Decizia Nr.387 din 27.05.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 555 din 27 iulie 2015

Augustin Zegrean	- preşedinte
Valer Dorneanu	- judecător
Petre Lăzăroiu	- judecător
Mircea Ştefan Minea	- judecător
Daniel Marius Morar	- judecător
Mona-Maria Pivniceru	- judecător
Puskás Valentin Zoltán	- judecător
Simona-Maya Teodoroiu	- judecător
Tudorel Toader	- judecător
Andreea Costin	- magistrat-asistent

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Gigi Rusu şi Moise Rusu în Dosarul nr. 13.470/200/2014 al Judecătoriei Buzău - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.198D/2014.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 mai 2015, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, amânarea pronunţării pentru data de 14 mai 2015, când, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului, a dispus, în temeiul art. 57 şi al art. 58 alin. (1) din aceeaşi lege, amânarea pronunţării pentru data de 19 mai 2015 şi, respectiv, 27 mai 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 17 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 13.470/200/2014, Judecătoria Buzău - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, excepţie ridicată de Gigi Rusu şi Moise Rusu într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii de chemare în judecată prin care se solicită despăgubiri reprezentând daune materiale şi morale.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale în măsura în care scutirea de la plata taxei judiciare de timbru nu se aplică şi acţiunilor civile pornite ca urmare a modificării elementelor constitutive ale infracţiunii prin noul Cod penal şi faptelor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, când acestea erau infracţiuni. Se mai arată că, prin obligarea la plata taxei judiciare de timbru, dispoziţiile legale criticate retroactivează la o situaţie ivită la 19 septembrie 2011 şi conduc la crearea unei situaţii discriminatorii faţă de aceeaşi faptă, determinată de momentul judecării cauzei, în sensul că aceeaşi cauză, judecată alăturat acţiunii penale sau separat, până la data de 1 februarie 2014 beneficia de scutire de la plata taxei judiciare de timbru, iar ulterior este obligatorie la plata acestei taxe.5. Judecătoria Buzău - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 29 iunie 2013, texte de lege care au următorul cuprins: „(1) Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la: [...] i) cauzele penale, inclusiv despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea;“.10. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi art. 115 alin. (6) referitoare la domeniile în care nu pot fi adoptate ordonanţe de urgenţă.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că textul legal criticat reglementează scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru a acţiunilor şi cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare, referitoare la cauzele penale, ceea ce înseamnă că nu se plătesc astfel de taxe în cauzele privind tragerea la răspundere penală sau civilă, aşadar, în privinţa exercitării acţiunii penale sau civile în cadrul procesului penal [a se vedea şi art. 20 alin. (8) din Codul de procedură penală]. De asemenea, textul analizat menţionează, în mod expres, că această scutire se aplică şi în privinţa despăgubirilor civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând din acestea, aşadar, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale, indiferent că ea face obiectul unei acţiuni civile alăturate celei penale sau separate de aceasta, esenţială fiind existenţa unei cauze penale, mai precis a unei cauze în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, acţiune care se pune în mişcare „de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1)“ [art. 309 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Numai în acest fel cauza poate fi calificată ca fiind una penală în sensul art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013. O atare formulă redacţională a textului legal criticat exclude, însă, de la scutirea acordată, astfel cum s-a constatat şi în cauza din faţa instanţei judecătoreşti a quo, acţiunile în răspundere civilă delictuală formulate pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care nu mai face obiectul acţiunii penale din cauza dezincriminării infracţiunii respective. În consecinţă, în ipotezele tranzitorii, şi anume atunci când o faptă este săvârşită pe perioada de activitate a legii penale, fiind astfel calificată drept infracţiune, iar, ulterior acestui moment, intervine o lege de dezincriminare în sensul art. 4 teza întâi din Codul penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul de procedură penală], ceea ce, sub aspectul pretenţiilor civile, echivalează cu necesitatea promovării unei acţiuni separate în faţa instanţelor civile în vederea acordării de despăgubiri pentru prejudiciul civil cauzat, acţiune care, în temeiul textului legal criticat, este exclusă de la scutirea plăţii taxei judiciare de timbru. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Legiuitorul are îndreptăţirea de a plasa protecţia constituţională a valorii care nu intră sub incidenţa penalului în sfera răspunderii civile delictuale.12. Curtea reţine că noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196 din Codul penal, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative, şi anume subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive.13. În acest context devin aplicabile dispoziţiile art. 4 - Aplicarea legii penale de dezincriminare - din Codul penal potrivit cărora legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. Potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării structurii infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.14. În privinţa invocării încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că aceasta priveşte probleme legate de succesiunea în timp a legilor şi determinarea legii aplicabile, textul de lege criticat neconţinând în sine niciun element care ar putea conduce la încălcarea principiului neretroactivităţii legii.15. În continuare, referitor la dezincriminarea acestei infracţiuni Curtea, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, a constatat că, deşi o astfel de faptă nu mai constituie infracţiune, persoana vătămată se poate îndrepta împotriva autorului său urmând procedurile civile, situaţie posibilă şi sub tărâmul reglementării anterioare dacă persoana vătămată nu se constituia parte civilă în procesul penal pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale pricinuite.16. În ceea ce priveşte acţiunea civilă, Curtea reţine că aceasta este o instituţie de drept procesual civil, fiind definită prin art. 29 al Codului de procedură civilă ca fiind ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a altei situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces. Acţiunea civilă în procesul penal are un caracter accesoriu acţiunii penale, trebuind să aibă izvorul în acelaşi fapt material ca şi acţiunea penală, fapt material care trebuie să constituie o infracţiune. Săvârşirea unor infracţiuni provoacă, uneori, şi pagube materiale sau morale care stau la baza răspunderii civile delictuale prevăzute la art. 1.349 din Codul civil (art. 998 şi 999 din Codul civil din 1864) potrivit căruia cel care, având discernământ, încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Astfel, în cazul unei infracţiuni producătoare de prejudiciu, odată cu dreptul la acţiunea penală se naşte şi dreptul la o acţiune civilă.17. Codul de procedură penală oferă persoanei vătămate printr-o infracţiune posibilitatea formulării unei acţiuni civile împotriva inculpatului şi a părţii responsabile civilmente. Pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiţii: infracţiunea trebuie să producă o pagubă; între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată să existe un raport de cauzalitate; prejudiciul să fie cert; prejudiciul să nu fi fost reparat şi să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu dezdăunarea sa, şi are drept finalitate repararea prejudiciului civil cauzat.18. Aşadar, Curtea observă că, în cauză, dacă fapta de vătămare corporală din culpă prevăzută în noua legislaţie penală ar fi preluat în redactare identică soluţia legislativă anterioară, prevăzută în Codul penal din 1969, persoana vătămată se putea constitui ca parte civilă, acţiunea sa civilă fiind alăturată acţiunii penale. În această situaţie, persoana vătămată beneficia de o serie de dispoziţii în favoarea sa, cum ar fi administrarea din oficiu a probelor pentru stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului, scutirea de cheltuieli legate de acţiune în faţa instanţelor civile, respectiv plata taxei judiciare de timbru, durata rezonabilă a procesului. Însă, având în vedere că fapta săvârşită sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, iar răspunderea a fost plasată pe tărâmul răspunderii civile delictuale, persoana vătămată este obligată să formuleze acţiune separată în faţa instanţei civile în vederea recuperării prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei respective, suportând toate rigorile impuse de legea procesual civilă referitoare la învestirea instanţei civile cu o cerere de chemare în judecată care va respecta regulile stabilite de art. 194-200 din Codul de procedură civilă, inclusiv cu privire la obiectul cererii şi valoarea lui, precum şi indicarea dovezilor şi administrarea probatoriului. De asemenea, Curtea reţine că, în procesul civil, sarcina probei pentru a se angaja răspunderea civilă delictuală a celui vinovat revine, potrivit art. 249 din Codul de procedură civilă, persoanei care a suferit prejudiciul, astfel încât acesta trebuie să demonstreze existenţa unei fapte ilicite, vinovăţia, existenţa unui prejudiciu, legătura de cauzalitate dintre acestea pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală.19. Mai departe, Curtea reţine că art. 197 din Codul de procedură civilă prevede că, în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se ataşează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată. Având în vedere că acţiunea prin care se cere recuperarea unui prejudiciu este, de regulă, o acţiune evaluabilă în bani, plata taxei judiciare de timbru se va stabili în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, în condiţiile art. 3 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.20. Or, în aceste condiţii, persoana vătămată care a suferit un prejudiciu material ori a cărei integritate corporală sau sănătate a avut de suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care la data comiterii sale constituia infracţiune trebuie să avanseze noi cheltuieli judiciare care includ şi taxa judiciară de timbru stabilită în funcţie de valoarea pretenţiei deduse judecăţii, pe lângă plata onorariului avocatului sau plata expertizelor necesare, în vederea recuperării pagubelor suferite, uzând de calea unei cu totul alte acţiuni în justiţie ca singură modalitate de recuperare a prejudiciului.21. În acest caz, Curtea reţine că tratamentul juridic diferit aplicat persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică, respectiv solicită recuperarea prejudiciului suferit ca urmare a săvârşirii unei fapte care constituia infracţiune la data săvârşirii, dar care nu mai face obiectul acţiunii penale, este determinat, în principiu, de celeritatea cu care a fost efectuată urmărirea penală şi judecarea cauzelor. Stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015 sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015). Aşadar, Curtea reţine că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. În acest sens, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 11 iulie 2012 sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 889 din 8 decembrie 2014). În cauză, Curtea reţine aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie, având în vedere că textul criticat consacră o excludere de la acordarea beneficiului scutirii de la plata taxei judiciare de timbru (a se vedea în acest sens paragraful 11 din prezenta decizie) a persoanelor care au suferit un prejudiciu material/moral decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, este prevăzută ca infracţiune. Or, câtă vreme principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv rezonabil pentru care persoana vătămată prin săvârşirea unei fapte care la data comiterii sale constituia infracţiune, dar cauza a fost clasată motivat de dezincriminarea infracţiunii respective să nu beneficieze de scutirea de la plata taxei judiciare de timbru pentru promovarea unei acţiuni pentru recuperarea prejudiciului civil cauzat. Prin urmare, durata cercetării penale sau, după caz, a procesului şi finalizarea acestora depind adesea de o serie de factori cum sunt data producerii faptei, gradul de operativitate a organelor de cercetare penală sau judiciare, incidente legate de administrarea probelor sau întocmirea expertizelor, îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei. De asemenea, în numeroase situaţii, durata cauzelor şi, în consecinţă, data rămânerii definitive a hotărârilor nu depind numai de atitudinea persoanei, ci se datorează şi unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a rolurilor instanţelor judecătoreşti.22. Or, Curtea constată că acţiunea civilă în recuperarea prejudiciului cauzat de o faptă care la data săvârşirii constituia infracţiune este supusă dispoziţiilor procedurale comune, aşa cum s-a arătat şi la paragrafele 17-19 din prezenta decizie, ceea ce impune justiţiabililor aflaţi în aceeaşi situaţie un tratament juridic diferenţiat, care se concretizează în cheltuielile de judecată suplimentare care includ şi taxele judiciare de timbru, precum şi la costurile legale faţă de cei care îşi recuperează prejudiciul cauzat de o infracţiune prevăzută de legea actuală. În consecinţă, Curtea, prin prezenta decizie, constată neconstituţionalitatea situaţiei de discriminare în care se află justiţiabilii menţionaţi, ceea ce echivalează cu acordarea beneficiului scutirii de la plata taxei judiciare de timbru reglementată de art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013.23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gigi Rusu şi Moise Rusu în Dosarul nr. 13.470/200/2014 al Judecătoriei Buzău - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituţionale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acţiunile şi cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale şi morale decurgând dintr-o cauză penală în condiţiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârşirii acesteia, era prevăzută ca infracţiune.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Buzău - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 27 mai 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Andreea Costin