Decizia Nr.87 din 13.02.2019

1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Adrian Nicolae, şi a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florian Walter, în Dosarul nr. 5.060/117/2016/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori - judecătorul de cameră preliminară. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.162D/2017.2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 17 ianuarie 2019, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Răzvan Horaţiu Radu, şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă din acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 13 februarie 2019, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:3. Prin Încheierea penală din 29 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 5.060/117/2016/a1, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori - judecătorul de cameră preliminară a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Marius Adrian Nicolae, şi a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florian Walter. Excepţia a fost ridicată în procedura camerei preliminare.4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susţine că legiuitorul a omis să reglementeze în mod expres incompatibilităţile specialiştilor. Astfel, spre deosebire de expert, faţă de care sunt prevăzute cazurile de incompatibilitate, specialistului nu îi este reglementat niciun caz de incompatibilitate. Susţine că incompatibilităţile sunt menite să garanteze imparţialitatea, un caz de incompatibilitate fiind cel prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală referitor la incompatibilitatea celui care a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală. Este inadmisibil ca o persoană care s-a sesizat din oficiu, a audiat martori şi a efectuat alte acte de urmărire penală să devină specialist în cauza respectivă. Apreciază că o consecinţă a nereglementării cazurilor de incompatibilitate este aceea că procurorul are posibilitatea de a desemna ca specialist inclusiv o rudă a acestuia sau o rudă a uneia dintre părţi. 5. Având în vedere textul restrictiv al art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, incompatibilitatea specialistului nu poate fi sancţionată în niciun fel, încălcându-se prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5). Prezumarea absolută a imparţialităţii specialistului, ce rezultă din nereglementarea la nivel legislativ a cazurilor de incompatibilitate a specialistului, lipseşte de conţinut dreptul la un proces echitabil. 6. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, autorul acesteia susţine că, în esenţă, orice clasificare a nulităţilor indică faptul că deosebirea dintre nulităţile absolute şi cele relative constă în faptul că cele absolute protejează un interes general, public, în timp ce nulităţile relative protejează un interes privat, personal. 7. Susţine că în condiţiile unei jurisprudenţe unanime în acest sens, singura ramură de drept în care încălcarea legii nu dă naştere automat unei sancţiuni, ci persoana protejată prin acea dispoziţie legală trebuie să facă dovada unei vătămări, este dreptul procesual penal. Or, a pune în sarcina persoanei căreia i se protejează unul dintre drepturile consacrate prin Codul de procedură penală obligaţia de a proba orice vătămare atunci când i s-a încălcat acel drept înseamnă o sarcină cel puţin excesivă, chiar imposibilă. A impune unui acuzat în materie penală sarcina unei probe imposibile constituie o încălcare evidentă a dreptului la un proces echitabil. Totodată, se goleşte de conţinut norma care consacră dreptul încălcat.8. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori - judecătorul de cameră preliminară achiesează motivelor pertinente expuse de autorii excepţiilor de neconstituţionalitate.9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.10. Guvernul apreciază că cele reţinute prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 16 februarie 2016, referitor la dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză. Aşa fiind, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 11. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt de natură a încălca dreptul la un proces echitabil, întrucât participanţii la procesul penal beneficiază de garanţiile specifice acestui drept fundamental. Totodată, nu este încălcat nici dreptul la apărare, acesta presupunând dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. De asemenea textele legale criticate sunt suficient de clare şi nu sunt de natură a încălca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii ori al unicităţii, imparţialităţii şi egalităţii justiţiei.12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.14. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 174 alin. (1) şi art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins:

– Art. 174 alin. (1): „Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.";

– Art. 282 alin. (1): „Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului."15. Autorii excepţiei susţin că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3), potrivit căruia România este stat de drept, art. 1 alin. (5), potrivit căruia în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3), potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, şi art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că din actele depuse la dosar rezultă că, la data de 9 octombrie 2012, comisarul de poliţie, apreciind că sunt indicii referitoare la săvârşirea infracţiunii de grup infracţional organizat, a întocmit un proces-verbal de sesizare din oficiu, constituindu-se un dosar penal. Ulterior, acelaşi comisar de poliţie a efectuat şi acte de cercetare în dosarul penal, astfel cum rezultă din procesele-verbale de constatare încheiate în datele de 22, respectiv 23 octombrie 2012. La data de 16 iulie 2015, aceeaşi persoană, devenită inspector antifraudă detaşat în cadrul D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Cluj, a întocmit, în calitate de specialist, raportul de constatare tehnico-ştiinţifică în acelaşi dosar penal. Ulterior, în faza procedurii de cameră preliminară în primă instanţă, desfăşurată în faţa Tribunalului Cluj, inculpaţii au invocat incompatibilitatea specialistului şi s-a solicitat excluderea raportului de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de acesta, însă judecătorul de cameră preliminară a constatat că legiuitorul nu a reglementat expres cazurile de incompatibilitate pentru specialist, drept care cererea a fost respinsă (a se vedea Încheierea nr. 50 din data de 3 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Cluj - Secţia penală - judecătorul de cameră preliminară). 17. Curtea observă că varianta iniţială a Codului de procedură penală se referea exclusiv la dispunerea efectuării expertizei, efectuarea constatării tehnico-ştiinţifice fiind introdusă ulterior prin titlul III pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. Curtea constată că, în prezent, art. 172 din Codul de procedură penală reglementează atât condiţiile dispunerii efectuării expertizei, cât şi pe cele ale dispunerii efectuării constatării. 18. Potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit art. 172 alin. (9) din acelaşi act normativ, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii, pe când constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Spre deosebire de efectuarea constatării, în cazul efectuării expertizei părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de acestea. De asemenea, dispoziţiile Codului de procedură penală reglementează, de exemplu, incompatibilitatea expertului (art. 174), drepturile şi obligaţiile expertului (art. 175), înlocuirea expertului (art. 176), procedura efectuării expertizei (art. 177), dispoziţii care nu sunt aplicabile în materia constatărilor. În ceea ce priveşte efectuarea constatării, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale reglementează, la art. 181¹, doar obiectul constatării şi conţinutul raportului de constatare. 19. Astfel, Curtea reţine că regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 460 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 20 noiembrie 2018, paragraful 51). 20. În acest context, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (4) din Codul de procedură penală, expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii oficiale sau de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate. Curtea constată că, pentru a putea fi desemnată expert în cadrul procedurilor judiciare, persoana respectivă trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 25 ianuarie 2000. 21. Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. Procedura dobândirii calităţii de expert tehnic judiciar este reglementată de dispoziţiile capitolului II din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. Expertul tehnic judiciar este expert oficial şi poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare. 22. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică judiciară. Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, expertiza tehnică efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice constituie expertiză tehnică extrajudiciară. Dobândirea calităţii de expert tehnic extrajudiciar este reglementată de dispoziţiile capitolului IV din acelaşi act normativ. Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, tabel ce se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi se transmite birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile din cadrul tribunalelor. 23. Potrivit art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, expertul tehnic judiciar poate efectua şi expertize tehnice extrajudiciare, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice, pe când expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice. 24. Curtea observă că, potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, în lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută, expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu au calitatea de expert tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a)-f) din acelaşi act normativ (articolul se referă la condiţiile necesare dobândirii calităţii de expert tehnic judiciar). Dispoziţiile alin. (2) al art. 13 dispun în sensul că aceste persoane, selecţionate de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, la propunerea instanţelor judecătoreşti, după testare vor fi ţinute într-o evidenţă nominală specială. Lista nominală cuprinzând specialiştii selecţionaţi, cu datele de identificare, întocmită pe specialităţi şi pe judeţe, în funcţie de domiciliul acestora, se comunică periodic birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile. 25. Potrivit art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată. Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei (Ordinul nr. 199/C/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 4 februarie 2010). 26. Curtea observă că în cazul anumitor categorii de specialităţi, organizarea activităţii de expertiză este reglementată prin acte normative diferite de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, de exemplu: Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică; Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi; Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală. 27. În ceea ce priveşte incompatibilitatea expertului în cauzele în care acesta este desemnat să efectueze expertiza, Curtea observă că aceasta este prevăzută de legislaţia aplicabilă, în funcţie de specificul fiecărei cauze; de exemplu, în cauzele civile, incompatibilităţile sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, iar în cauzele penale, incompatibilităţile sunt prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, în materie penală se aplică dispoziţia expresă din art. 174 din Codul de procedură penală referitoare la incompatibilităţile expertului. 28. În ceea ce priveşte categoria specialiştilor care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală, constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări. 29. În continuare, Curtea constată că art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dispune că „în cadrul parchetelor pot fi numiţi, prin ordin al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală". 30. Totodată, art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, dispune că „Departamentul Naţional Anticorupţie se încadrează cu procurori, ofiţeri şi agenţi de poliţie judiciară, specialişti în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic şi în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum şi personal economic şi administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcţiuni, aprobat potrivit legii", iar potrivit art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 938 din 22 noiembrie 2016, „Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism se încadrează cu specialişti în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală". 31. De asemenea, Curtea observă că, potrivit art. 3 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, „în cadrul structurii centrale a Direcţiei generale antifraudă fiscală funcţionează pe lângă structurile de prevenire şi control Direcţia de combatere a fraudelor, care acordă suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracţiuni economico-financiare. În acest scop inspectorii antifraudă din cadrul acestei direcţii sunt detaşaţi în cadrul parchetelor, în condiţiile legii, pe posturi de specialişti". 32. Curtea a reţinut că, deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma „specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare", prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie), legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, aşa încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Totodată, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii, conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 23 februarie 2017, paragrafele 25 şi 26). 33. În ceea ce priveşte „specialiştii care funcţionează în afara organelor judiciare", Curtea constată că, astfel cum însăşi reglementarea indică, expresia se referă la acele persoane care nu funcţionează în cadrul organelor judiciare. Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu definesc categoria specialiştilor care funcţionează în afara organelor judiciare. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 172 alin. (9) şi (10) din Codul de procedură penală şi a celor ale art. 2, art. 13 alin. (1), art. 17 şi 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 rezultă că specialistul care funcţionează în afara organelor judiciare nu se identifică cu specialistul prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. 34. În continuare, în ceea ce priveşte incompatibilitatea specialiştilor care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, Curtea constată că dispoziţiile Codului de procedură penală nu fac nicio referire la incompatibilitatea acestor persoane, astfel că, spre deosebire de experţi, dispoziţiile relative la această instituţie nu le sunt aplicabile. 35. În acest context, Curtea constată că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rapoartele de expertiză şi cele de constatare sunt mijloace de probă. Totodată, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, „probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză". 36. Astfel, evaluarea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare în contextul analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în cauză. 37. Aşa fiind, Curtea reţine că aspectele constatate printr-un raport de constatare se bucură de aceeaşi valoare probantă cu cele reţinute într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora. 38. În acest context, Curtea reţine că, referitor la incompatibilitate, în doctrină s-a arătat că aceasta este „situaţia în care se poate eventual afla un subiect procesual atunci când ar participa în aceeaşi cauză penală în două poziţii procesuale sau o poziţie procesuală şi alta extraprocesuală ce nu se pot concilia. Inconciliabilitatea dintre cele două poziţii explică existenţa instituţiei procesuale a incompatibilităţii. Poziţiile procesuale sunt inconciliabile atunci când ocuparea lor de către acelaşi subiect procesual în aceeaşi cauză penală face să nască suspiciune, îndoială asupra capacităţii subiective a acestui subiect, în ceea ce priveşte obiectivitatea şi imparţialitatea în cazul subiecţilor oficiali sau cu privire la loialitatea şi probitatea în cazul subiecţilor particulari". 39. Curtea a constatat că, prin reglementarea materiei incompatibilităţilor, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de incompatibilitate ce derivă din demersul obiectiv de apreciere a incompatibilităţii (Decizia nr. 665 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 17 ianuarie 2019, paragraful 16). Totodată, Curtea a reţinut că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 15). 40. Aşa fiind, Curtea reţine că prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate, legiuitorul a prezumat în mod absolut că aceste situaţii determină parţialitatea anumitor persoane implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echităţii procesului. 41. În ceea ce priveşte expertul şi specialistul, Curtea observă că primul este prevăzut expres de art. 34 din Codul de procedură penală în categoria altor subiecţi procesuali, pe când cel de-al doilea nu este prevăzut expres de aceste dispoziţii. Cu toate acestea, având în vedere ultima teză a articolului menţionat, care se referă la „orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale", Curtea apreciază că şi specialistul face parte din această categorie. 42. În ceea ce priveşte scopul pentru care sunt dispuse expertiza şi constatarea, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert, iar, potrivit art. 172 alin. (9), efectuarea unei constatări se dispune când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Astfel cum s-a arătat, expertiza se poate dispune atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, pe când constatarea se poate dispune doar în faza urmăririi penale. 43. În ceea ce priveşte caracterul acestora, Curtea reţine, astfel cum anterior a subliniat, că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, atât rapoartele de expertiză, cât şi rapoartele de constatare reprezintă mijloace de probă, iar, potrivit art. 103 alin. (1) din acelaşi act normativ, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aceasta presupune că probele obţinute prin aceste două mijloace de probă au valoare probatorie egală. Mai mult, Curtea constată că nu există obligativitatea dispunerii unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sunt contestate. 44. Or, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate rezultă, pe de o parte, că rolul şi locul specialistului în procedura penală nu sunt esenţial diferite de cele ale expertului, iar, pe de altă parte, că raportul de expertiză şi cel de constatare tehnico-ştiinţifică se bucură de aceeaşi importanţă în cadrul procedurilor penale, nefiind realizată o ierarhizare a valorii probante a celor două. 45. Constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot avea o influenţă importantă asupra judecătorului, în condiţiile în care atât expertiza, cât şi constatarea se dispun în scopul elucidării unor aspecte care fac necesară opinia unui specialist în domeniul respectiv, domeniu care nu intră în aria de expertiză a judecătorului. Mai mult, constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot juca uneori un rol determinant între elementele pe care judecătorul îşi întemeiază hotărârea. 46. Or, în aceste condiţii, existenţa unei situaţii care determină punerea la îndoială a imparţialităţii persoanei care este chemată să realizeze o analiză a unor elemente din procesul penal determină punerea la îndoială a imparţialităţii actului de justiţie. 47. În acest context, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a constatat că imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 din Codul de procedură penală, potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia (Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, paragraful 20). 48. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „este uşor de înţeles că apar îndoieli, în special în mintea unui învinuit, în ceea ce priveşte neutralitatea unui expert atunci când raportul său a determinat, de fapt, iniţierea/declanşarea unei urmăriri penale. În cazul de faţă, aparenţele au sugerat că directorul avea, mai degrabă, rolul unui martor al acuzării" (Hotărârea din 6 mai 1985, pronunţată în Cauza Bönisch împotriva Austriei, paragraful 32). „Astfel de temeri pot avea o anumită importanţă, dar nu sunt decisive. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile ridicate de aparenţe pot fi justificate în mod obiectiv. Având în vedere circumstanţele specifice ale cazului, aparenţele sugerează că avizul prezentat de Birou este mai degrabă asemănător cu dovezile împotriva reclamantului utilizate de autorităţile de urmărire penală, decât cu opinia «neutră» şi «independentă» a unui expert." (Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, paragraful 40) 49. Or, în ceea ce priveşte specialistul care efectuează rapoartele tehnico-ştiinţifice, legiuitorul nu a reglementat niciun caz de incompatibilitate. Acest lucru presupune că specialistul desemnat cu efectuarea unui raport tehnico-ştiinţific poate să fie la momentul realizării raportului în oricare dintre situaţiile prevăzute de art. 64, fără ca acest aspect să poată fi pus în discuţie. 50. Astfel, specialistul poate, de exemplu, să fi efectuat, în cauza în care întocmeşte raportul tehnico-ştiinţific, acte de urmărire penală, poate fi tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal din respectiva cauză, poate să fi fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză, poate fi rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora din cauza în care este desemnat etc. 51. Or, în condiţiile în care legiuitorul a apreciat cu caracter absolut că aceste situaţii determină imparţialitatea persoanelor implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echităţii procesului, este evident că existenţa acestor situaţii raportat la persoana specialistului produce aceleaşi efecte. 52. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede aplicarea cauzelor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora şi care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie. 53. În continuare, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea observă că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de către procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare a drepturilor participanţilor la procesul penal anterior enumeraţi, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut(ă) de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. 54. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Cu toate acestea, cele mai întâlnite cauze de nulitate relativă se referă la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal, competenţa organelor judiciare, sesizarea organelor judiciare, reglementarea formei şi a conţinutului actelor procedurale, procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, reglementarea termenelor procedurale şi reglementarea administrării probelor. 55. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi lit. f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din acelaşi cod, şi poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege. Cazurile de nulitate absolută se referă la compunerea completului de judecată, la competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, la publicitatea şedinţei de judecată, la participarea procurorului la judecată, atunci când aceasta este obligatorie, la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor la şedinţa de judecată este obligatorie potrivit legii, şi la efectuarea unor acte procesuale şi procedurale interzise de lege ca efect al inadmisibilităţii sau decăderii. 56. Curtea constată că în cazul nulităţilor absolute vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. 57. De asemenea, Curtea, prin Decizia nr. 133 din 18 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297 din 5 aprilie 2004, Decizia nr. 868 din 10 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 578 din 31 iulie 2008, şi Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, a reţinut că nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă. Condiţionarea anulării actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege de existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în alt mod nu are semnificaţia unei sustrageri a acestuia de la aplicarea sancţiunilor legale sau a unei „derogări" de la obligativitatea respectării legii. 58. Totodată, Curtea a observat că, deşi este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, paragraful 57). Cu alte cuvinte, atunci când normele de procedură reglementează elemente esenţiale, cu implicaţii fundamentale asupra procesului penal, legiuitorul trebuie să reglementeze sancţiuni adecvate aplicabile în cazul încălcării acestora. 59. Având în vedere aceste aspecte, analizând criticile de neconstituţionalitate ale autorului excepţiei, Curtea constată că acesta doreşte ca sancţiunea nulităţii absolute să intervină în cazul încălcării tuturor normelor de procedură penală, fără nicio distincţie. Or, acest lucru ar echivala cu reglementarea unei prezumţii absolute că încălcarea oricărei norme procedurale generează o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii nulităţii absolute, iar nu prin aplicarea altor remedii procesuale. O asemenea reglementare ar presupune că încălcarea oricărei dispoziţii legale ar atrage, per se, sancţiunea cea mai gravă - nulitatea absolută - consecinţa într-un asemenea caz fiind îngreunarea desfăşurării procedurilor penale (a se vedea Decizia nr. 462 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 991 din 22 noiembrie 2018). 60. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. 61. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Adrian Nicolae în Dosarul nr. 5.060/117/2016/a1 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori - judecătorul de cameră preliminară şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, este neconstituţională. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florian Walter în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori - judecătorul de cameră preliminară şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 13 februarie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu