Decizia Nr.8 din 21.03.2019

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Pe rol soluţionarea sesizării formulate de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 65/206/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a chestiunii de drept: „dacă noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal, articol care defineşte accidentul de circulaţie ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal are în vedere şi autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident."Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 228/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 27⁵ alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.La şedinţa de judecată a participat doamna Marioara Cioaric, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27⁶ din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare.Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 228/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.A menţionat că la dosar au fost transmise puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării de către Direcţia legislaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, facultăţile de Drept din cadrul Universităţilor din Cluj, Craiova şi Universitatea de Vest din Timişoara, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Suceava şi instanţele arondate acestora, opinia majoritară fiind în sensul că rănirea unei sau a mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (OUG nr. 195/2002), raportat la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal nu poate cuprinde şi ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident.Totodată, a învederat că, la data de 13 martie 2019, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În continuare, a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, doamna judecător Ana Hermina Iancu, care a fost înaintat părţilor la data de 25 martie 2019, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt alte cereri sau excepţii de formulat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema supusă dezbaterii în Dosarul nr. 228/1/2019.Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a arătat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală.A apreciat că dezlegarea ce ar trebui dată chestiunii de drept evocate de instanţa de trimitere să fie în sensul că noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane, prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 cu referire la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, nu are în vedere şi autorănirea atunci când singura persoană rănită în urma accidentului de circulaţie este conducătorul vehiculului întrucât în opinia parchetului trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal sunt menite să asigure punerea în aplicare a art. 77 din OUG nr. 195/2002, referitor la ipoteza în care accidentul de circulaţie este soldat cu victime. Alin. (3) lit. a) din acelaşi text de lege are în vedere aplicarea dispoziţiilor art. 79 din OUG nr. 195/2002, respectiv, când accidentul de circulaţie este urmat doar de pagube materiale. Prin urmare, a apreciat că faţă de modul de interpretare teleologic al dispoziţiilor art. 338 din Codul penal rezultă indubitabil că noţiunea de rănire nu poate avea în vedere şi persoana conducătorului auto, când unica persoană rănită este el însuşi şi aceasta, pe de o parte, pentru că legiuitorul nu a prevăzut între cauzele justificative şi împrejurarea în care părăsirea locului accidentului ar fi justificată de faptul că el însuşi are nevoie de îngrijiri medicale.De asemenea, un alt argument îl constituie faptul că noţiunea de rănire presupune producerea consecinţelor prevăzute la art. 193 şi 194 din Codul penal, texte care exclud autorănirea.A arătat că atunci când legiuitorul a dorit să dea eficienţă unor consecinţe juridice produse de autorănire a incriminat faptele în mod expres, ca în cazul faptelor de înşelăciune privind asigurările de sănătate sau provocarea de răni în vederea evitării încorporării în caz de război, ceea ce nu se poate susţine în cazul dispoziţiilor art. 338 din Codul penal.Faţă de argumentele prezentate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, reprezentantul Ministerului Public a solicitat admiterea sesizării şi pronunţarea unei hotărâri prealabile în sensul că noţiunea de rănire nu se referă şi la persoana conducătorului auto atunci când este vorba de autolezare.Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat închise dezbaterile şi a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:I. Titularul şi obiectul sesizăriiPrin încheierea din 18 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 65/206/2018, în baza art. 475 din Codul de procedură penală s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: Dacă noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal, articol care defineşte accidentul de circulaţie ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, are în vedere şi autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident. Cauza a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 228/1/2019, cu termen de soluţionare fixat la data de 21 martie 2019. II. Dispoziţiile legale incidente– Art. 338 din Codul penal - Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor acestuia.
(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani. (...)
(3) Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când:a)în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale; b)conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului; c)conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare; d)victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie. – Art. 75 din OUG nr. 195/2002 Accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a)s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b)a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c)în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare. III. Expunerea succintă a cauzei Prin Rechizitoriul nr. 617/137/P/2016 din data de 4.01.2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Costea Ştefan Valentin sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal şi a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cu aplicarea art. 38 alin. (1) din Codul penal. S-a reţinut în sarcina inculpatului că, la data de 2.05.2016, în jurul orelor 08,40, a condus autovehiculul marca VW GOLF, înmatriculat în Bulgaria, pe DJ 176 din localitatea Moldoviţa, judeţul Suceava, fără să posede permis de conducere, împrejurare în care a fost implicat într-un accident rutier, având ca urmare vătămarea corporală a celui în cauză, după care acesta a părăsit locul accidentului fără încuviinţarea lucrătorilor de poliţie, fiind identificat ulterior, la data de 3.05.2016. Prin Sentinţa penală nr. 128 din 14.09.2018 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, în Dosarul nr. 65/206/2018, pronunţată în procedura simplificată, în condiţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pe baza probelor administrate la urmărirea penală, persoana trimisă în judecată declarând că recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa, astfel cum acestea erau descrise în actul de inculpare, s-a dispus, între altele, în baza art. 338 alin. (1) din Codul penal cu aplicarea art. 375 şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală şi art. 38 alin. (1) din Codul penal, condamnarea inculpatului Costea Ştefan Valentin la pedeapsa de 1 (un) an şi 4 (patru) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ori modificarea sau ştergerea urmelor infracţiunii. În temeiul art. 65 alin. (1) din Codul penal a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, şi anume dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi, respectiv, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. În baza art. 67 alin. (1) din Codul penal a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, pe o durată de 2 ani, urmând ca acestea să se execute după executarea pedepsei principale, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În baza art. 38 alin. (1) şi (2) din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal a fost contopită pedeapsa aplicată pentru infracţiunea mai sus menţionată cu pedeapsa de 6 (şase) luni închisoare aplicată aceluiaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul penal, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea de 1 an şi 4 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 2 luni închisoare, reprezentând o treime din totalul pedepsei de 6 luni închisoare, în final, pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare. În baza art. 45 alin. (5) raportat la art. 65 alin. (1) din Codul penal a fost aplicată inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, şi anume dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi, respectiv, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat. În baza art. 45 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 67 alin. (1) din Codul penal a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi i) din Codul penal, şi anume dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice şi, respectiv, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul de a conduce autovehicule, pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate. În baza art. 91 din Codul penal s-a dispus suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului, pe durata unui termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 92 din Codul penal. Pe durata termenului de supraveghere au fost stabilite în sarcina inculpatului măsurile de supraveghere prevăzute de art. 93 alin. (1) lit. a -e) din Codul penal. S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 din Codul penal, a căror nerespectare atrage revocarea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Cu referire la infracţiunea prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, instanţa de fond a reţinut în fapt că la data de 2.05.2016, în jurul orelor 08,40, inculpatul Costea Ştefan Valentin a condus autoturismul marca VW Golf, cu număr de înmatriculare TX-7326-XK Bulgaria, pe DJ 176 de pe raza localităţii Moldoviţa, judeţul Suceava, fără a poseda permis de conducere, împrejurare în care a pierdut controlul asupra direcţiei de deplasare a autovehiculului şi, părăsind partea carosabilă a şoselei, a intrat în coliziune cu gardul imobilului de la nr. 51, proprietatea familiei Albu. Imediat după aceasta, inculpatul a părăsit locul accidentului deşi prezenta unele leziuni corporale, constatate ulterior cu ocazia examinării interiorului şi exteriorului autoturismului. Conform Raportului de constatare medico-legală nr. 52CM/A2 din data de 4.05.2016 al Spitalului Judeţean de Urgenţă „Sfântul Ioan cel Nou" Suceava - Cabinetul de Medicină Legală Câmpulung Moldovenesc, inculpatul a necesitat pentru vindecare un număr de 14-16 zile îngrijiri medicale; leziunile nu i-au pus viaţa în primejdie. În drept, instanţa de fond a reţinut că prin incriminarea faptei de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, se protejează relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, raţiunea impunerii în sarcina conducătorilor auto implicaţi în accidente rutiere a obligaţiei de a nu părăsi locul accidentului, fără încuviinţarea organelor de poliţie, fiind aceea a creării premiselor şi asigurarea cadrului necesar pentru stabilirea cu acurateţe a împrejurărilor producerii accidentului, identificarea persoanelor suspecte de comiterea acestuia, strângerea probelor concludente în vederea conturării unei imagini cât mai clare asupra condiţiilor cu relevanţă în operaţiunea de tragere la răspundere penală a celor vinovaţi. Aşa fiind, s-a arătat de către instanţă că reglementarea în discuţie protejează în subsidiar şi relaţiile sociale privitoare la înfăptuirea justiţiei, părăsirea locul accidentului producând consecinţe şi impietând asupra stabilirii modului în care a avut loc accidentul de circulaţie şi tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate de producerea acestuia. În considerarea acestor argumente şi reţinând că în speţă a avut loc un accident de circulaţie, în accepţiunea art. 75 din OUG nr. 195/2002, precum şi faptul necontestat al părăsirii locului accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie în condiţiile în care inculpatul prezenta unele leziuni medicale, produse prin autorănire, ulterior evaluate ca necesitând pentru vindecare un număr de 14-16 zile îngrijiri medicale, instanţa de fond a constatat îndeplinite toate cerinţele impuse de norma de incriminare de la art. 338 alin. (1) din Codul penal, pentru angajarea răspunderii penale. În analiza efectuată, instanţa de fond a arătat că pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă dacă leziunile au fost suferite de conducătorul autoturismului care a provocat accidentul de circulaţie sau de un alt pasager al autoturismului, singura cerinţă impusă de lege fiind aceea ca din accidentul de circulaţie să rezulte rănirea unei persoane, ceea ce în cauză se întâmplase. Cu alte cuvinte, s-a arătat că obligaţia conducătorului auto, de a nu părăsi locul accidentului, subzistă şi în ipoteza în care din accidentul de circulaţie a rezultat numai rănirea persoanei în cauză, el însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident. Cu această motivare a fost înlăturată teza avansată în apărare, conform căreia nu se putea reţine îndeplinirea elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal dacă din accidentul rutier nu a rezultat rănirea unei altei persoane decât conducătorul auto răspunzător de producerea accidentului de circulaţie. Împotriva sentinţei au declarat apel Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc şi inculpatul Costea Ştefan Valentin. IV. Punctul de vedere al instanţei care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită Cu privire la admisibilitatea sesizării, instanţa Curţii de Apel Suceava a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală întrucât există o problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a apelului, asupra acestei chestiuni nu s-a statuat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie printr-o hotărâre prealabilă sau prin recurs în interesul legii şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii sau a unei sesizări în curs de soluţionare. Cu privire la problema de drept analizată, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală pentru cauze cu minori şi de familie nu a prezentat un punct de vedere care să exprime soluţia propusă în cauză. S-a arătat însă că erau posibile două interpretări ale textelor de lege relevante. Astfel, într-o opinie, se apreciază ca noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane, prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, nu poate cuprinde şi ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident. Nu se poate accepta ca autorul şi victima accidentului de circulaţie în sensul legii penale să fie una şi aceeaşi persoană. S-a arătat că, pe lângă interpretarea gramaticală, literală, a textului de lege în discuţie şi a principiului potrivit căruia dispoziţiile de drept penal sunt de strictă interpretare, ceea ce implică şi face necesar ca interpretarea să se realizeze cu respectarea principiului previzibilităţii normei de incriminare, trebuie avută în vedere şi interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale în materie. Astfel, dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal se completează cu prevederile art. 75 din OUG nr. 195/2002, în ceea ce priveşte definiţia „accidentului de circulaţie". Luând în considerare cauza justificativă specială prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal, rezultă că situaţia premisă a infracţiunii are în vedere, în mod necesar, consecinţe vătămătoare, constând în decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane. Că este vorba de rănirea uneia sau a mai multor persoane, altele decât însuşi autorul accidentului, rezultă din interpretarea coroborată cu dispoziţia prevăzută de art. 338 alin. (3) lit. b) din Codul penal, cauză justificativă specială care prevede că „nu constituie infracţiunea de părăsirea locului accidentului când: b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;". Or, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere ipoteza ca autorul accidentului să fie în acelaşi timp şi victima propriei acţiuni, pentru identitate de raţiune ar fi prevăzut drept cauză justificativă şi posibilitatea conducătorului vehiculului/autovehiculului, el însuşi rănit, în lipsa altor mijloace de transport, de a părăsi locul accidentului pentru a se deplasa la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară (dreptul la viaţă şi sănătate fiind protejat în mod egal de lege, indiferent de titular), sub condiţia de a se întoarce imediat la locul accidentului. S-a arătat că o astfel de interpretare este susţinută şi de dezlegarea cu caracter obligatoriu dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 5/2018, prin care s-a statuat că - în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului - termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din OUG nr. 195/2002 se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul penal". În opinie contrară, s-ar ajunge în situaţia ca tragerea la răspundere a autorului sub aspectul infracţiunii de părăsire a locului accidentului să depindă de propria-i voinţă, de modalitatea în care acesta declară sau nu, în mod real şi complet, leziunile suferite în urma accidentului de circulaţie, de disponibilitatea acestuia de a obţine acte medicale constatatoare a leziunilor suferite ca urmare a propriei acţiuni (certificat medico-legal care să ateste numărul de zile de îngrijiri medicale etc.), aspecte care ridică probleme din perspectiva dreptului acuzatului de a nu se autoincrimina şi de a nu contribui la propria acuzare. Pe de altă parte, s-a arătat că, în situaţia analizată, incriminarea nu se justifică nici din perspectiva relaţiilor sociale ocrotite prin dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier neputând fi în mod raţional susţinută cu argumente vizând necesitatea înfăptuirii justiţiei, tragerea la răspundere penală sau civilă a autorului accidentului de circulaţie intervenind doar în ipoteza rănirii unei alte persoane, nu în cazul propriei răniri (autorănire). Este real că apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice impune anumite obligaţii în sarcina tuturor participanţilor la trafic, fie ei pietoni, fie ei conducători de vehicule şi autovehicule. Dar nu orice încălcare a acestor reguli a fost ridicată la rangul de ilicit penal, ci doar acele încălcări care prezintă o anumită gravitate care să facă necesară prevederea lor ca infracţiuni. Or, aşa cum nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, fapta conducătorului de vehicul, implicat într-un accident de circulaţie din care au rezultat doar pagube materiale, de a pleca de la locul faptei (situaţie în care există un accident de circulaţie în accepţiunea art. 75 din OUG nr. 195/2002, dar nu şi în sensul legii penale, prevăzut de art. 338 alin. (1) cu raportare la art. 75 din OUG nr. 195/2002 şi art. 338 alin. (3) din Codul penal), se apreciază că, de asemenea, nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, fapta conducătorului de vehicul, implicat într-un accident de circulaţie din care a rezultat doar propria-i rănire, de a pleca de la locul faptei (situaţie în care fie există un accident de circulaţie doar în sensul prevăzut de art. 75 din OUG nr. 195/2002 - dacă a avut ca urmare avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale, fie nu există un accident de circulaţie, nici în sensul prevăzut de art. 75 din OUG nr. 195/2002 - în lipsa avarierii a cel puţin unui vehicul sau a altor pagube materiale, nici în sensul legii penale, prevăzut de art. 338 alin. (1) cu raportare la art. 75 din OUG nr. 195/2002 şi art. 338 alin. (3) din Codul penal - în lipsa rănirii uneia sau mai multor persoane, altele decât conducătorul singurului vehicul sau autovehicul aflat în circulaţie pe drumurile publice implicat în eveniment). În fine, s-a arătat că deşi infracţiunea de părăsire a locului accidentului este o infracţiune de pericol, prin care se apără în principal relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier, în analiza tipicităţii infracţiunii nu se poate face însă abstracţie de cerinţa rănirii uneia sau a mai multor persoane ca o condiţie intrinsecă a accidentului de circulaţie în sensul legii penale, prin raportare şi la considerentele Deciziei nr. 5/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în dezlegarea unei chestiuni de drept, prin care se statuează asupra termenului de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din OUG nr. 195/2002, perspectivă din care sunt protejate şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, întrucât părăsirea locului accidentului poate impieta asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul şi asupra tragerii la răspundere (penală şi civilă) a persoanelor vinovate de rănire. În cea de-a doua opinie, se apreciază că noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal cuprinde şi ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident. În acest sens s-a arătat că pentru corecta stabilire a conţinutului normei de incriminare trebuie să se ţină seama de definiţia legală a accidentului de circulaţie, cuprinsă în art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, care face referire la „rănirea uneia sau a mai multor persoane", fără a distinge în funcţie de numărul şi calitatea acestor persoane (şoferul/şoferii autovehiculului/ autovehiculelor implicat/implicate în accident ori pasagerii acestor autovehicule) aşa încât acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu trebuie să o facă. Pe de altă parte, calitatea de subiectiv activ al infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal se deduce şi din natura infracţiunii, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că evenimentul rutier a implicat un singur conducător de vehicul/autovehicul şi că tot el este singura victimă a accidentului rutier. Au fost, de asemenea, evocate şi considerentele Deciziei nr. 5 din 28.02.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în partea considerată relevantă în analiza impusă de obiectul sesizării, şi anume statuările instanţei supreme în legătură cu calificarea infracţiunii de părăsire a locului accidentului ca fiind o infracţiune de pericol, a cărei urmare imediată, ca element component al laturii obiective a infracţiunii, constă într-o stare de pericol, ce nu trebuie confundată cu urmările produse de accidentul de circulaţie (rănirea uneia sau mai multor persoane). S-a arătat, totodată, că atât obiectul juridic principal al infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal, cât şi relaţiile sociale ocrotite în subsidiar prin aceeaşi normă de incriminare determină concluzia că obligaţia stabilită în sarcina conducătorilor de vehicule/autovehicule, aceea de a nu părăsi locul accidentului fără încuviinţarea organelor de poliţie, îşi păstrează justificarea şi pentru cazul în care urmarea produsă de accidentul de circulaţie constă în rănirea singurului conducător de vehicul/autovehicul implicat în accident, care este şi singura victimă a accidentului (autorănire). În acelaşi sens s-a făcut trimitere şi la opiniile exprimate în literatura de specialitate, concluzia fiind aceea că prin incriminarea infracţiunii de părăsire a locului accidentului s-a urmărit sancţionarea penală a tuturor persoanelor implicate într-un accident rutier care părăsesc locul faptei, indiferent dacă sunt vinovate sau nu de producerea accidentului şi indiferent dacă au fost sau nu rănite în accidentul rutier. În altă ordine de idei s-a arătat că prin dispoziţiile art. 77 alin. (1) şi (2) şi ale art. 79 alin. (1) din OUG nr. 195/2002 a fost prevăzută în sarcina oricărui conducător auto implicat într-un accident rutier obligaţia legală de a anunţa organele de poliţie despre producerea accidentului rutier, indiferent dacă accidentul a avut ca urmare rănirea unei persoane ori doar provocarea de daune materiale, în primul caz obligaţia trebuind îndeplinită de îndată, iar în cel de-al doilea caz, în termen de cel mult 24 de ore. Obligaţia de a înştiinţa organele de poliţie în cazul conducătorului unui vehicul implicat într-un accident de circulaţie în urma căruia a rezultat moartea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii unei persoane este însoţită de obligaţia de a nu părăsi locul accidentului, indiferent dacă din accidentul rutier a rezultat doar rănirea singurului conducător de vehicul implicat în accident, îndeplinirea obligaţiei legale de a înştiinţa organele de poliţie despre producerea accidentului neechivalând cu o autoincriminare. V. Punctul de vedere al procurorului şi al părţilor cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită Opinia Parchetului de pe lângă Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri din data de 14 ianuarie 2019, a fost în sensul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, apreciindu-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru o astfel de sesizare. Opinia apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat a fost în sensul achiesării la concluziile procurorului privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. A apreciat că este necesară pronunţarea unei hotărâri prealabile asupra acestei chestiuni de drept, problema în dezbatere având o înrâurire hotărâtoare asupra fondului cauzei, inculpatul cumulând şi calitatea de victimă în prezentul dosar. VI. Jurisprudenţa şi punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Curţile de apel şi instanţele arondate nu au înaintat hotărâri judecătoreşti referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării, iar instanţele care şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la problema de drept analizată au comunicat că nu deţin practică judiciară cu privire la problema de drept în dezbatere. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie curţile de apel: Alba Iulia, Bacău, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Târgu Mureş şi Suceava. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că în această materie au fost conturate două opinii, după cum urmează: În opinia majoritară, s-a apreciat că noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prevăzută de 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal nu poate cuprinde şi ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului vehicul implicat în accident. S-a precizat că autorănirea nu poate constitui situaţia premisă pentru existenţa infracţiunii de părăsire a locului accidentului. În considerarea argumentelor invocate de către Curtea de Apel Suceava prin încheierea de sesizare s-a arătat că legea penală nu incriminează faptele de autolezare (sinuciderea, lovirea, vătămarea corporală etc.) ceea ce conduce la concluzia că sintagma rănirea uneia sau mai multor persoane avută în vedere de prevederile art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 trebuie interpretată în sensul lezării altei/altor persoane decât însuşi conducătorul singurului vehicul implicat în accident. Noţiunea de „accident de circulaţie" este definită de art. 75 din OUG nr. 195/2002 şi trebuie interpretată prin raportare la dispoziţiile art. 338 alin. (3) din Codul penal, pentru a constitui situaţia premisă a tipicităţii obiective a infracţiunii de părăsire a locului accidentului. În consecinţă, nu se poate accepta ca autorul şi victima accidentului de circulaţie în sensul legii penale să fie una şi aceeaşi persoană, cu precizarea că subzistă raţionamentul juridic ce a fundamentat Decizia nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. În sensul celor precizate anterior şi-au exprimat opinia judecătorii din cadrul Curţii de Apel Galaţi, Curţii de Apel Bucureşti (Secţia I penală - în unanimitate, Secţia II-a penală - în majoritate), Curtea de Apel Braşov - în majoritate, Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Craiova, Curţii de Apel Oradea, Curţii de Apel Piteşti, Tribunalului Braşov, Tribunalului Bacău, Tribunalului Bihor, Tribunalului Bucureşti în majoritate şi din cadrul judecătoriilor sectoarelor 1-6 Bucureşti, Tribunalului Covasna, Tribunalului Dolj, Tribunalului Gorj, Tribunalului Ialomiţa şi judecătoriile arondate, în majoritate, Tribunalului Iaşi, Tribunalului Teleorman şi Tribunalului Timiş, precum şi Judecătoriei Alexandria, Judecătoriei Babadag, Judecătoriei Bistriţa, Judecătoriei Brăila, Judecătoriei Caransebeş, Judecătoriei Constanţa, Judecătoriei Hârlău, Judecătoriei Iaşi - în majoritate, din cadrul Judecătoriei Medgidia, Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, Judecătoriei Oneşti, Judecătoriei Tulcea, Judecătoriei Galaţi - în majoritate, Judecătoriei Moldova Nouă, Judecătoriei Năsăud, Judecătoriei Paşcani, Judecătoriei Roman, Judecătoriei Vaslui, Judecătoriei Reghin, Judecătoriei Sighişoara, Judecătoriei Şimleu Silvaniei, Judecătoriei Zalău şi Judecătoriei Zărneşti. În opinie minoritară, s-a apreciat că noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal, articol care defineşte accidentul de circulaţie ca şi situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzut de art. 338 alin. (1) din Codul penal, are în vedere şi autorănirea, respectiv ipoteza în care singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident. În sprijinul acestei opinii se are în vedere definiţia accidentului de circulaţie statuată în art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, care face referire la „rănirea uneia sau a mai multor persoane", fără a face distincţie în funcţie de numărul şi calitatea acestor persoane. Totodată, se apreciază că această concluzie se deduce şi din raţiunea incriminării, raportat la valoarea socială protejată, infracţiunea de părăsire a locului accidentului fiind una de pericol. În acest sens s-au exprimat judecătorii din cadrul Curţii de Apel Iaşi - în majoritate, Curţii de Apel Timişoara, Tribunalului Caraş-Severin, Tribunalului Maramureş, Tribunalului Vaslui - în majoritate, Judecătoriei Bârlad, Judecătoriei Carei, Judecătoriei Huşi, Judecătoriei Lugoj, Judecătoriei Măcin şi Judecătoriei Negreşti-Oaş. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu s-au identificat decizii relevante în problema de drept analizată. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale cuprinde însă mai multe decizii care pot prezenta interes în problema analizată din perspectiva consideraţiilor şi statuărilor referitoare la obiectul relaţiilor sociale protejate de norma de incriminare de la art. 338 alin. (1) din Codul penal. Astfel, dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal, incidente în sesizarea de faţă, au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, fiind pronunţate deciziile nr. 154 din 24 martie 2016 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016), nr. 140 din 14 martie 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 13 iulie 2017) şi nr. 340 din 11 mai 2017 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 29 august 2017), prin care excepţiile de neconstituţionalitate au fost respinse ca neîntemeiate, în raport cu criticile formulate. Chiar dacă prin aceste decizii Curtea Constituţională nu a formulat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul sesizării de faţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost examinat conţinutul laturii obiective a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, fiind exprimate consideraţii în legătură cu obiectul juridic special al infracţiunii şi raţiunile care au condus la incriminarea faptei. Astfel, Curtea Constituţională a reţinut că „elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal constă în acţiunea de părăsire a locului accidentului, care se poate realiza în două modalităţi, respectiv printr-un act de comisiune, ce presupune plecarea efectivă de la locul accidentului, şi prin acte de omisiune - neîntoarcerea la locul accidentului a persoanei care l-a părăsit legal, în baza dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) sau c), ori neoprirea la locul accidentului. Urmarea imediată în cazul acestei infracţiuni o reprezintă crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, relaţii ocrotite prin norma de incriminare, iar legătura de cauzalitate între acţiunea incriminată de lege şi urmarea imediată nu mai trebuie dovedită, întrucât rezultă din materialitatea faptei" (paragraful 15 din Decizia nr. 340/2017). De asemenea, exprimând un punct de vedere cu privire la înţelesul sintagmei „rănire", Curtea Constituţională a reţinut: „Din coroborarea dispoziţiilor alineatului (1) cu cele ale alineatului (3) lit. a) din art. 338 al Codului penal rezultă că legiuitorul a înţeles să incrimineze fapta de părăsire a locului accidentului în orice situaţie în care respectivul eveniment rutier a avut ca urmare decesul sau rănirea uneia sau a mai multor persoane, prin «rănire» înţelegându-se orice atingere adusă integrităţii corporale sau sănătăţii unei persoane, indiferent de gravitate. Curtea reţine că integritatea corporală şi sănătatea unei persoane implicate într-un accident de circulaţie pot fi afectate chiar dacă nu apar imediat modificări perceptibile cu ajutorul simţurilor, ci este necesară, în acest sens, examinarea medicală a victimei accidentului." (paragraful 17 din Decizia nr. 154/2016, punct de vedere menţinut şi preluat apoi în Decizia nr. 140/2017 şi Decizia nr. 340/2017). VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, a fost identificată Decizia nr. 5 din 28.02.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în Dosarul nr. 3.147/1/2017, prin care s-a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bacău - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 8.618/279/2016, referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Ce se înţelege prin termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 195/2002, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului?" şi s-a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din OUG nr. 195/2002 se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi)". Decizia evocată prezintă interes din perspectiva examenului pe care îl face cu privire la elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 338 alin. (1) din Codul penal şi a relaţiilor sociale protejate prin respectiva incriminare. Ca decizii de speţă ale Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate: Decizia nr. 472/RC din 7 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală referitoare la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, în care se face distincţia între conducătorul vehiculului implicat în accidentul de circulaţie şi victimă, pasager în autovehicul; Decizia nr. 78/A din 29 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală referitoare la infracţiunea de părăsire a locului accidentului în care se face distincţia între conducătorul autovehiculului implicat în accidentul de circulaţie şi victimele aflate în autovehiculul cu care a intrat în coliziune. IX. Jurisprudenţa CEDO Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. X. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti recunoscuţi cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării. Facultatea de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca a opinat în sensul că noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal nu are în vedere şi autolezarea (când singura persoană rănită este conducătorul singurului autovehicul implicat în accident). S-a arătat că răspunsul la problema de drept supusă analizei trebuie să aibă în vedere trei aspecte: raţiunea incriminării art. 338 alin. (1) din Codul penal, interpretarea sistematică raportat la infracţiunile din perspectiva cărora autolezarea este relevantă juridic şi consecinţele unei interpretări contrare. Astfel, din perspectiva raţiunii incriminării şi interpretării teleologice, s-a arătat că instanţa de trimitere a înţeles şi a interpretat eronat opinia exprimată în literatura de specialitate, referitor la raţiunea incriminării art. 338 alin. (1) din Codul penal. S-a arătat că instanţa de trimitere a apreciat că autolezarea poate fi relevantă din punct de vedere juridic având în vedere opinia doctrinară potrivit căreia raţiunea incriminării art. 338 alin. (1) din Codul penal ar fi în principal reprimarea unui comportament susceptibil să afecteze înfăptuirea justiţiei, iar în subsidiar diminuarea consecinţelor accidentului de circulaţie (S. Bogdan, D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 612). Cu privire la această chestiune s-a subliniat că autorii nu au avut intenţia niciun moment de a sugera că raţiunea incriminării ar oferi valabilitate interpretării potrivit căreia autolezarea poate intra în accepţiunea noţiunii de „rănire". De asemenea s-a arătat că autolezarea este lipsită de semnificaţie juridică şi din perspectiva diminuării consecinţelor accidentului de circulaţie câtă vreme s-ar ajunge la generarea unor obligaţii pozitive în sarcina unei persoane cu privire la propria ei persoană. S-a mai arătat că autolezarea nu este susceptibilă să pună în discuţie aspecte legate de înfăptuirea justiţiei. Rănirea unei persoane prezintă relevanţă juridică din perspectiva înfăptuirii justiţiei prin raportare la posibilitatea reţinerii unor infracţiuni contra persoanei sau care protejează la nivel de valoare socială inclusiv viaţa, integritatea fizică sau sănătatea unei persoane. Din această perspectivă, în baza unei interpretări teleologice a textului de incriminare, autolezarea în cazul „accidentelor" rutiere nu intră în sfera noţiunii de „rănire". În fine, s-a subliniat că a genera o astfel de obligaţie pozitivă în sarcina persoanei care se autolezează ar ridica serioase probleme de constituţionalitate, cel puţin din perspectiva art. 53 alin. (2) din Constituţie. Nu există interes relevant din perspectiva dreptului penal pentru a sancţiona conduita celui care refuză să aducă la cunoştinţa autorităţilor o autolezare. Din perspectiva unei interpretări sistematice s-a arătat că, potrivit art. 338 alin. (3) lit. d) din Codul penal, nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului atunci când victima părăseşte locul faptei. Or, din interpretarea per a contrario a dispoziţiei de lege reiese faptul că victima trebuie să fie un terţ, neputând exista identitate de persoană între victimă şi autorul infracţiunii. Deopotrivă, s-a subliniat că autolezarea este relevantă în materia dreptului penal doar cu titlu excepţional, şi anume, atunci când legiuitorul a creat un regim derogatoriu expres prevăzut de textul de incriminare (în cazul infracţiunii prevăzute de art. 245 din Codul penal - înşelăciunea privind asigurările ori a infracţiunii prevăzute de art. 432 din Codul penal - sustragerea de la serviciul militar în timp de război), introducând în sfera ilicitului penal fapta persoanei care îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii. Din perspectiva consecinţelor de neacceptat în plan juridic s-a arătat că o altă interpretare decât cea propusă în cauză ar avea ca urmare situaţia absurdă ca autorul unei tentative de suicid să fie obligat să se autodenunţe. Pentru toate aceste motive se consideră că noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal nu are în vedere şi autolezarea (când singura persoană rănită este conducătorul singurului autovehicul implicat în accident). În acelaşi sens este şi opinia grupului de lucru în materie penală din cadrul Universităţii de Vest Timişoara - Facultatea de Drept - Departamentul de Drept public care a concluzionat că noţiunea de „rănire" la care face referire textul art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 nu implică şi situaţiile de autolezare (situaţii în care unica victimă a accidentului este chiar conducătorul vehiculului implicat în evenimentul rutier), astfel că fapta de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal nu există într-un asemenea caz. S-a apreciat că raţiunea incriminării instituită de dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal este aceea a sancţionării celui ce creează o stare de pericol pentru siguranţa rutieră, a conservării locului accidentului în sensul facilitării tragerii la răspundere penală a celor vinovaţi, precum şi a protejării victimelor accidentului de circulaţie. Or, o persoană nu ar putea fi, în acelaşi timp, şi sancţionată penal, şi protejată prin aceeaşi normă care îi atrage sancţionarea penală. Referitor la admisibilitatea sesizării, grupul de lucru din cadrul Universităţii de Vest Timişoara a opinat că aceasta este inadmisibilă, întrucât criteriul de admisibilitate, dezvoltat pe cale jurisprudenţială de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, acela al unui anumit grad de dificultate a chestiunii de drept, nu este îndeplinit în cauză, problema de drept nefiind una veritabilă, de o dificultate rezonabilă, conform considerentelor Deciziei nr. 4 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 342 din 19 aprilie 2018. În sensul că noţiunea de „rănirea uneia sau a mai multor persoane" prevăzută în art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie la care se raportează dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, referitoare la părăsirea locului accidentului, nu include autorănirea, în ipoteza în care singura persoană rănită este însuşi conducătorul unicului vehicul/autovehicul implicat în accident, s-au exprimat şi specialiştii Catedrei de Drept penal a Facultăţii de Drept a Universităţii din Craiova, care, în esenţă, pornind de la modul de redactare a clauzelor justificative, au arătat că numai o asemenea interpretare este singura compatibilă atât cu principiul egalităţii de tratament juridic - cazul în care se angajează răspunderea penală a autorului pentru deplasarea la cea mai apropiată unitate sanitară pentru a beneficia el însuşi de asistenţă medicală, situaţie acoperită de prevederile art. 338 alin. (3) lit. a)-e) din Codul penal, cât şi cu principiul general al legalităţii, acceptarea opiniei contrare, transformând dispoziţia legală într-o normă lipsită de previzibilitate. S-a considerat că intenţia legiuitorului de a exclude tipicitatea faptei când s-au produs doar pagube materiale şi de a incrimina doar când s-a produs rănirea unei alte persoane decât autorul subliniază ideea de „ultimo ratio" a dreptului penal. Nu se justifică aplicarea unei sancţiuni penale unei persoane care a adus atingere doar propriei persoane, existând în acest sens alte forme de răspundere. XI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea de drept evocată de instanţa de trimitere este în sensul că noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane, prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 cu referire la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, nu are în vedere şi autorănirea atunci când singura persoană rănită în urma accidentului de circulaţie este conducătorul vehiculului întrucât trebuie avut în vedere că dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi (3) lit. b) şi d) din Codul penal sunt menite să asigure punerea în aplicare a dispoziţiilor art. 77 din OUG nr. 195/2002, referitor la ipoteza în care accidentul de circulaţie este soldat cu victime. S-a apreciat că faţă de modul de interpretare teleologic al dispoziţiilor art. 338 din Codul penal rezultă că noţiunea de rănire nu poate avea în vedere şi persoana conducătorului auto, când unica persoană rănită este el însuşi, întrucât legiuitorul nu a prevăzut, între cauzele justificative, şi împrejurarea în care părăsirea locului accidentului ar fi determinată de faptul că el însuşi are nevoie de îngrijiri medicale. Totodată, un alt argument îl constituie faptul că noţiunea de rănire presupune producerea consecinţelor prevăzute la art. 193 şi 194 din Codul penal, texte care exclud autorănirea. S-a apreciat că sintagma „rănirea unei persoane" prezintă relevanţă juridică, în ceea ce priveşte înfăptuirea justiţiei, exclusiv prin raportare la posibilitatea reţinerii unor infracţiuni contra persoanei, în contextul protejării vieţii, integrităţii sau sănătăţii unei persoane. De asemenea, dacă legiuitorul ar fi avut în vedere ipoteza ca autorul accidentului să fie în acelaşi timp şi victima propriei sale culpe, ar fi prevăzut expres, alături de celelalte cauze justificative, şi posibilitatea pentru conducătorul vehiculului/ autovehiculului, rănit el însuşi, de a părăsi locul accidentului (în lipsa altor mijloace de transport), pentru a se deplasa la cea mai apropiată unitate sanitară, sub condiţia de a se întoarce imediat la locul accidentului. XII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Cu privire la chestiunea de drept analizată, Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a apreciat că noţiunea de rănire a uneia sau a mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 raportat la art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal nu cuprinde şi ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului vehicul implicat în accident. O primă observaţie a fost aceea că prevederea legală de la art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal face distincţie între conducătorul vehiculului care a produs accidentul de circulaţie şi persoana rănită sau victima accidentului de circulaţie, ceea ce înseamnă că, în concepţia legii, conducătorul vehiculului, ca autor al accidentului de circulaţie, nu poate fi în acelaşi timp persoana rănită sau victima accidentului. Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal exclud posibilitatea cumulării calităţii de autor al accidentului de circulaţie şi a calităţii de persoană rănită sau victimă a accidentului, dispoziţiile alin. (1) sau alin. (3) ale aceluiaşi art. 338 din Codul penal nu pot fi interpretate în sens contrar. Unitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 338 din Codul penal, care operează cu noţiunea unică de accident, nu permite stabilirea unei semnificaţii diferite a acestei noţiuni în economia art. 338 din Codul penal, neputându-se admite că semnificaţia accidentului de circulaţie în cuprinsul art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal este diferită de semnificaţia aceleiaşi noţiuni utilizate în art. 338 alin. (1) din Codul penal sau în art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal. Pe de altă parte, s-a arătat că, în conformitate cu Decizia nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, termenul „rănire" utilizat în definiţia accidentului de circulaţie implică producerea consecinţelor prevăzute în art. 193 alin. (2) din Codul penal în care este incriminată lovirea sau alte violenţe ori a consecinţelor prevăzute în art. 194 alin. (1) din Codul penal în care este incriminată vătămarea corporală. Atât în cazul infracţiunii de lovire sau alte violenţe prevăzută în art. 193 alin. (2) din Codul penal, cât şi în cazul infracţiunii de vătămare corporală prevăzută în art. 194 alin. (1) din Codul penal, normele de incriminare exclud posibilitatea ca autorul infracţiunii să fie, în acelaşi timp, victima infracţiunii. Prin urmare, în condiţiile în care termenul „rănire", interpretat în contextul dispoziţiilor art. 338 din Codul penal, referitoare la părăsirea locului accidentului, este definit prin raportare la consecinţele unor infracţiuni care exclud posibilitatea ca autorul să fie persoana rănită, rezultă că este exclusă şi posibilitatea ca autorul accidentului de circulaţie să fie persoana rănită prin producerea accidentului, persoana rănită a cărei existenţă determina incidenţa normei de incriminare prevăzute în art. 338 alin. (1) din Codul penal şi exclude aplicarea dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal. Pe plan procesual a accepta că autorănirea conducătorului vehiculului care părăseşte locul accidentului intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 338 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care nu există nicio altă persoană rănită, înseamnă a admite că autorul accidentului de circulaţie cumulează calităţile contradictorii de inculpat şi de persoană vătămată. Concluzia formulată în cauză a fost susţinută şi cu argumente desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, privind art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Făcându-se referire la Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei, s-a arătat că jurisprudenţa Curţii Europene, dezvoltată în aplicarea principiului legalităţii incriminării şi pedepsei, prevede că legea penală nu trebuie să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate, de exemplu, prin analogie, impunând ca legea statelor membre să definească clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate cunoaşte, din formularea dispoziţiei relevante şi, dacă este necesar, cu ajutorul interpretării instanţelor referitoare la aceasta, ce acte şi omisiuni îi angajează răspunderea penală. Noţiunea de „lege" utilizată în art. 7 corespunde aceluiaşi concept care figurează în alte articole ale Convenţiei; ea cuprinde dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi implică cerinţe calitative, inclusiv cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii (hotărârile Cantoni c. Franţei din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V. p. 1627, § 29; şi S.W. şi C.R. c. Regatului Unit din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B şi 335-C, p. 41-42, § 35 şi respectiv p. 68-69, §33). Pornind de la aceste repere jurisprudenţiale, s-a arătat că includerea în sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 338 din Codul penal şi a ipotezei autorănirii singurului conducător de vehicul/ autovehicul implicat în accidentul de circulaţie echivalează cu o aplicare extensivă a normei de incriminare prevăzută în art. 338 alin. (1) din Codul penal în defavoarea persoanei acuzate. De asemenea s-a arătat că o astfel de interpretare nu este previzibilă, în contextul în care ea nu poate fi desprinsă nici din dispoziţiile art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 şi ale art. 338 din Codul penal, nici din Decizia nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar cumularea calităţii de autor şi victimă ori de inculpat şi persoană vătămată nu se încadrează în specificul legislaţiei penale şi procesual penale. În plus, jurisprudenţa nu oferă exemple care ar avea aptitudinea să confirme această interpretare a dispoziţiilor referitoare la părăsirea locului accidentului. XIII. Opinia judecătorului-raportor Opinia judecătorului-raportor cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită a fost în sensul că noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie la care se raportează dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, referitoare la părăsirea locului accidentului, nu include şi autorănirea, în ipoteza în care singura persoană rănită este însuşi conducătorul unicului vehicul/autovehicul implicat în accident. XIV. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. Din examinarea normei de procedură rezultă că, în prealabil, în cadrul analizării admisibilităţii sesizării, se impune verificarea a patru condiţii, şi anume: 1. să existe o cauză în curs de judecată; 2. cauza să se afle pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului; 3. chestiunea de drept invocată să fie indispensabilă soluţionării pe fond a cauzei respective; 4. asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Din această perspectivă se constată ca fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. În mod special, cu privire la cea de-a treia condiţie, se impune a se reţine că de interpretarea dispoziţiilor art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 în corelaţie cu prevederile art. 338 alin. (1) din Codul penal, referitoare la infracţiunea de părăsire a locului accidentului, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul de a se stabili dacă noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie la care se raportează dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, referitoare la părăsirea locului accidentului, include şi autorănirea, în ipoteza în care singura persoană rănită este însuşi conducătorul unicului vehicul/autovehicul implicat în accident. B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie la care se raportează dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, referitoare la părăsirea locului accidentului, nu include şi autorănirea, în ipoteza în care singura persoană rănită este însuşi conducătorul unicului vehicul/autovehicul implicat în accident. Potrivit art. 338 alin. (1) din Codul penal, constituie infracţiune părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efectuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere, implicat într-un accident de circulaţie. Infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal se regăseşte în titlul VII - Infracţiuni contra siguranţei publice, capitolul II - Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice. Noţiunea de „accident de circulaţie" este reglementată prin dispoziţiile art. 75 din OUG nr. 195/2001 ca fiind „evenimentul care întruneşte cumulativ următoarele condiţii: a)s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a avut originea într-un asemenea loc; b)a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale; c)în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare".Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 338 alin. (3) din Codul penal au fost prevăzute situaţiile când părăsirea locului accidentului nu constituie infracţiune. Astfel, potrivit cauzelor justificative speciale prevăzute de art. 338 alin. (3) din Codul penal: „Nu constituie infracţiune părăsirea locului accidentului când: a)în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;b)conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului;c)conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;d)victima părăseşte locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul la cea mai apropiată unitate de poliţie."Din modul de redactare a clauzelor justificative, prevăzute la art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal, se poate observa că legiuitorul face o distincţie între conducătorul vehiculului, ca autor al accidentului de circulaţie, şi persoana rănită sau victima accidentului. Cu alte cuvinte, norma legală distinge între conducătorul vehiculului care a produs accidentul de circulaţie, pe de o parte, şi persoana rănită sau victima accidentului de circulaţie, pe de altă parte. Aceasta înseamnă că, în concepţia dispoziţiilor art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal, conducătorul vehiculului, ca autor al accidentului de circulaţie, nu poate fi în acelaşi timp persoana rănită sau victima accidentului de circulaţie. Or, dacă dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal exclud posibilitatea cumulării calităţii de autor al accidentului de circulaţie cu aceea de persoană rănită sau victimă a accidentului, atunci nici dispoziţiile art. 338 alin. (1) din Codul penal sau dispoziţiile art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal nu pot primi o interpretare contrară. Unitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 338 din Codul penal, care operează cu noţiunea unică de accident de circulaţie, nu permite stabilirea unei semnificaţii diferite a respectivei noţiuni în economia art. 338 din Codul penal, neputându-se admite că semnificaţia accidentului de circulaţie în cuprinsul art. 338 alin. (3) lit. b) şi d) din Codul penal este diferită de semnificaţia aceleiaşi noţiuni utilizate în art. 338 alin. (1) din Codul penal sau în art. 338 alin. (3) lit. a) din Codul penal. Însă, şi alte argumente desprinse din economia acestor dispoziţii legale justifică concluzia că noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 nu poate cuprinde şi ipoteza autorănirii, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului vehicul/autovehicul implicat în accident. Astfel, prin Decizia nr. 5 din 28.02.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că, în interpretarea normei de incriminare cuprinsă în art. 338 alin. (1) din Codul penal, privind infracţiunea de părăsire a locului accidentului, termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din OUG nr. 195/2002 se interpretează în sensul de „leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a căror gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale (cel puţin o zi) ori printr-una din urmările prevăzute de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul penal." Statuarea făcută prin această decizie interpretativă, obligatorie în aplicare, capătă relevanţă deosebită în problema ce formează obiectul examinării în cauză, în contextul în care termenul de rănire prevăzut de art. 75 lit. b) teza a II-a din OUG nr. 195/2002 implică în mod necesar producerea unor consecinţe de o anumită gravitate, evaluate prin zile de îngrijiri medicale, specifice conţinuturilor infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii [lovire sau alte violenţe prevăzută de art. 193 alin. (2) din Codul penal şi vătămarea corporală prevăzută de art. 194 alin. (1) lit. a), c), d) şi e) din Codul penal]. Or, în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii, normele de incriminare exclud posibilitatea ca autorul infracţiunii să fie în acelaşi timp şi victima infracţiunii. Subiectul activ nu poate fi concomitent subiectul pasiv al aceleiaşi infracţiuni. Prin urmare, în condiţiile în care termenul de rănire, interpretat în contextul dispoziţiilor art. 338 din Codul penal, este definit prin raportare la consecinţele unor infracţiuni care exclud posibilitatea ca autorul să fie persoana rănită, rezultă că este exclusă şi posibilitatea ca autorul accidentului de circulaţie să fie persoana rănită prin producerea accidentului. Este adevărat că infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 din Codul penal este o infracţiune de pericol, având ca obiect juridic principal relaţiile sociale privind siguranţa circulaţiei pe drumurile publice, care presupun prezenţa la faţa locului a celui implicat în accidentul rutier, protejate fiind astfel şi relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, în contextul în care părăsirea locului accidentului poate avea repercusiuni asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul şi asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate, însă toate aceste elemente nu determină şi nu justifică per se formularea unei alte concluzie. Aşa cum se arată şi în punctele de vedere ale specialiştilor consultaţi în cauză, autolezarea nu este susceptibilă să pună în discuţie aspecte legate de înfăptuirea justiţiei prin îngreunarea aflării adevărului în condiţiile în care rezultatul constând într-o autolezare nu prezintă relevanţă juridică din perspectiva înfăptuirii justiţiei. În opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, înfăptuirea justiţiei, prin tragerea la răspundere a persoanelor vinovate, nu poate fi înţeleasă, în contextul normei de incriminare în discuţie, decât ca având în vedere tragerea la răspundere penală şi civilă a persoanelor vinovate de rănire, ceea ce înseamnă că persoana rănită în accident este distinctă de persoana vinovată de producerea accidentului. În literatura de specialitate¹ s-a subliniat faptul că „o persoană nu poate fi în acelaşi timp şi subiect activ şi subiect pasiv al unei infracţiuni de lovire sau alte violenţe, dat fiind că ocrotirea legii penale este îndreptată spre relaţiile dintre oameni şi nu spre actele care ies din sfera vieţii intime, individuale, acte care nu ating deci o relaţie socială". Cu alte cuvinte, legea penală intervine atunci când actul de violenţă depăşeşte sfera individuală şi atinge o relaţie socială, aşa cum bine s-a subliniat în comunicările specialiştilor consultaţi în cauză. De aceea, autolezarea este relevantă în materia dreptului penal doar cu titlu excepţional, caz în care legiuitorul a creat un regim derogatoriu expres prevăzut de textul de incriminare, şi anume infracţiunea prevăzută de art. 245 din Codul penal - înşelăciunea privind asigurările ori infracţiunea prevăzută de art. 432 din Codul penal - sustragerea de la serviciul militar în timp de război, introducând în sfera ilicitului penal fapta persoanei care îşi provoacă vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii. În fine, nici faptul că apărarea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice impune anumite obligaţii în sarcina tuturor participanţilor la trafic, pietoni şi conducători de vehicule/autovehicule, inclusiv de felul celor prevăzute art. 77 şi următoarele din OUG nr. 195/2002, nu înseamnă că orice încălcare a acestora interferează şi intră în sfera ilicitului penal, ci doar acele încălcări care, prezentând o anumită gravitate, a implicat prevederea lor ca infracţiuni. Or, aşa cum nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal fapta conducătorului de vehicul implicat într-un accident de circulaţie din care au rezultat doar pagube materiale în situaţia în care pleacă de la locul faptei, conform clauzei justificative prevăzute de art. 338 alin. (3) lit. a), nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal fapta conducătorului de vehicul implicat într-un accident de circulaţie din care a rezultat doar propria rănire în situaţia în care acesta pleacă de la locul faptei, însă nu a fost rănită o altă persoană, el fiind conducătorul singurului vehicul/autovehicul aflat în circulaţie pe drumurile publice. Nu este de neglijat nici argumentul care are în vedere raţiunile pentru care a fost prevăzută clauza justificativă specială de la art. 338 alin. (3) lit. b) din Codul penal, redactată în sensul că nu constituie infracţiunea de părăsire a locului accidentului când: „b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară şi la care a declarat datele personale de identitate şi numărul de înmatriculare sau înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază imediat la locul accidentului." Astfel, se apreciază că dacă legiuitorul ar fi avut în vedere ipoteza ca autorul accidentului să fie în acelaşi timp şi victima propriei acţiuni, pentru identitate de raţiune - dreptul la viaţă şi sănătate fiind protejat în mod egal de lege, indiferent de titular - ar fi fost prevăzut ca o cauză justificativă şi posibilitatea pentru conducătorul vehiculului/autovehiculului, el însuşi rănit, în lipsa altor mijloace de transport, de a părăsi locul accidentului pentru a se deplasa la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară, sub condiţia de a se întoarce imediat la locul accidentului. O astfel de interpretare este compatibilă şi cu principiul general al legalităţii incriminării şi pedepsei, astfel cum acesta este reflectat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată pe marginea art. 7 din CEDO, şi care interzice ca legea penală să fie aplicată extensiv în defavoarea persoanei acuzate (Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coeme şi alţii împotriva Belgiei). Or, numai printr-o interpretare extensivă în defavoarea persoanei acuzate s-ar putea considera că autolezarea în cazul accidentelor rutiere intră în sfera noţiunii de „rănire" cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie de la art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002. O atare interpretare nu este nici previzibilă în contextul în care ea nu poate fi desprinsă nici din dispoziţiile art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002 şi art. 338 din Codul penal, nici din Decizia nr. 5/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, iar cumularea calităţii de autor şi victimă ori de inculpat şi persoană vătămată nu se încadrează în specificul legislaţiei penale şi procesual penale. Nu se admite ca o persoană să fie în acelaşi timp şi sancţionată penal şi protejată prin aceeaşi normă care îi atrage sancţionarea penală. În concluzie, expresia „rănirea uneia sau a mai multor persoane" prevăzută în art. 75 lit. b) din O.U.G. nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie la care se raportează dispoziţiile art. 338 alin. (1) şi (3) din Codul penal, referitoare la părăsirea locului accidentului, nu include autorănirea, în ipoteza în care singura persoană rănită este însuşi conducătorul unicului vehicul/autovehicul implicat în accident. ¹ Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială, V. Dongoroz ş.a. Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971, pag. 240, 245). Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 65/206/2018, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei probleme de drept: „dacă noţiunea de rănire a uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice raportat la art. 338 alin. (3) din Codul penal, articol care defineşte accidentul de circulaţie ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, are în vedere şi autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident." Stabileşte că rănirea uneia sau mai multor persoane prevăzută de art. 75 lit. b) din OUG nr. 195/2002, cuprinsă în definiţia accidentului de circulaţie, ca situaţie premisă a infracţiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) din Codul penal, nu are în vedere şi autorănirea, când singura persoană rănită este însuşi conducătorul singurului autovehicul implicat în accident. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 martie 2019. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător DANIEL GRĂDINARU Magistrat-asistent, Marioara Cioaric