Decizia Nr.745 din 03.11.2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante
ACT EMIS DE: Curtea Constitutionala
ACT PUBLICAT ÎN MONITORUL OFICIAL NR. 937 din 18 decembrie 2015

Cu participarea în şedinţa publică din 27 octombrie 2015 a reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, „pentru teza care exceptează de la principiul neretroactivităţii art. 15 din lege", excepţie ridicată de Volksbank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 15.454/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 216D/2015.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 27 octombrie 2015, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, a amânat pronunţarea pentru data de 3 noiembrie 2015, când a pronunţat prezenta decizie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:3. Prin Încheierea din 19 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 15.454/211/2014, Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, „pentru teza care exceptează de la principiul neretroactivităţii art. 15 din lege". Excepţia a fost ridicată de Volksbank România - S.A. din Bucureşti într-o cauză având ca obiect constatarea ca fiind abuzive şi eliminarea unor clauze dintr-un contract de credit, precum şi restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare şi plata dobânzii legale aplicate sumelor solicitate.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că Legea nr. 72/2013 transpune în dreptul intern Directiva 2011/7/UE, iar raportat la art. 12 din Directivă marja de opţiune lăsată legiuitorului naţional pentru incidenţa temporală a directivei nu poate fi interpretată ca o derogare de la principiul general de drept al neretroactivităţii legii, opţiunea referindu-se la situaţiile în care un stat membru transpune în dreptul intern directiva anterior termenului-limită de 16 martie 2013 şi care are opţiunea să aplice transpunerea imediat, chiar şi înaintea datei de 16 martie 2013. Mai susţine că legiuitorul român trebuia să se raporteze în primul rând la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, şi nu să exercite opţiunea de derogare de la termenul stabilit de directivă prin instituirea unei retroactivităţi generale a art. 15 din Legea nr. 72/2013. Principiul neretroactivităţii legii este recunoscut în dreptul comunitar cu aceeaşi autoritate ca şi în dreptul intern, astfel că nu se poate susţine că directiva transpusă prin Legea nr. 72/2013 ar permite o astfel de abatere.5. Judecătoria Cluj-Napoca - Secţia civilă opinează în sensul că art. 21 din Legea nr. 72/2013 aduce atingere principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie dacă se interpretează că dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive prevăzute de art. 15 din lege s-ar aplica şi clauzelor inserate în contractele aflate în curs de desfăşurare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv la data de 5 aprilie 2013, pentru încălcarea unor cerinţe neprevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractelor, acestea trebuind să fie excluse din sfera de aplicare a Legii nr. 72/2013. Instanţa apreciază că, în realitate, este vorba de o eroare materială, legiuitorul prin trimiterea la art. 15 din cuprinsul art. 21 al Legii nr. 72/2013 a dorit să menţioneze posibilitatea creditorului de a recurge la procedura ordonanţei de plată inclusiv în cazul în care contractul a fost încheiat anterior intrării sale în vigoare (art. 16 din Legea nr. 72/2013), şi nu la posibilitatea aplicării sancţiunii nulităţii absolute clauzelor din contractele în desfăşurare la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 (art. 15). Aceasta, întrucât art. 21 din Legea nr. 72/2013, în vigoare, are o formulare identică cu art. 20 din proiectul iniţial al legii, iar art. 15, la care trimitea art. 20 din proiectul de lege, corespunde cu art. 16 din legea în vigoare, care se referă la procedura ordonanţei de plată, aflată la dispoziţia creditorilor în cazul întârzierii debitorilor în efectuarea plăţilor, decalarea de articole rezultând din inserarea în textul legii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, a unui nou articol, care nu exista în proiectul de lege.6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilorart. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, îl constituie art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013, în ceea ce priveşte sintagma „cu excepţia prevederilor art. 15". Dispoziţiile art. 21 au următorul cuprins: „Dispoziţiile prezentei legi, cu excepţia prevederilor art. 15, nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante înainte de data intrării în vigoare a prezentei legi." Prevederile art. 15 (cu denumirea marginală „Sancţiuni") au următorul cuprins:(1) Clauzele abuzive sunt lovite de nulitate absolută.(2) Răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele şi practicile abuzive este atrasă potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare.10. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile.11. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea nr. 72/2013 reglementează măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, transpunând în dreptul intern Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011 privind combaterea întârzierii în efectuarea plăţilor în tranzacţiile comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 48 din 23 februarie 2011, care prevede la art. 12 alin. (4) că „În transpunerea prezentei directive, statele membre decid dacă exclud contractele care au fost încheiate înainte de 16 martie 2013."12. Analizând procesul legislativ de adoptare a Legii nr. 72/2013, Curtea observă că, în temeiul art. 6 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică, Ministerul Justiţiei a supus dezbaterii publice Proiectul de lege privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultate din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţile publice. Atât în forma iniţială a proiectului de lege afişată pe site-ul Ministerului Justiţiei, cât şi în forma revizuită în urma consultării publice, dispoziţia legală criticată se regăsea la art. 20, iar art. 15 la care făcea trimitere se referea la procedura ordonanţei de plată (având următorul conţinut: „Dacă debitorul întârzie în efectuarea plăţii, creditorul poate obţine un titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată, prevăzută de dispoziţiile art. 999-1010 din Codul de procedură civilă."). Ulterior, la data de 3 ianuarie 2013 proiectul de lege a fost înregistrat pentru dezbatere la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, şi a fost publicat pe site-ul acestuia. Din examinarea formei iniţiatorului proiectului de lege afişat pe site-ul Senatului, Curtea observă că acesta, faţă de forma publicată pe site-ul Ministerului Justiţiei, cuprinde în plus un nou articol, art. 11, cu denumirea marginală Contracte cu avansuri, astfel încât art. 20 (care făcea trimitere la art. 15) din forma publicată pe site-ul Ministerului Justiţiei a devenit art. 21 (care ar fi trebuit să facă trimitere la art. 16) din proiectul de lege publicat pe site-ul Senatului.13. Însă Curtea constată că trimiterea din cuprinsul art. 21 nu a fost corelată cu această renumerotare şi a rămas aceeaşi, adică la art. 15 din lege, astfel încât, şi în prezent, art. 21 din lege face trimitere la art. 15, respectiv la sancţionarea cu nulitatea absolută a clauzelor abuzive, iar nu la procedura ordonanţei de plată (care se regăseşte la art. 16 din lege). Chiar dacă această necorelare a intervenit în diferitele forme ale proiectului de lege, Curtea reţine că acesta a fost adoptat ca atare de către legiuitor, devenind Legea nr. 72/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013, în cuprinsul căreia art. 21 face trimitere la dispoziţiile art. 15 din aceeaşi lege.14. În continuare, Curtea observă că, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 privind reglementarea unor măsuri bugetare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 30 august 2013, aprobată cu modificări prin Legea nr. 168/2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 18 decembrie 2014, ordonanţă care prevede la art. 19 că „(1) Obligaţiile de plată a unor sume de bani rezultând din contractele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante au regimul stabilit potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sau, după caz, modificării acestora. (2) Dacă debitorul întârzie în efectuarea plăţii, creditorul poate obţine un titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată, prevăzută de dispoziţiile art. 1.013-1.024 din cadrul titlului IX din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."15. Din Nota de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr. 29/2013, precum şi din Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii de aprobare a Ordonanţei Guvernului nr. 29/2013 rezultă că legiuitorul a avut în vedere faptul că Legea nr. 72/2013 transpune Directiva 2011/7/UE şi a considerat că este necesar să se prevadă că „dispoziţiile normei de transpunere nu sunt incidente contractelor anterioare, singurele prevederi aplicabile imediat fiind cele referitoare la obţinerea unui titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată, prevăzută de dispoziţiile art. 1.013-1.024 din cadrul titlului IX al Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă." Aşadar, obligaţiile de plată rezultând din contractele încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi publice au regimul stabilit de norma în vigoare la data încheierii acestor contracte sau a modificării lor. În opinia legiuitorului, aşa cum se precizează atât în Nota de fundamentare a Ordonanţei Guvernului nr. 29/2013, cât şi în Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii de aprobare a acesteia, „nerealizarea acestei modificări este de natură a crea o practică neunitară în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 72/2013 în ceea ce priveşte contractele în derulare, cu consecinţa impunerii unor constrângeri suplimentare faţă de bugetul general consolidat, contrar angajamentelor asumate prin acordurile cu instituţiile financiare internaţionale."16. Având în vedere acestea, Curtea constată că este evidentă voinţa legiuitorului de a excepta - referitor la obligaţiile de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate înainte de data intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 - prevederile art. 16 cu denumirea marginală „Ordonanţa de plată" (potrivit cărora „Dacă debitorul întârzie în efectuarea plăţii, creditorul poate obţine un titlu executoriu prin procedura ordonanţei de plată, prevăzută de dispoziţiile art. 1.013-1.024 din cadrul titlului IX al Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare"), iar nu prevederile art. 15 care instituie, la alin. (1), sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive, iar la alin. (2) răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate de clauzele şi practicile abuzive, potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. În acelaşi timp, Curtea reţine însă că, în contextul acestui ansamblu legislativ, exceptarea prevederilor art. 15 de la aplicarea Legii nr. 72/2013 cuprinsă în art. 21 din această lege a rămas nemodificată. Astfel, deşi art. 19 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 prevede că obligaţiile de plată a unor sume de bani rezultând din contractele prevăzute la art. 21 din Legea nr. 72/2013 au regimul stabilit potrivit clauzelor contractuale şi dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii sau, după caz, modificării acestora, Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 nu a modificat expres şi nici nu a abrogat exceptarea cuprinsă în art. 21 din Legea nr. 72/2013. De asemenea, Curtea observă că art. 19 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 29/2013 are un conţinut identic cu art. 16 din Legea nr. 72/2013, referindu-se la procedura ordonanţei de plată.17. În aceste condiţii, Curtea reţine că, potrivit normei legale criticate - art. 21 din Legea nr. 72/2013 -, sunt sancţionate cunulitate absolută şi clauzele abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013 şi aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei legi, ceea ce, în opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, încalcă prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Legea dispune numai pentru viitor[...]".18. Curtea constată că legea nouă - Legea nr. 72/2013 defineşte la art. 12 practica sau clauza contractuală abuzivă ca fiind aceea „prin care se stabileşte în mod vădit inechitabil, în raport cu creditorul, termenul de plată, nivelul dobânzii pentru plata întârziată sau al daunelor-interese suplimentare". În acest sens art. 13 stabileşte, fără caracter exhaustiv, circumstanţele cauzei care sunt avute în vedere de instanţa judecătorească în determinarea caracterului abuziv al unei clauze sau practici, iar art. 14 stabileşte clauzele calificate de lege ca fiind abuzive, cum ar fi, de exemplu, cele care exclud posibilitatea aplicării de dobânzi penalizatoare [lit. a)] sau care elimină posibilitatea plăţii de daune-interese suplimentare [lit. e)]. Totodată, legea nouă stabileşte că sancţiunea în cazul constatării clauzelor abuzive este nulitatea absolută a acestora, iar dispoziţiile criticate prevăd că această sancţiune se aplică şi contractelor încheiate înainte de data intrării în vigoare a legii noi.19. Astfel, Curtea constată că, în cazul unui contract încheiat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013, dispoziţiile de lege criticate ataşează alte consecinţe juridice decât cele existente la momentul încheierii lui, şi anume nulitatea absolută a clauzelor abuzive, pentru neîndeplinirea unor condiţii care nu erau prevăzute de legea în vigoare la acel moment, Legea nr. 72/2013 definind noţiunea de practică sau clauze abuzive (art. 12), criteriile de determinare a acestor clauze (art. 13) şi clauzele considerate de lege ca fiind abuzive (art. 14).20. Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2) şi dezvoltat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. În acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003, nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006, şi nr. 201 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2007. Totodată, Curtea a statuat prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 9 februarie 2015, paragraful 19, că legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, iar nu situaţiilor juridice trecute, consumate (facta praeterita). 21. Curtea reţine că sancţiunea nulităţii absolute a clauzelor abuzive prevăzută de art. 15 din Legea nr. 72/2013 a fost reglementată pentru neîndeplinirea unor cerinţe prevăzute de lege nouă, iar potrivit dispoziţiilor de lege criticate, această sancţiune se aplică şi clauzelor inserate în contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv data de 5 aprilie 2013, pentru încălcarea unor cerinţe neprevăzute de legea în vigoare la data încheierii contractelor.22. Or, Curtea constată că, potrivit principiului constituţional al neretroactivităţii legii, nulitatea unui act juridic trebuie să fie cârmuită de legea în vigoare la momentul încheierii acestuia. Astfel, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot desfiinţate de legea nouă. În acest sens sunt deciziile Curţii Constituţionale nr. 62 din 13 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, şi nr. 18 din 9 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 112 din 18 martie 1999.23. Curtea reţine că situaţia juridică generată de încheierea actului juridic al părţilor, ce cuprinde efectele voite de acestea, este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Acestor contracte li se pot aplica, în ceea ce priveşte nulitatea, numai dispoziţiile de lege în vigoare la momentul încheierii lor, dispoziţii care supravieţuiesc chiar după intrarea în vigoare a legii noi. Aşadar, prin reglementarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive cuprinse în contractele încheiate anterior intrării ei în vigoare, sancţiune care intervine pentru nerespectarea unor cerinţe prevăzute de noua lege, dispoziţiile criticate încalcă principiul neretroactivităţii legii, deoarece instituie alte consecinţe juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii acestor contracte. 24. Prin urmare, Curtea constată că, pentru a respecta principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile, contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 72/2013 trebuie să fie excluse din sfera de aplicare a acesteia, în ceea ce priveşte sancţiunea nulităţii absolute. În consecinţă, Curtea va admite excepţia de neconstituţionalitate şi va constata că sintagma „cu excepţia prevederilor art. 15" cuprinsă în dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 72/2013 încalcă principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Volksbank România - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 15.454/211/2014 al Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi constată că sintagma „cu excepţia prevederilor art. 15" cuprinsă în dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante este neconstituţională.Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Judecătoriei Cluj-Napoca - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 3 noiembrie 2015. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE AUGUSTIN ZEGREAN Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean