Decizia Nr.29 din 02.03.2020

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.167/1/2019, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul).2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.3. La şedinţa de judecată participă doamna Elena Adriana Stamatescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulament.4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 360/2/2017, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile au depus, în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti relevante ce au fost identificate, precum şi opiniile teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.6. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizării7. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 octombrie 2019, în Dosarul nr. 360/2/2017, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:– dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;– dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;– dacă plafonul de 450.000 lei stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.8. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 29 noiembrie 2019 cu nr. 3.167/1/2019, termenul de judecată fiind stabilit la 2 martie 2020. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 9. Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor Articolul 4
(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:a)creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; b)creditorii de asigurări sunt, după caz:

Articolul 15(...) (2) Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment. (...) 10. Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Articolul 3
(1) În sensul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele înţelesuri: (...) h) creditori de asigurări - persoane asigurate, titulari de poliţe de asigurare, beneficiari ai contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare; (...) III. Expunerea succintă a procesului 11. Prin Cererea înregistrată la 13 ianuarie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta X S.A. - societate de asigurare a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor, solicitând anularea Deciziei nr. xxxx emise de pârât la data de 27 decembrie 2016, obligarea pârâtului la plata sumei de 19.580,23 lei, compusă din: 12.230 lei reprezentând despăgubire achitată de reclamantă către asiguratul CASCO şi 7.350,23 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate prin aplicarea procentului de 0,1% asupra numărului de zile de întârziere, în conformitate cu art. 64 alin. (4) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, puse în aplicare prin Ordinul preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, cu modificările şi completările ulterioare, şi la plata cheltuielilor de judecată. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 2.569 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea, a anulat Decizia nr. xxxx din 27 decembrie 2016 emisă de pârât şi l-a obligat pe acesta să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamantă cu privire la suma de 19.580,23 lei. 13. De asemenea, a respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate şi a obligat pârâtul la plata sumei de 1.350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. 14. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor, solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate şi, în urma reţinerii cauzei spre rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată formulate de intimata-reclamantă, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în legătură cu soluţionarea cauzei. 15. Recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată prin analizarea altui raport juridic decât cel dedus judecăţii; a fost dată cu nesocotirea unor prevederi legale care reglementează, pe de o parte, momentul naşterii dreptului creditorilor de asigurări de a solicita plata de despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraţilor, iar, pe de altă parte, mecanismul garantării în ipoteza deschiderii procedurii falimentului unui asigurător, hotărârea conţinând motive străine de natura pricinii. 16. Astfel, recurenta a arătat că hotărârea instanţei de fond cuprinde o motivare străină de natura cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, întrucât în mod greşit se raportează exclusiv la „raportul juridic de asigurare contractuală RCA", deşi intimata-reclamantă a supus judecăţii dreptul său de regres izvorât din plata indemnizaţiei făcute asiguratului său CASCO, ca urmare a vătămării suferite din culpa unui asigurat RCA la asigurătorul Y S.A. 17. Faţă de susţinerile intimatei-reclamante din acţiune, este evident că analiza de către instanţa de fond a „raportului de asigurare contractuală RCA" este total greşită, motivele hotărârii fiind străine de natura pricinii. 18. Instanţa de fond conchide greşit că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 136/1995), se aplică tuturor raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 213/2015 se aplică raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015. 19. Dreptul de regres al intimatei-reclamante este, fără tăgadă, dreptul dedus judecăţii şi pretins încălcat de pârât prin decizia contestată în prezenta cauză, iar principala critică adusă de intimată deciziei emise de Fondul de garantare a asiguraţilor este încălcarea acestui drept, dobândit prin subrogare în drepturile asiguratului său plătit, potrivit dispoziţiilor art. 2.210 din Codul civil, nicidecum „raportul de asigurare contractuală RCA". Raportul de asigurare RCA încheiat de vinovatul pentru producerea riscului asigurat pentru care intimata a plătit asiguratului său CASCO constituie doar premisa atragerii răspunderii asigurătorului Y S.A., potrivit titlului executoriu de care se prevalează intimata-reclamantă, dar acest contract de asigurare nu a fost dedus judecăţii în cauza de faţă, pentru că izvorul dreptului intimatei supus judecăţii este dreptul de regres, iar contractul RCA nu a fost accesat de către păgubit, acesta preferând să se îndrepte împotriva asigurătorului său CASCO, aşa cum învederează intimata în acţiune. 20. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenta susţine că instanţa ignoră în mod vădit nelegal dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv ale art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 85/2014), potrivit cărora, de la data constatării stării de insolvenţă a societăţii de asigurare, se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare; arată că premisa de la care porneşte, respectiv aceea că ar exista un raport juridic de garantare, ca urmare şi odată cu încheierea contractului de asigurare RCA, este greşită, ignorând cu desăvârşire împrejurarea că un raport juridic de garantare nu se concretizează în niciun fel anterior datei constatării stării de insolvenţă a societăţii de asigurare şi depunerii cererii de plată la Fondul de garantare a asiguraţilor. 21. Astfel, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de fond s-a aflat într-o gravă eroare, chiar dacă elementele raportului de drept substanţial şi ale celui de drept procesual erau corect stabilite sau măcar păstrate consecvent, de vreme ce concluzia analizei infirmă total premisa de la care s-a pornit: raportul de asigurare contractuală, plata despăgubirii asiguratului, plata prin subrogaţie legală a despăgubirii de către asigurător, acţiunea recursorie (în regres) împotriva asigurătorului a celui subrogat - menţiuni care fac trimitere în mod evident la dreptul de regres dedus judecăţii de către reclamantă şi pretins încălcat de Fondul de garantare a asiguraţilor prin decizia contestată în prezenta cauză, drept de regres întemeiat pe contractul CASCO, şi nicidecum pe cel RCA. 22. Sub un al doilea aspect se susţine că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor exprese cuprinse în art. 22 din Legea nr. 503/2004, respectiv art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 rezultă în mod neechivoc faptul că dreptul creditorilor de asigurări de a solicita despăgubiri de la Fondul de garantare se naşte la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului Y S.A. 23. Contrar celor reţinute de către prima instanţă, faţă de prevederile clare şi neechivoce anterior amintite, rezultă că dreptul reclamantei de a solicita plata sumelor cuvenite cu titlu de despăgubiri şi obligaţia corelativă a Fondului de garantare a asiguraţilor de a face aceste plăţi s-au născut la 31 august 2015 - data intrării în vigoare a Deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 2.034/2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară prin administrare specială, revocarea administratorului special, stabilirea stării de insolvenţă, declanşarea procedurii de faliment şi retragerea autorizaţiei de funcţionare a Societăţii Asigurare-Reasigurare Astra - S.A., dată la care era în vigoare Legea nr. 213/2015, şi nu Legea nr. 136/1995. 24. Sub al treilea aspect, recurenta solicită să se constate, contrar celor reţinute de către prima instanţă, că, în speţă, între Fondul de garantare a asiguraţilor şi reclamantă nu există un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliţei RCA, şi nici un drept de garantare născut între asiguratul CASCO şi Fondul de garantare a asiguraţilor. În acest sens, recurentul arată că nu are încheiate cu reclamanta raporturi contractuale de asigurare directe/raporturi de garantare accesorii acestora, cu atât mai puţin unele provenite din contractele de asigurare de tip RCA încheiate cu asigurătorul Y S.A. aflat în faliment. 25. Intimata-reclamantă X S.A. - societate de asigurare a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 26. La data de 16 octombrie 2017, recurentul-pârât a formulat, în temeiul art. 201 alin. (2) din Codul de procedură civilă, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor invocate de intimată şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat. 27. În şedinţa publică din data de 2 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunilor de drept incidente în cauză, dând posibilitatea şi părţilor să depună la dosarul cauzei eventuale întrebări ce ar putea fi adresate instanţei supreme, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă. 28. Prin Încheierea din 30 octombrie 2019, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 29. Prin Încheierea pronunţată la 30 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a constatat îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru argumentele ce succedă. 30. Primele trei condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţa învestită cu soluţionarea recursului urmează să judece litigiul în ultimă instanţă, conform art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, prin pronunţarea unei decizii care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă, cauza ce face obiectul judecăţii aflându-se în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, titulara sesizării. 31. De asemenea, s-a reţinut şi îndeplinirea celorlalte condiţii, atât raportat la existenţa unei chestiuni de drept a cărei lămurire se cere, care necesită cu pregnanţă a fi lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare pentru a declanşa mecanismul privind preîntâmpinarea unei jurisprudenţe neunitare, cât şi din perspectiva noutăţii. 32. Pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal. Deopotrivă, chestiunea de drept disputată ar putea fi determinată de imposibilitatea compatibilizării unor principii care ar fi incidente speţei, de imposibilitatea determinării regulii aplicabile prin recursul la metodele de interpretare logică. 33. Jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă a statuat că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii. 34. În situaţia de faţă, interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în ceea ce priveşte noţiunile de „creditor de asigurare", respectiv „creanţă de asigurare" în cazul societăţilor de asigurare care au despăgubit pe asiguratul lor, titulare ale dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, a noţiunii de unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, respectiv modalitatea aplicării plafonului de 450.000 lei, stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, reprezintă o chestiune de drept dificilă, care justifică intervenţia instanţei supreme. 35. În mod evident, de rezolvarea acestor chestiuni de drept depind analiza de către Fondul de garantare a asiguraţilor a fiecărui dosar de daună şi, mai departe, exercitarea unui control de legalitate de către instanţa de contencios administrativ în soluţionarea unei eventuale contestaţii. 36. Până la data dezbaterilor în cauza în care se pune problema sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, instanţa de control judiciar nu a pronunţat vreo soluţie în ceea ce priveşte această chestiune de drept, fiind pe deplin îndeplinită şi condiţia noutăţii şi a necesităţii preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 37. Ambele părţi au susţinut admisibilitatea şi necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, invocând aspecte de inadmisibilitate asupra unor întrebări din propunerile părţii adverse, ce au fost avute în vedere de către completul de judecată în redactarea întrebărilor, în contextul în care s-a dispus din oficiu declanşarea mecanismului de unificare. a)Punctul de vedere al recurentului-pârât Fondul de garantare a asiguraţilor38. Raportul juridic dintre părţile litigante nu a luat naştere nici la data încheierii poliţei de asigurare cu asigurătorul în faliment, nici la data producerii evenimentului rutier. Esenţiale pentru naşterea acestui raport juridic sunt două împrejurări: falimentul asigurătorului care răspunde de producerea pagubei, respectiv exercitarea dreptului de către asigurătorul CASCO în regres, prin formularea şi înregistrarea cererii de plată. 39. Plafonul de garantare se aplică prin raportare la un creditor de asigurare, şi nu la o creanţă de asigurare [relevante sunt dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. d) şi e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015]. Plata creanţelor se face în limita unui plafon stabilit de lege care se aplică prin raportare la creditorul de asigurare al asigurătorului în faliment, şi nu la fiecare creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare încheiat de asigurătorul în faliment. Prin urmare, în situaţia în care un creditor de asigurare deţine mai multe creanţe de asigurare, prevederile legale sunt clare, în sensul că stabilirea plafonului de garantare se face pe creditor de asigurare, luându-se în considerare toate creanţele de asigurare deţinute de acel creditor de asigurare, şi fără a avea relevanţă dacă respectiva creanţă provine dintr-o singură poliţă de asigurare sau din mai multe. 40. Asigurătorul CASCO nu s-a subrogat în drepturile persoanei indicate în baza poliţei RCA de asigurare a persoanei vinovate de producerea accidentului, ci în baza raportului contractual al poliţei CASCO. Astfel, asigurătorul CASCO are drepturi proprii distincte de cele ale persoanelor cu care a avut încheiate poliţe CASCO şi este unic creditor de asigurare al asigurătorului în faliment. 41. Creanţa asigurătorilor este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care se exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie. 42. Recurentul-pârât subliniază interdependenţa dintre cele două proceduri - administrativă, respectiv de faliment -, care sunt reglementate în vederea acoperirii creanţelor din averea asigurătorului falit, cu o protecţie specială acordată creditorilor de asigurări. Aşa fiind, având în vedere unitatea de scop a celor două proceduri ce se desfăşoară în paralel şi în strânsă legătură, se impune şi unitatea de interpretare, fapt pentru care poziţia creditorului de asigurări în procedura falimentului - de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe - impune concluzia că şi în procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 acesta are tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurare. 43. Toate contractele de asigurare ale unui asigurător alcătuiesc portofoliul acestuia, fac parte din fondul de comerţ, parte integrantă din patrimoniul unic al unui asigurător (teoria unicităţii patrimoniului). 44. Poziţia procesuală a asigurătorului CASCO este similară celei deţinute de Fondul de garantare a asiguraţilor în cadrul procedurii de faliment, în aplicabilitatea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 267 din Legea nr. 85/2014. 45. Nu există temei pentru care Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau vreo altă dispoziţie supranaţională (incluzând aici şi Directiva 2009/102/CE, de care s-a prevalat reclamanta, prin acţiune) să fie interpretată în sensul că impune statelor membre obligaţia de a institui scheme de garantare în cazul insolvenţei la nivel naţional sau o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, statele având deci o largă marjă de apreciere asupra condiţiilor în care o fac, putând implicit să recurgă la plafonarea despăgubirilor acordate. b)Punctul de vedere al intimatei-reclamante X S.A. - societate de asigurare46. În speţă, se discută despre un raport de garantare ex lege, raport ce a însoţit o poliţă RCA valabilă în perioada 1 februarie 2014 - 31 ianuarie 2015 şi căruia nu îi poate fi aplicabilă altă lege decât Legea nr. 136/1995. 47. O corectă aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) pct. (iii) din aceeaşi lege, dar şi la prevederile art. 1.594 alin. (1), art. 1.597 alin. (2) şi art. 2.201 alin. (1) din Codul civil, este cea în care plafonul de 450.000 lei s-ar aplica pentru fiecare creanţă individuală dobândită de reclamantă prin subrogaţie, iar nu pentru întreg portofoliul de creanţe dobândite astfel. 48. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au depus, în termen legal, prin avocat, puncte de vedere asupra chestiunii de drept. 49. Astfel, recurentul-pârât Fondul de garantare a asiguraţilor a susţinut că asigurătorul CASCO nu poate fi considerat creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului în faliment, cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile Fondului, că intenţia legiuitorului a fost ca aceste contribuţii, atât prin modul de colectare, cât şi prin destinaţia lor, să aibă rolul exclusiv de a proteja creditorii de asigurare, asiguraţi sau beneficiari ai asigurării creanţelor creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, şi nu pentru protejarea asigurătorilor sau a altor creditori; că plafonul reglementat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică fiecărui creditor de asigurare privit individual, indiferent de numărul contractelor de asigurare. 50. Intimata-reclamantă X S.A. - societate de asigurare a depus un punct de vedere prin care a achiesat la concluzia exprimată de judecătorii-raportori, arătând că dispoziţiile legale incidente şi doctrina în materie confirmă ideea compatibilităţii dintre prevederile Codului civil şi dispoziţiile speciale ale Legii nr. 213/2015; a apreciat că, aplicând în mod corect efectele subrogaţiei, creanţa transferată în acest mod în patrimoniul asigurătorului CASCO care a despăgubit-o pe persoana vătămată îşi păstrează natura iniţială de creanţă de asigurare; că asigurătorii CASCO care s-au subrogat în drepturile persoanelor vătămate prin accidente rutiere produse din vina unor şoferi asiguraţi RCA au calitatea de creditori de asigurare în sensul prevăzut de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015; că o corectă aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 raportat la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) pct. (iii) din aceeaşi lege, dar şi la prevederile art. 1.594 alin. (1), art. 1.597 alin. (2) şi art. 2.201 alin. (1) din Codul civil este cea în care plafonul de 450.000 lei se aplică pentru fiecare creanţă individuală dobândită de societatea de asigurare prin subrogaţie, iar nu pentru întreg portofoliul de creanţe dobândite astfel. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 51. Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 360/2/2017 nu are o soluţie unitară, conturânduse două opinii. 52. Astfel, într-o opinie, se apreciază că interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi ale art. 18 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 corespund intenţiei reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute ca urmare a declanşării procedurii de faliment al asigurătorului în acord cu interesul public, iar nu prin raportare la prevederile dreptului comun privind subrogarea în drepturile propriului asigurat împotriva asigurătorului celui vinovat de plata acestor despăgubiri. 53. De altfel, scopul acestor dispoziţii legale vizează exclusiv garantarea plăţii unor creanţe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, însă în limita plafonului maxim de 450.000 lei, tocmai în considerarea scopului legitim urmărit prin aceste prevederi legale intrate în vigoare la data de 27 iulie 2015, respectiv pentru a acoperi în mod egal toate creanţele de asigurări deţinute împotriva societăţii de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plăţii în integralitate a tuturor creanţelor de asigurări deţinute de către toţi creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor. 54. Astfel, legile menţionate conduc către ideea că, într-adevăr, în privinţa cererilor formulate pentru realizarea creanţelor de asigurări, peste limita maximă de 450.000 lei prevăzută în mod expres de legiuitor, indiferent de calitatea persoanei care depune aceste cereri - persoana asigurată sau asigurătorul, însă în considerarea raporturilor de asigurare existente anterior cu persoana asigurată, nu poate fi recunoscută plata acestor despăgubiri pe cale administrativă, ci exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului, menită să protejeze proporţional cu nivelul creanţelor, în mod colectiv, interesele tuturor creditorilor societăţii de asigurare. 55. De asemenea, invocarea prevederilor art. 60 şi 61 din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii riscului asigurat de Y S.A. - societate de asigurare, şi pretinsul conflict cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv necesitatea respectării principiului neretroactivităţii şi al obligativităţii legii civile, al certitudinii şi siguranţei circuitului civil, precum şi al echităţii între societăţile de asigurare şi asiguraţi, nu constituie argumente juridice valide din această perspectivă, în considerarea împrejurării că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 erau în vigoare la data recunoaşterii creanţei în favoarea asiguratului reclamantei, respectiv la data înregistrării cererii administrative de acordare a despăgubirilor, adresată pârâtului, astfel încât această dispoziţie este aplicabilă tuturor creditorilor şi creanţelor de asigurări în mod egal şi în aceeaşi limită; prin urmare, această soluţie legislativă vizează exclusiv scopul garantării plăţii acestor despăgubiri în considerarea drepturilor proprii pretinse de creditorii de asigurări în raporturile cu Y S.A. - societate de asigurare, iar nu realizarea creanţelor proprii ale societăţilor de asigurare prin plata acestor despăgubiri în favoarea propriilor asiguraţi. 56. De altfel, interpretarea acestor prevederi normative în vederea garantării societăţii reclamante a recuperării valorii despăgubirilor plătite propriilor asiguraţi în considerarea raporturilor civile de subrogare, astfel cum a invocat pe larg în cuprinsul cererii administrative şi al cererii deduse judecăţii, contravine, în afara limitei maxime prevăzute de lege de 450.000 lei (indiferent de numărul creanţelor plătite propriilor asiguraţi), scopului procedurii falimentului, care practic constituie elementul care declanşează dreptul persoanelor asigurate să se adreseze pârâtului, garantarea plăţii acestor despăgubiri vizând exclusiv interesul persoanelor asigurate, iar nu al asigurătorilor acestora, în caz contrar fiind încălcată egalitatea juridică între creditorii acestei societăţi de asigurare aflate în dificultate financiară, concretiză în declanşarea procedurii falimentului. 57. Există o diferenţă clară între persoanele păgubite, care se adresează individual Fondului de garantare a asiguraţilor, şi asigurătorii CASCO, care se adresează aceluiaşi fond pentru recuperarea despăgubirilor plătite propriilor asiguraţi, în condiţiile în care asigurătorul CASCO a beneficiat de plata unor prime de asigurare, asumându-şi riscul plăţii de despăgubiri către propriul asigurat. 58. Asigurătorul CASCO este un profesionist în realizarea obiectului său de activitate, iar regresul este de esenţa acestei activităţi, făcând parte din fondul său de comerţ, fiind de asemenea o activitate profesională, proprie asigurătorilor autorizaţi potrivit legii. Creanţa urmărită de asigurător este, prin urmare, o creanţă de asigurare proprie asigurătorului, care îşi exercită dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei, iar nu ca reprezentant al asiguratului său CASCO. Fiind un drept propriu, şi acţiunea în regres este exercitată în nume propriu, exclusiv de asigurătorul CASCO, fapt pentru care a fost calificată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007 pronunţată de Secţiile Unite, ca fiind o acţiune comercială, iar nu una civilă. Caracterul comercial al acţiunii în regres nu poate fi explicat decât prin aceea că normele speciale din materia asigurărilor derogă de la efectele subrogaţiei din dreptul comun, iar asigurătorul are un drept propriu de creanţă împotriva persoanelor culpabile de producerea unui accident, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 (actualul art. 2.210 din Codul civil). În acest context, creanţele asigurătorului CASCO trebuie să fie considerate ca fiind creanţe proprii de asigurări, cărora li se aplică dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deţinute de unul şi acelaşi creditor de asigurare. 59. Prin urmare, toate impedimentele de valorificare imediată şi în integralitate a propriei creanţe, născute din raporturile juridice încheiate cu propriul asigurat, nu pot fi imputate fondului public administrat de pârât, riscurile asumate de asigurătorul CASCO prin încheierea acestor contracte de asigurare facultativă fiind generate de elementul care caracterizează încheierea contractelor de asigurare, ce implică riscul realizării sau al nerealizării evenimentului asigurat, care determină şi incertitudinea recuperării indemnizaţiei de asigurare achitate propriului asigurat, chiar şi în situaţia în care paguba nu a fost determinată de un eveniment natural, ci de un asigurat al unei alte societăţi de asigurare, fiind specifică activităţii comerciale a asigurătorului, astfel încât nu poate fi reţinută o certitudine a realizării acestor creanţe imediat după efectuarea plăţii despăgubirii şi în integralitate. 60. Asigurătorul din asigurarea facultativă, care se subrogă în drepturile asiguratului său, nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către Fondul de garantare a asiguraţilor poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei Y S.A. - societate de asigurare, astfel cum se prevede în art. 17 din Legea nr. 213/2015: „creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)". 61. Împrejurarea că, potrivit art. 3 din Legea nr. 213/2015, „asigurătorii autorizaţi de Autoritatea de Supraveghere Financiară, inclusiv sucursalele acestora care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul altui stat membru al Uniunii Europene, sunt obligaţi să contribuie la Fond în condiţiile prezentei legi" nu transformă Fondul într-un reasigurător; finalitatea legii de a garanta „consumatorii" de asigurări nu ar mai putea fi respectată dacă înşişi asigurătorii - profesionişti ai domeniului în care activează şi-ar înscrie în lista creditorilor de asigurări toate creanţele pe care le deţin, mult mai rapid decât asiguraţii, caz în care ar beneficia nu numai de poziţia obţinută în listă prin înscrierea rapidă a cererii de plată, ci şi de lipsa unui plafon. Întro astfel de interpretare, în fapt, Fondul nu ar mai garanta asiguraţii, ci asigurătorii, aceştia din urmă realizându-şi creanţele împotriva unui asigurător falimentar din propriile contribuţii la fond, putându-i exclude chiar pe asiguraţii care, deşi au respectat termenul legal pentru depunerea cererii, nu sau aflat pe o poziţie eligibilă pe listă. 62. Fondul de garantare a asiguraţilor nu este nici „răspunzător de producerea pagubei", nici succesor în drepturi şi obligaţii al Societăţii Asigurare Reasigurare Y S.A. şi nici fideiusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale Fondului de garantare a asiguraţilor, obligaţia fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul şi, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia. 63. Prin urmare, obligativitatea respectării acestui plafon valoric maxim pentru un creditor de asigurare, în sensul precizat de art. 2 alin. (3) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi interpretarea coroborată a sintagmelor „creditor de asigurare" şi „creanţă de asigurări" derivă din intenţia legiuitorului de a asigura exclusiv persoanelor asigurate direct sau indirect (afectate de fapta ilicită a asiguratului societăţii de asigurare aflate în faliment) posibilitatea de a beneficia de plata acestor despăgubiri, însă în limita sumei maxime, subrogarea fiind eficientă în beneficiul reclamantei, ca asigurător facultativ, numai în limita totală pentru sumele achitate de aceasta propriilor asiguraţi. 64. În cea de-a doua opinie, pentru a răspunde la primele două întrebări, se porneşte de la premisa conform căreia subrogaţia, ca instituţie de drept civil reglementată prin dispoziţiile art. 1.593 şi următoarele din Codul civil, este compatibilă cu prevederile Legii nr. 213/2015, în primul rând pentru că subrogaţia este o modalitate de transmisiune (transformare) o obligaţiilor care, indiferent de forma în care se realizează (legală sau convenţională), nu creează obligaţii noi, diferite de cele ce derivă din contractul de asigurare, iar, în al doilea rând, pentru că nu este interzisă prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015. 65. În acest context, dispoziţiile art. 2.210 alin. (1) din Codul civil, potrivit cărora „în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei (...)", trebuie interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. 2.223-2.226 din Codul civil, sens în care, în asigurarea de răspundere civilă, drepturile terţelor persoane păgubite pot fi realizate pe cale judiciară sau convenţională, atât împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cât şi împotriva societăţii de asigurare. Aşa fiind, subrogaţia legală reglementată de art. 2.210 din Codul civil nu se limitează la dreptul asigurătorului de a se îndrepta împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, ci include şi dreptul de a se îndrepta, în mod direct, împotriva societăţii de asigurare de răspundere civilă; în caz contrar, asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente ar fi golită de conţinut. 66. Cu titlu exemplificativ, în ceea ce priveşte interzicerea subrogaţiei, trebuie amintit că, în reglementarea atribuţiilor altui organism de compensare care funcţionează tot în domeniul asigurărilor, Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), art. 35 alin. (3) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie prevede în mod explicit: „persoanele juridice care s-au subrogat în drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse în condiţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) nu pot să depună cereri de despăgubire la BAAR". 67. În dezlegarea chestiunii de drept disputate trebuie avut în vedere sensul noţiunilor de „creanţă de asigurări" şi „creditori de asigurări" definite de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, numai „termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul prezentei legi şi care nu au fost definite la alin. (1) au semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi la art. 2 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare". 68. În context, mai trebuie avut în vedere şi faptul că raporturile juridice între Fondul de garantare a asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, printr-o cerere adresată Fondului; prin urmare, este exclusă posibilitatea ultraactivării dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, pe care Legea nr. 213/2015 le abrogă în mod expres sau tacit. 69. Astfel, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, „orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului". 70. Drept urmare, în ceea ce priveşte legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de garantare a asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA sau a poliţei CASCO, aceste din urmă momente fiind relevante numai în privinţa raporturilor de asigurare, fără a da naştere vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului. 71. În această situaţie se apreciază că nu necesită dezlegare problema de drept referitoare la legea aplicabilă raportului de garantare, în temeiul art. 15 alin (2) din Constituţie şi art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din Codul civil. 72. Creanţele de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, având în vedere şi dispoziţiile art. 12 alin. (1) din acelaşi act normativ, sunt creanţele invocate de creditorii de asigurări împotriva asigurătorului aflat în faliment, ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare, creanţe care derivă dintr-un contract de asigurare. Cu referire la subrogaţie, indiferent dacă aceasta intervine în temeiul legii sau în temeiul unui contract de asigurare, contractul de asigurare CASCO nu creează drepturi sau obligaţii noi, ci doar o modificare a raportului obligaţional în privinţa creditorului obligaţiei. Prin urmare, trebuie considerate creanţe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanţele societăţilor de asigurare care au dobândit drepturi derivând dintr-un asemenea contract prin efectul subrogaţiei. 73. În ceea ce priveşte categoria de creditori de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, care nu sunt altceva decât titularii dreptului de a solicita deschiderea dosarului de daună, potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (1), aceasta include într-adevăr persoana asigurată, beneficiarii asigurării şi persoana păgubită, însă nu există niciun raţionament pentru a exclude categoria creditorilor - societăţi de asigurare, care au despăgubit aceste persoane în virtutea calităţii lor de asiguraţi şi au dobândit drepturile de creanţă ale acestora împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, prin efectul subrogaţiei. 74. Scopul înfiinţării, modul de organizare şi funcţionare a Fondului de garantare a asiguraţilor nu pot fundamenta concluzia că societăţile de asigurare, dobândind în patrimoniul lor creanţe de asigurări prin efectul subrogaţiei, nu pot avea calitate de creditori de asigurări în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi, prin urmare, nu pot beneficia pentru fiecare creanţă în parte de limita maximă a despăgubirilor, asemenea oricărui alt creditor de asigurare, întrucât o asemenea interpretare ar avea ca efect obligarea societăţilor de asigurare să suporte consecinţele falimentului altei societăţi de asigurare, risc neasigurat în virtutea poliţei de asigurare CASCO, contravenind totodată scopului reglementării activităţii de asigurare/reasigurare. 75. Prin considerentele Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009, la paragraful 16, s-a statuat că „obiectivul principal al reglementării şi supravegherii asigurărilor şi reasigurărilor îl reprezintă protejarea corespunzătoare a deţinătorilor de poliţe de asigurare şi a beneficiarilor. (...) Alte obiective ale reglementării şi supravegherii asigurărilor şi reasigurărilor care ar trebui luate în considerare, însă fără a compromite obiectivul principal, sunt stabilitatea financiară şi echitatea şi stabilitatea pieţelor". 76. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, contribuţiile plătite fondului de către societăţile de asigurare se calculează separat pe cele două categorii de asigurări, respectiv asigurări generale şi asigurări de viaţă, pe baza evidenţelor contabile lunare ale acestora, aplicându-se o cotă procentuală stabilită conform prevederilor alin. (3), până la 10% din primele brute încasate din activitatea de asigurări directe. 77. În această situaţie, având în vedere că Fondul este constituit din contribuţiile societăţilor de asigurare, ce se achită în egală măsură şi pentru contractele de asigurare facultativă, obiectivele privind echitatea şi stabilitatea pieţelor impun ca aceste societăţi să beneficieze de protecţia oferită de Fond atunci când acţionează în calitate de creditori de asigurări împotriva altor societăţi de asigurare. 78. Mai mult, atunci când legiuitorul a dorit să excludă o anumită categorie de persoane din sfera creditorilor de asigurări a făcut-o în mod expres. În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, „sunt exceptaţi din categoria creditorilor de asigurări persoanele semnificative ale asigurătorului aflat în procedura de faliment, astfel cum sunt definite la art. 2 lit. A pct. 11 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare". 79. Ca atare, societatea de asigurare - titularul dreptului de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment se consideră creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. 80. Nu există niciun temei ca aceasta să fie considerat unic creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, pentru totalitatea creanţelor sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment, întrucât această reglementare urmăreşte un scop total diferit, şi anume întocmirea unei liste a potenţialilor creditori de asigurare beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. 81. În această ordine de idei trebuie menţionat că, în temeiul art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul insolvenţei şi a altor acte normative, se stipulează că „în prezentul capitol, expresiile «creditori de asigurări», «creanţe de asigurări» şi «fond de garantare» au înţelesul prevăzut la art. 1 şi art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 (...)". 82. În consecinţă, plafonul de 450.000 lei stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie aplicat pe creanţe de asigurare - în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 83. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-au comunicat hotărâri judecătoreşti pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, competentă în soluţionarea unor asemenea litigii, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, precum şi opinii teoretice ale magistraţilor instanţelor naţionale asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. 84. Astfel, în ceea ce priveşte primele două chestiuni de drept, concluzia desprinsă din interpretarea textelor de lege vizate de sesizare a fost că prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, astfel că s-a subrogat în drepturile acestuia, devenind titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. Prin creanţă de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. 85. Divergenţele de interpretare s-au ivit în legătură cu cea de-a treia întrebare adresată de titularul sesizării, referitoare la plafonul de 450.000 lei stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv dacă acesta se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte. 86. Într-o opinie se apreciază că, în raport cu dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a impus plafonul maxim pe „un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", disputa dintre părţile litigante privind înţelesul acestei noţiuni. Reclamanta (asigurătorul CASCO), în urma subrogării în drepturile asiguraţilor săi CASCO, devine un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, deţinând mai multe creanţe de asigurări. De altfel, reclamanta figurează înscrisă ca unic creditor de asigurare în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei (societatea de asigurare în faliment), ca deţinătoare a mai multor creanţe de asigurare. Este adevărat că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, creditor de asigurare este şi „persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", însă această normă legală nu poate fi aplicată fără a ţine cont de mecanismul subrogării personale, în temeiul căruia reclamanta a formulat cererea de plată. Cu alte cuvinte, reclamanta (asigurător CASCO) nu poate fi considerată creditor de asigurare pentru fiecare dintre asiguraţii săi CASCO, ci reprezintă un singur creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, cumulând creanţele de asigurare pentru care a formulat cereri de plată din disponibilităţile Fondului. 87. Cele două proceduri - cea administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi cea a falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 - se desfăşoară în paralel şi într-o strânsă legătură. Or, din moment ce în procedura falimentului reclamanta este considerată un singur creditor de asigurare, chiar dacă deţine mai multe creanţe, este firesc ca şi în procedura administrativă de plată desfăşurată în faţa Fondului de garantare a asiguraţilor să fie considerată tot unic creditor de asigurare, fiind necesar ca dispoziţiile legale să fie interpretate şi aplicate unitar în ceea ce priveşte tratamentul juridic al creditorilor asigurătorului în faliment. Introducerea de către legiuitor a plafonului maxim care se poate obţine de un creditor de asigurări este justificată tocmai de nevoia de a proteja asiguraţii. Din această perspectivă, interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuie să corespundă intenţiei reale a legiuitorului de a reglementa raporturile juridice născute ca urmare a declanşării procedurii de faliment al asigurătorului, în acord cu interesul public general avut în vedere, şi anume protejarea asiguraţilor, prin acoperirea în mod egal a creanţelor de asigurări deţinute împotriva asigurătorului în faliment, până la concurenţa sumei de 450.000 lei, iar nu prin garantarea plăţii integrale a tuturor creanţelor de asigurări, în acord cu dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. 88. Asigurătorul din asigurarea facultativă care se subrogă în drepturile asiguratului său nu poate invoca faptul că Legea nr. 213/2015 nu îi garantează realizarea integrală a creanţei sale, câtă vreme are dreptul de a se înscrie la masa credală a asigurătorului în faliment. Astfel, eventuala diferenţă neplătită de către Fondul de garantare a asiguraţilor poate fi cerută de către reclamantă din averea debitoarei - societatea de asigurare în faliment, astfel cum se prevede la art. 17 din Legea nr. 213/2015. 89. Conform prevederilor Directivei 2009/103/CE, fiecare stat membru al Uniunii Europene a fost obligat sa introducă o limită de despăgubire aferentă poliţelor RCA. În cazul daunelor materiale, Directiva stabileşte un cuantum de 1 milion euro, indiferent de numărul victimelor, iar în cazul vătămărilor corporale, care includ şi daunele morale, fiecare avea obligaţia să opteze pentru introducerea unor limite de 1 milion euro per victimă sau 5 milioane euro per eveniment. Directiva nu impune statelor membre obligaţia de a institui scheme de garantare în cazul insolvenţei asigurătorilor. 90. Într-o altă opinie, observându-se că problema de drept a plafonării despăgubirii s-a ivit în litigii în care pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor a recunoscut societăţii de asigurare reclamante dreptul la despăgubire, înţelegând doar să îl plafoneze, se apreciază că maniera Fondului de interpretare a Legii nr. 213/2015 nu a fost una consecventă. Atâta vreme cât pârâtul a plecat de la ipoteza recunoaşterii calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei societăţii de asigurare pârâte, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, nu poate exista nicio raţiune pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului. Din aceeaşi perspectivă, nu există raţiune pentru ca doar unele dintre contractele de asigurare (cele care au generat creanţele admise la plată până la atingerea plafonului de 450.000 de lei) să beneficieze de protecţia Fondului. 91. Din interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 rezultă că atât creanţa de asigurare, cât şi creditorul de asigurare au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvorul primar al despăgubirii, anume contractul de asigurare. 92. Prin „contractul de asigurare" la care se referă art. 4 din Legea nr. 213/2015 se înţelege nu contractul de asigurare facultativă încheiat între reclamanta societate de asigurare CASCO şi clientul său (contractul CASCO), ci cel de asigurare de răspundere civilă delictuală (contractul RCA) încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite. Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fond este contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală în care asigurătorul în faliment figurează ca debitor. Din aceeaşi perspectivă, nu pot căpăta efect util nici trimiterile făcute de pârât la Decizia nr. XXIII din 19 martie 2007. Fără a contrazice cele statuate de instanţa supremă în privinţa naturii acţiunii în regres, acestea sunt lipsite de incidenţă în speţă, atâta vreme cât, faţă de specificitatea situaţiei, Legea nr. 213/2015 a înţeles să acorde dreptului de despăgubire/indemnizare configuraţia juridică a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul intrat în faliment. De altfel, orice altă concluzie ar nega însăşi calitatea reclamantei asigurător CASCO de a obţine orice despăgubire (plafonată sau nu) prin subrogare în drepturile persoanei îndreptăţite să primească despăgubirea pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. 93. În ceea ce priveşte problema calităţii reclamantei asigurător CASCO de unic creditor de asigurare în procedura de faliment al asigurătorului RCA (Y S.A.), potrivit jurisprudenţei Curţii de Apel Bucureşti, s-a reţinut că, deşi temeiul naşterii raportului de garantare a plăţii despăgubirii este falimentul Y S.A., totuşi calitatea reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii de faliment nu poate fi invocată şi în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 213/2015, având în vedere diferenţele dintre cele două proceduri, determinate de caracterul unitar, colectiv şi concursual al procedurii falimentului. Aşadar, chiar dacă există o legătură incontestabilă între cele două proceduri, aceasta nu impune o unitate de interpretare în ceea ce priveşte poziţia creditorului în cadrul celor două proceduri, prin ignorarea particularităţilor acestora. 94. Plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. Astfel, se constată că plafonul de 450.000 lei este incident pentru drepturile izvorâte primar dintrun singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit. 95. Opinia prezentată, similar primei opinii rezumate, înlătură însă susţinerile privind încălcarea Directivei 2009/103/CE, întrucât aceasta nu impune statelor membre obligaţia de a institui scheme de garantare în cazul insolvenţei asigurătorilor. În acest context, dacă statul alege să ia această măsură, are o largă marjă de apreciere asupra condiţiilor în care o face, putând recurge implicit şi la plafonarea despăgubirilor acordate. Astfel, valoarea patrimonială se naşte în beneficiul creditoarei cu limitarea în discuţie. Faptul că printre sursele resurselor financiare ale Fondului se numără şi contribuţiile asigurătorilor nu prezintă relevanţă şi nici nu poate conduce la pretinsa încălcare a principiului contributivităţii, atâta vreme cât, potrivit legii, aceste contribuţii au avut şi au caracter nerambursabil. 96. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 97. În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin deciziile nr. 578 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, şi nr. 631 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, respingându-le ca inadmisibile, cu motivarea că acestea vizează, în fapt, interpretarea normei de drept, atribut ce revine, în exclusivitate, instanţelor judecătoreşti. 98. Prin Decizia nr. 611 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 15 alin. (2)-(4) şi art. 16-18 din Legea nr. 213/2015, sub aspectul încălcării accesului liber la o instanţă independentă şi imparţială, din perspectiva caracterului obligatoriu, iar nu facultativ al procedurii administrative instituite prin aceste prevederi legale. 99. Curtea Constituţională nu s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015 şi art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004. IX. Raportul asupra chestiunii de drept 100. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori, constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, au apreciat că: în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; în interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment; în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 lei se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 101. Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării 102. Pronunţarea unei decizii interpretative de principiu, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional, condiţionează admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile de îndeplinirea unor cerinţe cumulative. 103. Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedural sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiţii de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.104. Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, instanţă învestită cu soluţionarea recursului şi care urmează să judece litigiul în ultimă instanţă, iar titularul sesizării este un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în a cărui competenţă legală se află cauza ce face obiectul judecăţii. 105. Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunilor de drept de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţionarea recursului şi, implicit, a acţiunii introductive depinde de interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în ceea ce priveşte noţiunile de „creanţă de asigurări" şi „creditor de asigurare", în cazul societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, precum şi de modalitatea de aplicare a plafonului de 450.000 lei, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurări. 106. De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii în privinţa chestiunilor de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - sau ar decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. 107. Examenul jurisprudenţial a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită prin prezenta sesizare, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. 108. Cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile este fundamentată pe necesitatea preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare şi din perspectiva faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 coroborate cu art. 19 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti are competenţa exclusivă de a soluţiona contestaţia formulată de societatea de asigurare/reasigurare împotriva deciziei de respingere a sumelor pretinse, emisă de Fondul de garantare a asiguraţilor. 109. Soluţiile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti până la data învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal în calitate de instanţă de recurs sunt în proporţie sensibil egală, asupra chestiunilor de drept solicitate a fi lămurite, atât în sensul admiterii, în parte, a contestaţiei, anulării deciziei emise de Fondul de garantare a asiguraţilor şi obligării acestuia să emită o nouă decizie prin care să analizeze pe fond cererea de plată, cu înlăturarea argumentului referitor la aplicarea plafonului prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, cât şi în sensul respingerii contestaţiei, cu validarea apărărilor formulate de Fondul de garantare a asiguraţilor. 110. De asemenea, se are în vedere şi anvergura jurisprudenţei în discuţie, fiind cunoscut volumul mare de activitate al Curţii de Apel Bucureşti în materia ce face obiectul analizei. 111. În fine, se mai reţine că în legătură cu chestiunile de drept aduse în dezbatere, până în prezent, instanţa de recurs nu a pronunţat vreo soluţie, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a oferit o dezlegare generică, cu efecte erga omnes, problemelor de drept care constituie obiect al sesizării. 112. Aşadar, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile. Asupra fondului sesizării 113. Potrivit art. 1.593 din Codul civil, oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta [alin. (1)]. Subrogaţia poate fi convenţională sau legală [alin. (2)]. Subrogaţia convenţională poate fi consimţită de debitor sau creditor. Ea trebuie să fie expresă şi, pentru a fi opusă terţilor, trebuie constatată prin înscris [alin. (3)]. 114. Doctrina a statuat că subrogaţia personală este un mecanism care permite înlocuirea creditorului iniţial cu o altă persoană care, plătind datoria debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluând toate drepturile creditorului iniţial. 115. Potrivit art. 1.597 alin. (1) din Codul civil, subrogaţia îşi produce efectele din momentul plăţii pe care terţul o face în folosul creditorului. 116. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că subrogaţia produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat obligaţia. Aceştia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva creditorului iniţial. 117. Din analiza dispoziţiilor art. 1.597 alin. (1) din Codul civil rezultă că, din momentul plăţii de către asigurătorul solvens a despăgubirilor cuvenite asiguraţilor în temeiul poliţelor CASCO, creanţele acestora pentru despăgubirile pe care Y S.A. - societate de asigurare, în calitate de asigurător RCA, le datora pe temeiul răspunderii pentru producerea accidentelor auto s-au stins, dar, în acelaşi timp, prin efectul specific al subrogaţiei sau transferat individual, una câte una, în patrimoniul terţilor solvens (asigurătorii CASCO) împreună cu garanţiile aferente, inclusiv garanţia legală datorată de Fondul de garantare a asiguraţilor creditorilor de asigurări, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015. 118. Potrivit dispoziţiilor art. 1.597 alin. (2) teza întâi din Codul civil, subrogaţia produce efecte nu numai faţă de creditorul accipiens (persoanele păgubite prin accidente auto de care erau răspunzători asiguraţii RCA) plătit de solvens, ci şi faţă de debitorul principal (societatea de asigurare), precum şi faţă de garanţii obligaţiei (Fondul de garantare a asiguraţilor). 119. Art. 2.210 alin. (1) din Codul civil prevede că, în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. 120. Din prevederea legală menţionată rezultă fără echivoc că, odată dezdăunat beneficiarul, asigurătorul CASCO are dreptul de regres împotriva persoanei care este ţinută să răspundă pentru prejudiciul respectiv. 121. Analizând noţiunile de „creanţă de asigurări" şi „creditor de asigurare", astfel cum sunt acestea sunt definite şi reglementate de prevederile Legii nr. 213/2015, se constată că noţiunile în discuţie au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, ce constituie izvorul primar al despăgubirii, şi anume contractul de asigurare. 122. Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, „creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;". 123. Aşadar, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă de bani datorată în baza unui contract de asigurare, sumă care este datorată fie pentru că riscul asigurat s-a produs, fie pentru că a încetat contractul de asigurare fără ca riscul să se fi produs (de exemplu, în cazul unor asigurări de viaţă care permit şi capitalizarea). 124. Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural - „creanţele creditorilor de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate aceste creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă „creanţa de asigurare". 125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor. 126. În fine, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, „plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment". 127. Aşadar, linia logică a reglementării este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc.), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 lei. 128. În consecinţă, se consideră creanţe de asigurări, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, inclusiv creanţele izvorâte din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment. 129. În ceea ce priveşte noţiunea de „creditor de asigurare", aceasta este reglementată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, conform cărora: „creditorii de asigurări sunt, după caz:

130. Prin urmare, categoria „creditor de asigurare" include persoana îndreptăţită a primi sume de bani în temeiul unui contract de asigurare, fie pentru că este persoana asigurată, fie pentru că este beneficiarul asigurării, fie că este persoana păgubită. Totodată, legea stipulează clar că poate fi creditor de asigurare atât persoana fizică, cât şi persoana juridică, fără a face diferenţă între domeniul în care activează persoana juridică. 131. În cazul subrogaţiei asigurătorului CASCO în drepturile persoanei păgubite, fiind vorba despre un transfer, creanţa se mută în patrimoniul plătitorului, fără a-i fi afectată natura sau regimul juridic. Cu alte cuvinte, creanţa trece în patrimoniul subrogatului, cu toate accesoriile şi garanţiile sale. 132. Prin efectul subrogaţiei, asigurătorul de răspundere facultativă dobândeşte toate drepturile şi, implicit, calitatea creditorului plătit. Rezultă astfel că cel dintâi dobândeşte inclusiv dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, pe care fiecare dintre persoanele despăgubite l-ar fi avut, în temeiul legii, în absenţa plăţii despăgubirii de către asigurătorul CASCO. 133. Totodată, nu se poate susţine că asigurătorul CASCO nu are dreptul la dezdăunare de la Fondul de garantare a asiguraţilor, cu motivarea că activitatea asigurare/reasigurare este desfăşurată de profesionişti cu scopul de a obţine profit, contractul de asigurare fiind unul oneros, iar asigurătorul asumându-şi riscul în schimbul primei de asigurare, de vreme ce legiuitorul a reglementat dreptul asigurătorului de a se îndrepta, după plata despăgubirii şi în limita acesteia, împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului. 134. Mai mult decât atât, dreptul asigurătorului de răspundere facultativă de a se subroga în drepturile asiguratului împotriva persoanei răspunzătoare nu este condiţionat de existenţa unei pierderi contabile sau de cuantumul primelor de asigurare încasate de asigurător până la data la care acesta şia dezdăunat asiguratul. 135. Prin urmare, faptul că asigurătorul de răspundere facultativă şi-a despăgubit asiguratul în baza unui contract de asigurare CASCO, pentru care a încasat prime de asigurare, nu poate bloca dreptul asigurătorului de a se subroga în drepturile asiguratului său împotriva celui ţinut să răspundă, de vreme ce tocmai legea, reglementând contractul de asigurare, a creat acest drept în favoarea asigurătorului de asigurare facultativă. 136. În cadrul acestei analize este de subliniat faptul că în cuprinsul deciziei prin care s-a respins cererea de plată, contestate în litigiul în care s-a formulat prezenta sesizare, Fondul de garantare a asiguraţilor a reţinut calitatea asigurătorului de asigurare facultativă de creditor de asigurare, însă a apreciat că solicitarea formulată de acesta nu poate fi acceptată la plată, ţinând cont de prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorul CASCO fiind considerat un singur creditor de asigurare. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că asigurătorul de asigurare facultativă poate recupera, în limita plafonului de garantare prevăzut de art. 15 alin. (2), o sumă de maximum 450.000 lei, plafon care se aplică pe creditor de asigurare. 137. Or, atâta vreme cât Fondul de garantare a asiguraţilor a plecat de la ipoteza recunoaşterii în privinţa asigurătorului CASCO a calităţii de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare. 138. Împrejurarea că în cadrul procedurii de faliment asigurătorul CASCO reprezintă un singur creditor de asigurare, deţinător al mai multor creanţe de asigurare, nu constituie un argument de natură a justifica extrapolarea acestei calităţi în sfera Legii nr. 213/2015. 139. Aceasta întrucât legea nu impune o identitate de poziţie şi de conţinut între noţiunea de creditor de asigurare participant la procedura de faliment şi cea de creditor de asigurare din procedura administrativă reglementată de Legea nr. 213/2015. 140. Pe de altă parte, Fondul de garantare a asiguraţilor are propriile reglementări şi propria practică a evidenţierii creanţelor, în timp ce procedura falimentului are un regim distinct. 141. Diferenţa este explicabilă prin deosebirile fundamentale de specific ale celor două proceduri. Astfel, în procedura falimentului, înscrierea în tabelul preliminar al creanţelor se efectuează cu o creanţă totală, iar nu partajat cu fiecare creanţă în parte, în considerarea caracterului concursual al procedurii de faliment. Ceea ce prezintă relevanţă în această procedură este cuantumul total al creanţei cu care este înscris un creditor, fără a se pune, în niciun moment, problema plafonării cuantumului acesteia. 142. Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraţilor presupune recunoaşterea existenţei unor creanţe derivate fiecare din poliţe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidenţa plafonului de garantare să fie evidenţiată pe creanţă de asigurare, şi nu pe creditor de asigurare. 143. Modalitatea în care asigurătorul de răspundere facultativă a înţeles să se înscrie la masa credală a asigurătorului aflat în faliment nu este de natură a conduce la o altă concluzie. Prin înscrierea la masa credală cu toate creanţele sale, societatea de asigurare a urmărit să prevină consecinţele unei eventuale respingeri a solicitării de despăgubiri adresate Fondului de garantare a asiguraţilor. 144. Distinct de aceste argumente, se constată că scopul înfiinţării, modul de organizare şi funcţionare a Fondului de garantare a asiguraţilor nu pot fundamenta concluzia că societatea de asigurare, dobândind în patrimoniul său creanţe de asigurări prin efectul subrogaţiei, nu poate avea calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi, prin urmare, nu poate beneficia, pentru fiecare creanţă în parte, de limita maximă a despăgubirilor, asemenea oricărui alt creditor de asigurare. O asemenea interpretare ar avea ca efect obligarea societăţii de asigurare să suporte consecinţele falimentului altei societăţi de asigurare, risc neasigurat în virtutea poliţei de asigurare CASCO, contravenind, totodată, scopului reglementării activităţii de asigurare/ reasigurare. 145. În contextul evidenţiat nu este lipsit de relevanţă faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015, contribuţiile plătite Fondului de garantare a asiguraţilor de către societăţile de asigurare se calculează separat pe cele două categorii de asigurări, respectiv asigurări generale şi asigurări de viaţă, pe baza evidenţelor contabile lunare ale acestora, aplicându-se o cotă procentuală stabilită conform prevederilor alin. (3). 146. În această situaţie, având în vedere că Fondul de garantare este constituit din contribuţiile societăţilor de asigurare, contribuţii care se achită în egală măsură în cazul contractelor de asigurare facultativă, obiectivele privind echitatea şi stabilitatea pieţelor, statuate prin considerentele Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 (paragraful 16), impun ca aceste societăţi să beneficieze de protecţia oferită de Fond atunci când acţionează în calitate de creditori de asigurare împotriva altor societăţi de asigurare. 147. Mai mult, atunci când legiuitorul a dorit să excludă o anumită categorie de persoane din sfera creditorilor de asigurări, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 213/2015: „Sunt exceptaţi din categoria creditorilor de asigurări persoanele semnificative ale asigurătorului aflat în procedura de faliment, astfel cum sunt definite la art. 2 lit. A pct. 11 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare." 148. În altă ordine de idei, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 stabileşte că termenii şi expresiile utilizate în cuprinsul acestei legi şi care nu au fost definite la alin. (1) au semnificaţia prevăzută la art. 3 din Legea nr. 503/2004, dispoziţie care defineşte creditorii de asigurări ca fiind persoanele asigurate, titularii de poliţe de asigurare, beneficiarii contractelor de asigurare, precum şi oricare alte terţe persoane prejudiciate prin nerespectarea condiţiilor de asigurare ale contractelor, ale căror creanţe nu au fost plătite de societatea de asigurare/reasigurare. 149. În raport cu definiţia dată noţiunii în discuţie prin cele două acte normative, nu există niciun temei ca societatea de asigurare să fie considerată unic creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004, pentru totalitatea creanţelor sale neonorate de asigurătorul aflat în faliment, întrucât această reglementare urmăreşte un scop total diferit, şi anume întocmirea unei liste a potenţialilor creditori de asigurare beneficiari ai sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. 150. Concluzionând, societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, se consideră creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015. 151. În ceea ce priveşte modalitatea de aplicare a plafonului de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, deşi este necontestat că legiuitorul s-a exprimat în sensul instituirii „unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment", trebuie avut în vedere că mecanismul subrogaţiei legale operează în ansamblul său, atât în privinţa transmiterii drepturilor, cât şi a calităţilor, în raport cu Fondul de garantare, care are obligaţia legală de a garanta plata despăgubirilor. 152. Aşa cum s-a subliniat anterior, asigurătorul de răspundere facultativă s-a subrogat nu numai în drepturile fiecărui creditor de asigurare în parte, ci şi în calitatea celor de la care s-au preluat aceste drepturi, procedură care s-a concretizat prin dobândirea a câte unei creanţe de asigurări garantate în limita plafonului de asigurare de 450.000 lei, pentru fiecare operaţiune de subrogare. 153. Prin urmare, asigurătorul CASCO are calitatea de creditor de asigurare pentru fiecare asigurat în drepturile căruia se subrogă şi nu poate fi considerat unic creditor, prin însumarea valorii creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogarea în fiecare drept distinct al asiguraţilor săi despăgubiţi, întrucât această interpretare nu reflectă situaţia juridică reală vizată de legiuitor. 154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 lei, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie. 155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat). 156. Mai mult, orice interpretare contrară ar conduce la încălcarea principiului relativităţii efectelor contractului, consacrat de art. 1.280 din Codul civil, având în vedere că plata indemnizaţiei de asigurare vizează fiecare raport juridic încheiat între asigurătorul de răspundere facultativă şi asigurat, iar prin plata indemnizaţiei de asigurare societatea de asigurare se subrogă în drepturile fiecărui asigurat în parte, ca urmare a raportului juridic încheiat cu acesta şi în virtutea legii. 157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ca urmare a producerii unui risc asigurat. 158. În contextul dat prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de „plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător". 159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului. 160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare. 161. Pentru toate aceste considerente, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 360/2/2017, şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment. În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 lei se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2020. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE GABRIELA ELENA BOGASIU Magistrat-asistent, Elena Adriana Stamatescu