Decizia Nr.2 din 24.11.2019

COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Completul competent să judece recursul în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă raportat la art. 27² alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Constantin, procuror şef adjunct al Secţiei judiciare.La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent Ileana Peligrad, desemnat pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 27² din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj privind „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, privind determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv: contestaţia la titlu, contestaţia la executare propriu-zisă, încuviinţarea executării silite şi altele specifice, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi".După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general.Reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure aplicarea şi interpretarea unitară a legii cu privire la problema de drept sesizată, apreciind că sunt de competenţa materială procesuală a tribunalelor specializate doar apelurile declarate împotriva încheierilor pronunţate de judecătorii prin care s-au respins cererile de încuviinţare a executării silite a unor titluri de valoare şi altor instrumente financiare, inclusiv contractele de credit şi contractele de leasing, care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum şi împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, în contestaţiile la executare în care sau invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri.Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele:I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie2. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, ataşându-se, în dovedirea practicii neunitare, jurisprudenţă relevantă.III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii3. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011: Articolul 226
(1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:a)cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; b)cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; c)cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d)cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.
(2) La înfiinţarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ţine seama de următoarele criterii:a)asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secţiei; b)specializarea judecătorilor şi necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora; c)respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil. 4. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 304/2004, în varianta în vigoare la data sesizării (6 iunie 2018): Articolul 35[...] (2) În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale. Articolul 36
(1) Tribunalele sunt instanţe cu personalitate juridică, organizate la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
(2) În circumscripţia fiecărui tribunal sunt cuprinse toate judecătoriile din judeţ sau, după caz, din municipiul Bucureşti.
(3) În cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, indiferent de obiectul lor sau de calitatea părţilor, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, societăţi, registrul comerţului, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, complete specializate pentru cauze maritime şi fluviale. Articolul 37
(1) În domeniile prevăzute de art. 36 alin. (3) se pot înfiinţa tribunale specializate.
(2) Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ.
(3) Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care funcţionează.
(4) Cauzele aflate în curs de judecată la data începerii funcţionării tribunalelor specializate, potrivit art. 142 alin. (1), se vor trimite acestora, pe cale administrativă, din oficiu, spre soluţionare. Tribunalul specializat este competent şi în caz de trimitere spre rejudecare. 5. Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 304/2004, în varianta în vigoare modificată ulterior prin Legea nr. 207/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018: Articolul 35[...] (2) În cadrul curţilor de apel funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţa neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale. Articolul 36[...] (3) În cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale. 6. Codul de procedură civilă Articolul 94Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: [...] k)orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; [...]3. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor. Articolul 95Tribunalele judecă (...) 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. De asemenea, pot prezenta relevanţă în cauză:7. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 71/2011: Articolul 223Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele şi cererile în materie civilă sau comercială în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluţionează de către instanţele legal învestite, în conformitate cu dispoziţiile legale, materiale şi procedurale în vigoare la data când acestea au fost pornite. Articolul 225
(1) Secţiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul tribunalelor şi curţilor de apel se vor reorganiza ca secţii civile ori, după caz, vor fi unificate cu secţiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei.
(2) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) îşi va produce efectele de la data intrării în vigoare a Codului civil.
(3) Cauzele civile şi comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului civil vor continua să fie soluţionate de aceleaşi complete de judecată, cu respectarea principiului continuităţii. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanţa de trimitere. Articolul 227Dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competenţa tribunalelor comerciale ori, după caz, de competenţa secţiilor comerciale ale tribunalelor sau curţilor de apel, după intrarea în vigoare a Codului civil, competenţa de judecată revine tribunalelor specializate sau, după caz, secţiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secţiilor civile reorganizate conform art. 225. Articolul 228
(1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226.
(2) La stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei. Articolul 230La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă: a)Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4 decembrie 1864, nr. 7 din 12 ianuarie 1865, nr. 8 din 13 ianuarie 1865, nr. 8 din 14 ianuarie 1865, nr. 11 din 16 ianuarie 1865, nr. 13 din 19 ianuarie 1865, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia dispoziţiilor art. 1169-1174 şi 1176-1206, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 (...). 8. Codul de procedură civilă Articolul 651[...] (3) Instanţa de executare soluţionează cererile de încuviinţare a executării silite, contestaţiile la executare, precum şi orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe sau organe.
(4) Dacă prin lege nu se dispune altfel, instanţa de executare se pronunţă prin încheiere executorie, care poate fi atacată numai cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare. Articolul 666[...] (5) Instanţa poate respinge cererea de încuviinţare a executării silite numai dacă: [...] 3. înscrisul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de formă cerute de lege sau alte cerinţe în cazurile anume prevăzute de lege; Articolul 712
(1) Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare. De asemenea, se poate face contestaţie la executare şi în cazul în care executorul judecătoresc refuză să efectueze o executare silită sau să îndeplinească un act de executare silită în condiţiile legii.[...] (3) De asemenea, după începerea executării silite, cei interesaţi sau vătămaţi pot cere, pe calea contestaţiei la executare, şi anularea încheierii prin care s-a admis cererea de încuviinţare a executării silite, dacă a fost dată fără îndeplinirea condiţiilor legale. Articolul 713[...] (2) În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătura cu acel titlu executoriu o cale procesuală specifică pentru desfiinţarea lui. Articolul 718
(1) Hotărârea pronunţată cu privire la contestaţie poate fi atacată numai cu apel, cu excepţia hotărârilor pronunţate în temeiul art. 712 alin. (4) şi art. 715 alin. (4) care pot fi atacate în condiţiile dreptului comun.
(2) Hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia privind înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută. Dacă prin contestaţie s-a cerut lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu care nu constituie hotărâre a unui organ de jurisdicţie, hotărârea prin care s-a soluţionat contestaţia va putea fi atacată numai cu apel, dispoziţiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător. IV. Orientările jurisprudenţiale divergente. Obiectul recursului în interesul legii9. Problema de drept care face obiectul prezentului recurs în interesul legii constă în determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj şi Mureş) în soluţionarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi.10. S-a arătat de către instanţa de sesizare că, analizând jurisprudenţă la nivelul a trei curţi de apel (Cluj, Piteşti şi Târgu Mureş) în circumscripţia cărora sunt organizate tribunalele specializate, nu există un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte competenţa în apel de soluţionare a litigiilor în materia executării silite, în care sunt implicaţi profesionişti.11. Astfel, într-o primă opinie se consideră că există o categorie de litigii de această natură, care sunt de competenţa tribunalelor specializate, dacă în cadrul cererii de încuviinţare a executării silite sau a contestaţiei la executare se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau a întinderii sale, altul decât o hotărâre judecătorească, prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi.12. Analiza unui astfel de titlu executoriu, atât din perspectiva legalităţii, cât şi a caracterului de titlu executoriu (inclusiv pentru ipoteza cesionării acestuia), necesită analiza unei legislaţii specifice pentru care judecătorii tribunalelor/secţiilor specializate au specializarea necesară.13. Dimpotrivă, dacă titlul pus în executare este o hotărâre judecătorească sau dacă prin contestaţia la executare sunt atacate exclusiv actele de executare, fără apărări referitoare la titlul executoriu, toate argumentele anterior enunţate nu mai subzistă, iar competenţa aparţine tribunalelor/secţiilor civile, deoarece instanţa nu este învestită cu aspecte care ţin de activitatea unei întreprinderi, de acte emise în derularea unei astfel de activităţi organizate şi nici nu este necesară analiza unei legislaţii specifice acestui domeniu.14. În consecinţă, potrivit acestei prime orientări jurisprudenţiale, caracterul titlului executoriu şi natura apărărilor invocate faţă de acesta rămân determinante în stabilirea competenţei după materie a tribunalelor/secţiilor specializate.15. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, competenţa în materie aparţine tribunalului civil, deoarece regulile care guvernează executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal - latura civilă etc., actele de executare fiind identice, indiferent de natura titlului.16. S-a apreciat de către membrii Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj că un astfel de demers este admisibil, din perspectiva faptului că se face dovada faptului că problema de drept care formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, aparţinând unor instanţe diferite.17. Este esenţial şi faptul că problema de drept în discuţie vizează numai trei curţi de apel din ţară: respectiv Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Piteşti, datorită modului de organizare a tribunalelor specializate, astfel că diferenţele de jurisprudenţă îndeplinesc condiţia de admisibilitate a recursului în interesul legii, deoarece în cadrul unei curţi s-a procedat distinct faţă de celelalte două sau, cel puţin, această distincţie se relevă prin raportare la orientarea majoritară din cadrul acestora.18. De asemenea, potrivit instanţei de sesizare, problema prezintă importanţă deoarece aplicarea unitară a regulilor de competenţă a instanţelor judecătoreşti are un rol esenţial în asigurarea încrederii destinatarilor legii în sistemul judiciar şi în modul său de acţiune, precum şi în determinarea duratei procedurilor judiciare, cu atât mai mult cu cât este vorba despre cereri în materia executării silite.Orientările jurisprudenţiale diferite s-au conturat după cum urmează:19. Potrivit primei orientări jurisprudenţiale, însuşite la nivelul Curţii de Apel Cluj şi, minoritar, la cel al Curţii de Apel Mureş, s-a subliniat că soluţionarea acestei chestiuni prilejuieşte o interpretare şi aplicare, în materia executării silite, a Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, în Dosarul nr. 11/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, decizie prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat chestiunea juridică a delimitării competenţei materiale între tribunalele specializate a căror existenţă a fost menţinută şi ulterior intrării în vigoare a noului Cod civil la 1 octombrie 2011 şi a noului Cod de procedură civilă şi secţiile civile ale tribunalelor de drept comun.20. În esenţă, s-a încercat clarificarea unor aspecte în materia competenţei soluţionării cererilor în materie de executare silită, în sens larg, în faza apelului, prin raportare la dispozitivul şi considerentele deciziei anterior enunţate, precum şi la limitele învestirii instanţei prin motivele concret invocate în susţinerea cererilor cu care au fost sesizate instanţele de executare.21. Aşa fiind, s-a reţinut că rezultă din considerentele Deciziei nr. 18 din 17 octombrie 2016 faptul că, sub imperiul noului Cod civil, dihotomia profesionist/neprofesionist nu mai poate fi utilizată pentru delimitarea competenţei instanţelor/secţiilor specializate, fiind necesar a se apela la cele patru tipuri de cauze enumerate exemplificativ, iar nu limitativ prin art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Singurele criterii care mai pot fi folosite sunt cele referitoare la obiectul şi natura cauzei pentru a include în sfera de competenţă materială a instanţelor/secţiilor specializate alte cauze decât cele enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.22. Potrivit considerentelor Deciziei nr. 18/2016 (paragraful 174) „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor, de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare".23. Mai mult, s-a apreciat ca fiind edificator pentru determinarea instanţei de control judiciar competente şi paragraful 176 din considerentele aceleiaşi decizii potrivit căruia „Revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elementele comune, cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificate, şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit". Conform acestor considerente, care au directă legătură cu dispozitivul Deciziei nr. 18/2016, trebuie identificate cauze care au elemente comune cu cele patru categorii enumerate enunţiativ prin dispoziţia anterior citată, art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.24. Conform textului enunţat, „prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum:a)cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;b)cererile în materia societăţilor comerciale şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;c)cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;d)cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare".25. Soluţia pronunţată cu efect obligatoriu în materia recursului în interesul legii impune o analiză cu privire la fiecare categorie de litigii şi chiar a unor litigii privite „ut singuli" în temeiul căreia secţii şi chiar instanţe specializate îşi extind competenţa printr-un demers de interpretare plecând de la enumerarea enunţiativă anterioară, extindere întemeiată în esenţă pe identificarea unor elemente comune. 26. Acţionând în această direcţie şi pentru a evita raportarea prohibită expres prin aceeaşi decizie la societate ca subiect de drept sau la profesionist şi a nu mai utiliza un astfel de criteriu legat intim de subiect, s-a propus recurgerea alternativă la noţiunea de întreprindere, reper util în acest context, reglementat de art. 3 alin. (3) din Codul civil. 27. Astfel, s-a reţinut că toate litigiile enumerate exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 vizează activitatea economică a profesioniştilor, astfel cum este definită această categorie prin art. 3 alin. (2) din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii liberale şi a celor fără scop lucrativ (asociaţii, fundaţii, sindicate, federaţii ale persoanelor juridice arătate anterior etc.), adică foştii comercianţi. 28. În concret, actele juridice ale societăţilor sunt acte încheiate în contextul exploatării unei întreprinderi, a unei activităţi organizate conform textului enunţat ca „exercitare sistematică a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit". Chiar dacă s-ar interpreta restrictiv noţiunea de „cereri în materia societăţilor" doar la actele de funcţionare a acestora, reglementate de Legea nr. 31/1990, şi aceste acte de funcţionare ţin de organizarea sistematică a unei activităţi în condiţiile art. 3 alin. (3) din Codul civil şi umbrela juridică de „exploatare a unei întreprinderi" le conferă elemente comune cu celelalte acte juridice ale societăţilor, cele încheiate în activitatea specifică realizării obiectului de activitate. 29. Şi actele care afectează concurenţa, aşa cum sunt descrise la punctul c) al art. 226, sunt acte direct legate de exploatarea unei întreprinderi, fiind greu de imaginat concurenţa în înţelesul legilor speciale în afara unui astfel de cadru de organizare complex şi specific întreprinderii, iar majoritatea titlurilor de valoare sunt emise şi utilizate în contextul exploatării unei întreprinderi. 30. Urmând acelaşi raţionament, procedurile de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc vizează, de asemenea, activităţi complexe cu un obiect de activitate şi o organizare specifică unei întreprinderi, generatoare, după caz, fie de profit, fie, dimpotrivă, de datorii certe, lichide şi exigibile care dovedesc starea de insolvenţă şi justifică incidenţa acestor proceduri. 31. Întreprinderea este, în primul rând, un mod de organizare a unei activităţi, reper obiectiv independent de calitatea subiectului. Subiectele de drept sunt societăţile pe acţiuni, cele cu răspundere limitată, asociaţiile familiale, întreprinzătorii individuali, regiile autonome etc., dar această calitate de profesionist nu are relevanţă atunci când se califică o activitate ca fiind întreprindere. Criteriile sunt prevăzute la art. 3 alin. (3) din Codul civil şi ţin de modul de organizare şi actele îndeplinite sistematic, noţiune care oferă un reper legat de obiect, pe lângă calitatea de profesionist a vreunui subiect de drept. 32. Aplicând aceste principii, s-a precizat faptul că cererile care au ca obiect nulitatea, anularea, încheierea, executarea sau desfiinţarea contractelor încheiate în contextul derulării activităţii de producţie, distribuţie şi consum al bunurilor materiale sunt de competenţa instanţelor/secţiilor specializate. 33. În continuarea acestui raţionament, dacă în cadrul cererii de încuviinţare a executării silite sau a contestaţiei la executare se ridică aspecte legate de apreciere, interpretare, aplicare a legislaţiei specifice litigiilor cu profesioniştii, respectiv de valabilitate a titlului executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, prin invocarea unor apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi, şi competenţa soluţionării în apel a acestor cereri aparţine instanţelor/secţiilor specializate. 34. S-a mai arătat că, de altfel, nu este lipsit de relevanţă că necesitatea valorificării principiului specializării a fost subliniată şi în cadrul considerentelor Deciziei nr. XV din 5 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - secţiile unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în cadrul căreia s-a menţionat că, „în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială - dacă aceasta există - a instanţei competente. 35. Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă". 36. A contrario, dacă prin contestaţia la executare nu se pune problema valabilităţii titlului executoriu şi nu se pun în discuţie apărări de fond împotriva acestuia, ci exclusiv chestiuni de procedură având ca finalitate anularea actelor de executare sau a executării silite înseşi, nu există din perspectiva Deciziei nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie argumente pentru a atribui acest gen de litigii în competenţa instanţelor specializate. 37. În consecinţă, actele de executare silită sunt unice, independent de natura titlului executat, nu există norme speciale de executare silită în funcţie de natura titlului executoriu, iar din această perspectivă, în acest tip de contestaţii la executare care vizează exclusiv legalitatea actelor de executare sau executarea silită însăşi în întregime competenţa trebuie să aparţină tribunalului de drept comun. 38. În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, atribuită Curţii de Apel Piteşti şi, majoritar, Curţii de Apel Mureş, competent în materie este tribunalul civil, independent de natura titlului executoriu şi de apărările formulate în cauză, deoarece regulile care guvernează executarea silită sunt unice, neexistând norme speciale pentru executarea silită în baza unui titlu executoriu comercial, civil, de dreptul muncii, penal - latura civilă etc., actele de executare fiind identice, indiferent de natura titlului. 39. Curtea de Apel Mureş a indicat că aparţine tribunalului specializat competenţa în materie, doar atunci când contestaţia la executare are ca obiect o executare silită declanşată în baza unor titluri de valoare sau a altor instrumente financiare, în baza prevederilor art. 226 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 71/2011. 40. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că actele de executare sunt identice, indiferent de natura titlului. Natura litigiului: civil, comercial, de dreptul muncii, penal etc. vizează dreptul substanţial dedus judecăţii, în cadrul unui proces civil sau penal, şi nu determină competenţa materială, care, conform codului de procedură civilă, se determină după valoare sau materie. „Materia", în sensul secţiunii 1 a capitolului I al titlului III al cărţii I a Codului de procedură civilă, nu se confundă cu natura litigiului, deoarece acest criteriu determină competenţa de primă instanţă a judecătoriei sau a tribunalului, nefiind operant între tribunale. Art. 651 din Codul de procedură civilă, care conferă judecătoriei competenţa materială de soluţionare a contestaţiei la executare propriu-zise, nu distinge între mai multe „materii" sau „naturi", ci reglementează în mod unitar contestaţia la executare propriu-zisă, indiferent de „materia" în care a fost pronunţat/emis titlul executoriu sau de „natura" titlului executoriu. 41. S-a indicat de asemenea că, prin Decizia nr. 18/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială procesuală a tribunalelor/ secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare. 42. Or, criteriul de stabilire a competenţei materiale a tribunalului specializat se referă la criterii determinate de obiectul sau natura cauzelor raportat la enumerarea exemplificativă prevăzută de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, iar în acea enumerare nu se face referire la litigii între profesionişti sau între profesionişti şi neprofesionişti. Cum obiectul şi natura litigiilor din materia executării silite nu se cuprind în sfera litigiilor la care se referă art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, competenţa de soluţionare a lor revine instanţei de drept comun. 43. În motivarea acestei decizii s-a reţinut, printre altele, că „interpretarea (...) dată de instanţele de judecată care au calificat litigiile nu după obiectul sau natura pricinii, ci după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi, este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv, contravenind practic prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora «reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod», şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „competenta instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". 44. În realitate, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare, pentru determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor/secţiilor specializate se va ţine seama de criteriile legale referitoare la obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare. 45. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai reţinut că „nu poate, pe cale de interpretare, să adauge la lege, efect care în speţă s-ar putea realiza în mod nepermis în modalitatea identificării altor criterii la care legiuitorul nu s-a oprit anume în cuprinsul art. 226 din Legea nr. 71/2011, cu modificările şi completările ulterioare". Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 71/2011, competenţa dintre judecătorie şi tribunal se determină în funcţie de natura comercială sau civilă a pricinii, „doar în subsidiar aplicându-se criteriul valorii litigiului", iar „în contextul abrogării Codului de comerţ (...), nu mai există suport în normele de drept material pentru o astfel de calificare a litigiilor, aptă să atragă o anumită competenţă în favoarea instanţelor specializate". 46. Competenţa instanţei specializate nu ar putea fi reţinută nici prin raportare la calitatea de profesionist a părţilor sau a uneia dintre părţile în litigiu, în caz contrar încălcându-se statuarea expresă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform căreia calificarea litigiilor după calitatea de profesionist a uneia dintre părţi este fără nicio acoperire în dreptul pozitiv şi contravine prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României. 47. Nici prin raportare la obiectul şi natura litigiului nu s-ar putea reţine competenţa tribunalului specializat, el neîncadrându-se raportat la obiectul şi natura sa în categoria celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, adică „precum: a) cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad hoc; b) cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului; c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei; d) cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare". 48. Cât priveşte considerentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul că „revine în acest scop judecătorului, ca prim interpret al legii, rolul de a decela elemente comune cum sunt cele avute în vedere de legiuitor la stabilirea celor patru categorii de litigii exemplificative şi de a aprecia asupra competenţei materiale procesuale proprii în soluţionarea litigiului cu judecata căruia a fost învestit", se menţionează că astfel de cauze nu se evidenţiază prin niciun element care ar putea fi avut în vedere, raportat la cele puse în evidenţă de enumerarea exemplificativă de la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. 49. Astfel fiind, se impune şi tribunalului, ca instanţă de control judiciar în materie, să procedeze, cu respectarea prevederilor art. 122 din Codul de procedură civilă, conform cărora „reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". 50. Pe de altă parte, s-a reţinut că, spre deosebire de reglementarea cuprinsă în vechiul Cod comercial, art. 206 din noul Cod civil prevede că „(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. (2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut". De aici rezultă că persoana juridică cu scop lucrativ (şi implicit profesionistul) poate încheia orice act juridic (afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice), nemaifuncţionând principiul specializării de folosinţă care există în vechea reglementare cu privire la comerciant (a se vedea în acest sens G. Boroi, Noul cod de procedură civilă - comentariu pe articole, ed. Hamangiu, 2013, f. 148). Acest fapt constituie o dovadă că nu se mai poate vorbi de o natură specială a actelor încheiate de un profesionist, acestea încadrându-se în categoria generală de acte juridice civile. 51. Nici Decizia nr. 24 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 2 februarie 2016, dată în recurs în interesul legii, nu este de natură să schimbe această concluzie. Considerentele acestei decizii sunt relevante pentru că, în esenţă, în soluţionarea problemei de competenţă a cărei aplicare o ridică art. 12 din Legea nr. 193/2000, raţionamentul sa întemeiat pe calitatea de profesionist a unei dintre părţile litigiului pentru determinarea competenţei materiale a completurilor specializate (litigii cu profesioniştii), or acest raţionament este abandonat în mod evident, odată cu pronunţarea Deciziei nr. 18/2016 putându-se afirma că a intervenit o schimbare a jurisprudenţei în materie. 52. În concluzie, s-a susţinut că pentru stabilirea competenţei materiale în favoarea tribunalului specializat ar fi nevoie de indicarea unei norme exprese cuprinse în legea specială sau în codul de procedură civilă, şi nu de interpretări sau analogii, verificarea competenţei făcându-se strict prin raportare la voinţa legiuitorului conform dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României. Aceasta, cu atât mai mult cu cât este vorba despre procedura executării silite, etapă esenţialmente civilă a procesului civil, independentă de calitatea părţilor şi de natura titlului. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 53. Prin Decizia nr. 552 din 18 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.060 din 14 decembrie 2018 s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 54. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 11/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, a stabilit următoarele: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare". VII. Punctul de vedere al Ministerului Public 55. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, având în vedere caracterul general al actului de sesizare, este necesară stabilirea limitelor învestirii instanţei supreme raportat la hotărârile judecătoreşti anexate pentru exemplificarea caracterului neunitar al acesteia. 56. În acest sens rezultă că prin hotărârile definitive anexate actului de sesizare pentru exemplificarea primei orientări jurisprudenţiale s-au soluţionat de Curtea de Apel Cluj conflicte negative de competenţă între tribunale în cauze care au avut ca obiect cereri pentru încuviinţarea executării silite a unor contracte de credit sau contestaţii la executare formulate în procedurile de executare silită începute în temeiul acestor titluri executorii. În aceste contestaţii, cei interesaţi sau vătămaţi în executare au solicitat, în condiţiile art. 712 alin. (3) din Codul de procedură civilă, anularea încheierilor prin care s-a încuviinţat executarea silită şi/sau a actelor de executare ori a executării silite înseşi, invocând, conform art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, motive de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului cuprins în aceste titluri, respectiv executorialitatea titlului cesionat, prescripţia dreptului de a cere executarea silită, caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit. 57. Pentru a doua orientare jurisprudenţială au fost depuse hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Argeş - Secţia civilă care s-a considerat competent să soluţioneze, ca instanţă de apel, contestaţia la executare prin care s-a solicitat fie lămurirea înţelesului şi întinderii titlurilor executorii - contracte de credit sau contracte de leasing -, fie anularea actelor de executare şi/sau a încheierilor de încuviinţare a executării silite a acestor titluri, prin invocarea unor apărări de fapt sau de drept referitoare la fondul dreptului. 58. Totodată s-a remarcat şi faptul că celelalte hotărâri judecătoreşti indicate pentru susţinerea acestei orientări de jurisprudenţă vizează situaţii de fapt sau de drept având alt specific, spre exemplu o hotărâre judecătorească prin care s-a solicitat lămurirea întinderii şi înţelesului unei hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit pensia de întreţinere în favoarea unor minori. 59. În consecinţă, deoarece prin hotărârile judecătoreşti anexate actului de sesizare autorul recursului în interesul legii a făcut dovada caracterului neunitar al jurisprudenţei doar în privinţa competenţei materiale procesuale a tribunalului specializat de a soluţiona apelurile declarate împotriva încheierilor pronunţate de judecătorii prin care s-a respins cererea de încuviinţare a executării silite a unor contracte de credit şi contracte de leasing care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum şi împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în contestaţii la executare în care s-au invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri, s-a apreciat că doar această problemă restrânsă poate constitui obiectul recursului în interesul legii. 60. Totodată s-au indicat precedente în unificarea jurisprudenţei care contribuie la rezolvarea problemei de drept, respectiv Decizia XV din 5 februarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 12 noiembrie 2007, în aplicarea art. 400 şi art. 402 din Codul de procedură civilă (1865), republicat, cu modificările şi completările ulterioare, şi Decizia nr. 18 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. 61. Evocând evoluţiile legislative recente, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că prin art. I pct. 19 din Legea nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 20 iulie 2018, dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, au fost modificate în sensul că „în cadrul tribunalelor funcţionează, în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor, secţii sau, după caz, completuri specializate pentru cauze civile, cauze cu profesionişti, cauze penale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, insolvenţă, concurenţă neloială sau pentru alte materii, precum şi completuri specializate pentru cauze maritime şi fluviale". 62. În consecinţă, calitatea de profesionist a unei sau a ambelor părţi va fi un criteriu atributiv de competenţă în favoarea secţiilor/completurilor/tribunalelor specializate, care se va adăuga celor prevăzute de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, şi a concluzionat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, sunt de competenţa materială procesuală a tribunalelor specializate doar apelurile declarate împotriva încheierilor pronunţate de judecătorii prin care s-au respins cererile de încuviinţare a executării silite a unor titluri de valoare şi altor instrumente financiare, inclusiv contractele de credit şi contractele de leasing, care, potrivit legii, constituie titluri executorii, precum şi împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, în contestaţiile la executare în care s-au invocat apărări de fond cu privire la aceste titluri. VIII. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj 63. Titularul sesizării nu a exprimat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. 64. Ulterior modificării art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 prin dispoziţiile Legii nr. 207/2018, Curtea de Apel Cluj a arătat - ca urmare a solicitării venite din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - că modificările aduse nu abrogă dispoziţiile art. 226 şi art. 228 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel încât, în lumina prevederilor art. 518 din Codul de procedură civilă, Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii îşi păstrează aplicabilitatea, competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate determinându-se în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. 65. Or, sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează tocmai interpretarea şi aplicarea, în materia executării silite, a Deciziei nr. 18/2016 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, modificările aduse art. 35 alin. (2) şi art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 neputând schimba situaţia competenţei tribunalelor specializate, deoarece normele de competenţă sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât o simplă opţiune a legiuitorului, care se referă explicit doar la denumirea unor secţii sau completuri ale instanţelor, nu poate primi valenţe în ceea ce priveşte competenţa acestora. 66. Totodată, dezlegările date cu ocazia analizei care a determinat pronunţarea Deciziei nr. 18/2016 nu au dus la unificarea practicii judiciare în materia competenţei tribunalelor specializate şi, cu atât mai puţin, în ceea ce priveşte executarea silită, în general. 67. Astfel, instituirea pe calea procedurală reglementată de dispoziţiile art. 517 din Codul de procedură civilă a criteriului legal constând în obiectul şi natura cauzei nu a avut drept consecinţă aplanarea controverselor legate de aspectul privind competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate, practica judiciară atestând că transpunerea lui în materia executării silite este de natură să genereze serioase dificultăţi. IX. Doctrina relevantă 68. Universitatea Titu Maiorescu - Facultatea de Drept, prin răspunsul înaintat, a arătat că norma art. 226 din Legea nr. 71/2011 nu constituie o normă de competenţă, ci o normă de organizare judiciară, iar din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 225-228 din acelaşi act normativ reiese că legiuitorul a lăsat deschisă doar posibilitatea înfiinţării unor completuri specializate în cadrul secţiilor civile. Totodată, exploatarea întreprinderii din perspectiva profesionistului-comerciant [doar acesta fiind vizat de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011] - subiect al raportului juridic substanţial de drept comercial - ar putea constitui doar un criteriu secundar, pe lângă natura şi obiectul cauzei (valoarea litigiului neavând relevanţă în tema analizată), pe care îl poate aprecia judecătorul în contextul art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi al posibilităţii statuate în paragraful 176 din Decizia nr. 18/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 69. Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi - Facultatea de Drept a considerat că apelul îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe, prin care a fost soluţionată o contestaţie la executare sau o cerere de validare a popririi, este de competenţa tribunalului specializat numai în măsura în care cererile formulate de părţi valorifică motive sau apărări de fond, care pun în discuţie elementele raportului juridic izvorât dintr-un act încheiat în contextul exploatării unei întreprinderi. 70. Universitatea de Vest din Timişoara a învederat că tribunalul specializat este competent să soluţioneze apelul, dacă se pune în discuţie o hotărâre prin care s-a pronunţat asupra unei contestaţii la executare sau încuviinţării executării silite, dacă titlul executoriu invocat este altul decât o hotărâre judecătorească şi se invocă apărări de fond împotriva acestuia, titlul executoriu fiind emis în contextul exploatării unei întreprinderi. 71. Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept a apreciat că, în cazul în care în apelul formulat în materia cererilor din procedura executării silite sunt invocate argumente referitoare la aplicarea şi interpretarea normelor de drept material ce reglementează regimul juridic general şi special al profesioniştilor de genul celor menţionate exemplificativ la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, calea de atac va fi soluţionată de tribunalul/secţia specializată în litigii cu profesioniştii. X. Rapoartele asupra recursului în interesul legii 72. Punctele de vedere ale judecătorilor-raportori asupra problemei de drept au fost diferite, drept care în cauză au fost întocmite două rapoarte. 73. Soluţia propusă prin unul dintre rapoarte a fost, în principal, de respingere a recursului în interesul legii ca inadmisibil şi, în subsidiar, pronunţarea unei decizii în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, competenţa materială procesuală a procedurilor execuţionale, în care se formulează apărări pe fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, revine instanţei competente să soluţioneze aceleaşi raporturi juridice şi pe calea acţiunii directe, potrivit departajării administrative realizate prin hotărâre a colegiului de conducere la nivelul fiecărei instanţe. 74. În cel de-al doilea raport întocmit în cauză s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în apelurile formulate împotriva hotărârilor prin care s-au soluţionat cereri privind încuviinţarea executării silite, precum şi contestaţii la titlul executoriu, atunci când acesta este generat în raporturi juridice de drept substanţial reglementate prin legislaţia specifică profesioniştilor, competenţa materială procesuală revine tribunalelor/secţiilor/completurilor specializate în cauze cu profesionişti. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Analiza condiţiilor de admisibilitate 75. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă se constată că această condiţie legală este îndeplinită în ceea ce îl priveşte pe titularul sesizării. 76. Este îndeplinită şi condiţia privind respectarea cerinţelor de ordin formal prescrise de prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, date fiind anexele memoriului de recurs în interesul legii din care rezultă că practica neunitară se identifică la nivelul curţilor de apel Cluj, Piteşti şi Târgu Mureş. 77. Obiectul recursului în interesul legii se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, şi anume priveşte probleme de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. 78. În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a stabili determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj, Mureş) în soluţionarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite, respectiv: contestaţia la titlu, contestaţia la executare propriu-zisă, încuviinţarea executării silite şi altele specifice, ţinând seama de lipsa unui criteriu legal pentru atribuirea competenţei în aceste litigii, în care titlul executoriu este emis în contextul exploatării unei întreprinderi. XI.2. Asupra problemei de drept care a generat practică neunitară, se constată următoarele: 79. Problema de drept supusă dezlegării prin mecanismul de unificare a jurisprudenţei rezidă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, în ceea ce priveşte determinarea competenţei materiale procesuale a tribunalelor specializate (Argeş, Cluj şi Mureş) în soluţionarea, în apel, a cererilor formulate în procedura executării silite. 80. În conformitate cu prevederile art. 228 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeş, Cluj şi Mureş se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secţii civile în cadrul tribunalelor Argeş, Cluj şi Mureş, în condiţiile art. 226". 81. Alin. (2) al aceleiaşi norme prevede că „La stabilirea cauzelor de competenţa tribunalelor specializate sau, după caz, a secţiilor civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ţine seama de numărul şi natura cauzelor, de specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienţei profesionale a acestora, precum şi de volumul de activitate al instanţei". 82. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, „Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de conducere al instanţei, în raport cu numărul cauzelor, se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, complete specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului sau naturii acestora, precum: (...)". 83. Prin Decizia nr. 18/2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 6 aprilie 2017, Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit următoarele: „Competenţa materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare." 84. Prin decizia menţionată au fost indicate criteriile de determinare a competenţei materiale procesuale - a competenţei stabilite în raport cu obiectul, natura sau valoarea litigiului dedus judecăţii - a acelor instanţe sau secţii reorganizate până la data intrării în vigoare a Codului civil, reprezentate de fostele tribunale comerciale Argeş, Cluj şi Mureş, care s-au reorganizat potrivit art. 228, precum şi a fostelor secţii comerciale din cadrul tribunalelor şi curţilor de apel, reorganizate conform art. 225 din Legea nr. 71/2011. 85. Aceste criterii de determinare a competenţei materiale operează inclusiv în căile de atac (paragrafele 164 şi 165 din decizie). 86. În contextul celor mai sus arătate, problema de drept supusă dezlegării în speţă impune a se stabili dacă cererile formulate în procedura executării silite, decurgând dintr-un titlu executoriu, altul decât o hotărâre judecătorească, pot fi socotite cereri într-o materie ce face obiectul specializării şi, astfel, ar fi de competenţa tribunalelor specializate, în calea de atac a apelului. 87. Din acest punct de vedere se constată că au procedat corect instanţele de apel care au identificat caracteristicile litigiului cu care au fost învestite şi au stabilit apartenenţa acestuia la o anumită materie specializată. 88. Prioritar, trebuie precizat că practica neunitară a instanţelor de apel s-a format doar în privinţa acelor cereri formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească. 89. Astfel, din examinarea hotărârilor judecătoreşti ataşate sesizării pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii reiese că unele instanţe au considerat că cererile de încuviinţare a executării silite sau contestaţiile la executare, cereri în care se invocă aspecte referitoare la însuşi titlul executoriu, sunt de competenţa, în apel, a tribunalelor specializate. 90. În schimb, toate celelalte cereri din procedura executării silite, inclusiv contestaţiile la executare în care se invocă doar nelegalitatea actelor de executare, se soluţionează în apel de către secţiile civile ale tribunalelor. 91. Această situaţie este relevată chiar prin prima opinie jurisprudenţială, în care s-a menţionat că, dacă prin contestaţia la executare nu se pune problema valabilităţii titlului executoriu şi nu se pun în discuţie apărări de fond împotriva acestuia, ci exclusiv chestiuni de procedură având ca finalitate anularea actelor de executare sau a executării silite înseşi, nu există argumente pentru a atribui acest gen de litigii în competenţa instanţelor specializate. În acest tip de contestaţii la executare care vizează exclusiv legalitatea actelor de executare sau executarea silită însăşi în întregime, competenţa trebuie să aparţină tribunalului de drept comun (paragrafele 36 şi 37 din prezenta decizie). 92. Aşadar, există o practică neunitară doar în legătură cu cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească. 93. În aceste condiţii, faţă de limitele învestirii, confirmate prin examenul jurisprudenţial, dezlegarea problemei de drept din speţă trebuie să privească exclusiv cererile menţionate la punctul anterior. Scopul mecanismului recursului în interesul legii este acela al unificării jurisprudenţei, în sensul schimbării practicii contrare dezlegării date problemei de drept, şi nu al schimbării practicii unitare. 94. Ca un argument în plus, este de precizat că, la nivelul celorlalte curţi de apel, în circumscripţia cărora nu există tribunale specializate, practica judiciară este similară celei arătate anterior la paragrafele 64 şi 65, astfel cum reiese din hotărârile judecătoreşti depuse de titularul sesizării odată cu precizările de la data de 8 octombrie 2018. 95. Se consideră că, dacă respectiva contestaţie vizează doar nelegalitatea actelor de executare, cererea cu acest obiect se soluţionează în apel de către secţiile civile ale tribunalelor, în timp ce contestaţia la executare ce presupune verificarea aspectelor de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia se soluţionează de către secţiile specializate din cadrul tribunalelor. 96. Dezînvestirile reciproce ale secţiilor civile şi ale celor specializate, atunci când au avut loc, au fost generate de evaluarea diferită a motivelor de fapt sau de drept ale contestaţiei, deci de calificarea acesteia ca fiind, după caz: contestaţie la titlu, întemeiată pe dispoziţiile art. 714 alin. (3) din Codul de procedură civilă (admisibilă, potrivit legii, şi în cazul altor titluri executorii decât hotărârile judecătoreşti), contestaţie în care se invocă motive de fapt şi de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, întemeiată pe dispoziţiile art. 713 alin. (2) din Codul de procedură civilă, sau contestaţie împotriva actelor de executare. În regulatorul de competenţă s-a decis în concret, pentru fiecare speţă în parte, în raport cu calificarea juridică a obiectului cererii, în sensul celor arătate la paragraful 101. 97. În contextul acestei practici se impune ca dezlegarea problemei de drept din speţă să privească exclusiv cererile menţionate la paragraful 98, în caz contrar ajungându-se la efectul nedorit al schimbării practicii unitare la nivelul instanţelor judecătoreşti din ţară. 98. Din această perspectivă trebuie constatat că cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească, constituie cereri formulate în materia ce face obiectul specializării, astfel încât sunt, în apel, de competenţa instanţelor/secţiilor specializate. 99. În cadrul acestor cereri se formulează apărări pe fondul dreptului din titlul executoriu, ceea ce înseamnă că se soluţionează însuşi fondul raportului de drept substanţial născut din actul juridic ce reprezintă titlul executoriu. 100. Din acest punct de vedere nu se poate face nicio diferenţă de tratament juridic, în privinţa competenţei materiale procesuale, între cererile în discuţie şi cererile de chemare în judecată legate de încheierea, executarea sau desfiinţarea actelor juridice reprezentate de titlul executoriu. 101. Analiza acestor apărări necesită valorificarea specializării judecătorului într-o anumită materie, întocmai ca în cazul cererilor formulate pe calea dreptului comun. 102. Potrivit art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, prin procedura administrativă anume prevăzută şi în aplicarea criteriilor indicate se pot înfiinţa, în cadrul secţiilor civile, completuri specializate pentru soluţionarea anumitor categorii de litigii, iar această normă este aplicabilă, după cum s-a arătat, şi în cazul celor trei tribunale specializate, faţă de trimiterea expresă din art. 228. 103. Astfel, pot conduce la înfiinţarea de astfel de instanţe/secţii/completuri: a)cererile în materie de insolvenţă, concordat preventiv şi mandat ad-hoc;b)cererile în materia societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a altor societăţi, cu sau fără personalitate juridică, precum şi în materia registrului comerţului;c)cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei;d)cererile privind titlurile de valoare şi alte instrumente financiare.104. Enumerarea cauzelor este una exemplificativă, astfel încât nu este împiedicată înfiinţarea pe cale administrativă de tribunale/secţii/completuri specializate în alte materii, în considerarea obiectului sau naturii cauzelor. De altfel, această posibilitate este prevăzută şi în dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (în forma citată în pct. III paragraful 5 al prezentei decizii). 105. Este de necontestat că cererile de chemare în judecată având ca obiect încheierea, executarea sau desfiinţarea unor acte juridice, într-o materie de genul celor menţionate cu titlu exemplificativ, intră în categoria cauzelor din materia ce face obiectul specializării. Acestea se soluţionează de către tribunalele specializate fie în primă instanţă, fie în apel, dacă este aplicabil criteriul valorii obiectului cererii, potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) sau art. 95 pct. (2) din Codul de procedură civilă. 106. Pentru identitate de raţiune, atunci când titlul executoriu este reprezentat de un act juridic din materia ce face obiectul specializării, cererile formulate în procedura executării silite în care se ridică aspecte de valabilitate a titlului executoriu sau privind întinderea acestuia, altul decât o hotărâre judecătorească, trebuie să se soluţioneze de către tribunalele specializate, în apel. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 din Legea nr. 71/2011, raportat la art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalele specializate sunt competente să soluţioneze apelurile în cererile formulate în procedura executării silite în materiile ce fac obiectul specializării lor. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2019. Pentru judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data pronunţării hotărârii, aflată în prezent în concediu de odihnă, semnează preşedintele în funcţie, judecător Corina-Alina Corbu Magistrat-asistent, Ileana Peligrad