DECIZIE Nr.
1354 din 20 octombrie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. I pct. 1 si art. II din Ordonanta de
urgenta a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea si completarea Legii nr.
221/2009 privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative
asimilate acestora, pronuntate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, si
pentru suspendarea aplicarii unor dispozitii din titlul VII al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietatii si justitiei, precum si
unele masuri adiacente
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 761 din 15 noiembrie 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar - judecător
Petre Lăzăroiu - judecător
Mircea Ştefan Minea - judecător
Iulia Antoanella Motoc - judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan - judecător
Tudorel Toader -judecător
Ioniţă Cochinţu - magistrat-asistent
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public,
procuror Carmen-Cătălina Gliga.
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi
pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele
măsuri adiacente, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 5
octombrie 2010, când, în urma deliberărilor, Curtea a dispus amânarea
pronunţării pentru data de 14 octombrie 2010, apoi pentru 26 octombrie 2010 şi
a preschimbat termenul de pronunţare la data de 20 octombrie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine
următoarele:
Cu Adresa nr. 7.780 din 27 iulie 2010, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia
de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi
pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente. Excepţia de neconstituţionalitate
a fost ridicată ca urmare a unei petiţii adresate Avocatului Poporului de către
domnul Paul Mâncaş (fost deţinut politic), preşedinte al Asociaţiei Foştilor
Deţinuţi Politici - Filiala Prahova.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în
temeiul art. 146 lit. d) din Constituţie, al art. 13 lit. f) din Legea nr.
35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului şi
al art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 47/1992
privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a fost înregistrată la
Curtea Constituţională sub nr. 11.446 din 27 iulie 2010 si constituie obiectul
Dosarului nr. 3.365D/2010.
In motivarea
excepţiei de neconstituţionalitate Avocatul
Poporului arată în esenţă că prin stabilirea, potrivit art. II coroborat cu art. I pct. 1 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, a unei limite a cuantumului despăgubirilor
în cazul persoanelor ale căror procese sau cereri, formulate în temeiul Legii
nr. 221/2009, nu au fost soluţionate prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti definitive se instituie un tratament juridic diferit faţă de
persoanele care deţin deja o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în
soluţionarea unui proces sau a unei cereri, formulată tot în temeiul Legii nr.
221/2009. Astfel, persoane care au depus cereri în acelaşi timp, urmând aceeaşi
procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, vor beneficia de un tratament
juridic diferenţiat, unele prin stabilirea de despăgubiri într-un cuantum
nelimitat lăsat la aprecierea instanţei de judecată, altele prin stabilirea de
despăgubiri pe care instanţa de judecată le acordă cu respectarea plafonului
cuantumului stabilit de lege. Aşadar, se poate ajunge la o inechitate în cazul
în care persoane aflate în aceeaşi situaţie, care au început în acelaşi timp
procedura legală de obţinere a despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit
prin condamnare, să beneficieze de un tratament juridic diferit, constând în
acordarea unei despăgubiri într-un cuantum nelimitat pentru cel căruia i-a fost
soluţionată cererea, şi într-un cuantum limitat, potrivit Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 62/2010, pentru cel căruia, din motive independente de voinţa
sau acţiunea sa, instanţele nu i-au soluţionat cererea.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele
îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul
în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o
justificare obiectivă şi rezonabilă. In acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, care a statuat că „violarea principiului egalităţii şi
nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor
cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă
există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi
mijloacele folosite".
Avocatul Poporului mai arată că, în cauza de faţă,
tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care solicită despăgubiri
pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare este determinat de celeritatea
cu care a fost soluţionată cererea de către instanţele de judecată, prin
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Termenul în care instanţa
de judecată poate pronunţa o hotărâre judecătorească este independent de voinţa
părţii interesate, fiind strict condiţionat de o serie de factori. In unele
situaţii prevăzute de Legea nr. 221/2009, durata procedurii în faţa instanţei
de judecată diferă. In cazul în care „condamnările constituie de drept
condamnări cu caracter politic,
urmează ca instanţa să acorde numai despăgubirile, durata procedurii fiind
redusă, în timp ce în alte cazuri instanţa trebuie să constate mai întâi
caracterul politic al condamnării sau măsurii administrative, după care să
aprecieze asupra despăgubirilor, astfel încât şi procedura în faţa instanţei de
judecată va fi mai lungă".
Avocatul Poporului consideră că au fost încălcate şi
prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece dispoziţiile art. I pct. 1 şi ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 62/2010 afectează dreptul fundamental la egalitate, astfel cum este
prevăzut de art. 16 din Constituţie. In acest sens face trimitere la Decizia
nr. 1.189 din 17 septembrie 2009, prin care Curtea Constituţională a explicat
sensul juridic al verbului „a afecta" din cuprinsul textului
constituţional al art. 115 alin. (6), reţinând diferite nuanţe, cum ar fi: „a
suprima", „a aduce atingere", „a prejudicia", „a antrena
consecinţe negative".
Apreciază, de asemenea, că prin ignorarea exigenţelor
constituţionale privind adoptarea ordonanţelor de urgenţă se depăşesc limitele
delegării stabilite de Constituţie, fapt ce duce la o imixtiune nepermisă în
competenţa legislativă a Parlamentului, fiind încălcate şi dispoziţiile
constituţionale ale art. 1 alin. (5).
In conformitate cu dispoziţiile art. 33 din Legea nr.
47/1992, sesizarea a fost transmisă preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra
sesizării de neconstituţionalitate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu
privire la excepţia de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând excepţia de neconstituţionalitate, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992,
reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi celor
ale art. 1, 2, 3, 10 şi 32 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
rezultă din adresa de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. I pct. 1 şi
art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din
titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 446 din 1 iulie 2010, care au următorul conţinut:
„Art. I. - Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie
2009, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La articolul 5 alineatul (1), litera a) se
modifică şi va avea următorul cuprins:
«a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul
moral suferit prin condamnare în cuantum de până la:
1. 10.000 de euro pentru persoana care a suferit
condamnarea cu caracter politic în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989 sau care a făcut
obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic;
2. 5.000 de euro
pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I;
3. 2.500 de euro pentru descendenţii de gradul al
II-lea;». [...]
„Art. II. - Dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6
martie 1945-22
decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin prezenta
ordonanţă de urgenţă, se aplică proceselor şi cererilor pentru a căror
soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă până la
data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă."
Curtea observă că, în ceea ce priveşte dispoziţiile
art. I pct. 1 din Ordonanţa din urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6
martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii
din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii
şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, acestea cuprind două soluţii legislative
distincte, şi anume: pe de-o parte, acordarea de despăgubiri, iar, pe de altă
parte, plafonarea cuantumului acestor despăgubiri, adică punctele 1-3 ale lit.
a) a art. 5 alin. (1), nou-introduse.
Intrucât, în cauza de faţă, autorul excepţiei de neconstituţionalitate
critică soluţia legislativă de plafonare a cuantumului acestor despăgubiri, Curtea
urmează a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea punctelor 1-3 ale lit. a) pct. 1 art. I din Ordonanţa din
urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, şi la aplicarea diferenţiată în funcţie de
momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
Dispoziţiile din Constituţie considerate a fi încălcate
sunt cele ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, ale art. 115
alin. (6) referitoare la interdicţia reglementării prin ordonanţe de urgenţă în
anumite domenii, precum şi ale art. 1 alin. (5) referitoare la obligativitatea
respectării Constituţiei şi a legilor.
Analizând excepţia de
neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:
1. Statul român a acordat o serie de drepturi
persoanelor persecutate din motive politice prin Decretul-lege nr. 118/1990
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945,
precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri,
republicat, precum şi celor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în
rezistenţa anticomunistă în condiţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
214/1999 privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă
persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, precum
şi persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri
administrative abuzive, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
568/2001, cu modificările şi completările ulterioare.
Prin Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în
perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, s-a reglementat acordarea
despăgubirilor morale victimelor totalitarismului comunist pentru prejudiciul
moral suferit, dacă se apreciază, în urma examinării tuturor circumstanţelor
cauzelor de către instanţele de judecată, că reparaţia obţinută prin efectul
Decretului-lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.
214/1999 nu este suficientă, precum şi în cazul în care nu au fost acordate
drepturi de natura celor anterior enunţate.
Art. 5 alin. (1) lit. a) din
Legea nr. 221/2009 stabilea iniţial acordarea de despăgubiri, pentru
prejudiciul moral suferit, fără instituirea vreunei limite a cuantumului
despăgubirilor, ţinându-se seama numai de măsurile reparatorii deja acordate în
temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 şi al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 214/1999.
Prin art. I pct. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 s-a modificat art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi s-a stabilit o limitare a cuantumului
despăgubirilor acordate persoanelor condamnate politic, în funcţie de categoria
persoanelor care le solicită, astfel:
- pentru persoana care a suferit condamnarea cu
caracter politic sau care a făcut obiectul unei condamnări administrative cu
caracter politic - 10.000 de euro;
- pentru soţul/soţia şi descendenţii de gradul I - 5.000 de euro;
- pentru descendenţii de gradul II - 2.500 de euro. Astfel, modificările aduse au vizat, în principal, reglementarea
unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea despăgubirilor
privind condamnările cu caracter politic, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989.
Potrivit art. II din ordonanţă,
dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi
măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie
1945-22 decembrie 1989, astfel cum au fost modificate şi completate prin
Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, se aplică proceselor şi
cererilor pentru a căror soluţionare nu a fost pronunţată o hotărâre
judecătorească definitivă până la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe
de urgenţă.
2. In nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 62/2010, Guvernul arată că reglementarea prin ordonanţă de
urgenţă este justificată de necesitatea stabilirii unor criterii de acordare a
despăgubirilor morale, de natură să instituie un regim echitabil în acordarea
acestora, având în vedere dificultatea de evaluare a prejudiciului moral
suferit. Astfel, prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu se
realizează un tratament juridic unitar pentru persoanele care au suferit
condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora,
întrucât se produce o inechitate socială a reparaţiei acordate cu titlu de
prejudiciu moral pentru aceeaşi categorie de beneficiari, în condiţii similare
pentru condamnări, calificate de legiuitor ca având caracter politic. Cuantumul
daunelor morale se stabileşte raportat la beneficiarul direct al despăgubirilor
şi, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţele de judecată a
criteriilor referitoare la perioada în care persoanele care au suferit
condamnări cu caracter politic au fost supuse măsurii privative de libertate,
la consecinţele negative suferite de cei în cauză în plan fizic şi psihic,
importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori,
intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care
Ie-a fost afectată situaţia familiară, profesională şi socială. De asemenea, în
cuantificarea prejudiciului moral se ţine seama şi de măsurile reparatorii deja
acordate persoanelor în cauză, pe baza celorlalte acte normative, reparaţiile
suplimentare cu caracter pecuniar putând fi acordate numai dacă nu au fost
suficiente în raport cu suferinţa deosebită resimţită de persoanele care au
fost victimele unor condamnări cu caracter politic. De asemenea, Guvernul
motivează situaţia extraordinară ca fiind determinată de riscul imposibilităţii
menţinerii echilibrului bugetar, ca urmare a punerii în executare a hotărârilor
judecătoreşti definitive şi irevocabile, care au ca obiect acordarea de
despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
3. Este adevărat că, în materia despăgubirilor acordate
prin legi cu caracter reparatoriu, limitele valorii acestora şi criteriile de
care trebuie să se ţină seama în aprecierea lor sunt stabilite în mod suveran
de legiuitor, având în vedere posibilităţile economice şi financiare existente,
dar cu respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a
autorităţilor.
Or, în cazul de faţă, dispoziţiile legale instituie o
inechitate, fără o motivare temeinică, obiectivă şi raţională, deşi Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 este motivată de urgenţa şi necesitatea
reglementării „unor măsuri pentru instituirea unui regim echitabil în acordarea
despăgubirilor privind condamnările cu caracter politic pronunţate în perioada
6 martie 1945- 22 decembrie 1989".
De altfel, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa,
spre exemplu Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, a statuat în mod constant că principiul
egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru
situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu
exclude, ci dimpotrivă presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. In
consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a
legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în acord cu principiul
egalităţii cetăţenilor în faţa legii.
Curtea Constituţională a statuat în mod constant în
jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane
trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament
juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi
rezonabil.
In cauza de faţă, tratamentul juridic diferit aplicat
persoanelor care solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin
condamnare este determinat de celeritatea cu care a fost soluţionată cererea de
către instanţele de judecată, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti
definitive. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei
persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii,
consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii
egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit.
Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia
depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a
organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare,
complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute
de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De
asemenea, nu ţine seama de faptul că, în numeroase cazuri, durata proceselor
şi, în consecinţă, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de
atitudinea persoanei care are astfel de cereri sau de situaţii de natură
obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea
justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.
In ceea ce priveşte modul de acordare a despăgubirilor,
reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, Curtea observă
existenţa unui tratament distinct aplicat persoanelor îndreptăţite la
despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul la care instanţa
de judecată a pronunţat hotărârea definitivă - deşi au depus cereri în acelaşi
timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009 -, şi
consideră că acesta este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi
neimputabile persoanelor aflate în cauză.
Instituirea unui tratament distinct între persoanele
îndreptăţite la despăgubiri pentru condamnări politice, în funcţie de momentul
în care instanţa de judecată a pronunţat hotărârea definitivă, nu are o
justificare obiectivă şi rezonabilă. In acest sens, Curtea Constituţională,
prin Decizia nr. 599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 329 din 18 mai 2009, a statuat că violarea principiului
egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament
diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi
rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin
tratamentul inegal şi mijloacele folosite.
Tratamentul juridic diferenţiat aplicat celor care se
consideră îndreptăţiţi la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin
condamnarea politică, în funcţie de momentul în care hotărârea pronunţată de
instanţa privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează drepturile
persoanelor care nu deţineau o hotărâre definitivă la data intrării în vigoare
a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010. In consecinţă, dispoziţiile
art. I pct. 1 şi art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter
politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii
din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii
şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente încalcă prevederile art. 16
alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi.
Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa
constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în speţă cea legată de
aplicarea art. 14, cât şi a Protocolului 12 al Convenţiei pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a evidenţiat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie
este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă",
adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim" sau nu există un „raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat"
(a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva
Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, pag.
16, paragraful 33). In acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
subliniat că lista care cuprinde articolul 14 capătă un caracter indicativ şi
nu unul restrictiv (a se vedea Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea
din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, pag. 30, paragraful 72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea
din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, pag 13, paragraful 34).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a continuat să
explice aceste principii în Hotărârea privind Cauza Abdulaziz, Cabales şi
Balkandali împotriva Regatului Unit: „o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o
«justificare obiectivă şi rezonabilă», adică dacă nu urmăreşte un «scop
legitim» sau dacă nu există «un raport rezonabil de proporţionalitate între
mijloacele utilizate şi scopul vizat»" (Hotărârea din 28 mai 1985, seria A
nr. 94, paragraf 72). In acelaşi timp, Curtea Europeană a Drepturilor Omului,
referindu-se la întinderea marjei de apreciere, lăsată la dispoziţia statelor,
a statuat că aceasta variază în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei
cauze, de domeniile şi contextul în discuţie (Hotărârea din 28 noiembrie 1984
în Cauza Rasmussen împotriva Danemarcei, seria A, nr. 87, paragraful 40).
Principiul egalităţii şi interzicerii discriminării a
fost reluat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Protocolul nr. 12 la
Convenţie, adoptat în anul 2000. Art. 1 al acestui Protocol prevede că „Exercitarea
oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurat fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex,
pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii,
origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naştere sau oricare altă situaţie". In special, sfera suplimentară de
protecţie stabilită de articolul 1 se referă la cazurile în care o persoană
este discriminată:
- în exercitarea unui drept specific acordat unei
persoane în temeiul legislaţiei naţionale;
- în exercitarea unui drept
care poate fi dedus dintr-o obligaţie clară a unei autorităţi publice în
conformitate cu legislaţia naţională, adică în cazul în care o autoritate
publică, în temeiul legislaţiei naţionale, are obligaţia de a se comporta de o
anumită manieră. Aceste principii au fost reluate în jurisprudenţa recentă a
Curţii Europene a Drepturilor Omului în Hotărârea privind
Cauza Thorne vs. the United Kingdom, adoptată
în 2009.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată
că prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 se creează
premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii
obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce
contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală.
4. De asemenea, Curtea constată
că prevederile legale criticate încalcă şi principiul neretroactivităţii,
consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, în sensul că se aplică inclusiv
situaţiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunţată în primă
instanţă, care, deşi nedefinitivă, poate fi legală şi temeinică prin raportare
la legislaţia aflată în vigoare la data pronunţării acesteia. Astfel, la data
introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009,
nemodificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010, s-a născut un
drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri neplafonate sub aspectul
întinderii, iar Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 nu constituie
norme de procedură pentru a se invoca principiul aplicării sale imediate, ci
este un act normativ care cuprinde dispoziţii de drept material, astfel că
legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este
aplicabilă pe tot parcursul procesului, In sensul aplicării principiului
neretroactivităţii este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
(Hotărârea din 8 martie 2006 privind Cauza Blecic v Croaţia, paragraful 81).
5. Pe de altă parte, Curtea constată că dispoziţiile
art. I pct. 1 şi art. II ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2010
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu
caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în
perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, şi pentru suspendarea aplicării unor
dispoziţii din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile
proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente înfrâng şi
prevederile art. 115 alin. (6) din Constituţie, deoarece afectează un drept
fundamental - egalitatea în drepturi a cetăţenilor, consfinţit în prevederile
constituţionale ale art. 16 alin. (1), drept care a fost respectat cu prilejul
instituirii unor măsuri similare cu caracter reparator, astfel cum au fost
recunoscute şi prin Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere
de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite
în prizonieri.
6. Având în vedere argumentele expuse, Curtea observă
că nerespectarea acestor norme constituţionale atrage şi înfrângerea
prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora „In
România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate
de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. I pct. 1 şi
art. II din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative
asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, şi
pentru suspendarea aplicării unor dispoziţii din titlul VII al Legii nr.
247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi
unele măsuri adiacente, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului, şi
constată că dispoziţiile menţionate sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general
obligatorie.
Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 octombrie
2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Ioniţă Cochinţu