DECIZIE Nr.
943 din 6 iulie 2010
referitoare la exceptia de
neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 91 alin. (3) din Ordonanta
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala
ACT EMIS DE:
CURTEA CONSTITUTIONALA
ACT PUBLICAT IN:
MONITORUL OFICIAL NR. 561 din 10 august 2010
Augustin Zegrean - preşedinte
Aspazia Cojocaru -judecător
Acsinte Gaspar -judecător
Petre Lăzăroiu -judecător
Mircea Ştefan Minea -judecător
Iulia Antoanella Motoc -judecător
Ion Predescu -judecător
Puskas Valentin Zoltan -judecător
Tudorel Toader -judecător
Iuliana Nedelcu - procuror
Benke Karoly -
magistrat-asistent
Pe rol se află soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 din Ordonanţa Guvernului nr.
92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Gheorghe
Mudura în Dosarul nr. 658/308/2008 al Judecătoriei Sighişoara.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 29 iunie
2010, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate
în încheierea din aceeaşi dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera,
Curtea, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi ale art. 58 alin. (3) din
Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a
amânat pronunţarea pentru data de 6 iulie 2010.
CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările
dosarului, constată următoarele:
Prin Incheierea din 30 octombrie 2009, pronunţată în
Dosarul nr. 658/308/2008, Judecătoria Sighişoara a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91
din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie
ridicată de Gheorghe Mudura într-o cauză în care acesta a fost trimis în
judecată pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
In motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prescrierea în termen de 10 ani a dreptului organului
fiscal de a stabili obligaţii fiscale în cazul în care acestea rezultă din
săvârşirea unei infracţiuni poate avea drept consecinţă tergiversarea
rezolvării cauzei penale sub aspectul laturii civile, astfel încât, în cadrul
acestui termen, organul fiscal va putea stabili obligaţii fiscale. Se susţine
că, datorită acestui termen de 10 ani, se calculează în tot acest interval de
timp majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere. Un atare termen
contravine principiului soluţionării cu celeritate a procesului penal.
Se mai arată că instituirea acestui termen de
prescripţie de 10 ani contravine principiului egalităţii, întrucât debitorii
ale căror obligaţii fiscale izvorăsc din fapte de natură penală sunt
discriminaţi faţă de cei ale căror obligaţii fiscal nu izvorăsc din astfel de
fapte, raportat la care termenul de prescripţie este de doar 5 ani.
Totodată, se apreciază că dispoziţiile legale criticate
sunt contrare şi dreptului la apărare.
Judecătoria Sighişoara apreciază
că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr.
47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două
Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi
exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.
Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului,
Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat
punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.
CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de
judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse,
dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi
Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este
competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi
ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să
soluţioneze prezenta excepţie.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum
a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 91 din Ordonanţa Guvernului
nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. In realitate, astfel
cum rezultă din motivarea excepţiei, autorul acesteia critică numai
constituţionalitatea art. 91 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003
privind Codul de procedură fiscală, text asupra căruia Curtea, potrivit
jurisprudenţei sale, urmează să se pronunţe. Art. 91 alin. (3) din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 are următorul cuprins: „(3) Dreptul de a stabili
obligaţii fiscale se prescrie în termen de 10 ani în cazul în care acestea
rezultă din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală."
Textele constituţionale invocate sunt cele ale art. 16
privind egalitatea în drepturi şi ale art. 24 privind dreptul la apărare. Totodată,
sunt invocate şi prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil,
precum şi cele ale art. 14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice privind dreptul la un proces echitabil.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi
dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale
invocate, Curtea constată următoarele:
1. Din motivarea criticii de neconstituţionalitate,
Curtea observă că autorul excepţiei pleacă de la o premisă greşită, considerând
că, prin efectul art. 91 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, se
calculează penalităţi sau dobânzi de întârziere pe toată perioada în care
organul fiscal poate stabili obligaţii fiscale. Or, o atare situaţie nu rezultă
în temeiul art. 91 alin. (3) din cod, penalităţile sau dobânzile de întârziere
fiind obligaţii fiscale accesorii care sunt stabilite în baza existenţei unei
obligaţii fiscale principale; de altfel, obligaţiile fiscale accesorii curg
până la data stingerii sumei datorate, fără ca „stabilirea" acestora să
fie ţinută de termenul prevăzut de art. 91 alin. (3) din cod. Numai obligaţiile
fiscale principale trebuie stabilite în condiţiile art. 91 alin. (3) din cod.
Insă autorul excepţiei este mai degrabă nemulţumit de faptul că pe perioada
soluţionării cauzei penale curg în continuare penalităţi sau dobânzi de
întârziere, dar, după cum se poate observa, curgerea obligaţiilor accesorii
este o consecinţă firească a faptului că, fiind vorba de o infracţiune (deci de
o conduită mai mult decât culpabilă), organul fiscal avea temei să îşi extindă
controlul şi să stabilească obligaţii fiscale şi dincolo de termenul de
prescripţie de 5 ani, şi anume într-un termen de 10 ani.
2. Pe fondul cauzei, Curtea constată că în
jurisprudenţa sa referitoare la dreptul de acces la justiţie Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a decis, în Cauza Z şi alţii contra Regatului Unit al
Marii Britanii (2001), că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale poate fi invocat de orice
persoană care consideră că a existat o ingerinţă ilegală în privinţa
exerciţiului unuia dintre drepturile sale având caracter civil, adăugând însă
că „dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut" şi că „acesta
poate fi supus unor restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de
prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni".
Pornind de la acest considerent de principiu, reţinut
de altfel şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (spre exemplu, Decizia nr.
267 din 22 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 308 din 9 mai 2008), Curtea observă următoarele:
- textul art. 91 alin. (3) din Codul de procedură
fiscală prevede că termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii
fiscale este de 10 ani în cazul în care acestea rezultă din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală;
- o atare derogare de la termenul de 5 ani prevăzut de
art. 91 alin. (1) din cod se datorează tocmai faptului că sustragerea de la
plata obligaţiei fiscale a fost realizată prin săvârşirea unei fapte de natură
penală şi de aici rezultă şi tratamentul juridic diferit aplicat sub aspectul
termenului de prescripţie.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, spre
exemplu, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, „principiul egalităţii în
faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în
funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci,
dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. In consecinţă,
un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a
legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului
egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice." De
asemenea, art. 16 din Constituţie „vizează egalitatea în drepturi între
cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi
şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra
aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. In felul acesta se justifică
nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii
de persoane, dar şi necesitatea lui" (Decizia nr. 53 din 19 februarie
2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3
aprilie 2002). Curtea a mai statuat că „principiul egalităţii în drepturi nu
înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care,
prin specificul lor, sunt diferite" (Decizia nr. 139 din 19 noiembrie
1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 20
ianuarie 1997).
Aplicând aceste considerente de principiu la cauza de
faţă, Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat raportat la durata
termenului de prescripţie prevăzut de art. 91 alin. (3) din cod este
justificată tocmai de natura faptei care a stat la baza sustragerii persoanei
în cauză de la plata obligaţiilor sale fiscale. Totodată, durata de 10 ani a
termenului de prescripţie este justificată şi de imperativul asigurării
ritmicităţii veniturilor la bugetul de stat şi evitării posibilităţii
neîncasării acestor venituri. Prin urmare, Curtea nu poate reţine criticile de
neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art.
146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11
alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,
CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
In numele legii
DECIDE:
Respinge ca neîntemeiată excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Ordonanţa
Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de
Gheorghe Mudura în Dosarul nr. 658/308/2008 al Judecătoriei Sighişoara.
Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2010.
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,
AUGUSTIN ZEGREAN
Magistrat-asistent,
Benke Karoly