DECIZIE Nr. 76
din 5 noiembrie 2007
cu privire la aplicarea
dispozitiilor art. 145 si 145 1 din Codul de procedura penala, in cazul
masurilor preventive constand in obligarea de a nu parasi localitatea sau tara,
luate sau prelungite in cursul urmaririi penale, ulterior sesizarii instantei.
ACT EMIS DE:
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 545 din 18 iulie 2008
Dosar nr. 49/2007
Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae
Popa, preşedintele Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite ale Inaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a
examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la
aplicarea dispozitiilor art. 145 si 145 1
din Codul de procedura penala, in cazul masurilor preventive constand in
obligarea de a nu parasi localitatea sau tara, luate sau prelungite in cursul
urmaririi penale, ulterior sesizarii instantei.
Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea
dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 75 de
judecători din totalul de 114 aflaţi în funcţie.
Procurorul general al Parchetului
de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de
procurorul Tiberiu Mihail Niţu, prim-adjunct al procurorului general.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de
pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul
legii, punând concluzii pentru a fi admis în sensul de a se stabili că măsurile
preventive prevăzute în art. 145 şi 145 1 din Codul de procedură penală, dispuse sau prelungite în cursul
urmăririi penale, ulterior sesizării instanţei, nu pot fi prelungite sau
menţinute de instanţa de judecată, ci trebuie examinată luarea acestor măsuri
în raport cu condiţiile instituite în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură
penală.
SECŢIILE UNITE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
In aplicarea dispoziţiilor art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală,
privind măsurile preventive dispuse sau prelungite în cursul urmăririi penale,
după sesizarea instanţei, s-a ivit diversitate de practică judiciară cu privire
la posibilitatea de a fi prelungite sau menţinute de către instanţa de
judecată.
Astfel, într-o opinie s-a considerat că şi după
sesizarea instanţei prin rechizitoriu măsurile preventive prevăzute în art. 145
şi 1451, dispuse sau
prelungite în cursul urmăririi penale, pot fi
prelungite şi, după caz, menţinute de către instanţa de judecată în urma
verificării legalităţii acestor măsuri.
Intr-o altă opinie, dimpotrivă,
s-a apreciat că, în cazul în care măsurile preventive prevăzute în art. 145 şi
1451 au fost dispuse şi, respectiv, prelungite în cursul urmăririi penale,
după sesizarea instanţei, acestea nu mai pot fi prelungite sau menţinute în
continuare, ci se impune examinarea luării acestora în raport cu întrunirea
condiţiilor care le-ar justifica.
Aceste din urmă instanţe au
interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.
Potrivit art. 145 alin. 1 din Codul de procedură
penală, „măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea
impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul
urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu
părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a
dispus această măsură". In continuarea aceluiaşi alineat se subliniază că
măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.
143 alin. 1.
Mai este de observat că, în conformitate cu alin. 2 din
acelaşi articol, „durata măsurii prevăzute în alin. 1 nu poate depăşi 30 de
zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii".
Ca urmare, sub acest aspect, se impune să se aibă în
vedere că în cuprinsul art. 136 din Codul de procedură penală, prin care se
reglementează „scopul şi categoriile măsurilor preventive", se prevede că
„în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu
închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru
a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de
acesta una dintre următoarele măsuri preventive: reţinerea; obligarea de a nu
părăsi localitatea; obligarea de a nu părăsi ţara; arestarea preventivă".
In această privinţă, prin alin. 8 al aceluiaşi articol,
se relevă că „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de
pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte
situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura".
Aşadar, apare evident că atât textul art. 145 din Codul
de procedură penală, cât şi dispoziţiile la care se face referire prin acesta
conţin reglementări lipsite de echivoc în ceea ce priveşte luarea sau
prelungirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive la care se
referă, fiind însă mai puţin explicite în legătură cu luarea şi prelungirea sau
menţinerea aceleiaşi măsuri în cursul judecăţii.
De aceea, ţinându-se seama de caracterul restrictiv al
interpretării dispoziţiilor procedurale, potrivit cărora măsurile preventive nu
pot fi luate, prelungite sau menţinute ori revocate decât în limitele prevăzute
în norma de reglementare, se impune ca prelungirea sau menţinerea lor, în cazul
în care au fost dispuse ori prelungite în cursul urmăririi penale, după
sesizarea instanţei prin rechizitoriu, să nu mai poată fi examinată de instanţa
de judecată, care nu este împiedicată însă să procedeze la discutarea luării acelor
măsuri dacă sunt întrunite la momentul respectiv condiţiile prevăzute în art.
145 alin. 1 şi în art. 1451 alin. 2, cu referire la art. 143 alin. 1 din Codul de procedură
penală.
Ca urmare, în lipsa unor dispoziţii exprese, măsurile
preventive constând în obligarea învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi
localitatea, precum şi în obligarea acestuia de a nu părăsi ţara, dispuse ori
prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după
sesizarea instanţei prin rechizitoriu, chiar dacă ele se justifică în
continuare, nu pot face obiectul unei noi prelungiri sau al menţinerii de către
instanţa de judecată.
Dar, în raport cu dispoziţiile art. 136 alin. 4 din
Codul de procedură penală, potrivit cărora „măsurile prevăzute în alin. 1 lit.
b) şi c) se pot lua de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale,
şi de instanţa de judecată, în cursul judecăţii", se impune concluzia că
într-o atare ipoteză revine instanţei atribuţia de a dispune o asemenea măsură
dacă, discutând luarea lor, constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute în
art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.
In atare situaţie, a atribui instanţei de judecată
posibilitatea de a dispune prelungirea sau menţinerea unei asemenea măsuri
preventive, dispusă de procuror sau de judecător în cursul urmăririi penale,
după sesizarea instanţei prin rechizitoriu, ar echivala cu crearea unor norme
de reglementare pe calea interpretării analogice a dispoziţiilor existente
într-o altă materie, a arestării preventive, ceea ce ar fi inadmisibil.
In consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 4142 din Codul de procedură penală,
urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile
art. 145 şi 1451 din
Codul de procedură penală se interpretează în sensul că măsurile preventive
referitoare la obligarea de a nu părăsi localitatea sau ţara, dispuse ori
prelungite fie de procuror, fie de judecător, în cursul urmăririi penale, după
sesizarea instanţei prin rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de
către instanţa de judecată, urmând ca luarea acestor măsuri să fie discutată în
faţa instanţei, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1
din Codul de procedură penală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:
Admit recursul în interesul legii
declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Dispoziţiile art. 145 şi 1451 din Codul de procedură penală se
interpretează în sensul că:
Măsurile preventive referitoare la obligarea de a nu
părăsi localitatea sau ţara dispuse ori prelungite fie de procuror, fie de
judecător, în cursul urmăririi penale, după sesizarea instanţei prin
rechizitoriu, nu pot fi prelungite sau menţinute de către instanţa de judecată,
urmând a fi discutată luarea acestora, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute
în art. 143 alin. 1 din Codul de procedură penală.
Obligatorie, potrivit art. 4142 alin. 3 din Codul de procedură penală.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie
2007.
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat-asistent,
Victoria Maftei