DECIZIE Nr.
732 din 7 mai 2009
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 116 1 alin. (1) si
art. 116 2 alin. (1) din Legea învatamantului nr. 84/1995
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 398 din 11 iunie 2009
Ioan Vida - preşedinte
Nicolae Cochinescu -judecător
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Ion Predescu -judecător
Tudorel Toader -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Augustin Zegrean -judecător
Antonia Constantin - procuror
Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicată de Georgiana Olivia
Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007,
nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii
de muncă şi asigurări sociale.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de
31 martie 2009, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind
consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp
pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2009, apoi
pentru data de 7 mai 2009.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată
următoarele:
Prin încheierile din 6 ianuarie 2009, pronunţate în
dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. V620/99/2007, Curtea de
Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72
alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepţie
ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în
cauze având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva
deciziilor de concediere.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că textul de lege criticat
contravine dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie. Astfel, arată că, în
condiţiile în care dreptul la învăţătură este garantat de stat, apare normal ca
acesta să poată verifica modalitatea în care sunt organizate, ca structură şi
atribuţii, instituţiile care realizează procesul de învăţământ, fie ele de stat
sau private. Un control al acestei activităţi desfăşurate în cadrul unei
universităţi particulare nu poate fi realizat decât prin implicarea ministerului
de resort, care poate şi este obligat să acorde girul unei organizări corecte a
instituţiei de învăţământ. Liberul arbitru pe care îl instituie dispoziţiile
art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 este evident, în condiţiile în care
formularea acestui text lasă deplină latitudine cartei universitare în
organizarea structurilor de conducere, precum şi cu privire la controlul
modalităţii de administrare sau de stabilire a politicilor de cadre pe care
fiecare facultate le poate face, în temeiul aceleiaşi legi. Aşa fiind, se
realizează o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, atât din punctul
de vedere al modalităţilor în care se pot alege organele de conducere ale unei
astfel de instituţii de învăţământ superior, cât şi sub aspectul faptului că
dreptul la muncă şi perioada pe care legile organice o stabilesc pentru această
activitate sunt ignorate. Prin urmare, se instituie un monopol pe care îl
deţine universitatea cu privire la organizare, monopol ce nu poate fi
desfiinţat şi intră în contradicţie cu normele stabilite prin legi organice
prin care rectorul este confirmat de ministerul de resort. In final, arată că
textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 69 din Legea nr.
128/1997.
Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi
asigurări sociale consideră că textul de lege
criticat este constituţional. In acest sens, arată că autonomia universitară
este consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, fără ca această noţiune
să fie însă definită. Rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului
ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi
condiţiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de
conducere. Autonomia universitară a fost definită prin art. 89 din Legea
învăţământului nr. 84/1995, iar formele de realizare a acesteia - între care şi
regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învăţământ
superior - au fost stabilite prin art. 92-96 din aceeaşi lege. Aşadar, întrucât
autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea
competenţei sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea
autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile legale atacate contravin
principiului constituţional al autonomiei universitare. De asemenea, nu poate fi
primită susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16
alin. (1), deoarece procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi
pentru toate instituţiile de învăţământ superior şi pentru toţi candidaţii. Cât
priveşte faptul că dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ar
intra în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din aceeaşi lege, arată că
aceasta reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii, de
competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
Avocatul Poporului consideră
că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 sunt constituţionale.
In acest sens, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului
egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor
vizate de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări
pe considerente arbitrare. Astfel, procedura de alegere a organelor de
conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior de
stat, particulare şi confesionale. De asemenea, referitor la critica de
neconstituţionalitate a art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 faţă de art.
32 din Constituţie, arată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere
dreptului la învăţătură, ci sunt în concordanţă cu regula constituţională
potrivit căreia învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat,
particulare şi confesionale, în condiţiile legii.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele
lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere
ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor,
concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1
alin. (2), 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 72 alin. (5)
din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii
potrivit cărora: „Atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor
de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a
instituţiei, potrivit legii. Hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor
facultăţilor şi ale departamentelor, cu excepţia prevederilor de la art. 74
alin. (3), se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, dacă numărul lor
reprezintă cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor. Membrii acestor
structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal."
Autorii excepţiei consideră că acest text de lege este
contrar dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie, referitoare la egalitatea
în drepturi şi dreptul la învăţătură.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea
constată că, în esenţă, critica autorilor acesteia are în vedere faptul că art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităţilor ca
prin carta universitară să stabilească atribuţiile şi competenţele structurilor
şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior, fără o intervenţie a
statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a instituţiei
de învăţământ. Astfel, autorii susţin că nu mai este vorba de realizarea unei
adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl deţină
universităţile cu privire la organizarea şi funcţionarea acestora. In plus,
consideră că, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcţiile
de conducere a universităţilor vor fi supuse unor reglementări diferite,
încălcându-se principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.
Faţă de aceste susţineri, Curtea observă că, potrivit
art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuţiile şi competenţele
structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt
stabilite prin Carta universitară a instituţiei „potrivit legii". Astfel,
textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie
universitară, atunci când este vorba de învăţământul superior de stat,
respectiv la autonomia academică, aşa cum prevede Legea nr. 480/2006
care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învăţământului superior particular.
In acest context, trebuie amintit faptul că, dând
expresie dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, Legea
învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează în cuprinsul cap. IX
secţiunea a 7-a, art. 89-96, conţinutul conceptului de autonomie
universitară, constând în „dreptul comunităţii universitare de a se
conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe
ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi
obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale
dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege".
Or, atât timp cât textul de lege criticat nu face decât
să dea expresie autonomiei universitare, care conferă anumite drepturi şi
libertăţi instituţiilor de învăţământ superior, Curtea reţine că situaţiile
diferite ce ar putea rezulta din aplicarea acestui principiu nu pot fi
interpretate ca aducând atingere principiului egalităţii în drepturi.
In aceIaşi timp însă Curtea nu poate ignora faptul că,
în egală măsură, în ceea ce priveşte universităţile particulare, art. 72 alin.
(5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul „autonomie
academică", concept introdus în Legea învăţământului prin Legea nr.
480/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din
22 decembrie 2006, şi care, plecând de la premisa proprietăţii private, ca
fundament economic al învăţământului superior particular, stabileşte pentru
acesta drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei
universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, aşa cum sunt
limita de vârstă, promovarea în funcţii etc.
Fără a nega fundamentul economic al universităţilor
particulare, proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege, fără scop
patrimonial şi cu afectaţiune specială, Curtea constată că acest fundament nu
poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de
cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia
academică.
In acest sens, Curtea observă că prevederile
constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume
cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau
de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie
identic în ambele cazuri.
Potrivit art. 1161 alin. (1) din Legea
învăţământului, „Universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ
superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi
economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de
Constituţie", iar potrivit prevederilor art. 1162 alin. (1)
din aceeaşi lege, „Structurile şi funcţiile de conducere ale universităţilor
particulare, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele
de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite de Carta universităţii.
Deciziile definitive, în acest sens, revin universităţii".
In aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste
instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea constată că
principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească
reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de
învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a
acestora, a normei didactice etc.
Faţă de cele expuse, Curtea reţine că prevederile art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din
Constituţie, în măsura în care fac trimitere la art. 1161 alin.
(1)şi art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995,
introduse prin Legea nr. 480/2006, texte care la rândul lor sunt
neconstituţionale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituţionale,
consacră un nou tip de autonomie pentru învăţământul superior particular, şi
anume autonomia academică.
In sfârşit, Curtea constată că nu este competentă a
analiza critica autorilor excepţiei privind neconcordanţa dintre art. 72 alin.
(5) din Legea nr. 128/1997 şi art. 69 din aceeaşi lege, întrucât controlul de
constituţionalitate vizează conformitatea dintre prevederile unei legi sau
ordonanţe şi dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar nu conformitatea
unor texte de lege între ele.
Pentru considerentele expuse mai sus, in temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al
art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate
de voturi,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de
Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr.
1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi -
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt
neconstituţionale în măsura în care fac trimitere la dispoziţiile art. 1161
alin. (1) şi art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr.
84/1995, care la rândul lor sunt neconstituţionale.
Definitivă şi general obligatorie.
Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale
Parlamentului şi Guvernului.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 mai 2009.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
prof. univ. dr. IOAN VIDA
Magistrat-asistent,
Ioana Marilena Chiorean
OPINIE SEPARATA
faţă de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul
personalului didactic, pronunţată prin Decizia nr. 732 din 7 mai 2009
Soluţia pronunţată de Plenul Curţii Constituţionale
este greşită pentru considerentele pe care le voi expune în continuare astfel:
1. Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic
a fost ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica
Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007
ale Curţii de Apel laşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Prin încheierile de şedinţă pronunţate în aceste
dosare, instanţa învestită cu judecarea recursurilor a dispus („In numele legii
- Dispune:") sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997
privind Statutul personalului didactic.
Sesizarea a fost dispusă în baza art. 29 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Prin urmare, actul de sesizare a Curţii Constituţionale
este încheierea pronunţată de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia,
principiu consacrat nu numai de prevederile amintite [art. 29 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992], cât şi de doctrina şi practica unanimă a Curţii
Constituţionale.
Admiţând că încheierea instanţei ordinare are calitatea
de act de sesizare al instanţei de contencios constituţional, nu poţi
ignora un principiu procedural unanim recunoscut atât de doctrină, cât şi de
practica judecătorească, potrivit căruia obiectul cererii şi limitele
învestirii instanţei aparţin celui care sesizează instanţa - în cazul nostru
instanţa Curţii de Apel laşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.
Printr-o derogare nepermisă de lege, Plenul Curţii
Constituţionale a modificat obiectul sesizării instanţei ordinare, şi anume „soluţionarea
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea
nr. 128/1997", astfel încât Decizia nr. 732 din 7 mai 2009 priveşte
„excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea
nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 1161
alin. (1) si art. 1162 alin. (1) din Legea învăţământului nr.
84/1995", deşi în cuprinsul încheierii de sesizare a Curţii nu se
precizează că excepţia ar privi şi aceste două articole din Legea nr. 84/1995.
2. Textul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992
permite Curţii Constituţionale ca, în caz de admitere a excepţiei, să se
pronunţe şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat,
de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate
în sesizare.
Textul art. 31 alin. (2) este cât se poate de suficient
şi clar încât să nu permită extinderea controlului de constituţionalitate la
prevederi din alte acte normative, aşa cum s-a întâmplat în speţa de faţă.
Aşadar, extinderea controlului de constituţionalitate este permisă la alte
prevederi, cu condiţia ca aceste „alte prevederi" să facă parte din
corpul actului atacat şi nu din corpul altor acte normative, pentru că altfel
Curtea Constituţională s-ar transforma într-un agent de control al
constituţionalităţii legilor, lărgind sfera atribuţiilor acesteia şi adăugând
astfel la prevederile art.146 din Constituţie.
Nici măcar printr-o interpretare forţată a prevederilor
art. 146 lit. l) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională „îndeplineşte
şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii", nu ar fi
posibilă depăşirea limitelor învestirii întrucât Legea nr. 47/1992 nu permite
Curţii să se sesizeze din oficiu.
3. Din conţinutul Deciziei nr. 732 din 7 mai 2009 se
desprinde concluzia că atât Legea nr. 128/1997, cât şi Legea nr. 84/1995 ar
privi acelaşi obiect- învăţământul -în speţă învăţământul superior. Nu se poate
face însă abstracţie de faptul că Legea învăţământului nr. 84/1995, astfel cum
a fost modificată şi completată prin Legea nr. 480/2006, stabileşte cadrul
general de organizare şi funcţionare a învăţământului, inclusiv învăţământul
superior, în timp ce Legea nr. 128/1997 reglementează statutul cadrelor
didactice, adică drepturile şi obligaţiile profesorilor, condiţiile de
accedere în învăţământ, de promovare etc.
4. Rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 31 alin.
(2) din Legea nr. 47/1992 este cât se poate de vizibil: art. 72 alin. (5) din
Legea nr. 128/1997 atacat cu excepţia de neconstituţionalitate poate fi
neconstituţional în mod indirect, numai pe cale de trimitere la cele două texte
- art.1161 alin. (1)şi art.1162 alin. (1) din Legea nr.
84/1995, în timp ce aceste două texte din Legea nr. 84/1995 neatacate cu
excepţia de neconstituţionalitate sunt declarate neconstituţionale.
Iată aşadar paradoxul soluţiei pronunţate de instanţa
de contencios constituţional.
Motivaţia instanţei de contencios constituţional precum
că în privinţa universităţilor particulare art. 72 alin. (5) din Legea nr.
128/1997 privind Statutul personalului didactic face aplicabil conceptul de „autonomie
academică", concept introdus prin Legea nr. 480/2006 şi în baza căruia
drepturile şi libertăţile învăţământului superior particular ar fi diferite de
cele care se circumscriu autonomiei universitare, dând ca exemplu limita de
vârstă şi promovarea în funcţie, este cât se poate de greşită.
Plecând de la textul art. 89 din Legea învăţământului
nr. 84/1995 potrivit căruia autonomia universitară reprezintă „dreptul
comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercita libertăţile
academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de
a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile
şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior,
stabilite prin lege", Curtea apreciază că textul art. 1161 alin.(1)
potrivit căruia „universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ
superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi
economico-financiar..." ar crea un nou tip de autonomie, şi anume „autonomie
academică" diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din
Constituţie.
Concluzia instanţei de contencios constituţional pleacă
de la o înţelegere greşită a conceptului de „ autonomie universitară",
concept enunţat de art. 32 alin. (6) din Constituţia României: „Autonomia
universitară este garantată".
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa ordinară - Curtea
de Apel laşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în încheierile de
sesizare a Curţii Constituţionale, Legea fundamentală a consacrat prin art. 32
alin. (6) principiul „autonomiei universitare", fără însă a-l
defini, lăsând legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele
autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită, inclusiv în
alegerea organelor de conducere, astfel încât prin art. 89 - 96 din Legea nr.
84/1995 se explicitează conceptul de autonomie universitară al cărui conţinut
cuprinde în mod necesar componenta academică, organizatorică şi componenta
economico-financiară.
De altfel este lesne de observat că art. 89 din Legea
nr. 84/1995 defineşte în esenţă componenta academică a conceptului de autonomie
universitară, „dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi
exercita libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe..."; art.
92 alin. (3) lit. a) din Lege - „stabilirea structurii interne a instituţiei
de învăţământ superior, conform legii", art. 92 alin. (3) lit. d) din
Lege - „ selectarea şi promovarea personalului didactic ori ale celorlalte
categorii de personal angajat, precum şi stabilirea criteriilor de apreciere a
activităţii didactice şi ştiinţifice; acordarea titlurilor didactice, ştiinţifice
şi onorifice, în condiţiile legii", art. 92 alin. (3) lit. f) din Lege
- „eligibilitatea tuturor organismelor de conducere prin vot secret" şi
art. 92 alin. (3) lit. k) din Lege - „asigurarea ordinii şi disciplinei în
spaţiul universitar" definesc componenta organizatorică a conceptului
de autonomie universitară, în timp ce art. 92 alin. (3) lit. g) din Lege - „ stabilirea
necesităţii financiare şi materiale; folosirea fondurilor şi gestionarea lor,
cu respectarea prevederilor legale; găsirea şi stabilirea surselor suplimentare
de venituri; organizarea şi controlul serviciilor economico-gospodăreşti;"
şi art. 92 alin. (4) din Lege - „în plan financiar autonomia
universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii şi
răspunderii personale, a fondurilor alocate de la bugetul public naţional sau
provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută
de la studenţi şi cursanţi străini, potrivit criteriilor stabilite de comun
acord cu Ministerul Educaţiei Naţionale" definesc componenta
economico-financiară a conceptului de autonomie universitară.
Mai mult, art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995
prevede expres că „autonomia universitară vizează domeniile conducerii,
structurării şi funcţionării instituţiei, ale activităţii didactice şi de
cercetare ştiinţifică, ale administrării şi ale finanţării", precizând
în acest fel cele trei componente ale autonomiei universitare - componenta
organizatorică (domeniul conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei),
componenta academică (domeniul activităţii didactice şi de cercetare
ştiinţifică) şi componenta economico-financiară (domeniul administrării şi
finanţării).
Formularea sintagmei din art. 1161 alin. (1)
din Legea nr. 84/1995: „autonome atât din punct de vedere academic,..."
are la bază conceptul de exerciţiu al libertăţilor academice fără niciun
fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, astfel cum acesta este
prevăzut în art. 89 din Lege „...dreptul comunităţii universitare de a se
conduce, de a-şi exercita libertăţile academice fără niciun fel de
ingerinţe..." şi care, în mod necesar şi firesc, trebuie aplicat şi
învăţământului superior particular.
Iată aşadar că art.1161 alin.(1) din Legea
nr. 84/1995 nu introduce niciun alt concept de autonomie, ci vine să sublinieze
conceptul de exerciţiu al libertăţilor academice ca parte componentă a
autonomiei universitare.
Prin urmare, câtă vreme conceptul de autonomie
universitară este definit doar de legiuitorul ordinar, nu şi de
legiuitorul constituant, care doar îl enunţă, a vorbi de încălcarea art. 32
alin. (6) din Constituţie este un nonsens.
5. Tot astfel, printr-o interpretare greşită a
conceptului de autonomie universitară, Plenul Curţii apreciază că textul art.
72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, prin raportare la art. 1162 alin.
(1) din Legea nr. 84/1995, ar stabili pentru învăţământul superior particular „
drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei
universitare, inclusiv sub aspectul statutelor cadrelor didactice, aşa cum este
limita de vârstă, promovarea în funcţie etc..."
Trebuie observat în primul rând că textul art. 1162
alin. (1) din Legea nr. 84/1995 este reprodus integral după textul art. 72
alin. (5) din Legea nr. 128/1997, în ce priveşte atribuţiile şi competenţele
structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior care sunt
stabilite prin Carta universitară a instituţiei, potrivit legii, singura
adăugire fiind durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice.
Legea, în speţa de faţă Legea nr. 84/1995 prin art. 1162
alin. (1) teza finală, stabileşte că deciziile definitive, în acest sens,
revin universităţii.
Prin urmare, plecând de la permisiunea pe care textul
art. 1162 alin. (1) o acordă universităţilor particulare în ce
priveşte durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstă ale
cadrelor didactice, Plenul Curţii apreciază că „proprietatea privată ca
fundament economic al universităţilor particulare nu poate constitui şi
fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de cea consacrată de
art. 32 alin. (6) din Constituţie, asa cum este autonomia academică".
Prima precizare care se impune este aceea că textul
art. 1162 alin. (1) nu aduce atingere în niciun fel componentei
academice a conceptului de autonomie universitară, ci, plecând de la
proprietatea privată ca fundament al universităţilor particulare, lasă la
aprecierea acestora durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de
vârstă până la care profesorii pot fi menţinuţi în activitate.
Prevederea în sine nu încalcă nici egalitatea în
drepturi a cetăţenilor prevăzută ca atare de art. 16 din Constituţie şi cu atât
mai puţin autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din
Constituţie, indiferent din ce perspectivă ar fi analizată.
Pe de o parte, nu s-ar putea susţine că trebuie să
existe o egalitate absolută între învăţământul superior particular şi
învăţământul superior de stat câtă vreme învăţământul superior particular are
la bază proprietatea privată, iar statul nu contribuie cu nimic la desfăşurarea
şi dezvoltarea acestuia.
Pe de altă parte, nu se poate nega învăţământului
superior particular o marjă de acţiune mai mare în ce priveşte organizarea
procesului de învăţământ şi o mai mare libertate în a-şi administra resursele
economico-financiare.
Singura obligaţie pe care statul o poate institui
învăţământului superior particular trebuie să se limiteze la respectarea
opţiunilor şi orientărilor strategice naţionale ale învăţământului superior
(componenta academică a conceptului de autonomie universitară, astfel cum
aceasta este definită prin art. 89 din Legea nr. 84/1995), dat fiind că
învăţământul superior particular trebuie integrat în mod necesar în sistemul
naţional de învăţământ.
Rezumând la cele expuse, învăţământul superior
particular trebuie să furnizeze învăţământ de calitate.
Dintr-o altă perspectivă trebuie apreciat că
posibilitatea menţinerii în activitate a profesorilor din învăţământul
particular peste vârsta de pensionare, vârstă care nu este impusă prin Legea
nr. 128/1997, ci prin Legea pensiilor, este şi benefică pentru societate, dat
fiind că foarte mulţi profesori universitari, de o valoare incontestabilă,
rămân în activitate în beneficiul direct al tinerilor şi al societăţii.
A doua precizare care se impune este aceea că şi
învăţământul particular preuniversitar are aceeaşi reglementare ca şi
învăţământul superior particular.
Astfel, art. 1451 precizează în alin. (1) că
unităţile particulare de învăţământ sunt unităţi libere, autonome atât din
punct de vedere organizatoric cât şi economico-financiar, iar alin. (2)
stabileşte că structurile şi funcţiile de conducere ale unităţilor de
învăţământ particular, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi
limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite prin regulamentele de
organizare şi funcţionare a acestora în concordanţă cu prevederile legale.
Prin urmare, legiuitorul a apreciat că în ce priveşte
modul de organizare, durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de
vârstă ale cadrelor didactice din învăţământul particular, fie el
preuniversitar, fie universitar, acestea să fie lăsate la latitudinea
instituţiilor de învăţământ şi înscrise în Carta universităţii sau în
regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora.
Faţă de opţiunea expresă a legiuitorului, care a
înţeles să acorde libertăţi mai mari învăţământului particular- universitar sau
preuniversitar, în ce priveşte organizarea procesului de învăţământ şi
administrarea propriilor resurse economico-financiare, în consideraţia tocmai a
fundamentului acestuia - proprietatea privată, garantată de stat (art. 44 din
Constituţie), opţiune ce nu încalcă în niciun fel textul Constituţiei, Decizia
Curţii Constituţionale nr. 732 din 7 mai 2009 nu face altceva decât să înfrângă
voinţa legiuitorului, cu consecinţe practice dintre cele mai nefericite.
Astfel, prin declararea ca neconstituţionale a
prevederilor art. 1161 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, învăţământul
superior particular este lipsit de legitimitate, aceste prevederi fiind tocmai
cele care definesc şi legitimează existenţa universităţilor particulare, iar
prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 1162 alin.
(1), lipseşte practic universităţile de Carta universitară care nu este altceva
decât propria lor Constituţie.
Iată de ce apreciez că soluţia de admitere a
neconstituţionalităţii art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 şi pe cale de
consecinţă declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 1161
alin. (1) şi art. 1162 alin. (1) sunt greşite.
Judecător,
Petre Lăzăroiu