HOTARARE    din 28 octombrie 1999

in cauza Brumarescu impotriva Romaniei

ACT EMIS DE: CURTEA EUROPEANA A DREPTURILOR OMULUI

ACT PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL  NR. 414 din 31 august 2000

              HOTARAREA CURTII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI
                  in cauza Brumarescu impotriva Romaniei

    In cauza Brumarescu impotriva Romaniei,
    Curtea Europeana a Drepturilor Omului, conform art. 27 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (conventia), modificata prin Protocolul nr. 11*1), si in baza dispozitiilor aplicabile din regulament*2), constituita in Marea Camera formata din urmatorii judecatori:
    domnul L. Wildhaber, presedinte;
    doamna E. Palm;
    domnul C. Rozakis;
    sir Nicolas Bratza;
    domnii L. Ferrari Bravo;
           L. Caflisch;
           L. Loucaides;
           J.-P. Costa;
           W. Fuhrmann;
           K. Jungwiert;
           B. Zupancic;
    doamna N. Vajic;
    domnul J. Hedigan;
    doamna M. Tsatsa-Nikolovska;
    domnii T. Pantiru;
           E. Levits;
           L. Mihai, judecator ad-hoc;
    si doamna M. De Boer-Buquicchio, grefier adjunct,
    dupa ce a deliberat in Camera de Consiliu, in zilele de 17 iunie si 30 septembrie 1999,
    pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la data de 30 septembrie 1999:

                               PROCEDURA

    1. In temeiul fostului articol 19 din conventie*3), la 3 noiembrie 1998 Curtea a fost sesizata de catre un cetatean roman, domnul Dan Brumarescu (reclamantul), iar la 6 noiembrie 1998, de catre Comisia Europeana a Drepturilor Omului (Comisia), in termenul de 3 luni prevazut de fostele articole 32 alin. 1 si art. 47 din conventie. La originea cauzei se afla o plangere (nr. 28.342/95) indreptata impotriva Romaniei, introdusa la Comisie la data de 9 mai 1995 de domnul Dan Brumarescu, conform fostului articol 25.
    Cererea de sesizare a Comisiei s-a intemeiat pe fostele articole 44 si 48, precum si pe declaratia romana care recunoaste jurisdictia obligatorie a Curtii (fostul articol 46). Plangerea reclamantului a avut ca temei de drept fostele articole 44 si 48 din conventie, modificate prin Protocolul nr. 9, ratificat de Romania. Cererile au drept obiect obtinerea unei hotarari prin care sa se stabileasca existenta incalcarii de catre statul parat a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1, aditional la conventie.
    2. In aplicarea art. 5 alin. 4 din Protocolul nr. 11 la conventie, coroborat cu art. 100 alin. 1 si cu art. 24 alin. 6 din regulament, examinarea cauzei a fost incredintata Marii Camere a Curtii.
    Marea Camera a fost alcatuita din domnul C. Birsan, judecator ales in numele Romaniei (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 24 alin. 4 din regulamentul Curtii), domnul L. Wildhaber, presedintele Curtii, doamna E. Palm si domnul C. Rozakis, vicepresedinti ai Curtii, sir N. Bratza, presedintele sectiei, si domnul G. Ress, vicepresedintele sectiei [art. 27 alin. 3 din conventie si art. 24 alin. 3 si 5 a) din regulament]. Au mai fost desemnati pentru completarea Marii Camere: domnul L. Ferrari Bravo, domnul M.L. Caflisch, domnul M.L. Loucaides, domnul W. Fuhrmann, domnul K. Jungwiert, domnul B. Zupancic, doamna N. Vajic, domnul J. Hedigan, doamna M. Tsatsa-Nikolovska, domnul T. Pantiru si domnul E. Levits (art. 24 alin. 3 si art. 100 alin. 4 din regulament).
    Ulterior domnul C. Birsan, judecator national, a devenit incompatibil, deoarece a participat in cadrul Comisiei la examinarea cauzei (art. 28 din regulament). Prin urmare Guvernul l-a desemnat pe domnul L. Mihai in calitate de judecator ad-hoc (art. 27 alin. 2 din conventie si art. 29 alin. 1 din regulament).
    3. In aplicarea art. 59 alin. 3 din regulament presedintele Curtii a invitat partile sa isi prezinte observatiile asupra problemelor ridicate in cauza.
    4. Reclamantul a fost reprezentat de domnul C. Dinu, avocat in cadrul Baroului Bucuresti (art. 36 alin. 3 si art. 4 din regulament).
------------
    Notele grefei:
    *1), *2) Intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998.
    *3) Incepand cu data intrarii in vigoare a Protocolului nr. 11, care a amendat aceasta dispozitie, Curtea functioneaza permanent.

    5. La data de 3 mai 1999 s-a inregistrat la grefa memoriul reclamantului, iar la 10 mai 1999, dupa ce s-a acordat o prelungire a termenului initial stabilit, cel al Guvernului.
    6. La data de 1 iunie 1999 reclamantul a prezentat observatii complementare la memoriul din data de 3 mai 1999, iar Guvernul a raspuns acestor observatii la data de 14 iunie 1999. Desi aceste ultime documente au fost primite dupa expirarea termenului fixat pentru prezentarea memoriilor, presedintele a hotarat la data de 17 iunie 1999, conform art. 38 alin. 1 din regulament, sa accepte atasarea lor la dosar.
    7. In conformitate cu hotararea presedintelui care il autorizase si pe reprezentantul reclamantului sa foloseasca limba romana la audieri (art. 34 alin. 3 din regulament), la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg a avut loc o audiere in sedinta publica la data de 17 iunie 1999.
    La audiere au participat:
    - din partea Guvernului:
        - domnul C.-L. Popescu, consilier, Ministerul Justitiei,
        agent;
        - doamna R. Rizoiu, Ministerul Justitiei,
        - domnul T. Corlatean, Ministerul Afacerilor Externe,
        consilieri;
    - din partea reclamantului:
        - domnul C. Dinu, avocat in Baroul Bucuresti,
        avocat.
    Curtea a ascultat sustinerile partilor, precum si raspunsurile domnului Popescu, ale doamnei Rizoiu si ale domnului Dinu la intrebarile puse de unii judecatori.
    8. La data de 30 iunie 1999, conform art. 61 alin. 3 din regulamentul Curtii, presedintele a acordat domnului Mircea Dan Mirescu permisiunea de a prezenta observatii scrise asupra unor aspecte ale cauzei. Aceste observatii au fost primite la data de 28 iunie 1999.
    9. In conformitate cu dispozitiile art. 61 alin. 5 din regulament, reclamantul a raspuns observatiilor intervenientului la data de 29 iulie 1999, iar Guvernul, la data de 30 iulie 1999.
    10. La data de 30 septembrie 1999 domnul Ress, aflat in imposibilitate de a participa, a fost inlocuit de domnul J.-P. Costa [art. 24 alin. 5b) si art. 28 din regulament].

    IN FAPT
    I. Circumstantele cauzei

    11. In anul 1930 parintii reclamantului au construit o casa in Bucuresti. In anul 1939 au inchiriat parterul casei fratilor Mirescu, unchii tertului intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu.
    12. In anul 1950 imobilul a trecut in posesia statului, invocandu-se dispozitiile Decretului de nationalizare nr. 92/1950. Motivele sau temeiul legal ale lipsirii de proprietate nu au fost niciodata comunicate parintilor reclamantului. Li s-a permis totusi sa foloseasca unul dintre apartamentele imobilului, in calitate de chiriasi ai statului.
    13. In anul 1974, in aplicarea Legii nr. 4/1973, statul a vandut fratilor Mirescu locuinta pe care acestia o ocupau in calitate de chiriasi. Tertul intervenient, domnul Mircea Dan Mirescu, si sora sa, A.M.M., au mostenit apartamentul in anul 1988. In anul 1997, in urma decesului surorii sale, tertul intervenient a ramas unicul mostenitor al apartamentului mai sus mentionat.

    A. Actiunea in revendicare
    14. In anul 1993, in calitate de mostenitor, reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, solicitand constatarea nulitatii nationalizarii. A aratat ca la momentul nationalizarii parintii sai erau salariati si ca bunurile salariatilor nu puteau fi nationalizate in baza Decretului nr. 92/1950. Nu rezulta din documentele prezentate Curtii daca in fata instantei de fond reclamantul a facut cunoscut contractul de vanzare-cumparare incheiat de stat cu fratii Mirescu in anul 1973.
    15. Prin sentinta pronuntata la data de 9 decembrie 1993 judecatoria a constatat ca a avut loc o gresita aplicare a Decretului nr. 92/1950, deoarece parintii reclamantului faceau parte din categoria persoanelor exceptate de la nationalizare. Instanta a mai constatat ca posesia exercitata de stat era intemeiata pe violenta si, prin urmare, statul nu putea invoca uzucapiunea. Instanta a mai hotarat ca statul nu ar fi putut invoca nici dispozitiile decretelor nr. 218/1960 si nr. 712/1966, intrucat aceste texte contraveneau constitutiilor din 1952 si, respectiv, din 1965. Prin urmare, instanta a dispus ca Primaria Municipiului Bucuresti si intreprinderea de stat C., care a administrat locuintele de stat, sa restituie imobilul reclamantului.
    16. Hotararea a devenit definitiva si irevocabila prin neexercitarea vreunei cai de atac.
    17. La data de 31 martie 1994 primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului, iar la data de 27 mai 1994 intreprinderea C. a procedat la executare.
    18. Incepand cu aceasta data reclamantul a incetat sa plateasca chiria pentru apartamentul pe care il ocupa in imobil.
    19. Din data de 14 aprilie 1994 si pana in anul 1996 reclamantul a achitat toate taxele aferente imobilului (alin. 25 de mai jos).
    20. La o data neprecizata procurorul general al Romaniei, in urma unui memoriu formulat de domnul Mircea Dan Mirescu, a declarat recurs in anulare impotriva hotararii din 9 decembrie 1993, aratand ca judecatorii au depasit limitele competentelor judecatoresti atunci cand au examinat legalitatea aplicarii Decretului nr. 92/1950.
    21. Pentru termenul din 22 februarie 1995, fixat in cadrul procedurii desfasurate la Curtea Suprema de Justitie, domnul Mircea Dan Mirescu nu a fost citat. La acea data reclamantul a cerut acordarea unui nou termen, aratand ca avocatul sau este bolnav si se afla deci in imposibilitatea de a se prezenta.
    22. Curtea Suprema de Justitie a respins cererea de amanare a cauzei si a acordat cuvantul pe motivele de recurs, amanand pronuntarea pentru data de 1 martie 1995, data pana la care reclamantul urma sa depuna concluzii scrise.
    23. Prin concluziile scrise reclamantul a solicitat respingerea recursului in anulare. El a subliniat, pe de o parte, ca Decretul nr. 92/1950 contravenea Constitutiei din 1948 datorita faptului ca a fost publicat partial si a incalcat principiul conform caruia orice expropriere trebuie facuta pentru un scop de utilitate publica si cu plata unei despagubiri rezonabile. Pe de alta parte, reclamantul a sustinut ca nationalizarea casei nu era conforma dispozitiilor decretului, deoarece parintii sai erau salariati, iar locuintele apartinand salariatilor nu puteau fi nationalizate. Reclamantul a mai facut referire si la art. 21 din actuala Constitutie a Romaniei, care garanteaza accesul liber si nelimitat la justitie.
    24. Prin decizia pronuntata la data de 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justitie a anulat hotararea din 9 decembrie 1993 si a respins actiunea reclamantului. Motivand ca legea este un mod de dobandire a proprietatii, a constatat ca imobilul a fost preluat de stat chiar in ziua intrarii in vigoare a Decretului nr. 92/1950 si ca instantele judecatoresti nu au competenta sa examineze modul de aplicare a dispozitiilor sale. Prin urmare, Curtea Suprema de Justitie a apreciat ca Judecatoria Bucuresti nu ar fi putut constata ca reclamantul era adevaratul proprietar al imobilului decat modificand decretul mai sus mentionat. S-a constatat deci ca judecatoria a depasit limitele competentelor judecatoresti, aducand atingere competentelor puterii legislative. Curtea Suprema de Justitie nu a negat dreptul fostilor proprietari de a introduce actiuni in revendicare, dar a considerat ca, in cauza, reclamantul nu a facut dovada dreptului sau de proprietate, in timp ce statul a demonstrat ca titlul sau era intemeiat pe decretul de nationalizare. Curtea Suprema de Justitie a concluzionat ca, in orice caz, o noua lege ar trebui sa prevada masuri de despagubire pentru bunurile insusite de stat in mod abuziv.
    25. Administratia financiara a comunicat ulterior reclamantului ca incepand cu data de 2 aprilie 1996 imobilul in chestiune a trecut din nou in patrimoniul statului.

    B. Evenimente survenite dupa raportul Comisiei: actiunea in restituire a proprietatii
    26. La o data neprecizata reclamantul a depus o cerere prin care solicita Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 (denumita in continuare comisia) restituirea imobilului. El a aratat ca fusese deposedat in anul 1950, cu incalcarea dispozitiilor Decretului nr. 92/1950, ca Judecatoria Bucuresti, in sentinta sa definitiva din 9 decembrie 1993, considerase ilegala aceasta privare de proprietate si ca, prin urmare, era indreptatit sa redobandeasca dreptul de proprietate asupra intregului imobil.
    27. Intr-un proces-verbal intocmit in noiembrie 1997 comisia tehnica de evaluare, infiintata prin Legea nr. 112/1995, a apreciat valoarea totala a imobilului la 274.621.286 lei, din care 98.221.701 lei reprezinta valoarea apartamentului locuit de reclamant.
    28. Prin decizia din 24 martie 1998 comisia a restituit reclamantului apartamentul in care locuia in calitate de chirias si i-a acordat o despagubire pentru restul casei. Avand in vedere art. 12 din Legea nr. 112/1995, care plafoneaza despagubirile, si tinand seama de plafonul in vigoare in noiembrie 1997, si anume 225.718.800 lei, comisia a evaluat despagubirile la care reclamantul avea drept la 147.497.099 lei.
    29. La data de 14 mai 1998 reclamantul a formulat plangere impotriva hotararii comisiei. El a criticat refuzul nemotivat de a i se restitui in totalitate imobilul. A aratat ca in cazul sau, fiind vorba de o privare ilegala de proprietate, Legea nr. 112/1995 cu privire la imobilele trecute cu titlu in proprietatea statului nu era aplicabila. Prin urmare, singura solutie care sa permita apararea dreptului sau de proprietate era actiunea in revendicare. Totusi, pentru ca a introdus deja o astfel de actiune, iar judecatoria a constatat prin sentinta civila din data de 9 decembrie 1993 ca el era proprietarul imobilului, reclamantul a considerat ca nu mai putea introduce o alta actiune in revendicare. In consecinta, a cerut recunoasterea dreptului sau de proprietate asupra intregului imobil si a aratat ca nu avea de gand sa solicite o despagubire in baza Legii nr. 112/1995.
    30. Plangerea reclamantului a fost respinsa prin sentinta din data de 21 aprilie 1999. Reclamantul a introdus apel. Aceasta procedura este in prezent pe rol la Tribunalul Municipiului Bucuresti.

    II. Jurisprudenta si dreptul intern

    A. Constitutia
    31. Articolul 21 din Constitutie are urmatorul cuprins:
    "(1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime.
    (2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept."

    B. Legea nr. 59 din 23 iulie 1993, care modifica Codul de procedura civila
    32. Dispozitiile aplicabile ale acestei legi sunt urmatoarele:
    Art. 330
    "Procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justitiei, poate ataca cu recurs in anulare, la Curtea Suprema de Justitie, hotararile judecatoresti irevocabile pentru urmatoarele motive:
    1. cand instanta a depasit atributiile puterii judecatoresti;
    2. (...)"
    Art. 330^1
    "Recursul in anulare se poate declara oricand."

    C. Legea nr. 17 din 17 februarie 1997, care modifica articolul 330^1 din Codul de procedura civila
    33. Articolul 330^1 a fost modificat dupa cum urmeaza:
    "Art. 330^1
    Pentru motivul prevazut la art. 330 pct. 1, recursul in anulare se poate declara in termen de 6 luni de la data cand hotararea judecatoreasca a ramas irevocabila (...)."

    D. Decretul nr. 92/1950 pentru nationalizarea unor imobile
    34. Dispozitiile aplicabile au urmatorul continut:
    Art. 1
    "(...) pentru asigurarea unei bune gospodariri a fondului de locuinte supuse degradarii din cauza sabotajului marii burghezii si a exploatatorilor care detin un mare numar de imobile;
    Pentru a lua din mana exploatatorilor un important mijloc de exploatare;
    Se nationalizeaza imobilele prevazute in listele-anexa (...) care fac parte integranta din prezentul decret si la a caror alcatuire s-a tinut seama de urmatoarele criterii:
    1. Imobilele cladite care apartin fostilor industriasi, fostilor mosieri, fostilor bancheri, fostilor mari comercianti si celorlalte elemente ale marii burghezii.
    2. Imobilele cladite care sunt detinute de exploatatorii de locuinte."
    Art. 2
    "Nu intra in prevederile decretului de fata si nu se nationalizeaza imobilele proprietatea muncitorilor, functionarilor, micilor meseriasi, intelectualilor profesionisti si pensionarilor."

    E. Decretul nr. 524 din 24 noiembrie 1955, care modifica Decretul nr. 92/1950
    35. Dispozitiile aplicabile sunt redactate in felul urmator:
    Art. 11
    "In baza criteriilor stabilite in art. I pct. 1 - 5 inclusiv si art. II, Consiliul de Ministri va putea face completarea sau modificarea listelor-anexa prevazute in art. I alin. 4 din prezentul decret."
    "Consiliul de Ministri poate hotari scoaterea de sub nationalizare a oricaror imobile sau apartamente. "

    F. Jurisprudenta Curtii Supreme de Justitie
    Jurisprudenta dinainte de 2 februarie 1995
    36. Sectia civila a Curtii Supreme de Justitie a confirmat in repetate randuri jurisprudenta instantelor inferioare care au apreciat ca au competenta de a se pronunta in cauze ce au ca obiect bunuri imobile nationalizate, in special cele nationalizate in baza Decretului nr. 92/1950. Astfel, in Decizia nr. 518 din 9 martie 1993 s-a exprimat, in ceea ce priveste competenta instantelor in examinarea litigiilor legate de aplicarea Decretului nr. 92/1950, dupa cum urmeaza:
    "Hotarand cu privire la actiunea in revendicare promovata de reclamant, instantele - carora legea le confera o competenta generala de solutionare - nu au facut altceva decat sa aplice Decretul nr. 92/1950. Mai precis, au aplicat, pe de o parte, dispozitiile care exclud de la nationalizare anumite bunuri imobile si dispozitiile privind restituirea bunurilor in caz de aplicare abuziva sau eronata, pe de alta parte."

    Revirimentul jurisprudentei din 2 februarie 1995
    37. La data de 2 februarie 1995 Curtea Suprema de Justitie, constituita in Sectiile Unite, a hotarat, cu o majoritate de 25 de voturi impotriva a 20, schimbarea jurisprudentei Sectiei civile. Astfel s-a motivat:
    "Instantele judecatoresti nu au atributia de a cenzura si dispune restituirea imobilelor nationalizate prin Decretul nr. 92/1950 (...); numai legea poate dispune cu privire la conformitatea nationalizarilor efectuate in temeiul Decretului nr. 92/1950 cu dispozitiile actualei Constitutii (...)."

    Revirimentul jurisprudentei din 28 septembrie 1998
    38. La data de 28 septembrie 1998 Curtea Suprema de Justitie, constituita in Sectiile Unite, a hotarat in unanimitate sa revina asupra hotararii sale din data de 2 februarie 1995, prin care apreciase ca tribunalele nu aveau competenta sa solutioneze litigiile privind incalcari ale dreptului de proprietate comise intre anii 1944 si 1989. In hotarare s-au mentionat urmatoarele:
    "Instantele judecatoresti sunt competente sa judece toate actiunile deduse judecatii prin care se reclama incalcarea dreptului de proprietate si a celorlalte drepturi reale, intervenite in perioada 1944 - 1989."

    G. Pozitia Curtii Constitutionale
    39. La 19 iulie 1995 Curtea Constitutionala s-a pronuntat cu privire la constitutionalitatea proiectului de lege care precizeaza situatia juridica a imobilelor cu destinatia de locuinte, devenite proprietate a statului. Astfel, analizand posibilitatea oferita proprietarilor lipsiti de proprietate in mod abuziv sau fara titlu de a obtine fie restituirea bunurilor printr-o actiune in justitie, fie o despagubire:
    "[...] Alta este insa situatia locuintelor care au fost preluate de stat printr-un act administrativ ilegal, ori pur si simplu un fapt, asadar fara titlu, in conditiile inexistentei unei reglementari legale care sa constituie temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului. In asemenea cazuri dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost desfiintat legal, astfel incat, statul nefiind proprietar, asemenea imobile nu pot fi incluse in categoria celor avute in vedere intr-o lege al carei obiect este reglementarea situatiei juridice a locuintelor trecute in proprietatea statului. In alti termeni, exceptia cazurilor in care, potrivit legii, apartamentele ar urma sa fie, fara limitari valorice, restituite in natura fostului proprietar ori mostenitorilor acestuia, masurile cuprinse in lege (acordarea de despagubiri, vanzarea locuintelor catre chiriasii care le ocupa ori pastrarea lor in patrimoniul statului) nu sunt aplicabile acelor locuinte cu privire la care statul nu a dobandit legal dreptul de proprietate.
    A considera, intr-o dispozitie a legii, ca si imobilele preluate de stat, fara titlu, fac obiectul dreptului sau de proprietate, ar fi sa se recunoasca acestei legi un efect constitutiv de drept de proprietate al statului, ceea ce ar presupune fie un efect retroactiv al legii, fie recurgerea la un mod de transformare a proprietatii persoanelor fizice in proprietate de stat, pe care Constitutia din 1991 nu il cunoaste si care, de aceea, nu poate fi acceptat.
    Urmeaza, asadar, ca obiectia de neconstitutionalitate a acelei parti din lege care se refera la imobilele trecute in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, fara titlu, sa fie primite (...).
    Ar ramane, de aceea, la aprecierea Parlamentului, cu prilejul reexaminarii legii, posibilitatea adoptarii unor masuri de completare a dispozitiilor acesteia privind dreptul persoanelor ale caror locuinte au fost preluate de catre stat, fara titlu, si al mostenitorilor acestora - locuinte cu privire la care statul nu a dobandit dreptul de proprietate - de a opta pentru beneficiul aplicarii legii, in ipoteza in care vor dori sa renunte la calea incerta, lenta si costisitoare a unei actiuni in revendicare (...)."

    H. Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute in proprietatea statului, intrata in vigoare la 29 ianuarie 1996
    40. Dispozitiile aplicabile ale acestei legi sunt:
    Art. 1
    "Fostii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare in proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau in posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiaza de masurile reparatorii prevazute de prezenta lege.
    De prevederile alin. 1 beneficiaza si mostenitorii fostilor proprietari, potrivit legii."
    Art. 2
    "Persoanele prevazute la art. 1 beneficiaza de restituirea in natura, prin redobandirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor in care locuiesc in calitate de chiriasi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despagubiri in conditiile art. 12.
    In cazul apartamentelor trecute in proprietatea statului pentru care s-au primit despagubiri, daca sunt ocupate de fostii proprietari sau sunt libere, ele se restituie in natura. Redobandirea dreptului de proprietate este conditionata de restituirea sumei primite cu titlu de despagubire, actualizata in conditiile prevederilor art. 13."
    Art. 13
    "Valoarea despagubirilor care se acorda fostilor proprietari si mostenitorilor acestora, pentru apartamentele nerestituite in natura, precum si pretul de vanzare, dupa caz, se stabilesc pe baza prevederilor Decretului nr. 93/1977, ale Decretului-lege nr. 61/1990 si ale Legii nr. 85/1992, republicata, iar valoarea terenurilor aferente, pe baza Criteriilor privind stabilirea si evaluarea terenurilor aflate in patrimoniul societatilor comerciale cu capital de stat nr. 2.665 din 28 februarie 1992, elaborate de Ministerul Finantelor si Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului, cu completarile ulterioare. La valorile astfel calculate se vor aplica coeficientii de actualizare, care nu vor fi mai mici decat coeficientul de crestere a veniturilor salariale medii pe economie.
    Valoarea totala a apartamentului restituit in natura si a despagubirilor cuvenite pentru apartamentele nerestituite in natura si pentru terenurile aferente nu poate depasi suma veniturilor salariale medii pe economie ale unei persoane pe o perioada de 20 de ani, calculata la data stabilirii despagubirii.
    In cazul in care fostului proprietar sau mostenitorilor acestuia ori rudelor pana la gradul al doilea ale fostului proprietar in viata li se restituie in natura un apartament conform prevederilor art. 2, a carui valoare, calculata potrivit alin. 1, depaseste suma prevazuta la alin. 2, ei nu pot fi obligati sa plateasca diferenta.
    Plata despagubirilor se face de catre Ministerul Finantelor, prin serviciile publice descentralizate ale acestuia, de la nivelul judetelor, municipiului Bucuresti si sectorului agricol Ilfov, in conturile bancare sau C.E.C., indicate de beneficiarii despagubirilor, pe baza actului prin care se dispune acordarea despagubirii si comunicat conform art. 19, dupa 12 luni de la incheierea lucrarilor de evaluare, dar nu mai tarziu de 24 de luni.
    Valoarea despagubirilor stabilite in conditiile anterioare se actualizeaza la data platii, luand ca baza salariul mediu pe economie din ultima luna a trimestrului expirat.
    La dispozitia Ministerului Finantelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii in aplicare a prevederilor prezentei legi, care se va alimenta din:
    a) sumele obtinute din vanzarea apartamentelor care nu s-au restituit in natura, reprezentand plati integrale, avansuri, rate si dobanzi, dupa deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor;
    b) sumele obtinute din lansarea unor imprumuturi de stat cu aceasta destinatie, in conditiile prevazute de Legea nr. 91/1993 privind datoria publica.
    Din fondul astfel constituit se vor efectua cheltuieli in urmatoarea ordine:
    a) plata despagubirilor cuvenite - in conditiile prezentei legi - proprietarilor si mostenitorilor acestora;
    b) plati pentru restituirea imprumuturilor contractate si plata costurilor care decurg din aceste imprumuturi de stat;
    c) construirea de locuinte, care sa fie repartizate cu prioritate chiriasilor aflati in situatia prevazuta la art. 5 alin. 3."

    I. Punctul de vedere al Executivului cu privire la Legea nr. 112/1995
    41. La data de 23 ianuarie 1996 Guvernul a adoptat Hotararea nr. 20/1996 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, conform careia erau considerate ca trecute, cu titlu, in proprietatea statului, imobilele preluate in aplicarea unei dispozitii legale. Conform aceleiasi hotarari, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabila imobilelor detinute de stat in absenta unei dispozitii legale care sa constituie fundamentul juridic al dreptului de proprietate al statului.
    42. La data de 18 februarie 1997 Guvernul a adoptat Hotararea nr. 11/1997 care completa Hotararea Guvernului nr. 20/1996. Conform art. 1 alin. 3 din Hotararea Guvernului nr. 11/1997, dobandirea de catre stat a bunurilor in temeiul Decretului nr. 92/1950 trebuia sa respecte conditiile impuse de art. 1 alin. 5 si de art. II din decretul mai sus mentionat si trebuia sa existe identitate intre persoanele ce figurau ca proprietari in anexele la decret si adevaratii proprietari la data nationalizarii.

    J. Jurisprudenta instantelor inferioare in ceea ce priveste autoritatea lucrului judecat
    43. Dupa intrarea in vigoare a Hotararii Guvernului nr. 11 din 18 februarie 1997 unii proprietari, fata de care Curtea Suprema de Justitie, in urma admiterii recursurilor in anulare, anulase hotarari judecatoresti definitive, au introdus noi actiuni in revendicare. Problema exceptiei autoritatii lucrului judecat, invocata in cadrul acestor noi proceduri, nu a primit o solutionare unitara din partea instantelor:
    Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti, Sentinta civila nr. 5.626 din 16 mai 1997, irevocabila
    "Imobilul in cauza a mai constituit obiectul unui litigiu intre aceleasi parti, pronuntandu-se Sentinta civila nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti, ramasa definitiva, sentinta prin care a fost admisa actiunea reclamantului P.I. si s-a constatat ca acesta este unicul proprietar al imobilului (...)
    Impotriva sentintei civile nr. 212 din 12 ianuarie 1994 a fost declarat recurs in anulare de catre procurorul general, recurs ce a fost admis de Curtea Suprema de Justitie - Sectia civila - prin Decizia nr. 2.495 din 28 septembrie 1995, ce a casat respectiva sentinta respingand actiunea reclamantului P.I.
    (...) instanta, avand in vedere prevederile art. 1201 din Codul civil, in sensul ca <<este lucru judecat atunci cand a doua cerere de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facute de ele in contra lor si in aceeasi calitate>>, urmeaza a se constata ca intre aceleasi parti, asupra aceluiasi imobil, a mai avut loc o judecata ce a fost solutionata definitiv (...) de Curtea Suprema de Justitie (...).
    (...) instanta va admite exceptia autoritatii de lucru judecat, urmand a respinge actiunea reclamantului."

    Judecatoria Fagaras, Sentinta civila nr. 3.276 din 10 decembrie 1998, apelata
    "Constata ca asupra imobilului (...) s-au aplicat in mod nelegal dispozitiile Decretului nr. 92/1950, imobilul fiind trecut abuziv in proprietatea statului roman (...), dispune restituirea imobilului (...), respinge exceptia autoritatii de lucru judecat (...)."

    K. Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia
    44. Dispozitiile aplicabile ale acestei legi sunt:
    Art. 6
    "(1) Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale si bunurile dobandite de stat in perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, daca au intrat in proprietatea statului in temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constitutiei, a tratatelor internationale la care Romania era parte si a legilor in vigoare la data preluarii lor de catre stat.
    (2) Bunurile preluate de stat fara un titlu valabil, inclusiv cele obtinute prin vicierea consimtamantului, pot fi revendicate de fostii proprietari sau de succesorii acestora, daca nu fac obiectul unor legi speciale de reparatie.
    (3) Instantele judecatoresti sunt competente sa stabileasca valabilitatea titlului."

    PROCEDURA DIN FATA COMISIEI

    45. Domnul Brumarescu a sesizat Comisia la data de 9 mai 1995. El sustinea ca, in pofida prevederilor art. 6 alin. 1 din conventie si ale art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea Suprema de Justitie i-a incalcat dreptul de acces la o instanta care sa ii permita reintrarea in posesia imobilului.
    46. Comisia a retinut plangerea (nr. 28.342/1995) la data de 22 mai 1997. In raportul din data de 15 aprilie 1998 (fostul articol 31 din conventie) a concluzionat in unanimitate ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.

    Concluzii prezentate curtii
    47. Reclamantul roaga Curtea sa respinga exceptiile preliminare ridicate de Guvern, sa constate ca a avut loc o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1 si sa ii acorde o satisfactie echitabila, conform art. 41 din conventie.
    Guvernul invita Curtea sa constate ca, in urma unor schimbari intervenite in situatia de fapt dupa adoptarea raportului Comisiei, reclamantul a pierdut calitatea de victima si ca, in orice caz, nu a epuizat caile de recurs interne. In ceea ce priveste fondul cauzei, roaga Curtea sa respinga plangerea.

    IN DREPT

    1. Cu privire la exceptiile preliminare ale Guvernului
    A. Cu privire la calitatea de victima
    48. Conform opiniei Guvernului, faptele noi intervenite dupa decizia asupra admisibilitatii din data de 22 mai 1997 atrag pierderea calitatii de victima a reclamantului, in sensul art. 34 din conventie.
    Guvernul sustine ca procedura initiata de reclamant in aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a finalizat prin hotararea din 24 martie 1998 prin care reclamantului i s-a restituit o parte din imobilul revendicat si i s-a acordat o despagubire pentru partea nerestituita in natura. Aceasta despagubire este suficienta pentru ca reclamantul sa nu se mai poata pretinde victima a unei incalcari a dreptului la respectarea bunurilor. Desi aceasta procedura se afla inca pe rol, reclamantul contestand in fata instantelor refuzul restituirii integrale in natura, Guvernul apreciaza ca tribunalele nu vor putea pronunta o hotarare mai putin favorabila decat cea din 24 martie 1998.
    49. Reclamantul invita Curtea sa continue examinarea cauzei. El argumenteaza ca a fost lipsit de bunul sau care nu i-a fost restituit nici la ora actuala. Subliniaza, de asemenea, ca nu a dorit niciodata sa renunte la bunul in chestiune, acceptand despagubiri, si ca, in orice caz, suma despagubirilor oferite este derizorie in comparatie cu valoarea imobilului. Prin urmare, acordarea despagubirilor in cauza nu are drept efect pierderea calitatii de victima pe care continua sa o aiba.
    50. Conform jurisprudentei constante a Curtii, victima, in sensul art. 34 din conventie, este persoana direct vizata de actiunea sau de omisiunea in litigiu, existand o incalcare a cerintelor Conventiei chiar si in absenta vreunui prejudiciu; acesta are importanta numai in ceea ce priveste art. 41. Prin urmare, o hotarare sau masura favorabila reclamantului, in principiu, nu este suficienta pentru pierderea calitatii de "victima", decat daca autoritatile nationale au recunoscut, in mod explicit sau in substanta, si apoi au reparat incalcarea conventiei (a se vedea, intre altele, Hotararea Ludi impotriva Elvetiei din 15 iunie 1992, seria A nr. 238, pag 18, alin. 34).
    In cauza de fata Curtea observa ca in prezent reclamantul se gaseste in aceeasi situatie cu cea de la 1 martie 1995, din moment ce nici o hotarare definitiva nu a recunoscut, cel putin in substanta, si nici nu a reparat eventuala incalcare a conventiei, care rezulta din hotararea Curtii Supreme de Justitie.
    Intr-adevar, in ceea ce priveste dreptul de proprietate al reclamantului, procedura in restituire care a urmat deciziei Curtii Supreme de Justitie nu s-a finalizat inca printr-o hotarare definitiva. Desi hotararile deja intervenite in acest demers - care nu face in sine obiectul procedurii in fata Curtii - merg in sensul unei oarecare imbunatatiri a situatiei reclamantului -, restituirea partiala a imobilului in chestiune si acordarea de despagubiri pentru partea nerestituita - si desi nu este exclus ca in final reclamantul sa poata avea castig de cauza, rezulta ca punctul de plecare al acestei proceduri este chiar situatia creata in urma deciziei contestate a Curtii Supreme de Justitie, si anume faptul ca imobilul in chestiune a redevenit proprietatea statului. Prin urmare, aceasta procedura nu poate inlatura in nici un caz in totalitate consecintele deciziei Curtii Supreme de Justitie asupra folosintei dreptului de proprietate, eventuala restituire a imobilului avand o alta baza legala decat cea care se afla la originea litigiului adus in fata Curtii.
    In plus Curtea constata ca plangerea reclamantului nu se limiteaza la incalcarea de catre Curtea Suprema de Justitie a dreptului sau de proprietate, ci reclama, ca efect al aceleiasi decizii, si o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie. Reclamantul arata ca motivul pentru care este victima se datoreaza anularii unei hotarari judecatoresti definitive pronuntate in favoarea sa si constatarii ca instantele nu aveau competenta sa solutioneze actiunile in revendicare de genul celei introduse de reclamant. Imposibilitatea de a aduce in fata instantelor o asemenea actiune a durat mai multi ani.
    Chiar daca in urma adoptarii unor noi reglementari si a schimbarii jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie calea judecatoreasca este acum deschisa in asemenea imprejurari, Curtea considera ca ar fi impovarator sa i se ceara reclamantului sa initieze aceeasi procedura a doua oara, cu atat mai mult cu cat, in lumina jurisprudentei contradictorii a instantelor romanesti, rezultatul unei noi actiuni in revendicare ramane incert, avandu-se in vedere principiul autoritatii lucrului judecat.
    In aceste imprejurari nu se poate nega ca reclamantul, asa cum sustine, este afectat de hotararea Curtii Supreme de Justitie si continua sa fie victima a unor incalcari ale conventiei, care, dupa parerea lui, rezulta din aceasta hotarare.
    Prin urmare, exceptia va fi respinsa.

    B. Asupra epuizarii cailor de recurs interne
    51. Guvernul sustine, de asemenea, inadmisibilitatea cererii datorita faptului ca nu au fost epuizate caile de recurs interne. Admitand ca in dreptul romanesc nu exista nici o cale de recurs eficienta impotriva Deciziei Curtii Supreme de Justitie din 1 martie 1995, Guvernul argumenteaza ca reclamantul ar trebui sa introduca o noua actiune in revendicare. Desi aceasta cale de recurs a existat inaintea hotararii de admisibilitate a Comisiei, ea a devenit eficienta numai dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 112/1995, interpretata in lumina Hotararii Guvernului nr. 11/1997, a Legii nr. 213/1998 asupra domeniului public, si dupa schimbarea din 28 septembrie 1998 a jurisprudentei Curtii Supreme de Justitie.
    52. Curtea observa ca Guvernul parat a ridicat aceasta exceptie pentru prima oara in fata Comisiei la 7 aprilie 1998, dupa ce s-a pronuntat decizia asupra admisibilitatii plangerii din 22 mai 1997 si dupa ce a transmis Comisiei propriile observatii pe fond la 11 iulie 1997.
    53. Curtea reaminteste ca o astfel de exceptie ar trebui, in principiu, sa fie ridicata inainte de examinarea admisibilitatii unei plangeri (a se vedea, de exemplu, Hotararea Campbell si Fell impotriva Regatului Unit din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 31, alin. 57; Hotararea Artico impotriva Italiei din 13 mai 1980 seria A nr. 37, pag. 13, alin. 27). Cu toate acestea, Curtea nu considera necesar sa examineze daca exista in speta circumstante particulare care sa permita Guvernului ridicarea acestei exceptii dupa examinarea admisibilitatii, intrucat ea considera, in orice caz, ca aceasta exceptie se dovedeste neintemeiata.
    54. Curtea observa ca inaintea introducerii plangerii la Comisie reclamantul a folosit calea de recurs indicata de Guvern, adica o actiune in revendicare. La acea data, ca si astazi, aceasta cale de recurs exista si era eficienta, ceea ce de altfel Guvernul nu contesta.
    55. Curtea considera ca Guvernul, care este raspunzator de anularea unei hotarari judecatoresti definitive pronuntate in urma unei actiuni in revendicare, nu putea sa nu se prevaleze de o neepuizare datorata faptului ca reclamantul nu a introdus o noua actiune in revendicare (a se vedea si alin. 50 in fine).
    Prin urmare, aceasta exceptie preliminara va fi respinsa.

    II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie

    56. Conform sustinerilor reclamantului, decizia din 1 martie 1995 a Curtii Supreme de Justitie a incalcat art. 6 alin. 1 din conventie, care dispune:
    "Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil (...) de catre o instanta (...) care va hotari (...) asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...). "
    57. In memoriul sau reclamantul arata ca refuzul Curtii Supreme de Justitie de a recunoaste instantelor competenta de a solutiona o actiune in revendicare este contrar dreptului la justitie garantat de art. 21 din Constitutia Romaniei si de art. 3 din Codul civil roman, care reglementeaza denegarea de dreptate. In plus, subliniaza ca afirmatia Curtii Supreme de Justitie, in sensul ca nu era proprietarul bunului in litigiu, vine in contradictie cu motivul invocat de aceasta pentru admiterea recursului in anulare, si anume lipsa de competenta a instantelor in solutionarea pe fond a cauzei.
    58. Guvernul admite ca reclamantului i s-a refuzat dreptul la justitie, dar apreciaza ca acest refuz a fost temporar si ca in orice caz era justificat, pentru ca trebuia sa asigure respectarea normelor de procedura si a principiului separatiei puterilor in stat.
    59. Pentru Comisie dreptul de acces la justitie solicita cu necesitate o cale judiciara care sa permita revendicarea drepturilor civile. Prin urmare, anularea hotararii din 9 decembrie 1993, pe motivul ca instantele nu au competenta sa solutioneze o asemenea actiune, a afectat insasi substanta dreptului de acces la justitie in sensul art. 6 alin. 1.
    60. In consecinta, Curtea trebuie sa verifice daca decizia din 1 martie 1995 a incalcat art. 6 alin. 1 din conventie.
    61. Dreptul la un proces echitabil in fata unei instante, garantat de art. 6 alin. 1 din conventie, trebuie interpretat in lumina preambulului conventiei, care enunta preeminenta dreptului ca element de patrimoniu comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice, care inseamna, intre altele, ca o solutie definitiva a oricarui litigiu nu trebuie rediscutata.
    62. In speta, Curtea observa ca in perioada in care au avut loc evenimentele procurorul general al Romaniei - care nu era parte in proces - dispunea, in virtutea art. 330 din Codul de procedura civila, de autoritatea de a ataca o hotarare definitiva printr-un recurs in anulare. Curtea observa ca, in exercitiul autoritatii sale, procurorului general nu i se impunea nici un termen, astfel ca hotararile puteau fi rediscutate oricand.
    Curtea subliniaza ca, admitand recursul in anulare introdus in virtutea autoritatii mai sus mentionate, Curtea Suprema de Justitie a inlaturat efectele unei proceduri judiciare care dusese, in termenii Curtii Supreme de Justitie, la o hotarare judecatoreasca "irevocabila", dobandind deci autoritatea lucrului judecat si fiind, in plus, executata.
    Aplicand in acest mod dispozitiile art. 330 mai sus citat, Curtea Suprema de Justitie a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice. In speta si in virtutea acestui fapt, dreptul reclamantului la un proces echitabil in sensul art. 6 alin. 1 din conventie a fost ignorat.
    A existat deci o incalcare a articolului mai sus mentionat.
    63. In plus, in ceea ce priveste sustinerea reclamantului conform careia a fost privat de dreptul de acces la justitie, Curtea constata ca in decizia din 1 martie 1995 Curtea Suprema de Justitie a considerat ca actiunea promovata de intimat ducea la lezarea unui act al legislativului, Decretul nr. 92/1950. In consecinta, a considerat ca aceasta cauza exceda competentelor instantelor si ca numai Parlamentul se putea pronunta cu privire la legalitatea nationalizarii in chestiune.
    64. Cu toate acestea, in hotararea sa Curtea Suprema de Justitie afirma ca reclamantul nu era proprietarul bunului in litigiu.
    Curtea nu are competenta de a analiza hotararea pronuntata la 1 martie 1995 in lumina dreptului intern, nici de a examina daca litigiul putea fi sau nu putea fi solutionat pe fond de Curtea Suprema de Justitie insasi, fata de dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila.
    65. Curtea subliniaza ca prin hotararea din 1 martie 1995 s-a motivat ca instantele nu erau competente sa solutioneze litigii civile similare celui in discutie. Apreciaza ca o asemenea excludere este in sine contrara dreptului de acces la justitie, garantat de art. 6 alin. 1 din conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Hotararea Vasilescu impotriva Romaniei din 22 mai 1998, Colectia 1998 - III, nr. 73, pag. 1.075 - 1.076, alin. 39 - 41).
    Prin urmare, a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 si in aceasta privinta.

    III. Cu privire la incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie

    66. Reclamantul se plange ca decizia din 1 martie 1995 a Curtii Supreme de Justitie a avut ca efect incalcarea dreptului la respectarea proprietatii, asa cum este garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1:
    "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
    Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."

    A. Cu privire la existenta unui bun
    67. Guvernul admite ca dreptul consacrat prin hotararea din 9 decembrie 1993 reprezenta un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, in sedinta publica din data de 17 iunie 1999 Guvernul arata pentru prima data ca hotararea din 9 decembrie 1993 nu se referea la parterul casei, vandut de stat in 1973.
    68. Conform reclamantului, statul nu ar fi putut vinde in mod legal un bun care nu-i apartinea. Pe de alta parte, locatarii parterului nu ar fi putut cumpara acest apartament decat actionand cu rea-credinta, din moment ce stiau foarte bine ca parintii reclamantului fusesera deposedati in mod ilegal.
    Tertul intervenient sustine ca eventualul bun al reclamantului nu poate sa includa si apartamentul de la parterul imobilului, cumparat in anul 1973 de unchii sai, pe care i-a mostenit. El arata ca respectiva cumparare era conform legilor in vigoare in anul 1973.
    69. Curtea ia nota de faptul ca dreptul reclamantului asupra apartamentului aflat la parterul imobilului in litigiu este contestat de tertul intervenient. Ea reaminteste totusi ca procedura initiata de reclamant impotriva statului roman nu poate produce efecte decat asupra drepturilor si obligatiilor acestor parti. Curtea mai subliniaza ca tertul intervenient nu a fost parte in vreo procedura interna care sa faca obiectul prezentei plangeri, singurele parti la aceste proceduri fiind reclamantul si guvernul parat.
    70. Curtea apreciaza ca reclamantul avea un "bun" in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Intr-adevar, hotararea judecatoriei din 9 decembrie 1993 a stabilit ca imobilul fusese nationalizat cu incalcarea Decretului nr. 92/1950 si a constatat, cu efect retroactiv, ca reclamantul era proprietarul legitim al acestuia, in calitate de succesor al parintilor sai. Curtea mai subliniaza ca dreptul reclamantului, astfel recunoscut, nu era revocabil. De altfel, reclamantul s-a putut bucura de bunul sau in liniste, ca proprietar legitim, de la 9 decembrie 1993 pana la 1 martie 1995. De asemenea, a achitat taxele si impozitele aferente imobilului.

    B. Cu privire la existenta unei ingerinte
    71. Pentru reclamant anularea hotararii din 9 decembrie 1993 a avut ca efect imposibilitatea absoluta de a-si valorifica dreptul de proprietate, ceea ce constituie o incalcare a dreptului la respectarea proprietatii.
    72. Din punctul de vedere al Guvernului, decizia Curtii Supreme de Justitie, desi nu a transat chestiunea dreptului de proprietate al reclamantului, a creat o nesiguranta de scurta durata cu privire la acest drept si a constituit astfel o incalcare temporara in dreptul intimatului la respectarea bunului sau.
    73. Comisia observa ca reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietate printr-o hotarare definitiva si ca, prin urmare, putea spera in mod legitim sa se bucure de dreptul sau in mod pasnic. Anularea hotararii din 9 decembrie 1993 constituie o ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantului.
    74. Curtea recunoaste ca disputa asupra dreptului de proprietate al reclamantului nu a constituit obiectul de analiza al Curtii Supreme de Justitie. Constata insa ca a existat o incalcare a dreptului de proprietate al intimatului, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, prin aceea ca hotararea Curtii Supreme de Justitie din 1 martie 1995 a casat hotararea definitiva din 9 decembrie 1993, care ii atribuia domnului Brumarescu imobilul, hotararea respectiva fiind deja executata.

    C. Cu privire la justificarea ingerintei
    75. Ramane de stabilit daca ingerinta constatata de Curte a dus sau nu a dus la o incalcare a art. 1. Pentru a face aceasta, trebuie examinat daca, asa cum sustine Guvernul, ingerinta in cauza poate fi analizata din punctul de vedere al principiului consacrat de prima fraza a primului alineat al art. 1, apreciind ca hotararea Curtii Supreme de Justitie nu a reprezentat nici o lipsire formala de proprietate, nici o reglementare a folosintei proprietatii, sau daca, asa cum a apreciat Comisia, cauza vizeaza o lipsire de proprietate, reglementata de a doua fraza din acelasi alineat.
    76. Curtea reaminteste ca pentru a stabili daca a existat o privare de bunuri in sensul celei de-a doua "norme", trebuie nu doar sa se examineze daca a existat o lipsire de proprietate sau o expropriere formala, ci, dincolo de aparente, sa se analizeze circumstantele faptelor. Din moment ce conventia protejeaza drepturi "concrete si efective", este important sa se analizeze daca situatia mai sus amintita nu echivala cu o expropriere de fapt (hotararile Sporrong si Lonnroth impotriva Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 24 alin. 63, si Vasilescu impotriva Romaniei mai sus citata, pag. 1.078 alin. 51).
    77. Curtea observa ca in speta hotararea judecatoriei, prin care s-a dispus autoritatilor administrative sa restituie reclamantului imobilul, devenise definitiva si irevocabila, ca in conformitate cu aceasta hotarare primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea casei catre reclamant si ca intreprinderea C. a executat dispozitia primarului in mai 1994. In plus, la acea data reclamantul a incetat sa plateasca chiria datorata pentru apartamentul ocupat in imobil, iar din aprilie 1994 pana in aprilie 1996 a achitat taxele aferente imobilului. Curtea arata ca hotararea Curtii Supreme de Justitie l-a lipsit pe reclamant de toate efectele hotararii definitive pronuntate in favoarea sa, considerand ca statul demonstrase ca titlul sau de proprietate se intemeia pe decretul de nationalizare. Dupa aceasta hotarare intimatul a fost informat ca incepand cu luna aprilie 1996 casa va fi reintegrata in patrimoniul statului. Hotararea Curtii Supreme de Justitie a avut deci ca urmare lipsirea reclamantului de dreptul de proprietate asupra imobilului pe care hotararea definitiva i-l conferise. In special reclamantul nu mai avea facultatea de a vinde sau de a lasa mostenire bunul, de a consimti la donarea acestuia sau de a dispune de el in orice alt mod. In aceste conditii, Curtea constata ca hotararea Curtii Supreme de Justitie a avut ca efect lipsirea de proprietate, in sensul celei de-a doua norme consacrate de art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.
    78. O lipsire de proprietate, in lumina celei de-a doua norme, poate fi justificata numai daca se demonstreaza, in special, ca ea a intervenit pentru o cauza de utilitate publica si a avut un temei legal. In plus, orice ingerinta in folosirea proprietatii trebuie sa raspunda exigentei de proportionalitate. Curtea reaminteste mereu: trebuie mentinut un echilibru just intre cerintele de interes general ale comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerenta mecanismului conventiei. Curtea reaminteste, de asemenea, ca echilibrul este distrus atunci cand persoana in cauza suporta o sarcina speciala si exorbitanta (Hotararea Sporrong si Lonnroth mai sus citata, pag. 26 - 28).
    79. Adoptand punctul de vedere al Comisiei, Curtea observa ca situatia rezultata in urma hotararii Curtii Supreme de Justitie nu are nici o justificare. Nici instanta suprema si nici Guvernul nu au incercat sa indice care este acel motiv atat de serios care sa justifice lipsirea de proprietate pentru "cauza de utilitate publica". In plus Curtea constata ca reclamantul este lipsit de bunul sau de mai bine de 4 ani, fara sa fi incasat vreo despagubire care sa reflecte valoarea reala a acestuia, si ca eforturile depuse pentru a-si recupera proprietatea au fost pana in prezent zadarnice.
    80. In aceste conditii, admitand chiar ca lipsirea de proprietate era justificata de o cauza de interes public, Curtea apreciaza ca echilibrul rezonabil a fost rupt si ca reclamantul a suportat si inca mai suporta o sarcina speciala si exorbitanta. Prin urmare, a existat si continua sa existe o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.

    III. Aplicarea art. 41 din conventie

    81. In termenii art. 41 din conventie,
    "In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila."

    A. Prejudiciu
    82. In principal, reclamantul solicita restituirea bunului in litigiu. In caz de nerestituire intelege sa primeasca o suma corespunzatoare valorii actuale a bunului, mai precis, conform raportului de expertiza inaintat Curtii, 3.681.000.000 lei romanesti (ROL). Cu titlu de daune morale, solicita 75.000 dolari americani (USD). In plus solicita sa i se plateasca 26.000.150 ROL, reprezentand onorariile avocatului pentru procedurile in fata organelor de la Strasbourg, precum si 1.543.650 ROL, 500 USD si 300 franci francezi cu titlu de cheltuieli diverse pentru procedurile in fata Curtii, inclusiv pentru participarea la sedinta publica din data de 17 iunie 1999.
    83. Guvernul sustine in primul rand ca acordarea unei sume cu titlu de despagubire materiala ar fi injusta, din moment ce reclamantul inca isi mai poate revendica cu succes imobilul in fata instantelor interne. In orice caz, Guvernul apreciaza ca suma maxima care ar putea fi acordata este de 69.480 USD, reprezentand, conform raportului de expertiza pe care l-a inaintat Curtii, valoarea de plata a imobilului in litigiu, mai putin valoarea apartamentului ocupat de reclamant.
    In ceea ce priveste suma solicitata cu titlu de daune morale, Guvernul sustine ca aceasta cerere nu este intemeiata.
    Guvernul arata ca este de acord cu plata taxelor si a cheltuielilor de judecata, in masura in care reclamantul va dovedi ca au fost justificate, urmand sa fie deduse sumele acordate cu titlu de asistenta judiciara.
    84. Date fiind circumstantele cauzei, Curtea apreciaza ca problema aplicarii art. 41 nu poate fi inca solutionata si va dispune amanarea discutarii acestei chestiuni, avand in vedere si un eventual acord intre statul parat si reclamant (art. 75 alin. 1 si 4 din regulament).

    DIN ACESTE MOTIVE,
    CURTEA, IN UNANIMITATE,

    1. hotaraste ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie, in sensul ca nu a existat un proces echitabil.
    2. hotaraste ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din conventie, datorita faptului ca reclamantului i s-a refuzat dreptul de acces la justitie.
    3. hotaraste ca a existat o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie.
    4. hotaraste ca problema aplicarii art. 41 din conventie nu poate fi discutata in acest stadiu al procedurii.
    In consecinta,
    a) amana discutarea acestei chestiuni;
    b) invita Guvernul si reclamantul sa adreseze in scris Curtii, in termen de 3 luni, observatiile asupra satisfactiilor echitabile si, in special, sa aduca la cunostinta orice acord la care s-ar ajunge;
    c) amana procedura ulterioara si imputerniceste pe presedintele Marii Camere sa stabileasca data noii proceduri atunci cand va fi cazul.
    Redactata in limbile franceza si engleza, apoi pronuntata in sedinta publica la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la data de 28 octombrie 1999.

                        Maud De Boer-Buquicchio,
                           grefiera adjuncta

                           Luzius Wildhaber,
                              presedinte

    La prezenta hotarare se ataseaza, conform art. 45 alin. 2 din conventie si art. 74 alin. 2 din regulamentul Curtii, urmatoarele opinii separate:
    a) opinia separata a domnului C. Rozakis;
    b) opinia separata a judecatorului Sir Nicolas Bratza, impartasita de domnul Zupancic.

                                  *

                           OPINIA SEPARATA
                     a domnului judecator Rozakis

    Desi in prezenta cauza am votat pentru constatarea unei duble incalcari a art. 6 alin. 1 din conventie, apreciez ca in realitate cele doua aspecte ale incalcarii sunt interdependente si trebuie analizate ca o incalcare a dreptului de "acces la justitie".
    Curtea, in majoritate, a considerat ca decizia Curtii Supreme de Justitie a Romaniei "a anulat in totalitate o procedura judiciara care se finalizase (...) printr-o hotarare judecatoreasca <<irevocabila>>, care dobandise deci autoritatea lucrului judecat si care, in plus, fusese deja executata (...), a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice si, prin aceasta, dreptul reclamantului la un proces echitabil".
    Eu vad lucrurile dintr-o alta perspectiva: notiunea "drept la justitie" sau "drept de acces la instanta" s-a dezvoltat in jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului si acopera tot felul de circumstante in care unui individ i se neaga, prin actiuni sau omisiuni ale autoritatilor publice, posibilitatea de a obtine o hotarare definitiva a unei instante, cu privire la o contestatie in materie civila sau o acuzatie in materie penala. Jurisprudenta actuala arata ca notiunea "drept la justitie" sau "drept de acces la instanta" nu se limiteaza in nici un caz la posibilitatea acordata de a te adresa instantelor si nici la faptul ca exista posibilitatea ca o procedura judiciara in materie penala sa se finalizeze printr-o hotarare; aceasta notiune include si dreptul la punerea in practica a verdictului sau sentintei pronuntate de instanta si functionarea justitiei fara presiuni din afara. Dreptul la instanta nu este un simplu drept teoretic constand in posibilitatea acordata unui individ de a apela la o instanta nationala, ci include si speranta legitima ca autoritatile interne vor fi obligate sa respecte o hotarare definitiva, care va fi deci executata.
    In cauza de fata reclamantului i s-a acordat dreptul de a sesiza instantele cu un litigiu impotriva statului. A beneficiat, conform legii, de capacitatea de a face sa se execute o hotarare judecatoreasca care a dobandit autoritatea lucrului judecat si de a i se restitui proprietatea bunului. Dar dreptul sau la justitie a devenit iluzoriu atunci cand procurorul general si Curtea Suprema de Justitie au intervenit, aplicand art. 330 din Codul de procedura civila, anuland sentinta judecatoriei si consecintele sale favorabile pentru intimat. Atunci cand un sistem judiciar confera unei instante competenta de a pronunta hotarari definitive, iar apoi permite ca acestea sa fie anulate de niste proceduri ulterioare, este afectata nu numai securitatea juridica, dar este discutabila insasi existenta instantei, aceasta neavand in substanta nici o competenta sa dispuna definitiv asupra unei chestiuni juridice.
    Se naste deci intrebarea daca o persoana care sesizeaza instanta pentru ca aceasta sa se pronunte cu privire la plangerea respectiva a beneficiat cu adevarat de "dreptul la justitie" sau de "dreptul de acces la instanta".

                             OPINIA SEPARATA
a judecatorului Sir Nicolas Bratza, la care se alatura si domnul judecator Zupancic

    Impartasesc punctul de vedere al celorlalti membri ai Curtii, in sensul ca a existat o incalcare a art. 6 din conventie sub doua aspecte si o incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la conventie. Sunt de acord, in cea mai mare parte, cu rationamentul din hotararea Curtii cu privire la aceste doua articole, dar doresc sa aduc argumente suplimentare cu privire la prima chestiune analizata prin prisma art. 6.
    Curtea a concluzionat ca, aplicand dispozitiile art. 330 din Codul de procedura civila, Curtea Suprema de Justitie "a incalcat principiul securitatii raporturilor juridice" si ca, in speta, "dreptul reclamantului la un proces echitabil in sensul art. 6 alin. 1 din conventie a fost incalcat" (alin. 62).
    Consider ca acest rationament nu este pe deplin satisfacator; intr-adevar, exprimand acest punct de vedere, Curtea nu a facut referire la propria jurisprudenta si nici nu a dat explicatii in detaliu asupra relatiei dintre notiunile "securitate a raporturilor juridice" si "proces echitabil".
    Este posibil, consider, ca aceasta relatie sa includa si principiul "egalitatii armelor", esential pentru existenta unui proces echitabil. Cu toate acestea, in cadrul unei proceduri in care si statul este parte, principiul "egalitatii armelor" poate fi incalcat atunci cand legislativul intervine in administrarea justitiei in asa fel incat sa poata influenta solutia in cauza. (Hotararea Rafinariile grecesti Stran si Stratis Andreadis din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B); prin urmare, se poate argumenta ca principiul "egalitatii armelor" este incalcat atunci cand, ca in cazul de fata, intr-o procedura in care statul este implicat, procurorul general, functionar al statului, are competenta, conform art. 330 din Codul de procedura civila, sa solicite oricand anularea unei hotarari judecatoresti irevocabile.
    In ceea ce ma priveste, apreciez ca modalitatea de aplicare a art. 330 din Codul de procedura civila nu a pus probleme atat din punctul de vedere al unui "proces echitabil", ci a reprezentat mai degraba o incalcare a "dreptului la justitie", analizat din punctul de vedere al "dreptului de acces", mai exact, al dreptului de a sesiza o instanta (a se vedea, de exemplu, Hotararea Philis impotriva Greciei din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 20, alin. 59).
    In Hotararea sa Hornsby impotriva Greciei din 19 martie 1997 (Colectie de hotarari si decizii, 1997 - II, pag. 495), Curtea a admis plangerea reclamantilor, prin care se arata ca refuzul autoritatilor administrative de a se conforma hotararilor Consiliului de Stat a incalcat dreptul lor la o protectie judiciara efectiva a unui drept civil, incalcand astfel art. 6 alin. 1. Reamintind jurisprudenta sa constanta, in sensul ca art. 6 consacra "dreptul la justitie", Curtea a aratat:
    "Cu toate acestea, acest drept este iluzoriu atunci cand ordinea juridica interna a unui stat contractant permite ca o hotarare judiciara definitiva si obligatorie sa ramana fara efect, prejudiciind astfel una dintre parti. Intr-adevar, ar fi de neconceput ca art. 6 alin. 1 sa descrie in detaliu garantiile de procedura acordate partilor - echitate, publicitate si celeritate - si sa nu protejeze executarea hotararilor judecatoresti; o interpretare a art. 6, in sensul ca el vizeaza exclusiv dreptul de acces la instanta si garantiile procedurale, ar risca sa creeze situatii incompatibile cu principiul preeminentei dreptului pe care statele contractante s-au angajat sa-l respecte, o data cu ratificarea conventiei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotararea Golder impotriva Regatului Unit din 21 februarie 1975, seria A nr. 18, pag. 16 - 18, alin. 34 - 36). Executarea unei hotarari pronuntate de o instanta trebuie deci considerata ca facand parte integranta din <<procedura>> in sensul art. 6; de altfel, Curtea s-a pronuntat in acest sens (a se vedea hotararile Di Pede impotriva Italiei si Zappia impotriva Italiei din 26 septembrie 1996, Colectia de hotarari si decizii, 1996 - IV, pag. 1.383 - 1.384, alin. 20 - 24 si, respectiv, pag. 1.410 - 1.411, alin. 16 - 20)." (Hotararea Hornsby mai sus citata, pag. 510, alin. 40).
    Atunci cand circumstantele cauzei sunt diferite, mi se pare ca se aplica un rationament analog. Dreptul unui justitiabil de a se adresa instantelor ar fi si el iluzoriu, daca ordinea juridica a unui stat contractant ar permite ca o hotarare judecatoreasca definitiva si obligatorie sa fie anulata de Curtea Suprema de Justitie in urma unui recurs introdus in orice moment de procurorul general. Cu atat mai mult cu cat hotararea pronuntata de Judecatoria Bucuresti este nu numai definitiva si executorie, ci a fost si executata de autoritatile care au dispus punerea in posesie cu cateva luni inaintea introducerii recursului in anulare.
    Sunt de acord ca principiul securitatii raporturilor juridice are o importanta fundamentala; totusi, atunci cand, ca in cazul de fata, incalcarea acestui principiu se datoreaza posibilitatii de a anula, fara limita in timp, o hotarare definitiva, obligatorie si executata, apreciez ca incalcarea trebuie considerata ca o infrangere a "dreptului la justitie" garantat de art. 6 din conventie.