi.
Or, Curtea observă că singurul document oficial în
raport cu care are competenţa de a verifica cvorumul la momentul exercitării
votului final este stenograma şedinţei; or, potrivit constatărilor din
stenogramă, făcute atât la începutul şedinţei Camerei Deputaţilor, cât şi la
momentul votului final, cvorumul constituţional era îndeplinit.
Faţă de susţinerea că la momentul votului final erau
efectiv doar 80 de deputaţi prezenţi în sală, Curtea reţine că, în accepţiunea
art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, nu este competentă să controleze
fapte materializate în acţiuni sau inacţiuni, ci numai conformitatea extrinsecă
şi intrinsecă a actului normativ adoptat cu Constituţia.
In fine, Curtea constată că dovezile depuse în
susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate, şi anume cele 6 imagini aflate
pe suport electronic, nu sunt concludente pentru dovedirea motivelor de
neconstituţionalitate, întrucât aceste imagini nu
cuprind precizarea sursei, datei, momentului sau locului în care au fost
realizate.
1.2. Cu referire la critica de
neconstituţionalitate ce vizează nerespectarea unor termene procedurale
prevăzute de Regulamentul Camerei Deputaţilor, Curtea constată că, prin Decizia
nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a
statuat că nu este de competenţa sa analizarea eventualelor încălcări ale
Regulamentului. Curtea Constituţională, în lipsa unei competenţe exprese şi
distincte, nu îşi poate extinde controlul şi asupra actelor de aplicare a
regulamentelor, întrucât ar încălca însuşi principiul autonomiei regulamentare
a celor două Camere, instituit prin art. 64 alin. (1) teza întâi din Legea
fundamentală. In virtutea acestui principiu fundamental, aplicarea
regulamentului este o atribuţie a Camerei Deputaţilor, aşa încât contestaţiile
deputaţilor privind actele concrete de aplicare a prevederilor regulamentului
sunt de competenţa exclusivă a Camerei Deputaţilor, aplicabile, în acest caz,
fiind căile şi procedurile parlamentare stabilite prin propriul regulament,
după cum şi desfăşurarea procedurii legislative parlamentare depinde hotărâtor
de prevederile aceluiaşi regulament, care, evident, trebuie să concorde cu
normele şi principiile fundamentale.
Analiza Curţii este una în drept, fără a viza aspecte
de fapt ale procedurii parlamentare. Mai mult, Curtea a arătat că nu este de
competenţa instanţei constituţionale să controleze modalitatea în care sunt
puse în aplicare regulamentele celor două Camere ale Parlamentului în procesul
legislativ; a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 893 din 21 decembrie 2009, sau Decizia nr. 710 din
6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009.
1.3. Raportat la critica de
constituţionalitate extrinsecă referitoare la încălcarea principiului
bicameralismului, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Prin Decizia nr. 413 din 14 aprilie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, şi Decizia nr. 710 din 6 mai 2009,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 358 din 28 mai 2009, Curtea a stabilit criterii
esenţiale pentru a se determina cazurile în care prin procedura legislativă se
încalcă principiul bicameralismului.
Aceste criterii esenţiale cumulative sunt:
a) existenţa unor deosebiri
majore de conţinut juridic între formele adoptate de cele două Camere ale
Parlamentului;
b) existenţa unei configuraţii deosebite, semnificativ
diferită, între formele adoptate de cele două Camere ale Parlamentului.
Din analiza comparată a documentelor privind iniţierea
şi desfăşurarea procesului legislativ în cauză, respectiv a proiectului de lege
depus de Guvern, a formei adoptate de Senat, ca primă Cameră sesizată, şi a
celei adoptate de Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizionala, Curtea
constată că modificările operate de către Camera Deputaţilor faţă de forma
legii adoptate de Senat nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de
conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat sub aspectul soluţiei
legislative şi nicio configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea
a proiectului de lege în forma adoptată de Senat. O atare concluzie este cu
atât mai evidentă cu cât această lege a fost adoptată tacit de Senat, în
condiţiile art. 75 alin. (2) teza finală din Constituţie.
In consecinţă, Curtea reţine că au fost respectate, sub
aspectul modului de legiferare, dispoziţiile constituţionale ale art. 61 alin.
(2).
1.4. Cu privire la eventuala nerespectare a
dispoziţiilor art. 99 alin. (7) din Regulamentul Camerei Deputaţilor, ceea ce
ar atrage încălcarea art. 79 din Constituţie, Curtea constată că o atare
critică nu poate fi adusă legii criticate din moment ce modificările aduse în
Camera Deputaţilor nu sunt de natură a imprima nici deosebiri majore de
conţinut juridic faţă de forma legii adoptată de Senat sub aspectul soluţiei
legislative şi nici o configuraţie deosebită, semnificativ diferită faţă de cea
a proiectului de lege în forma adoptată de Senat; astfel, nu se poate ajunge la
concluzia încălcării naturii juridice şi a rolului Consiliului Legislativ.
1.5. Se susţine că, procedural,
eliminarea pensiilor de serviciu ale deputaţilor şi senatorilor trebuia să fie
făcută în şedinţa comună a celor două Camere şi nu după procedura urmată prin
prezenta lege. Curtea observă că prin Legea nr. 119/2010 privind stabilirea
unor măsuri în domeniul pensiilor, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, aceste pensii speciale au fost deja
eliminate şi integrate sistemului public de pensii, reglementat prin Legea nr.
19/2000. Totodată, Legea nr. 119/2010 a fost adoptată în urma angajării
răspunderii Guvernului în temeiul art. 114 din Constituţie, în şedinţă comună.
Deşi, în principiu, o lege adoptată în şedinţe separate
ale celor două Camere nu poate modifica, respectiv interveni în domeniul
rezervat legilor adoptate în şedinţa comună a celor două Camere, abrogarea art.
49-51 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor,
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 12
noiembrie 2008, nu constituie decât o operaţiune tehnico-legislativă de
corelare a prevederilor actului normativ adoptat cu cele existente în alte legi
ce reglementează pensiile speciale, respectiv măsuri în domeniul pensiilor. In
aceste condiţii, Curtea constată că legea de faţă nu are caracter novator şi nu
aduce nicio modificare sau un element nou în raport cu cadrul legal consacrat
odată cu apariţia Legii nr. 119/2010.
II. Cu privire la problemele de
constituţionalitate intrinsecă, Curtea constată următoarele:
2.1. In ceea ce priveşte critica de
neconstituţionalitate potrivit căreia apariţia Legii privind sistemul unitar de
pensii publice nu este justificată, întrucât schimbările legislative ar fi
putut avea loc prin simpla modificare a legislaţiei existente, precum şi
critica potrivit căreia modificările succesive afectează stabilitatea
legislativă, generând o lipsă de încredere a cetăţenilor în sistemul de legi,
Curtea constată că Legea fundamentală, precum şi normele de tehnică legislativă
stabilite de Legea nr. 24/2000 nu instituie o obligaţie a legiuitorului de a
adopta o nouă reglementare prin includerea acesteia în cea deja existentă ori
pe calea unui act normativ nou, separat. De aceea, un astfel de argument nu
poate fi reţinut ca un criteriu de apreciere a constituţionalităţii unui act
normativ.
In ceea ce priveşte afectarea stabilităţii legislative,
Curtea constată că obligaţia respectării legilor, consacrată de art. 1 alin.
(5) din Constituţie, nu presupune, prin conţinutul său, asigurarea unui cadru
legislativ inflexibil. Intervenţia legislativă este necesară atât pentru a
adapta actele normative la realităţile economice, sociale şi politice existente,
dar şi pentru a asigura, aşa cum este în cazul legii supuse analizei de
constituţionalitate, un cadru legislativ unitar, care să contribuie la o mai
bună aplicare a legii şi la
îndepărtarea oricăror situaţii echivoce sau inechităţi în aplicarea legii.
In acest sens Curtea constată că modificările succesive
pe care le-a suferit Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi
alte drepturi de asigurări sociale şi existenţa legilor privind pensiile
speciale care au fost abrogate parţial prin efectul Legii nr. 119/2010 privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor au transformat legislaţia în
domeniul pensiilor în instrumente juridice dificil de utilizat şi aplicat, dând
posibilitatea unor interpretări neunitare şi afectând caracterul previzibil al
normei de lege. Din această perspectivă, Curtea apreciază că Legea privind
sistemul unitar de pensii publice nu contribuie la generarea unui climat de
instabilitate legislativă, economică, politică ori socială, ci, din contră,
ajută la crearea unui cadru legislativ mai coerent şi unitar.
Susţinerea autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate
în sensul că, prin conţinutul normativ al legii adoptate, se creează un
paralelism legislativ care ar contraveni dispoziţiilor art. 16 din Legea nr.
24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din
Constituţie referitoare la respectarea legilor este neîntemeiată. Curtea
constată că Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul
pensiilor a reglementat transformarea pensiilor speciale, acordate până la acea
dată anumitor categorii socio-profesionale, în pensii în înţelesul Legii nr.
19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale.
De asemenea, a dispus recalcularea pensiilor cuvenite sau aflate în plată,
prevăzute la art. 1 şi 2 din Legea nr. 119/2010, potrivit dispoziţiilor Legii
nr. 19/2000, asigurându-se astfel tranziţia de la reglementarea anterioară
către noile dispoziţii ale legii. Art. 7 alin. 1) din Legea nr. 119/2010
prevede în acest sens că „procedura de stabilire, plată, suspendare,
recalculare, încetare şi contestare a pensiilor recalculate potrivit prezentei
legi este cea prevăzută de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările
ulterioare". De asemenea, avându-se în vedere condiţiile în care s-a
desfăşurat activitatea anumitor categorii socio-profesionale, au fost
reglementate aspecte specifice privind calculul stagiului de cotizare.
Legea supusă controlului de constituţionalitate merge
un pas mai departe faţă de reglementarea Legii nr. 119/2010, reprezentând o
altă etapă. Astfel, transformarea pensiilor speciale în pensii în sistemul
public fiind deja realizată prin efectul Legii nr. 119/2010, Legea privind sistemul
unitar de pensii publice reglementează situaţia persoanelor care anterior
beneficiau de pensii speciale, cu excepţia magistraţilor, ca fiind deja parte a
sistemului public de pensii. Fireşte, anumite dispoziţii, precum cele
referitoare la calculul pensiilor, sunt preluate în noua lege, dar prin aceasta
se realizează, în realitate, o cursivitate şi o coerenţă legislativă,
asigurându-se totodată unitatea tratamentului juridic.
Confirmând această realitate juridică, dispoziţiile
art. 171 din actul normativ criticat se referă la fostele pensii speciale ca
fiind deja parte a sistemului public de pensii prin efectul Legii nr. 119/2010.
Pentru aceste raţiuni, având în vedere obiectivele
diferite ale reglementărilor Legii nr. 119/2010 faţă de cele ale Legii privind
sistemul unitar de pensii publice, Curtea apreciază că aceste două acte
normative nu creează un paralelism legislativ.
2.2. Cu referire la critica de neconstituţionalitate
vizând modificarea valorii punctului de pensie, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 80 din Legea
nr. 19/2000, „(1) Valoarea unui punct de pensie se stabileşte prin legea
bugetului asigurărilor sociale de stat. Aceasta se determină prin actualizarea
valorii punctului de pensie din luna decembrie a fiecărui an cu cel puţin rata
inflaţiei, prognozată pentru anul bugetar următor de instituţia cu atribuţii în
domeniu.
(2) In raport cu
evoluţia indicatorilor macroeconomici şi cu resursele financiare, valoarea
punctului de pensie, stabilită conform prevederilor alin. (1), poate fi
majorată prin legile de rectificare a bugetului asigurărilor sociale de stat.
(3) Valoarea
punctului de pensie, determinată conform prevederilor alin. (1) sau (2), nu
poate fi mai mică de 37,5% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2008, respectiv
de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor
sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009."
Prevederile art. 80 alin. (1)
şi (3) din Legea nr. 19/2000 au fost însă suspendate atât pe parcursul anului
2009, cât şi pe cel al anului 2010 prin dispoziţiile art. 8 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 4/2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 92 din 16 februarie 2009, respectiv ale
art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
114/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 919 din 29 decembrie 2009.
Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul
2010 nr. 12/2010, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 61 din 27 ianuarie 2010, a
stabilit, prin art. 16, valoarea unui punct de pensie la 732,8 lei, aplicabilă
de la 1 ianuarie 2010.
Legea privind sistemul unitar de pensii publice
stabileşte, în art. 102 alin. (1), că valoarea punctului de pensie este tot de
732,8 lei. Această valoare urmează a se majora anual cu 100% din rata
inflaţiei, precum şi cu un procent din creşterea reală a câştigului salarial
mediu brut. In cazul în care aceşti indicatori de majorare a pensiei ar avea
valori negative, valoarea punctului de pensie nu va scădea, ci va păstra
valoarea ultimului punct de pensie.
Curtea constată că noua reglementare nu mai păstrează
dispoziţiile art. 80 alin. (3) din Legea nr. 19/2000, care fixau un prag al
valorii punctului de pensie raportat la un anumit procent din salariul mediu
brut. Aceasta nu are însă semnificaţia diminuării valorii punctului de pensie
actual. Aşa cum se constată din cele arătate mai sus, punctul de pensie urmează
a păstra acelaşi cuantum, fiind doar modificate condiţiile în care acesta va fi
majorat pe viitor.
Curtea constată însă că, deşi consacră dreptul la
pensie, art. 47 alin. (2) din Constituţie nu oferă garanţii şi cu privire la
algoritmul de creştere a cuantumului acesteia în viitor. Din contră, prin
Decizia nr. 1.140 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 31 din
15 ianuarie 2008, s-a statuat că „valoarea punctului de pensie, limita maximă a
cuantumului pensiei, condiţiile de recalculare şi de recorelare a pensiilor
anterior stabilite, ca şi indexarea acestora, nu se pot face decât în raport cu
resursele fondurilor de asigurări sociale disponibile".
Desigur, libertatea de reglementare a legiuitorului nu
este una absolută, aceasta neputând justifica încălcarea principiului
neretroactivităţii legii civile ori a celui al egalităţii în drepturi a
cetăţenilor şi nici cerinţa asigurării unui nivel de trai decent. Mai mult,
relevând încă o condiţie a reglementării dreptului la pensie, Curtea, prin
Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, stabilea că „prin sumele plătite sub
forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză practic
şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea
principiului contributivităţii". In sfârşit, sintetizând cele reţinute cu
privire la dreptul legiuitorului de a interveni legislativ în sensul reducerii
cuantumului pensiei cuvenite sau aflate în plată, Curtea, prin aceeaşi decizie,
statua că, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie
dreptului la pensie, „reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de
procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53
din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului
dreptului la pensie".
Toate aceste limite de legiferare tind însă la
protejarea cuantumului pensiilor cuvenite sau aflate în plată, precum şi la
respectarea anumitor principii privind stabilirea acesteia, aşa cum sunt
principiile contributivităţii şi al egalităţii, şi nu pot fi extinse şi cu
privire la alte aspecte, cu efectul negării dreptului constituţional al
legiuitorului de a stabili politica în domeniul asigurărilor sociale în funcţie
de resursele financiare de care dispune.
Aceloraşi concluzii se circumscriu şi criticile
marginale formulate de autorii sesizării referitoare la înăsprirea condiţiilor
de acordare a pensiilor speciale parţiale şi a pensiilor de invaliditate.
Intr-adevăr, Curtea constată că Legea privind sistemul
unitar de pensii publice, în privinţa pensiilor mai sus menţionate, creşte
procentul de diminuare a cuantumului pensiei în raport cu cel stabilit prin
Legea nr. 19/2000.
Astfel, art. 50 alin. (2) din Legea
nr. 19/2000 stabileşte următoarele: „Cuantumul pensiei anticipate parţiale
se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin diminuarea
acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu
care s-a redus vârsta standard de pensionare,
conform tabelului nr. 2.
TABELUL Nr. 2
Stagiul de cotizare realizat
peste stagiul
standard complet de cotizare
prevăzut în
anexa nr. 3 (coloanele 3 şi 6)
|
Procentul de diminuare
pentru fiecare lună de
anticipare
(%)
|
Până la 1 an
|
0,50
|
Peste 1 an
|
0,45
|
Peste 2 ani
|
0,40
|
Peste 3 ani
|
0,35
|
Peste 4 ani
|
0,30
|
Peste 5 ani
|
0,25
|
Peste 6 ani
|
0,20
|
Peste 7 ani
|
0,15
|
Peste 8 ani
|
0,10
|
Intre 9 şi 10 ani
|
0,05"
|
Art. 65 alin. (4) din Legea privind sistemul unitar de
pensii publice prevede însă o diminuare a cuantumului
pensiei pentru limită de vârstă cu 0,75% pentru fiecare lună de anticipare.
De asemenea, la calculul pensiilor de invaliditate,
legea criticată stabileşte un punctaj lunar inferior faţă de cel reglementat de
Legea nr. 19/2000.
O astfel de reglementare are ca obiectiv descurajarea
pensionărilor anticipate parţiale şi a pensionărilor pentru invaliditate care
au generat în timp o creştere semnificativă a masei persoanelor asigurate
înaintea vârstei legale de pensionare, cu scăderea concomitentă a numărului
contribuabililor. In acest sens, în expunerea de motive a Legii privind
sistemul unitar de pensii publice se arată că „în prezent, în România, vârsta
medie reală de pensionare este mult prea scăzută, aceasta fiind de 54 de ani, faţă
de vârstele standard de pensionare cerute de legislaţia în vigoare, în
trimestrul IV 2009, de: 58 ani
şi 8 luni pentru femei, respectiv 63 ani şi 8 luni pentru bărbaţi. Motivele
esenţiale ale acestei diferenţe semnificative o reprezintă numărul mare şi în
creştere de pensionări înainte de împlinirea vârstei standard pentru activitate
în condiţii de muncă speciale şi deosebite, pentru invaliditate, pentru
îndeplinirea anticipată a stagiului complet de cotizare, inclusiv în cazul
pensionarilor urmaşi. Se adaugă vârstele mult mai reduse practicate de
actualele sisteme de pensii speciale, cum ar fi: 50 de ani pentru personalul
navigant din aviaţia civilă, 55 de ani pentru militari şi poliţişti, 60 de ani
pentru magistraţi şi personalul auxiliar din tribunale şi curţi de apel".
In acest context, măsurile amintite, care tind la
înăsprirea condiţiilor de pensionare, nu urmăresc decât să favorizeze sporirea
numărului contribuabililor, prin descurajarea pensionărilor înainte de
împlinirea vârstei legale de pensionare, precum şi prevenţia situaţiilor de
acordare a pensiei de invaliditate prin fraudarea legii. Or, în condiţiile în
care principala sursă de finanţare a fondului de asigurări sociale o constituie
contribuţiile masei active a populaţiei, una dintre măsurile cele mai eficiente
de intervenţie este chiar aceea de sporire a masei populaţiei active. In acest
mod, se realizează o echilibrare a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de
asigurări sociale de stat, în condiţiile în care, în prezent, raportul de dependenţă
al sistemului public de pensii este de 0,98 pensionari/ 1 contribuabil.
De altfel, aceste măsuri se încadrează în curentul
general european de creştere a vârstei de pensionare şi implicare pe cât mai
mult timp posibil a populaţiei în sfera activităţilor care generează venituri
la fondurile de asigurări sociale, cu scăderea corelativă a masei persoanelor
care beneficiază de drepturi de asigurări sociale. Aceste măsuri se impun, pe
de o parte, ca urmare a îmbătrânirii populaţiei, iar pe de altă parte, ca
urmare a creşterii speranţei de viaţă, ambele cu efectul creşterii masei
populaţiei care beneficiază de drepturi de asigurări sociale. Toate acestea pun
în discuţie, într-un viitor nu foarte îndepărtat, o regândire a sistemelor de
asigurări sociale existente.
Dacă legiuitorul ar fi putut adopta alte politici care
să aibă în final acelaşi efect, de echilibrare a sistemului public de pensii,
este un aspect asupra căruia instanţa de contencios constituţional nu se poate
pronunţa, neintrând în competenţa sa compararea efectelor pozitive sau negative
ale diverselor politici propuse în cadrul diferitelor orientări politice.
Singurele aspecte asupra cărora se poate pronunţa Curtea sunt acelea care
vizează conformitatea textelor de lege adoptate de Parlament cu Constituţia.
Or, sub acest aspect, având în vedere cele reţinute mai sus, cu privire la
dreptul legiuitorului de a reglementa dreptul la pensie, Curtea apreciază că
modificarea pe viitor a cuantumului acesteia nu poate fi interpretată ca aducând atingere dispoziţiilor art. 47
alin. (2) din Constituţie, atât timp cât aceasta nu se adresează drepturilor
deja cuvenite sau aflate în plată şi nu se creează o discriminare între
persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică.
In acest context, Curtea ţine să precizeze că
dispoziţiile art. 171 din Legea privind sistemul unitar de pensii publice,
potrivit cărora, „la data intrării în vigoare a prezentei legi, pensiile din
sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, inclusiv
categoriile de pensii prevăzute la art. 1 din Legea nr. 119/2010 privind
stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor, devin pensii în înţelesul
prezentei legi", nu pot fi interpretate în sensul generării unor
efecte retroactive ale legii, cu afectarea drepturilor cuvenite sau aflate în
plată stabilite în acord cu principiul contributivităţii, potrivit
reglementărilor aplicabile până la intrarea sa în vigoare.
2.3. Cu referire la criticile de neconstituţionalitate
care vizează eliminarea prin prezenta lege a pensiilor speciale, Curtea
constată că legea criticată, în această materie, nu schimbă cu nimic situaţia
consacrată după adoptarea Legii nr. 119/2010. Or, Legea nr. 119/2010 a făcut
obiectul unui control a priori de constituţionalitate, criticate fiind aceleaşi aspecte ca cele
învederate în cauza de faţă. Astfel, prin Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie
2010, Curtea, respingând obiecţia de neconstituţionalitate care viza viitoarea
Lege nr. 119/2010, a statuat că „pensiile de serviciu se bucură de un regim
juridic diferit în raport cu pensiile acordate în sistemul public de pensii.
Astfel, spre deosebire de acestea din urmă, pensiile de serviciu sunt compuse
din două elemente, indiferent de modul de calcul specific stabilit de
prevederile legilor speciale, şi anume: pensia contributivă şi un supliment din
partea statului care, prin adunarea cu pensia contributivă, să reflecte
cuantumul pensiei de serviciu stabilit în legea specială. Partea contributivă a
pensiei de serviciu se suportă din bugetul asigurărilor sociale de stat, pe
când partea care depăşeşte acest cuantum se suportă din bugetul de stat [a se
vedea, spre exemplu, art. 85 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 sau art. 1801 din Legea nr. 19/2000]. Mai mult, în cazul pensiilor militare, întregul cuantum al pensiei
speciale se plăteşte de la bugetul de stat (a se vedea Legea nr. 164/2001). De
altfel, Decizia Curţii Constituţionale nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, a statuat că pensia de serviciu
constituie «o compensaţie parţială a inconvenientelor ce rezultă din rigoarea
statutelor speciale», ceea ce demonstrează, fără drept de tăgadă, că, de fapt,
acel supliment de care am făcut vorbire mai sus se constituie în acea
compensaţie parţială menţionată de Curte, pentru că diferenţierea existentă
între o pensie specială şi una strict contributivă, sub aspectul cuantumului, o
face acel supliment.
Acordarea acestui supliment, aşa cum se poate desprinde
şi din decizia mai sus amintită, a urmărit instituirea unei regim special,
compensatoriu pentru anumite categorii socio-profesionale supuse unui statut
special. Această compensaţie, neavând ca temei contribuţia la sistemul de asigurări
sociale, ţine de politica statului în domeniul asigurărilor sociale şi nu se
subsumează dreptului constituţional la pensie, ca element constitutiv al
acestuia.
In acest sens, trebuie observat că dispoziţiile art. 47
alin. (2) din Constituţie se referă distinct la dreptul la pensie faţă de cel
la alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege, dar
pe care Legea fundamentală nu le nominalizează.
Prin urmare, în ceea ce priveşte aceste din urmă
drepturi de asigurări sociale, legiuitorul are dreptul exclusiv de a dispune,
în funcţie de politica socială şi fondurile disponibile, asupra acordării lor,
precum şi asupra cuantumului şi condiţiilor de acordare. Se poate spune că,
faţă de acestea, Constituţia instituie mai degrabă o obligaţie de mijloace, iar nu de rezultat, spre deosebire de dreptul la
pensie, care este consacrat în mod expres.
Ca atare, având în vedere condiţionarea posibilităţii
statului de a acorda pensiile speciale de elemente variabile, aşa cum sunt
resursele financiare de care dispune, faptul că acestor prestaţii ale statului
nu li se opune contribuţia asiguratului la fondul din care se acordă aceste
drepturi, precum şi caracterul succesiv al acestor prestaţii, dobândirea
dreptului la pensie specială nu poate fi considerată ca instituind o obligaţie ad aeternum a statului de a acorda
acest drept, singurul drept câştigat reprezentând doar prestaţiile deja
realizate până la intrarea în vigoare a noii reglementări şi asupra cărora
legiuitorul nu ar putea interveni decât prin încălcarea dispoziţiilor art. 15
alin. (2) din Constituţie. Relevantă în acest sens este şi Decizia nr. 458 din
2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24
din 13 ianuarie 2004, în care s-a statuat că «o lege nu este retroactivă atunci
când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci
când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice
constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu
face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze
modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei
propriu de aplicare».
Conformându-se dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din
Constituţie, textele de lege criticate afectează pensiile speciale doar pe
viitor, şi numai în ceea ce priveşte cuantumul acestora. Celelalte condiţii
privind acordarea acestora, respectiv stagiul efectiv de activitate în acea
profesie şi vârsta eligibilă, nu sunt afectate de noile reglementări. De
asemenea, Legea privind instituirea unor măsuri în domeniul pensiilor nu se
răsfrânge asupra prestaţiilor deja obţinute anterior intrării sale în vigoare,
care constituie facta praeterita.
Oricum, având în vedere că pensiile speciale nu
reprezintă un privilegiu, ci au o justificare obiectivă şi raţională, Curtea
consideră că acestea pot fi eliminate doar dacă există o raţiune, o cauză
suficient de puternică spre a duce în final la diminuarea prestaţiilor sociale
ale statului sub forma pensiei. Or, în cazul Legii privind stabilirea unor
măsuri în domeniul pensiilor, o atare cauză o reprezintă necesitatea reformării
sistemului de pensii, reechilibrarea sa, eliminarea inechităţilor existente în
sistem şi, nu în ultimul rând, situaţia de criză economică şi financiară cu
care se confruntă statul, deci atât bugetul de stat, cât şi cel al asigurărilor
sociale de stat. Astfel, această măsură nu poate fi considerată ca fiind
arbitrară; de asemenea, Curtea urmează a observa că măsura nu impune o sarcină
excesivă asupra destinatarilor ei, ea aplicându-se tuturor pensiilor speciale,
nu selectiv, nu prevede diferenţieri procentuale pentru diversele categorii
cărora i se adresează, pentru a nu determina ca una sau alta să suporte mai
mult sau mai puţin măsura de reducere a venitului obţinut dintr-o atare pensie.
Prin Decizia nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, Curtea a arătat că «Legea nr. 19/2000,
lege-cadru în reglementarea drepturilor de asigurări sociale în sistemul
public, a aşezat pe principii şi reguli noi întreaga legislaţie a pensiilor. Printre modificările esenţiale se numără
şi integrarea în sistemul public a mai multor sisteme distincte anterior şi
eliminarea posibilităţii de acordare a drepturilor de pensie într-un sistem şi
pentru perioadele asigurate în alte sisteme», ceea ce demonstrează clar că
legiuitorul este îndrituit să integreze sistemele de pensii speciale în
sistemul general. [...]
In continuare, analizând criticile aceloraşi texte de
lege în raport cu dispoziţiile art. 44 din Constituţie şi cu prevederile art. 1
din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, Curtea constată că, în esenţă, aceste critici
pornesc de la cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Buchen contra Republicii Cehe - 2002,
în care s-a arătat că noţiunea de «bun» înglobează
orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică,
astfel că dreptul la pensie poate fi asimilat unui drept de proprietate, iar
pensia unui bun proprietate privată.
Pentru a răspunde acestor critici este necesară
reiterarea considerentelor deja reţinute cu privire la natura specială a
pensiei de serviciu, a celor două componente, contributivă şi necontributivă,
ale sale, precum şi a faptului că ultima componentă este supusă practic
condiţiei ca statul să dispună de resursele financiare pentru a putea acorda şi
alte drepturi de asigurări sociale faţă de cele pe care Constituţia le
nominalizează în mod expres. In aceste condiţii, partea necontributivă a
pensiei de serviciu, chiar dacă poate fi încadrată, potrivit interpretării pe
care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat-o art. 1 din Primul Protocol
adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, în noţiunea de «bun», ea reprezintă totuşi, din această
perspectivă, un drept câştigat numai cu privire la prestaţiile de asigurări
sociale realizate până la data intrării în vigoare a noii legi, iar suprimarea
acestora pentru viitor nu are semnificaţia exproprierii. [...]
In ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a
textelor de lege supuse controlului instanţei de contencios constituţional cu
dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţie,
Curtea constată că autorii sesizării consideră că eliminarea pensiilor speciale
aduce atingere «principiului protecţiei aşteptărilor legitime a cetăţenilor cu
privire la un anumit nivel al protecţiei şi securităţii». Acest principiu nu
este însă consacrat constituţional, iar drepturile rezultate din actul de
pensionare sunt previzibile, şi anume îndrituirea persoanei la cuantumul
aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea
suplimentară) fiind supus elementelor variabile amintite mai sus, şi anume
optica legiuitorului şi resursele financiare ale statului care pot fi alocate
în această direcţie.
Ca atare, Curtea constată că nu au fost încălcate
dispoziţiile art. 47 alin. (1) şi art. 135 alin. (2) lit. f) din
Constituţie."
Având în vedere cele expuse, Curtea constată că cele
reţinute în decizia menţionată se aplică mutatis
mutandis şi cu privire la prezenta cauză.
Obiter dictum, Curtea
observă că acest lucru nu înseamnă că, pe viitor, când condiţiile economice o
vor permite, legiuitorul nu va putea reinstitui pensiile speciale pentru
categoriile de personal care ar putea fi îndrituite, în mod obiectiv şi
raţional, să le primească.
2.4. Curtea constată că invocarea încălcării art. 124
alin. (3), art. 144 şi 145 din Constituţie este lipsită de orice suport,
întrucât Camera Deputaţilor a eliminat prevederea din forma iniţială a proiectului de lege potrivit căreia
pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor, judecătorilor şi,
respectiv, magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale deveneau pensii în
înţelesul legii-cadru a pensiilor publice. Astfel, legea criticată, în
conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 873 din 25 iunie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie
2010, nu afectează şi nu abrogă dispoziţiile legale care reglementează pensia
de serviciu a judecătorilor, procurorilor, respectiv a judecătorilor şi
magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale. O atare concluzie se impune,
întrucât art. 171 din lege nu vizează pensiile judecătorilor, procurorilor,
respectiv ale judecătorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Curţii
Constituţionale. De asemenea, în acest sens au fost eliminate referirile făcute
la abrogarea dispoziţiilor art. 82, 831, 84 şi 85 din Legea nr. 303/2004, acestea rămânând în vigoare; de
altfel, actualul art. 196 lit. ş) din legea criticată nu vizează în niciun fel
pensiile de serviciu ale judecătorilor, procurorilor, judecătorilor şi,
respectiv, ale magistraţilor-asistenţi ai Curţii Constituţionale.
2.5. Critica de
neconstituţionalitate care priveşte art. 6 alin. (1) pct. IV lit. e) din legea
criticată este neîntemeiată. Acest text preia soluţia legislativă de principiu
cuprinsă în art. 5 alin. (1) pct. IV lit. f) din Legea nr. 19/2000, însă nu
impune obligativitatea asigurării în cadrul sistemului public de pensii a
persoanelor provenite, spre exemplu, din rândul avocaţilor. Acestora li se
aplică dispoziţiile art. 6 alin. (2) din lege, potrivit cărora „Se pot asigura în sistemul public
de pensii, pe bază de contract de asigurare socială, în condiţiile prezentei
legi, avocaţii, personalul clerical şi cel asimilat din cadrul cultelor
recunoscute prin lege, neintegrate în sistemul public, precum şi orice persoană
care doreşte să se asigure, respectiv să-şi completeze venitul asigurat".
De altfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 221/2000 privind pensiile şi alte drepturi de
asigurări sociale ale avocaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 610 din 28 noiembrie 2000, „Dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale ale
avocatului se exercită în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă prin
sistemul unic, propriu şi autonom de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, gestionat de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România", iar legea criticată nu abrogă, modifică sau completează acest text.
2.6. Cu privire la modificările
aduse vârstei legale de pensionare, Curtea reţine că autorii sesizării critică
aceste dispoziţii prin prisma art. 47 din Constituţie, considerând că această
măsură aduce o restrângere a dreptului la pensie, precum şi o afectare a
nivelului de trai al populaţiei.
In jurisprudenţa sa Curtea a analizat de mai multe ori
critici referitoare la reglementarea vârstelor de pensionare. Aceste critici au
vizat diferenţele de tratament juridic instituite între bărbaţi şi femei sub
aspectul condiţiilor de pensionare, solicitându-se în mod constant egalizarea
acestora. Criticile au fost invocate nu doar din perspectiva bărbaţilor, care
s-au considerat discriminaţi prin obligaţia de a munci până la o vârstă mai
înaintată decât femeile, aşa cum relevă Decizia nr. 888 din 30 noiembrie 2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 54 din 24 ianuarie
2007, dar şi din perspectiva femeilor, nemulţumite de faptul că la împlinirea
vârstei prevăzute de lege, mai mică decât cea a bărbaţilor, femeia poate fi
pensionată, ceea ce reprezintă o discriminare, o atingere adusă dreptului la
muncă şi o vătămare a dreptului la un nivel de trai decent. In acest sens poate
fi amintită Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 85 din 26 aprilie 1996. De altfel, aceasta este şi decizia prin care
Curtea s-a pronunţat pentru prima oară asupra diferenţei de tratament dintre
bărbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de pensionare, reţinând că „dacă, în
principiu, condiţiile generale socio-profesionale dintre femeie şi bărbat ar fi
egale, nu numai în sens formal-juridic al termenului, ci şi în sens real,
evident că excepţia ar fi întemeiată. In fapt, însă, datorită imperativelor
legate de creşterea şi educarea copiilor, îndeosebi în primii ani, sarcinilor
sporite ce revin femeilor în gospodărie, lipsei unor modalităţi sociale şi
economice larg accesibile, în perioada actuală de tranziţie, care să le
degreveze de aceste obligaţii, precum şi altor aspecte care îngreunează
ascensiunea lor profesională (concedii de maternitate, concedii postnatale, concedii
pentru îngrijirea copilului bolnav, interdicţiile cu scop de protecţie de a
lucra în anumite condiţii etc), precum şi altor împrejurări, femeile sunt în
situaţii ce le dezavantajează faţă de bărbaţi. Desigur, asemenea situaţii cu
timpul se estompează şi vor dispărea, fenomen ce se regăseşte în toate ţările
europene ca fiind una dintre caracteristicile evoluţiei societăţilor moderne.
In prezent, însă, majoritatea statelor au consacrat vârste diferite de
pensionare, deşi principiul egalităţii sexelor este general admis".
Pronunţându-se asupra constituţionalităţii soluţiei
legislative care consacra tratamentul diferit dintre sexe, Curtea, prin decizia
amintită, a pus în balanţă condiţiile sociale existente la momentul anului
1995, apreciind că textele de lege criticate reflectă aceste condiţii, fiind
astfel constituţionale. In acelaşi timp însă, Curtea observa tendinţa de
schimbare a condiţiilor sociale la nivel european şi nu excludea, pe viitor, o
eventuală reconsiderare a opticii sale.
Această soluţie a fost păstrată în mod constant până în
anul 2008, când Curtea, prin Decizia nr. 191 din 28 februarie 2008, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din
2 aprilie 2008, observa că instituţiile europene şi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin Hotărârea din 22
august 2006, pronunţată în Cauza Walker contra
Regatului Unit, subliniau posibilitatea şi chiar
necesitatea egalizării tratamentului juridic dintre bărbaţi şi femei. Cu toate
acestea, era lăsată la latitudinea statelor aprecierea momentului şi a
intervalului de timp necesar operării acestor modificări. In acest context,
Curtea, observând schimbarea condiţiilor sociale, cel puţin la nivelul
celorlalte ţări europene, care reclama instituirea egalităţii de tratament, a
apreciat totuşi că doar legiuitorul este în măsură să aprecieze în mod concret
momentul în care această schimbare va avea loc.
Adoptând Legea privind sistemul unitar de pensii
publice, legiuitorul a considerat că este momentul să iniţieze o reglementare
care să conducă, gradual, la instituirea unui tratament egal între bărbaţi şi
femei sub aspectul vârstei de pensionare.
Desigur, Curtea constată că tradiţiile culturale şi
realităţile sociale sunt încă în stadiu de evoluţie către asigurarea unei
egalităţi faptice reale între sexe, astfel încât nu se poate ajunge la
concluzia că, în prezent, condiţiile sociale din România pot fi considerate ca
susţinând o egalitate absolută între bărbaţi şi femei. Cu toate acestea, paşi
importanţi au fost făcuţi. Un exemplu îl constituie extinderea dreptului la
concediu pentru creşterea copilului şi la bărbaţi, inclusiv în domeniul
militar, relevantă fiind în acest sens Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial la
României, Partea I, nr. 245 din 24 martie 2005.
Pentru aceste motive, creşterea vârstei de pensionare a
femeii până la 65 de ani a fost prevăzută a se realiza pe parcursul a 15 ani,
timp în care se preconizează că, în România, condiţiile sociale vor suferi
schimbări semnificative.
Dincolo de modificările fireşti ce apar în societate
sub aspectul mentalităţilor, al culturii, educaţiei şi cu privire la tradiţii,
prevederea unui tratament egal între sexe apare tot mai necesară în contextul
curentului european care impune statelor alinierea la standardele unui
tratament egal, nediscriminatoriu între bărbaţi şi femei.
Belgia, Franţa, Danemarca, Finlanda, Germania, Irlanda,
Olanda, Portugalia, Spania, Suedia şi Ungaria au deja prevăzută o vârstă egală
de pensionare între bărbaţi şi femei, în timp ce Austria, Marea Britanie,
Estonia şi Letonia sunt în curs de egalizare.
România, dând expresie cerinţelor actelor normative
europene, a adoptat, de asemenea, o serie de măsuri în sensul asigurării
egalităţii de tratament în domeniul pensiilor. Relevantă este prevederea unui
regim egal între bărbaţi şi femei sub aspectul condiţiilor de acordare a
pensiilor facultative, aşa cum prevede, în prezent, Legea nr. 204/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006.
De asemenea, transpunând prevederile Directivei 86/378/CEE privind punerea în
aplicare a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi femei în
cadrul regimurilor profesionale de securitate socială, Ordonanţă de urgenţă a
Guvernului nr. 67/2007 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament
între bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 443 din 29 iunie 2007, a dus la egalizarea vârstelor pentru mai multe
categorii socio-profesionale aşa cum sunt militarii,
poliţiştii sau personalul diplomatic şi consular.
Cerinţele Uniunii Europene au cunoscut la rândul lor o
evoluţie determinată, în mare parte, şi de nuanţarea, în timp, de către Curtea
de Justiţie a Uniunii Europene a câmpului de aplicare a principiului egalităţii
între sexe în materia pensiilor. Desigur, cerinţa unei vârste egale între
bărbaţi şi femei a fost subliniată îndeosebi în ceea ce priveşte sistemele de
pensii care nu cădeau în sfera de aplicare a Directivei 79/7/CEE privind
aplicarea treptată a principiului egalităţii de tratament între bărbaţi şi
femei în domeniul securităţii sociale. Prevederile art. 7 din această directivă
lasă o marjă de apreciere statului în ceea ce priveşte ritmul de egalizare a vârstelor
de pensionare.
Cu toate acestea, sunt de reţinut considerentele Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene în faţa unor argumente precum cele vizând rolul
femeii în familie, argumente pe care, de altfel, Curtea Constituţională le-a
avut în vedere în jurisprudenţa sa de până acum. Plecând de la principiul
asigurării unei remunerări egale între femei şi bărbaţi, pentru o muncă egală,
Curtea de la Luxembourg, prin Decizia din 13 noiembrie 2008, pronunţată în
Cauza Comisia Comunităţilor Europene contra Italiei C-46/07, dar şi prin
Decizia din 26 martie 2009, pronunţată în Cauza Comisia Comunităţilor
Europene contra Greciei C-559/07, statua că măsurile sociale trebuie să
contribuie la asigurarea unei vieţi profesionale a femeilor egale cu cea a
bărbaţilor. Impunerea unor vârste de pensionare diferite nu are aptitudinea de
a compensa dezavantajele şi greutăţile pe care le întâmpină femeile în cariera
lor profesională din cauza statutului lor social. De asemenea, s-a amintit că
preocuparea pentru creşterea copiilor nu trebuie raportată doar la femei, ci şi la bărbaţi şi că, din această
perspectivă, situaţia celor două sexe este comparabilă.
Faţă de toate cele arătate mai sus, Curtea consideră că
se impune o schimbare a opticii sale în ceea ce priveşte problema egalizării
vârstei de pensionare între bărbaţi şi femei. Fără a putea să se pronunţe
tranşant asupra oportunităţii sale, totuşi, opoziţia faţă de această soluţie ar
semnifica, în prezent, însăşi opunerea unui curent social care are o amploare
internaţională, la ale cărui standarde România este chemată să se ridice.
Desigur, nu pot fi negate discrepanţele existente încă între condiţiile sociale
actuale din România şi aceste standarde. De aceea, Curtea consideră că soluţia
adoptată de legiuitor prin Legea privind sistemul unitar de pensii publice în
sensul unei creşteri treptate a vârstei de pensionare a femeii pe parcursul a
15 ani este singura în măsură să asigure adecvarea acestei măsuri la realitatea
socială şi să dea un caracter constituţional normei de lege.
Pentru aceste motive, Curtea
consideră că dispoziţiile Legii privind sistemul unitar de pensii publice prin
care se instituie egalitatea de tratament sub aspectul vârstei de pensionare
între bărbaţi şi femei nu este contrară prevederilor Constituţiei.
2.7. In ceea ce priveşte
critica de neconstituţionalitate referitoare la stabilirea, potrivit art. 54
din Legea privind sistemul unitar de pensii publice, a unor vârste de
pensionare şi stagii de cotizare pentru persoanele care se încadrează în
ipotezele art. 6 alin. (1) pct. I lit. c) diferite de cele prevăzute, ca regulă generală, pentru
restul asiguraţilor, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată.
Această diferenţă de tratament nu încalcă art. 16 din
Constituţie, întrucât cadrele militare în activitate, soldaţii şi gradaţii
voluntari, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul
administraţiei penitenciarelor, din domeniul apărării naţionale, ordinii
publice şi siguranţei naţionale au beneficiat şi continuă să beneficieze de un statut
aparte, justificat de natura activităţii desfăşurate, care creează condiţiile
unei uzuri corporale accentuate prin expunere la pericole de vătămare corporală
şi chiar de ameninţare a vieţii.
Principiul egalităţii, aşa cum s-a arătat în mod
constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, nu presupune uniformitate,
ci, dimpotrivă, situaţii obiectiv diferite justifică şi chiar impun instituirea
unui tratament juridic diferenţiat. Or, este evident că situaţia particulară în
care se află persoanele încadrate în ipoteza art. 6 alin. (1) pct. I lit. c)din
Legea privind sistemul unitar de pensii publice este diferită de cea a restului
asiguraţilor.
In ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea
principiului egalităţii în drepturi cauzată de schimbarea succesivă a legii în
materia asigurărilor sociale, Curtea a statuat, prin Decizia nr. 820 din 9
noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39
din 18 ianuarie 2007, că „situaţia diferită în care se află cetăţenii în
funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită
ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa
legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări".
2.8. In ceea ce priveşte
susţinerile potrivit cărora Legea privind sistemul unitar de pensii publice ar
contraveni art. 20 din Constituţie prin raportare la dispoziţiile Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, Curtea constată că autorii sesizării nu
formulează critici sau argumente noi faţă de cele deja susţinute referitor la
celelalte texte ale Legii fundamentale amintite până acum. Prevederile internaţionale invocate se referă la dreptul de
proprietate privată şi nivelul de trai, precum şi la dreptul la o retribuire
echitabilă şi satisfăcătoare. în ceea ce priveşte dreptul de proprietate şi
nivelul de trai, Curtea apreciază că sunt relevante cele reţinute mai sus cu
privire la aceleaşi drepturi fundamentale consacrate de Constituţie. Referirile
la dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare a muncii nu sunt însă
relevante în cauză, întrucât acestea nu privesc dreptul la pensie sau alte
drepturi de asigurări sociale, ci reprezintă un aspect al dreptului la muncă.
Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, Curtea reţine că
acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi
dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu
alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la
nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului, In speţă se
constată că prevederile invocate se referă la dreptul la proprietate privată,
dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viaţă demnă şi independentă, dreptul
la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale şi restrângerea exerciţiului
drepturilor sau libertăţilor. Considerentele reţinute mai sus abordează toate
aceste aspecte, fiind, în consecinţă, valabile şi cu privire la aceste
dispoziţii din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Pentru considerentele arătate, in temeiul art. 146 lit.
a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1)
lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) pct. I. lit. c) şi pct. IV.
lit. e), ale art. 53 alin. (1), art. 54, art. 65 alin.
(4), art. 102 alin. (1) şi (2) şi ale art. 196 lit. b), e), g), r) şi s) din
Legea privind sistemul unitar de pensii publice, precum şi ale legii în
ansamblul său sunt constituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică Preşedintelui României şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Dezbaterile au avut loc la datele de 29 septembrie şi 6
octombrie 2010 şi la acestea au participat: Augustin Zegrean, preşedinte,
Aspazia Cojocaru, Acsinte Gaspar, Petre Lăzăroiu, Mircea Ştefan Minea, Iulia
Antoanella Motoc, Ion Predescu, Puskâs Valentin Zoltân şi Tudorel Toader,
judecători.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistraţi-asistenţi,
Benke Karoly
Patricia Marilena Ionea